Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 14 mai 2013

Miercurea Fără Cuvinte, blogging interactiv prilejuit de CARMEN

Topkapî

DSC03905

DSC03907

DSC03915

DSC03954

Harem

DSC03924

DSC03925

DSC03929

DSC03935

Dolmabahce

DSC03974

DSC03975

DSC03977

DSC03979

DSC03982

DSC03983

Happy WW!

Read Full Post »

Avem de petrecut o zi întreagă aici. Autocarul ne duce pînă la o parcare aflată lîngă Turnul Alb de la malul mării,  în apropiere de Top Kapî. Urcăm per pedes o stradă în pantă şi gîfîind ajungem la porţile palatului. Prima grădină este publică şi oricine se poate plimba sau căsca gura în voie, pe aici. Lîngă nelipsitul magazin de artizanat şi suveniruri, sunt casele de bilete. Vrei doar la Palat, scoţi 25 T.L. Vrei şi la Harem, mai scoţi încă 15; cam scumpişor…  (la Dolmabahce am fost taxaţi doar cu cîte 30 de lire turceşti). Mai întîi de toate, lumea se înghesuie să vadă cele trei încăperi ale tezaurului, unde este expusă o vastă colecţie de bijuterii. Cum aurul nu ne-a atras niciodată, mergem în pas alegător. Trecem în pas de defilare şi prin cele cîteva odăi deschise pentru public. Musulmanii sunt foarte interesaţi de obiectele expuse şi se opresc îndelung să le studieze.

Palatul este vechi, a fost construit între 1459 şi 1465 şi este compus din mai multe clădiri separate. Într-una dintre ele, Turnul Mantiei, se odihnesc rămăşiţele pămînteşti ale Profetului Mahomed. Fotografiatul este permis numai în grădini şi la Harem. Trecem în  revistă şi cele cîteva încăperi deschise pentru public. Totul este vechi şi se vede. Dalele sunt tocite şi nu ştiu de ce, nu-s prea impresionat. Cum am ochit printr-o firidă o terasă în incinta palatului, pas alergător într-acolo. Deşi este vremea prînzului, restaurantul Konyali nu este aglomerat. Am luat un prînz pe cinste aici, cu o vedere minunată spre Bosfor. A meritat să plătim 100 T.L.?

Cu vîrf şi îndesat! Silvia a mîncat cea mai bună friptură de miel din viaţa ei (Incik Kebabi), iar eu am topit o porţie de chiftele îmbrăcate într-o crustă de brînză prăjită (Kasarli Kofte). O bunătate! Dar, ce să-i faci? În casa turcului, joci după regulile sale: no alcohool deşi, îmi sticleau ochii după o berică sau un vinişor, ceva 🙂  Ne-am mulţumit, eu cu apă minerală, iar Silvia cu un ceai.

Apoi am zăbovit ceva vreme, la Agia Sofia. Deşi suntem taxaţi destul de bine la intrare – 25 T.L. – această catedrală ar merita o soartă mai bună. Se văd schele mai peste tot dar, nu văd că cineva ar da în brînci să o restaureze deşi are mare nevoie de aşa ceva. Mai ştii? Poate n-am văzut eu bine şi totuşi, se lucrează. Este cu adevărat impresionantă şi este mare păcat că acest centru al creştinismului nu este în administrarea creştinilor. Dar, dacă asta este voia lui Dumnezeu, ce pot oamenii să facă?

Practic, pentru acest obiectiv venisem în Turcia. Credeam că voi închide un triptic: Vatican, Ierusalim, Constantinopole. Din punctul meu de vedere, tripticul acesta, încă rămîne deschis.

Palatul Dolmabahce este practic, ultimul obiectiv vizitat de noi, în acestă excursie. Situat tot la malul mării, a fost reşedinţa ultimilor şase paşi şi reşedinţa de vară a primului preşedinte al Turciei, Kemal Ataturc. Nici aici n-am fost prea impresionat. Prea multe ornamentaţii aurite pentru gustul meu. Prea multă stucatură. Candelabrele masive din cristal, încearcă să dea un aer sărbătoresc edificiului dar, fără să reuşească, după părerea mea. Plus de asta, aerul acela îmbîcsit din încăperi, mi-a stîrnit astmul şi … gata. Pun punct aici relatării.

Am fost anunţaţi că a doua zi, vine un autocar să ne ia pe noi, avionarii, şi să ne ducă la aeroport. Deşi în contract era trecut avionul de la ora 21, vom zbura cu avionul de la 15,30. Pierdem o zi de Istambul dar, nu mai contează. Oricum acasă va trebui să-mi tratez răceala straşnică pe care-am contractat-o de la aerul condiţionat din autocar. La revedere Turcia? Nu prea cred.

DSC04011

.

Read Full Post »

Turcia mea – Ankara

După alte cinci ore de mers pe o autostradă aflată pe alocuri în suferinţă, ajungem la hotel. De data asta, suntem cazaţi omeneşte. Acum înţelegem de ce-am fost cazaţi în condiţii mizerabile pînă acum. Cu o candoare perfecta, doamna ghid ne liniştiştise pe drum: „- n-am avut niciodată probleme cu cazarea la Ankara; o lege specială nu le pemite hotelierilor cazarea străinilor, decît în condiţii foarte bune”. Deci, aşa: mai şi bubuie pe deasupra, nu este doar incompetentă. Asta e.

Ghinionul nostru este că Ankara, nefiind tocmai o destinaţie turistică, încremeneşte pe la ora 22, adică exact ora la care am ajuns noi. Nu mai avem nici chef, nici energie pentru a trece în revistă cele cîteva vestigii cum ar fi Coloana lui Iulian, Băile romane, Templul lui Augustus, sau Moscheea Haci Bayram Camii, ridicată în secolul al XV-lea. Găsim în centru o plăcintărie de unde tîrguim o cină frugală. Mai bine decît nimic.

Nu-i de zăbovit prea multă vreme pe străzi. Turcii se uită la noi de parcă n-ar mai fi văzut oameni niciodată. Se pare că pe aici, europenizarea n-a prins rădăcini. Femeile sunt tratate foarte rău, nu prea au voie să iasă din casă, iar cele cîteva care se încumetă să aibă o sursă de venit independentă (o slujbă) sunt ostracizate; chiar şi turistele sunt privite cu ostilitate. La hotel cu noi, că ochisem la barul de lîngă recepţie nişte bere.

După un somn în condiţii omeneşti şi după o baie bună, găsim un mic dejun cumsecade şi ne ospătăm copios. La autocar, izbucneşte iar, cearta. Grupul de zgomote vrea musai la Mausoleul lui Ataturc pe care-l văzusem aseară din autocar, pe dinafară. Ceilalţi, ar fi dispuşi să renunţe pentru a mai prinde deschis Top Kapî (care închide porţile la ora 18). Nouă oricum nu ne mai pasă. Cu sau fără mausoleu, ce-am avut de văzut – Cappadocia – am văzut.

Pînă la urmă, doamna ghid pune piciorul în prag şi ne aşternem la drum. E de bine: nici mausoleul nu l-am văzut, nici la Top Kapî n-am ajuns la timp. Sfînta Sofia este închisă pe motiv că-i zi de luni, dar intrăm la Moscheea Albastră. Impresionantă! Pozele mele sunt foarte neclare, cred că trebuie să-mi iau alt aparat. Lume multă, musulmani majoritatea. Cîţiva se prosternează şi fac temenele adînci prinşi într-o rugăciune aproape de extaz.

Ne adunăm la autocar şi purcedem către hotel. Noroc cu puştiul acela cu  telefonul cu gsp că altfel am mai fi rătăcit în căutarea hotelului chiar şi acum. Bineînţeles că ajungem noaptea şi bineînţeles că nu mai găsim aproape nimic pentru că suntem cazaţi la o distanţă de zece kilometri de centrul vechi. Măcar hotelul este destul de bun, ne odihnim şi ne calmăm nervii. Mai este şi mîine o zi.

Read Full Post »