Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for iulie 2013

În ultima perioadă de timp (mai mult de două luni de zile), am lipsit din blogosferă atît de mult  cum n-am m-ai făcut-o niciodată pînă acum deşi în curînd, împlinesc patru ani de zile de cînd scriu cîte ceva, pe acest blog. Nu voi apela la statistică.

Pe de o parte este oboseala, pe de altă parte este vîrsta – în definitiv, este musai să blogăreşti pînă atingi pragul final? Cum a fost – de exemplu – cazul Mircea Suman?

Dar cel mai important lucru care m-a determinat să tac, a fost – şi este – teama că nu mai am nimic nou de spus; de transmis altora; teama că mă repet: cărţi citite, relatări despre scurtele noastre (împreună cu Silvia) excursii, participări la blogging interactiv, alte chestii incluse în ghiveciul acestui blog.

În fine. NU despre asta vreau să vorbesc. Nu despre astfel de temeri. Vreau să vorbesc despre un lucru care nu-mi dă pace: în timp ce creditam blogosfera, nu-mi MAI creditam prietenul cel mai bun care telefonic, îmi spunea că este pe moarte. Nu l-am crezut… Am crezut întotdeauna că Mihai, este ipohondru. Ei bine, Mihai n-a fost ipohondru dar eu, prins de reţeaua nevăzută a internetului, n-am mai dat prea mare importanţă, vieţii din REAL!

Măciuca veştii că Mihai a murit, m-a năucit. Încă nu-mi vine să cred că n-am fost capabil să-l mai vizitez măcar o dată, în timp ce trăia. DE CE n-am fost capabil? Nu voi găsi răspuns la această întrebare dureroasă, niciodată! NICIODATĂ!

Unul dintre prietenii unei dragi prietene de bloggereală, a afirmat că viaţa din lumea virtuală ( sau mă rog, relaţiile din virtualitatea internetului) care nu se încheie cu o strîngere de mînă în REAL, n-au nici-o valoare. Aşa să fie? Nu ştiu… Probabil că DA!

M-am convins însă că refugierea în virtual, neglijînd lumea reală, este extrem de nocivă.

Pendulînd printre tăceri? De ce nu?

Toţi pendulăm între tăceri atît în real, cît şi în lumea asta minunată, a internauţilor. NU?

Read Full Post »

clubul psiBinele tuturor ca fiind un concept drag nouă, este, regret să spun, vag. Ca să nu spun, fals.

De ce? Spun şi eu aşa, ca un nepriceput ce sînt, că lumea asta NU  a fost concepută de Bunul Dumnezeu, ca fiind lumea în care pacea să fie prima lege a oamenilor făuriţi după chipul şi asemănarea, SA! Exemple în VT? Cu duiumul. Exemple în NT? Aşişderi. Nu insist… Cine ştie bine, cine nu ştie, idem.

Lanţul trofic imaginat de Bunul Dumnezeu, ca lege generală a LUMII, şi mai mult decît atît,   dacă omul nu ar fi avut liberul arbitru de a afirma: homo homini lupus, am fi vorbit despre altceva, sau altcum…

Şi uite cum ajungem noi, biete fiinţe efemere, la conceptul de altruism.

Se poate imagina binele tuturor în absenţa altruismului? Categoric, NU!

Nu, în absenţa ideii de creştinism. Iisus a propovăduit ideea benefică de “binele tuturor”. Şi a eşuat sfîrşit pe cruce. Răstignit alături de tîlhari. Îndoindu-Se: De m-ai părăsit?

Cu părere de rău, sînt nevoit să afirm un lucru elementar: niciunul dintre noi, nu este pregătit să accepte că egoismul propriu (tautologie ? neeeee) nu poate să fie sacrificat benevol ( fără oarece beneficii personale) pe altarul “binelui comun”.

Păi? Vă rog să mă contraziceţi.

Pe aceeaşi temă, au mai scris membrii clubului psi:

dor . Mariana . Scorpio . Dana Lalici . roxana . alma nahe . Adriana

Abisurile . Dictatura Justiţiei . Tuşa Vero . Dan(gară pentru doi)

lili3d . dagatha .

Read Full Post »

Luat în stăpînire de viaţa reală (îţi mai moare un prieten drag, iubita suferă un accident, copilul (major) mai are nişte piedici în viaţă, etc, şamd), eşti tentat să nu mai faci apel  la substitutul vieţii reprezentat de internet. Şi te retragi din ireal suferind în tăcere, sperînd că ai resurse proprii de a traversa în singurătate, orice. Poţi? Nu ştiu… Chiar nu ştiu.

Cert mi se pare a fi că nimeni nu este singur pe (acest) pămînt şi mai ales, mi se pare că nimeni nu-şi poate aroga solitudinea ca fiind atot ştiutoare, atot biruitoare, atot rezolvitoare.

Duzina de cuvinte propusă azi de Vero, mi se pare a fi un îndemn la reflecţie: Tulburatoare, dragostea pune stapanire pe sufletul tau si binele celorlalti se evapora.

Aşa să fie? Probabil că da, probabil că nu. Cine ştie?

Excelentă mi se pare modalitatea de a propune cele douăsprezece cuvinte, într-un text coerent şi mai ales, excelentă mi se pare tema propusă pentru psi-luneală: binele tuturor.

Întreb: poate fi posibil binele tuturor printr-un asumat, altruism?

Altfel spus, la temă, aş spune cam aşa:

tulburătoare eşti, dragostea mea; sufletul tău îmi pune stăpînire pe tot ce năzuiesc: sinele şi binele, iubirea fără de talanţi a celorlalţi, hora şi diaspora ce sper că nu se vor evapora. Iubita mea, eşti ţara mea!

Celelalte duzini de cuvinte, le găsiţi ca de obicei, la psi

Read Full Post »

 Odată întors de la Vatican, aveam să afirm că acolo am primit revelaţia; odată întors din Israel, aveam să afirm că abia acolo am înţeles Sfînta Scriptură; dar abia acum, citind cartea lui Simon Sebag Montefiore, pot afirma că am înţeles ce înseamnă Israel, de ce acest teritoriu scăldat în sînge este denumit Pămîntul Sfînt de toţi reprezentanţii celor trei religii abrahamice şi de ce din tot acest teritoriu, adevărata sfinţenie o are Ierusalimul.

Asta şi pentru că aşa cum a afirmat Benjamin Disraeli (Tancred), „să vezi Ierusalimul înseamnă să vezi istoria lumii; ba mai mult, înseamnă să vezi istoria cerului şi a pămîntului”.

Tot atît de adevărat este şi că „oraşul a fost distrus, reconstruit, distrus şi iar reconstruit. Ierusalimul este o bătrînă nimfomană care-şi sufocă iubiţii unul după altul, apoi se descotoroseşte de ei cu un căscat, o văduvă neagră care îşi devorează partenerii chiar în timp ce o penetrează” – aşa cum a spus extrem de plastic, scriitorul Amos Oz.

Cred că fiecare dintre noi, ar trebui (în măsura posibilităţilor) să viziteze măcar o dată această ţară fabuloasă pentru că, „ţara lui Israel este centrul lumii; Ierusalimul este centrul ţării; Sfîntul Templu este centrul Ierusalimului; Sfînta Sfintelor este centrul Sfîntului Templu; Chivotul Legii este centrul Sfintei Sfintelor, iar Piatra de temelie pe care a fost creată lumea este înainte de Sfîntul Chivot” – după cum afirmă Midrash Tanhuma (Kedoshim 10).

Există şi reversul medaliei: „”Ierusalimul este cel mai strălucit dintre oraşe. Şi totuşi, Ierusalimul are cîteva dezavantaje. Astfel, se spune că Ierusalimul este o cupă de aur plină cu scorpioni” – după cum afirmă Al – Muqaddasi (Descrierea Siriei şi a Palestinei).

Despre autorul aceste excepţionale cărţi, se pot afla cîteva date, AICI.

Foarte pe scurt spus, Simon Sebag Montefiore s-a născut în 1965 şi a studiat istoria la Cambridge. Colaborator la mai multe ziare şi reviste, a publicat mai multe cărţi foarte bine primite de public, acestea fiindu-i traduse (pînă acum) în 35 de limbi, cărţi pentru care a fost distins cu numeroase premii.

În prefaţa scrisă de Montefiore, acesta afirmă: „Mi-am propus să scriu o istorie a Ierusalimului pentru publicul larg de cititori atei sau credincioşi, creştini, musulmani sau evrei, fără o motivaţie politică (sau religioasă – n.m. tibi), chiar în aceste vremuri de conflicte. Voi relata istoria cronologic, parcurgînd existenţa unor bărbaţi şi femei, soldaţi şi profeţi, poeţi şi regi, ţărani şi muzicieni – şi a familiilor care au făcut Ierusalimul”.

Şi exact aşa şi procedează: „de la regele David la Barack Obama, de la naşterea iudaismului, creştinismului şi islamului la conflictul palestiniano – israelian”, relatînd istoria încă de la începuturile sale, de „la începutul epocii bronzului în jurul anului 3200 î.e.n., cînd mama tuturor oraşelor, Uruk, aflat pe teritoriul de azi al Irakului, număra deja 40 000 de locuitori, iar, în apropiere, Ierihonul era un oraş fortificat”.

Pe parcursul a peste 500 de pagini, cu minuţiozitate de academic – cartea a fost verificată de „cei mai buni specialişti” în istorie, teologie, arheologie (mai mult de două sute!) – autorul face un veritabil tur de forţă, purtîndu-ne pe aripile fanteziei din vremurile antice pînă în prezent.

Cartea aceasta este un uriaş puzzle în care bucăţelele noastre de cultură generală se îmbină cu lucrurile mai puţin ştiute sau poate nici măcar bănuite, autorul făcînd să defileze prin faţa ochilor minţilor noastre cîteva mii de personaje, unele deja celebre, altele mai puţin şi pe nedrept ştiute, reînviind tablouri de viaţă antică, obiceiuri, cutume, legi.

Întrebări sîcîitoare despre teologie îşi primesc răspunsuri plauzibile iar pete întunecate din istorie îşi află posibile raze de lumină clarificatoare.

Nu în ultimul rînd, aflăm „cum s-au scurs 3 000 de ani de credinţă, masacre, fanatism şi coexistenţă a mai multor religii. Cum a devenit oraşul acesta mic şi îndepărtat Oraşul Sfînt, centrul lumii şi, în prezent, cheia păcii în Orientul Mijlociu”.

O foarte bună referinţă la această carte a făcut şi colega noastră de bloggereală, Hapi. De citit!

http://www.edituratrei.ro/product.php/Simon_Sebag_Montefiore_Ierusalim_Biografia_unui_ora%C8%99/2444/

Read Full Post »

Mihai

„Dispărem regretaţi o vreme de cîtiva, indiferenţi pentru cei mai mulţi, dînd satisfacţie celor care ne-au detestat. Oricum, viteza cu care suntem evacuati din lumea aceasta, o data ce am părăsit-o, este enormă.”

Are dreptate filosoful Liiceanu cînd afirmă aşa ceva?

Probabil. În cazul lui Mihai, această afirmaţie categorică, nu se poate aplica. Este imposibil. Este imposibil pentru simplul motiv că Mihai, cel pe care îl conducem acum pe drumul spre Eternitate, nu va fi evacuat din vieţile noastre. El va rămîne în inimile noastre atît cît vom trăi şi mai ales, atît cît ne vom aduce aminte cît ne-a iubit el, pe noi. El, Mihai, ne-a iubit enorm, nediferenţiat. N-a pus bariere între condiţiile noastre efemer sociale. A fost prietenul nostru, al tuturor celor care l-am cunoscut, iubit, apreciat. Defectul este la noi: NOI nu am ştiut să-l iubim aşa cum ar fi meritat. NOI am subestimat în permanenţă imensa sa capacitate de a ne iubi şi de a fi prietenul nostru, nu doar OMUL care a avut grijă, mare grijă, de destinul nostru pe calea acestei vieţi plină de nedreptăţi şi de suferinţi. El, Mihai, a ştiut ca nimeni altul, să ne ţină uniţi într-o prietenie adeseori cu năbădăi dar, prietenie durabilă.

El, Mihai, prietenul nostru drag, astăzi ne priveşte din înaltul cerului în care a ajuns. Ne priveşte din eternitate. Ne priveşte din locul în care a ajuns, cu veşnica sa bonomie, cu veşnicul său spirit al umorului, cu veşnica sa bunătate.

Să nu-l dezamăgim. Fiecare dintre noi, are motive de a-l regreta. Fiecare dintre noi, are motive de a face penitenţă în faţa memoriei sale. Dacă îl iubim,  deşi pare a nu mai fi între noi, ar fi bine să ne gîndim că el este chiar şi acum, cu noi şi  pentru noi, cei care l-am cunoscut şi iubit.

În urmă cu mai multă vreme, l-am privit pe Mihai afirmînd: viaţa este un licăr de lumină, între două veşnicii de întuneric. Mihai, a reuşit ca nimeni altul, să picure lumină în vieţile noastre înlăturînd întunericul din inimile noastre, adeseori, rătăcite.

Odihneşte-L Doamne pe Mihai, prietenul şi binefăcătorul nostru, AMIN!

Read Full Post »

Fără virgule

În cadenţa de cleştar a iubirii noastre mute tăinuit-am fără har şi pornirile nevrute; am privit cu ochii stinşi toate flăcările fade şi rămas-am mult prea prinşi de firescul „cum-se-cade”; plec cu sufletul senin din iubirea asta moartă şi nu pun în loc venin: asta e a noastră soartă!

Read Full Post »