Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for septembrie 2013

Da

Am început să mor cîte puţin din clipa-n care-am fost născut în lumea asta. Cînd am fost norocos, am murit de plictiseală. Cînd am fost nenorocos, am murit de tristeţe. Dezamăgirile m-au făcut să mor de-o boală grea: lipsa speranţei. Îngerul meu păzitor mi-a spus că mi-a fost hărăzită o soartă ceva mai bună: să mor anul acesta pentru că viitorul sună tare a rău. Nu mă mai agăţ de viaţă dacă asta mi-a spus îngerul meu. De ce-aş mai vrea şi alte morţi? Îmi ajunge una şi definitiv, BUNĂ!

Read Full Post »

Despre cîine, ca om

Cu toată stima pentru părerile voastre eventual contrare, vă spun: denaturăm subiectul. Realitatea este asta: România este singura ţară europeană (sau măcar pretins civilizată) în care mor oameni din cauza cîinilor scăpaţi de sub un control hai să spunem, minimal. Vă rog să-mi daţi măcar un simplu exemplu de ţară civilizată în care moare anual un om din cauza acestor cîini sau la rigoare, dacă vreţi să facem abstracţie de morţi, daţi-mi un exemplu de ţară civilizată în care ZILNIC sunt muşcaţi aproximativ 40 de oameni, de cînii scăpaţi de sub orice control. Puteţi? NU cred! Vă mai spun ceva şi, gata: încercaţi vă rog să-mi explicaţi cum s-ar putea pune în balanţă, viaţa unui copil, cu viaţa tuturor cîinilor din univers. Dacă reuşiţi, mă dau convins…
Ca să concluzionez: ce importanţă are dacă Ionuţ a murit de colţii maidanezilor sau de colţii unui cîine de luptă stăpînit de un nemernic? Ambele categorii de cîini sunt perfect eutanasiabile. Plus de asta şi închei, locul cîinilor nu este pe stradă, fără stăpîn.
Ca animal domestic, cîinele trebuie să stea acolo unde îi este locul: acasă la deţinătorul său, domesticit şi evident, dresat.

Read Full Post »

Fericire

“La inceput a fost Socrate; si cu el, primii pasi ai filosofiei, pentru care singurul element de interes, unicul obiect este omul, cu viata, originea, destinul si …fericirea lui”.

Da fapt, filosofie a existat cu mult inaintea lui Socrate. Meritul sau este de a fi deplasat centrul de greutate al filosofiei de la intrebari de genul ‘ce este fiinta’ sau ‘ce este natura’ la celebrul ‘cunoaste-te pe tine insuti’. – Spune A.C. – Sponville : “A te cunoaste pe tine insuti nu inseamna a te contempla narcisist. Inseamna a cauta sa stii ce esti, dar si ce trebuie sa fii; inseamna a te intreba cum sa gindesti, cum sa traiesti, cum sa fii fericit”.

Ne miscam in principal pe doua coordonate : intre hedonism si stoicism; cautind in grade diferite calea de mijloc de ansamblu, proprie fiecaruia dintre noi.

“Suporta si abtine-te” spun stoicii. Usor de spus, foarte greu de facut.

“Sa te bucuri cit mai mult cu putinta, dorind cit mai putin cu putinta” spun adeptii lui Epicur.

Pare ceva mai simplu, dar de fapt, este la fel de greu. Nu toti stim sa ne bucuram de ceea ce merita cu adevarat. Avem scari de valori complet diferite. Tocmai de aceea Aristotel constata ca “pentru a fi fericiti, trebuie sa fim virtuosi, liberi, sa ne luam viata in miini, dar ca in acelasi timp avem nevoie ca patria noastra sa nu fie impilata sau sfisiata de razboaie civile”.

Read Full Post »

Read Full Post »

Joc secund

Merg liniştit şi (cred eu) lucid către destinaţia (mea) finală încredinţat fiind din şi de toată experienţa mea de viaţă pămînteană de pînă acum, că jocul secund nu există decît ca expresie a dedublării sau eventual, ca expresie a duplicităţii pe care fiecare dintre noi, cu rare excepţii, o cultivă cu nonşalanţă şi cu o splendidă candoare inconştient-absurdă în interpretarea vremelniciei .

Jocul secund nu este nimic altceva decît un jalnic subterfugiu în virtutalitatea căruia negăm nereuşitele noastre, proiectîndu-le către vini imaginare ale unor terţi cărora le transferăm neputinţele proprii sau/şi sau mai exact, laşităţile noastre de toate zilele.

Cert este (mi se pare mie a fi) un singur lucru: indiferent ce joc secund ne imaginăm pentru viaţa noastră (dacă-l adoptăm), ratăm fără excepţie, sensul existenţei şi la limită, chiar viaţa noastră pămînteană aşa cum şi cît este ea, ca “joc” principal.

Chiar avem nevoie de un joc secund? Eu cred că NU! Cred că ar fi suficient să ne prindem plenar, în jocul principal: viaţa aşa cum e, cîtă e dar, fără să apelăm la subterfugiile de genul jocului secund: minciuni, neasumări, negări.

Eu m-am dumirit (cred) cît de frumoasă este viaţa (acest dar Dumnezeiesc) şi-mi asum vremelnicia.

Voi?

 

Read Full Post »

Deci

.

Read Full Post »