„Un om este om nu dacă devine înger; nimeni nu devine înger. Un om este om, numai dacă mai este în stare să regrete ce-a făcut”. (Gabriel Liiceanu, comentînd la tvr 3, despre cartea sa, Dragul meu turnător).
Aici este problema zilelor noastre: cîţi dintre noi mai suntem dispuşi să recunoaştem public, dacă nu lucrurile rele pe care le-am făcut (individual sau colectiv), măcar erorile de raţionament, de poziţionare în anumite cazuri şi de atitudine? Cîţi dintre noi regretă măcar, că n-au făcut ce trebuia făcut, atunci cînd era necesar acest lucru?
Anunțuri
Ne vedem azi în PV? Te salut. 🙂
Nu ştiu; probabil că voi regreta că n-am venit 😦
Domnule Orasanu, daca Liiceanu regreta , Aurora il va considera un inger! Daca Manolescu regreta , Uniunea scriitorilor il va reevalua! 🙂
Daca Patapievici regreta, patibularii si limba romana il vor privi cu condescendenta si vor intelege poate gresalele adolescentului intarziat!
Daca imaculatii anticoceptionali Baconschi si Papahagi vor regreta poate isi vor gasi un loc in lumea academica!
Daca…
E ceea ce simte fiecare! Cum transmiti ceea ce simti dupa ce ai calcat firul timid al ierbii cu bocancul grobian al Uratului din tine? CUM?
Brindusa dragă,
îmi asum vina de a fi trecut abrupt de la citat la comentariul meu, fără o minimă punte de legătură între ele.
Concret: domnul Liiceanu se referea în cartea citată de mine la turnători ca plagă socială; eu m-am referit la eul individual al fiecăruia dintre noi.
Apoi.
Începînd cu Jurnalul de la Păltiniş, domnul Liiceanu a inaugurat o serie de cărţi autoconfesive; această carte, dincolo de faptul de a fi produs un cutremur în literatura română de înainte de 1989, are meritul de a schiţa portretul filosofului şi mai ales, portretul omului Noica. Această carte este în acelaşi timp şi Despărţirea ucenicului Liiceanu de Maestrul său, Noica, pe o linie fundamental diferită de eseul Conului Alecu, Despărţirea de Noica dar, completînd cumva un triptic, respectiv Despărţirea (lui Noica) de Goethe.
Apoi.
Pe aceeaşi linie autoconfesivă se înscrie cartea sa, Uşa interzisă, carte în care domnul Liiceanu explică pe larg, eşecul domniei sale de a putea construi un sistem filosofic propriu, carte care explică şi o altă lucrare a domniei sale, Cearta cu filosofia (carte care o contrapondere venită de la Cristian Bădiliţă în lucrarea Împăcarea cu filosofia).
Apoi.
Despre Manolescu nu am a spune acum, NIMIC.
Domnul Patapievici n-are nimic a regreta: este un exemplu de autodidact în filosofie deşi formaţia domniei sale, este de fizician. Lucrarea sa despre Corectitudinea politică, este un exemplu grăitor, nu insist…
Nu discut aici şi acum despre domnii Papahagi şi Baconschi.
Şi la urmă de tot, amintesc faptul că tot pe linia autoconfesivă, domnul Liiceanu NU a destăinuit nimic despre relaţia sa cu doamna Aurora Liiceanu, nici măcar în cartea Scrisori către fiul meu (adică Ştefan Liiceanu).
ps.la întrebarea ta, nu ştiu să răspund; chiar nu ştiu!
Domnule Orasanu, mi-e o groaznica spaima si ajung sa marturisesc chiar frica de cei ce maculeaza cu sau fara folos (inclusiv turnatorii)! Care sunt resorturile lor ? Ce hrana isi asigura prin delatiune? Recunosc ca nu pot sa pricep ! Nu am nicio parghie care m-ar face sa le deslusesc pornirile macar!
Scoala de la Paltinis reprezinta pentru mine una dintre putinele „Citadele” din perioada comunista ce a creat si a pastrat filonul firav al gandirii romanesti de filosofie!Si din pacate produsele forte ale Scolii de la Paltinis au fost avertizate cu maxima generozitate de catre un bun vizionar -Petru Culianu de a nu-si semna sentinta ratarii prin alipire la marea mascarada creata dupa 1990! Apelul sau a ramas din pacate un tipat infundat de un glont in ceafa!
Uite aici, un răspuns cum nu se poate mai detaliat:
http://sorinamatei.blogspot.ro/2013/12/cand-victor-ponta-ales-sa-ameninte-si_15.html
O fi, dar e un raspuns pe care il tratez ca fiind subiectiv!
In opinia mea, o radiografie -raspuns poate fi gasita aici!
„Caci pentru a fi iertat, mai intai si mai intai trebuie sa-ti para rau.”
http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-16245939-cadou-craciun-pentru-politician-corupt.htm
Brindusa,
îmi place de felul în care domnul Mixich pune în ecuaţie problemele zilei; nu chiar întotdeauna dar, îmi place.
De data asta, a greşit. Îl citez:”Doar ca, exista un lucru important la care nu te-ai gandit vreodata: coruptia si pacatul nu sunt sinonime. “Caci pacatul se iarta, dar coruptia nu”.
Ei bine, eu m-am gîndit la chestia asta şi ca mine sunt şi mulţi alţii.
Domnul Mixich greşeşte aici, flagrant: corupţia şi păcatul SUNT sinonime pentru că decurg una din alta indiferent din ce punct de vedere priveşti; NU există păcat în afara corupţiei, indiferent despre ce fel de păcat este vorba.
Apoi. Eu am indicat-o pe Sorina, ca explicicatoare a problemei puse în discuţie. Sorina chiar este o conştiinţă trează.
Mixich nu pare să-şi depăşească egoul de atotştiutor.
Te rog să remarci – dacă vrei – diferenţa calitativă a argumentării dintre cele două articole: Sorina punctual şi exemplificativ, Mixich numai conceptual.
Da,domnule Orasanu!
Aveti dreptate!
CÂRMACII
Vai, nenorocită ţară, rele zile-ai mai ajuns!
A lor gheare-nfipte-n pieptu-ţi fără milă l-au străpuns
Şi-n bucăţi împart, infamii, carnea ta, avutul tău!
Tot ce s-a găsit pe lume mai stricat, mai crud, mai rău,
Ăşti nemernici fără suflet, fără nici un căpătâi,
Ţin a tale zile-n mână, ş-a ta cinste sub călcâi.
Şi călări pe tine, ţară, se cred zei aceste bestii,
Cum se cred ades copiii împăraţi călări pe trestii.
Ei sunt mari şi tari, şi nu au nici ruşine, nici sfială
Că-ntr-o zi, poate, urmaşii le vor cere socoteală
De-a lor fapte. Ce le pasă? Lopătari, la cârma ţării
Sunt stăpâni pe vas, pe vânturi, şi pe valurile mării!
Şi când cugeţi c-aceşti trântori, astă haită de samsari
Prin tertipuri şi prin intrigi au ajuns puternici, mari,
Şi când vezi pe-a vieţii scară unde-au fost şi unde sunt,
Când îi vezi cu ce mândrie, cu ce ochi semeţi şi crunt
Privesc azi din înălţime spre norodul tăvălit
În mizeriile-n care ei, călăii, l-au trântit,
Când te uiţi cum se răsfaţă, cum îşi fac de cap mişeii,
Vai, începi să crezi că-n ceruri adormit-au de mult zeii!
Ş-apoi, după ce-au dat palme, şi-au scuipat în faţa ţării,
După ce-a-mbrâncit poporul în prăpastia pierzării,
După ce n-a rămas lucru nebatjocorit de ei,
Au curajul aceşti oameni de nimic, aceşti mişei
Au curaju-n faţa lumii ca să strige-n gura mare:
Ne vrea ţara! îi vrea ţara? Auziţi neruşinare!
Vai, de-ar fi pe voia ţării, ştiţi voi unde v-aţi trezi!
Într-o ocnă da! acolo oasele v-ar putrezi!
Cum să mai vedem în ţară cinste, muncă, propăşire,
Când spoiala azi e totul, când vezi că prin linguşire
Şi făţărnicii, netoţii, au ajuns aşa departe!
Cum să-ţi mai trudeşti viaţa ca să-nveţi puţină carte
Când te uiţi că-n astă ţară, dată pradă celor răi,
Înţelepţii sunt victime, ticăloşii sunt călăi!
Alexandru Vlahuta, Targoviste,1881,iunie
M-ai lăsat fără grai. Nu ştiam această bijuterie.
🙂