– guest post –
Simona Halep va juca sambata finala turneului de tenis de la Rolland Garos, o performanta cu merite istorice ptr ca din 1980, nici un roman nu a ajuns atat de departe intr-un turneu de mare slem.
Simona Halep, pe care fostul mare jucator de tenis American Brad Gilbert a poreclit-o “jalapeno” (sau “ardeiasul iute” intr-o traducere aproximativa), dovedeste prin rezultatele pe care le-a obtinut in ultimul an ca munca si seriozitatea te pot duce foarte departe in viata. Talentul nu este totul in sport. Din contra. Talentul fara munca si dedicatie nu valoreaza nici cat o ceapa degerata. Dar faptul ca Simona Halep nu se incadreaza in portretul robot al sportivului autohton (care pune mai mult pret pe talent decat pe antrenament, caruia ii place sa apara in revistele glossy cu o masina ultraluxoasa, etc). Spre deosebire de multi sportivi autohtoni, Simona Halep nu da vina pe soarta ptr nereusite, nu acuza arbitrii si nu cere interventia divina ptr a o ajuta sa castige un meci.
Performanta Simonei Halep ar trebui sa fie un motiv de mandrie si bucurie ptr toti romanii dar, din pacate, sunt destui cei care stramba din nas in fata acestei performante. Cei care sunt gata sa ii diminueze meritele Simonei sustin ca constanteanca nu ar fi ajuns atat de departe in turneu daca Serena Williams sau Li Na ar fi ramas in competitie. Aceasta este o speculatie nedreapta. Cei care fac aceste afirmatii uita ca singura, fara antrenor, Simona Halep a ajuns in sferturi la Melbourne, si ca anul trecut a castigat nu mai putin de sase turnee. Aceste performante au facut-o pe Simona sa fie cap de serie in turneul de la Paris si, deci, sa beneficieze de un culoar favorabil. Dar si eliminatele in fazele incipiente ale competitiei (Serena Williams si Li Na) au beneficiat de conditii asemanatoare si asta nu le-a impiedicat sa fie batute mar de jucatoare aflate in afara primelor 50 in lume. In plus, norocul face parte din viata si toti trebuie sa profitam la maximum de oportunitatile care ne apar.
Ideea ca daca un jucator se afla pe primele doua locuri in clasament este de neanvins este absolut falsa. Orice jucator, fie chiar si numarul 1 mondial, poate pierde oricand in fata unui jucator mai bine pregatit si mai ambitios. Clasamentele nu sunt batute in cuie, jucatorii pot evolua sau pot regresa. Istoria sportului, a tenisului in special, este plina de astfel de exemple. Sorana Carstea de pilda, o alta jucatoare extrem de talentata, si pe care multi analisti o vedeau ca o viitoare stea a tenisului cu cativa ani in urma, se afla pe un mediocru loc 26 in ierarhia ATP desi are potential de a se afla printre primele 10 jucatoare din lume. Cum se face ca doua tinere la fel de talentate se afla in situatii atat de diferite ? Raspunsul este simplu: dorinta de a invinge, munca si seriozitatea. Comentatorii de fotbal spun adesea despre o echipa adversa in fata caruia au pierdut “ca si-a droit mai mult Victoria”. Foarte adevarat. Nimeni nu vrea sa piarda doar ca ptr victorie trebuie sa te pregatesti, sa te antrenezi, sa nu-ti pierzi noptile prin cluburi si showuri de moda, sa ai grija de forma fizica si sa iti asculti antrenorii. Dar intr-o tara in care invarteala, castigul marunt, norocul chior si lipsa de apetenta ptr munca sustinuta sunt cornice si celebrate, o astfel de atitudine vine sa deranjeze ethosul national.
Simona Halep nu se gandeste la ce fac adversarele ei ci este preocupata doar la jocul propriu si se pregateste cu seriozitate ptr fiecare meci si ofera astfel o lectie de profesionalism pe care multi sportivi romani nu vor sa o invete. Aceeasi lectie ar trebui invatata si de comentatorii care sunt nemultumiti de faptul ca vechea si clasica idee a romanului talentat dar care nu are noroc este distrusa cu fiecare rezultat bun al Simonei Halep. Acesti oameni uita proverbul care spune ca “Norocul si-l face omul cu mana lui”, proverb care s-ar putea traduce astfel: munceste si fii ambitios si rezultatele bune vor veni indiferent care este profesia aleasa. Si ptr ca Simona Halep intruchipeaza atat de bine acest mare adevar sa ne mandrim cu ea si sa-i uram mult curaj si succes in finala.
Clemy
Desigur că meritocraţia va avea pînă la urmă cîştig de cauză în faţa mafiei intereselor economico-politice. Hai, Simona!
Doar am fost dintotdeauna fan al utopiilor… 🙂
P.S. Bine că ai corectat greşelile şi omisiunile din traducere şi ai menţionat „guest post”, altfel intram grav la bănuieli – stilul jurnalistic nu ţi se potriveşte deloc, dragă Tiberiu. 🙂
Mă tem că meritocraţia este floare rară pe la noi. 🙂
Apoi. Autoarea articolului este o prietenă din (virtual) care se interesează de România mai mult decît mulţi români deşi, s-a stabilit peste ocean de mai multă vreme. Nu corectez decît simple greşeli de tastare şi atîta tot.
Poate că vizibilitatea meritocraţiei româneşti este extrem de limitată, însă nu cred că existenţa ei e de domeniul fantasticului. Din păcate, sistemul politico-economic global impune un ascuţit instinct de conservare celor ce ţin la propria viaţă, de aceea şi aparenţele de rigoare. 😉
Greşelile sînt domeniul meu de expertiză – vezi ce discutam adineauri cu psi la mine – şi uneori chiar îmi pleacă degetele pe butoane înainte ca mintea să zică „piua”. Ce să fac… 😳
Am fost pe la tine şi am văzut. Din păcate, nu pot intra la comentarii din motive pe care nu vreau să le discut (probabil că le ştii). Cît despre greşeli, toţi le facem numai că, prea puţini editează comentariul înainte de a-l trimite; nici-o problemă, deci. Am învăţat să nu mă mai războiesc cu păzitorii gramaticii 😀
Cît despre meritocraţi, sigur că ei există dar, sunt sufocaţi de enorma massă de incompetenţi care-au acaparat întregul sistem de conducere şi de promovare. Frăţia diplomelor false a cîştigat pe termen mediu lupta cu meritocraţia. Pe termen lung nu cred pentru că şandramaua se va prăbuşi sub povara incompetenţei. Nu cred că mai apuc acele vremuri…
Nu comentez despre cantitatea de rufe şi metoda lor de spălare – nu e locul meu acolo. 🙂
„Errare humanum est; perseverare – diabolicum”, se spune, dar că de obicei se preia doar partea convenabilă a fiecărei înţelepciuni omeneşti. Acum ce să facem: dacă greşim, reparăm şi mergem înainte, nu? 🙂
Aş vrea să fii măcar de data asta un profet în ce priveşte prevalenţa meritocraţiei asupra parveniţilor. Şi aş vrea să apuci acele vremuri, ceea ce ar însemna, inerent, să le apuc şi eu. Am putea muri fericiţi apoi… 🙂
Dragoş
Nu există sistem perfect etanş şi ştii asta FOARTE BINE.
Aşa că, mai degrabă mai tîrziu decît mai devreme sistemul acesta bazat numai pe clientelism politic va sucomba economic. Deja, semne se văd din belşug.
Numai că dacă a fost nevoie de vreo 20 de ani pentru a se distruge sistemul de învăţămînt care era în linii mari performant, avem nevoie de o perioadă aproximativ dublă pentru a repara răul făcut.
Dublă pentru că de atîta vreme este nevoie pentru a elimina pe cale naturală „profesorii” analfabeţi care-au infestat sistemul de învăţămînt.
Apoi, probabil că vom avea o generaţie de tineri şcoliţi care să şcolească următoarele generaţii de tineri. În lipsa lor, nu-i nimic de făcut.
Întrebarea mea e: cine, cum şi cînd va putea face cu adevărat ordine în eşichierul politic astfel încît sistemul legislativ pervers să fie complet înlocuit cu unul corect care să permită o educaţie elevată şi performantă? Cine dintre actualii birjari – că altceva nu-s! – care ţin frîiele economico-socio-politice mondiale va permite vreodată ca o naţie obscură (din ce în ce mai mult la propriu) să se ridice moral şi spiritual deasupra auto-proclamaţilor „stăpîni ai lumii”? Dacă asta r fi posibil, la modul realist vorbind.
Trebuie s-o repet – s-o urlu chiar – de cîte ori e nevoie: nu ni se permite din afară să fim de sine-stătători, să ne vedem de ale noastre în mod independent, fără să deranjăm dar şi fără să fim deranjaţi – asta e problema. Toţi, absolut toţi trepăduşii care se perindă prin stratosfera politică nu fac altceva decît să execute ordine, recompensaţi fiind (temporar) prin posibilitatea de a-şi băga mîna pînă la umăr în puţinul avut naţional ce ne-a rămas şi pe care nu-l vom mai reconstrui în atari condiţii niciodată.
Pfuuu, am scris un răspuns elaborat care a zburat în neant. IAR!
Pe scurt: depinde numai de noi să fructificăm cea mai bună poziţie a Ro din întreaga sa istorie: apartenenţa la NATO şi la UE şi cel mai mare PIB din toate vremurile.
După cum l-am sfătuit şi pe Zorin (printre altele): dacă ai Firefox, instalează-ţi addon-ul „Try again” care te va scuti de frustrările dispariţiei unui comentariu în momentele de apnee internetică. 🙂
Iartă-mă dacă îmi permit să consider că NATO şi UE sînt fix apă de ploaie în ceea ce priveşte interesul strict românesc. Nu am absolut nici o fărîmă de încredere în asociaţiile de interese la nivel înalt. Nici una! În statistici cu atît mai puţin, fiindcă toate sînt comandate în funcţie de interesele de moment.
Noi, românii, nu am fost şi nu vom fi niciodată priviţi măcar cu indulgenţă, ca să nu mai spun respect, de către componenţii unor asemenea organisme, ale căror interese sînt strict materiale şi care au găsit atît forţă de muncă ieftină cît şi piaţă de desfacere fraieră în România, dar mai ales resurse naturale ieftine – mulţumită corupţilor de la vîrf – dar numai atît. Noi, oamenii, nu contăm şi n-am contat niciodată. Nu-ţi face iluzii că va veni „domnul NATO” sau „doamna UE” şi vor spune – precum Brigitte Bardot, odinioară, despre cîinii vagabonzi – „vai, sărmanii de ei, hai să-i ajutăm să trăiască mai bine, că-s aşa de nevoiaşi…”
Folosesc Chrome.
Apoi. Dacă prin constrîngerile UE nemernicii n-au reuşit ce şi-au propus, mie mi se pare un lucru benefic; dacă prin implicarea NATO, Rusia este ţinută la distanţă de România, mi se pare un lucru benefic.
Nu cumva ăştia
doitrei joacă bîza trişînd iar noi şi ucrainenii (şi moldovenii şi…) sîntem ăia de-o tot încasăm? Zău că eu aşa văd lucrurile.P.S. Deie Bunul să mă înşel (deşi nu cred), dar treaba cu PIB-ul îmi sună exact la fel ca şi producţiile-minune la hectar de pe vremurile de tristă (sau nu prea) amintire…
PIB la nivel naţional este la fel cu salariul la nivel individual dar, crezi ce vrei 🙂
Salariul meu e zero, deci… 🙂
Ideea era cît la sută din acel PIB raportat rămîne în ţară, pe nume românesc, folosit sau reinvestit în active româneşti get-beget şi cît la sută pleacă în buzunare par-avion? O grămadă de ţări raportează baloane de săpun şi în realitate oamenii-s lihniţi de foame fiindcă veniturile firmelor străine din teritoriul lor se duc departe.
Pe de altă parte, dacă mă uit de-o parte şi de alta a străzii, trotuarele-s pline cu maşini parcate, curţile-s pline cu vile (cu sau fără turnuleţe) şi centrele mai mult sau mai puţin istorice ale oraşelor mustesc de localuri de fiţe unde o cafea costă cît mă costă pe mine mîncarea pe o lună de zile. Dar cîţi dintre posesorii celor de mai sus sau dintre cei ce-şi permit a frecventa high-society au agonisit pe muncă cinstită tot ceea ce au? Şi cîţi sînt ei, ca procent, faţă de totalul populaţiei active?
Cît despre Chrome – ca să nu mergem bifurcat – îmi pare rău, nu mă apropii de nimic ce poartă eticheta guglă aşa că nu te pot sfătui în această privinţă.
Dragoş, am vorbit aproape despre orice în afară de Simona 🙂
Nu mă deranjează schimbarea subiectului daaar, te întreb: ce părere ai? Va cîştiga, va pierde, merită şă cîştige, va creşte dpdv valoric? Ce zici?
Peste douăzeci de ani, Simona va vinde şi ea margarină sau tigăi găurite ca şi restul fostelor personaje importante ale ţării. Momentan nu pot face previziuni, nu sînt cîtuşi de puţin la curent cu activităţile sportive. Teoretic pot doar să sper că eforturile îi vor fi răsplătite după cum merită, dar mă ştii că niciodată n-am fost optimist, în special acolo unde mizele sînt mari şi jucătorii – mai puţin cei cinstiţi şi naivi – au aşi pe mînecă.
Valoarea e întotdeauna relativă. Chiar şi Bunul mai are cîte o zi proastă – uite cum a rasolit-o cu Omul! 😉 Presupunînd că nu se implică nimeni pentru a înclina artificial balanţa (presupunere nerealistă, dar trecem peste asta), orice se poate întîmpla. O pietricică în pantof sau o rază de soare în ochi pot face diferenţa. Dar privit pe ansamblu,de la distanţă, totul e efemer, inclusiv gloria. Important e ceea ce simţi tu în interiorul tău despre tine însuţi, dacă te poţi evalua cît mai obiectiv şi consideri că ai dat ce-ai avut mai bun şi doar întîmplarea – aşa cum o considerăm noi, nu c-ar exista aşa ceva – a avut ultimul cuvînt.
Eu am respectat întotdeauna munca cinstită. Indiferent de domeniu, dacă ai depus eforturi şi te-ai ridicat datorită lor şi nu a proptelelor, meriţi respect. Chiar dacă poate nu ai ajuns pe primul loc. Mă întristează însă cînd toată munca unui om e exploatată cu neruşinare de către alţii în scopuri deloc nobile. De fapt exploatarea nu a avut niciodată nimic nobil în ea. Vreau să cred că nu se va întîmpla asta, măcar o dată în juma’ de secol, pentru ţara asta a noastră…
Mult succes, Simona! Knock them dead! 🙂
Eşti răutăcios 🙂
Nu cred că Simona va repeta greşeala Nadiei.
Deocamdată, este vorba despre o performanţă individuală: numai managera Simonei a mai cîştigat RG. Să vedem dacă Simona va reuşi să…. Nu? 🙂
Răutăcios? Nu, cîtuşi de puţin! Doar… realist. Trăim într-o lume materialistă, totul costă bani şi costă încă foarte mulţi ca să te menţii la un anumit nivel odată ce-ai ajuns acolo. O tinichea agăţată de gît la sfîrşitul a ani şi ani de muncă şi sacrificii nu-ţi întreţine stilul de viaţă pe care se presupune că trebuie să-l păstrezi şi atunci automat cauţi alternative. Dacă nu-s dintre cele mai bune, atunci e păcat de imaginea pe care ţi-ai şifonat-o. Poate ai avut sfătuitor prost, dar cum rămîne cu propria conştiinţă – s-a vîndut şi ea pe bani mulţi? Cam asta e ideea.
Alternativa e să sfîrşeşti în sărăcie şi anonimat, cum au ales unele dintre personajele mai integre moral. Şi aici e dubitabil dacă autoizolarea şi autoflagelarea sînt soluţia impotenţei materiale. Însă eu unul ştiu sigur că prefer să provoc milă mai degrabă decît scîrbă.
Acum nu ştiu, chiar nu am de unde să ştiu ce va rezerva viitorul Simonei, ţie, mie, nouă ca români sau Terrei per ansamblu. Noi, cei mulţi, ne dorim cu toţii să fie bine, dar undeva, cineva deturnează toată energia pozitivă. Aşadar nu ne rămîne decît să lăsăm timpul a curge, aducînd cu sine răspunsuri şi probabil noi întrebări.
Dragoş, cu toată stima, cred că nu iei în calcul cîteva elemente: Nadia n-a cîştigat în toată cariera sa cît a cîştigat Simona într-un singur an.
Despre asta este vorba: cîştigurile campionilor au creascut exponenţial în ultima perioadă şi nu cred că acest factor mai este determinant atunci cînd ei vin (sau revin ca Sharapova) pe teren.
Este vorba în primul rînd, despre performanţă şi despre menţinerea în topurile sportive. Asta cred, eu.
Cît despre Simona, îmi place să cred că va relansa apetitul tinerilor către performanţă, exact aşa cum au făcut-o la vremea lor, Ţiriac, Năstase, Nadia şi generaţia Hagi.
Despre asta vorbesc eu: despre schimbarea de paradigmă de la vedetele de carton (curve şi nulităţi) către performanţă. Mai ştii? Poate că acest exemplu poate relansa încrederea că meritocraţia poate salva România. De ce nu?
Ar fi frumos să se întîmple asta. Poate prea frumos ca să fie adevărat. Dar cu siguranţă mi-ar plăcea.
Despre cîştiguri versus costul vieţii poate că nu sînt cea mai potrivită persoană care să-şi dea cu părerea. Nu îmi permit accesul în zona aceea de sus. Nu ştiu nici cît a cîştigat Nadia, nici cît a cîştigat Simona şi nici cît le-a costat şi le costă pe fiecare în parte ca să trăiască la nivelul cerut de propria imagine. Ştiu însă că sînt oameni care au lucrat pămîntul şi au crescut animale – cu tot ceea ce implică asta – o viaţă întreagă şi încă au latrina în spatele curţii, fac focul cu lemne dacă le au şi mănîncă de multe ori mămăligă cu ceapă în lipsă de altceva. Să-i zicem inechitatea vieţii, dictată de o mînă de îmbuibaţi nesătui.
Iartă-mă, deja m-a obosit subiectul. E ca şi cum ai călca acceleraţia cu frîna de mînă trasă. Cînd s-o rupe cablul frînei, abia atunci mai putem discuta pe baze reale despre viitor.
Poate că gîndirea mea este simplistă dar, eu cred că egalitatea nu poate fi raportată decît la egalitatea de şanse.
Talentul este diferenţiat şi trebuie răsplătit pe măsură.
La fel şi apetenţa pentru muncă.
Despre iniţiativă ce să mai spunem?
N-ar trebui să fie răsplătită corespunzător?
Asta nu înseamnă că sînt nesimţitor la nevoile celor defavorizaţi.
Dar, întreb: la ce a condus teoria comunistă ” de la fiecare atît cît poate, fiecăruia după necesităţi”?
Nu cumva exact la situaţia pe care o vedem acum?
Adică la grotescul în care asistaţii sociali dictează în răspăr cu bunul simţ legea după care cei care chiar muncesc sunt spoliaţi în beneficiul leneşilor şi al profitorilor?
Despre ce vorbim?
Cred că vorbim despre faptul că toţi sîntem egali, numai că unii sînt mai egali decît alţii. Cred că ar trebui ca fiecare copil, la naştere, să fie întrebat: „ai de gînd să munceşti în viaţa asta?” Şi dacă îndrăzneşte să spună că nu poate sau nu vrea, va fi băgat la loc, ca să-i vină minţile la cap. Sau să vină altul mai „util” în locul lui.
Revenim la educaţie, fiindcă de acolo pleacă totul. Sînt cei care pot dar nu vor şi sînt cei care vor dar nu pot. Restul sînt mediocrii şi geniile. Educă-i pe primii şi nu vei mai avea probleme cu civilizaţia umană. Tratează-i ca pe nişte sclavi idioţi şi cînd vor atinge masa critică te vor linşa.
Dar dacă nu mă crezi, atunci singura soluţie e să-i împuşti în cap pe orbi, pe surzi, pe schilozi, pe nebuni, pe visători, pe artişti, fiindcă ei toţi sînt inutili societăţii însă consumă resurse. Vei avea o curăţenie exemplară, o societate model. Mult succes!
Ca de obicei, duci discuţia în cu totul alt loc decît pun eu accentul. Eşti un sofist foarte sofisticat pentru mintea mea de simplu muritor. 🙂
Ca să te lămuresc îţi spun mai pe şleau: azi am fost la biserică şi am împărţit pachete la săraci. Numai că vezi tu, spre deosebire de guvernanţii care îi jumulesc pe cei care produc, eu nu le-am cerut votul săracilor. Despre aceşti asistaţi am vorbit eu, cei care NU vor să muncească dar îi votează pe urmaşii lui Ceauşescu, pentru că pesedeii „le dau”.
La aceiaşi „asistaţi” m-am referit şi eu cînd am spus că trebuie educaţi. În ce sens? În sensul implementării şi dezvoltării unei conştiinţe sociale, unui bun-simţ care să îi îndemne din interior să fie utili societăţii fără a fi „stimulaţi” din exterior prin ameninţări, şantaj, lipsuri etc. În momentul în care reuşeşti să aduci masele la starea care îi îndeamnă să facă ceea ce ştiu şi le place sau doar ceea ce apare necesar atunci, în acea clipă, fără a fi biciuiţi, abia atunci poţi spune că societatea a evoluat cu adevărat pe plan moral. Fă-i pe cei ce nu vor să se implice să se ruşineze pentru asta şi să-şi schimbe atitudinea, fă-i să înţeleagă că asta e calea optimă spre binele tuturor. Urăsc să văd feţe triste deplasîndu-se dimineaţa spre diverse locuri de muncă din unicul motiv „frica de a pierde puţinul agonisit”. Aş vrea să văd feţe zîmbitoare care să nu aibă grija zilei de mîine, care să muncească cu spor din dorinţa de a fi utili societăţii, nu din teroarea de a nu fi executaţi silit de bănci sau recuperatori.
Da, utopie, aşa pare. Dar aş vrea să-l văd pe acela care are curaj să încerce a transforma utopia în realitate. Crezi că ne-ar lăsa americanii? Întreabă-l pe Chomsky, el ştie mult mai multe…
Eu nu mă duc la biserică să fac departajare între bogaţi şi săraci. Eu ofer tuturor celor care ajung la mine. Nu vreau să le pun etichete, nu vreau să-i cobor în beci sau să-i ridic pe piedestale, pentru mine funcţiile şi „pedigree-urile” înseamnă fix zero virgulă zero. Omul ar trebui să ofere necondiţionat produsul muncii sale oricui are nevoie şi să ia doar ce are nevoie în limitele bunului-simţ. Atît şi nimic mai mult. Live and let live.
Ah şi spuneai mai devreme despre talent, că ar trebui răsplătit. Da… ar trebui răsplătit cu aplauze. Eu cred că e suficient, cu condiţia ca traiul fiecărui om să fie lipsit de griji. Aşadar, aplauze pentru Simona, şi pentru munca depusă. Rezultatele oficiale n-au importanţă.
Da. Aş vrea şi eu să văd momentul în care milogii îi vor vota pe cei care le taie ugerul de la care sug.
Poate eu sînt o frunză în vînt, dar pe Mark Twain îl crezi? „Dacă votul ar avea vreo importanţă, oamenii n-ar mai avea drept de vot”. Se pare că amîndoi credem în cîte o utopie.
http://www.goodreads.com/quotes/400040-if-voting-made-any-difference-they-wouldn-t-let-us-do
Toţi suntem frunze în vînt şi tuturor ne plac utopiile care fac viaţa mai digerabilă. Totuşi, ar fi bine să nu uităm că dragul de Mark a fost înainte de orice, un umorist 😀
Să-nţeleg că dacă ar fi spus acelaşi lucru un antreprenor de pompe funebre, ar fi fost mult mai credibil…? 🙄 Uită-te la toate „costumele” care se perindă pe sticlă: toţi arată serioşi, sobri şi în fapt mănîncă maro nu cu linguriţa ci cu cupa buldozerului. Mia multă încredere am într-un scriitor decît într-un
mitomanpolitician. Dar mult mai multă am în propriul (bun-)simţ. Deşi asta sună foarte arogant.Nu, eu sugeram că această lozincă este spusă la mişto şi deci nu are nici-o valoare de întrebuinţare. Cine votează contează, cine nu, nu.
Cu excepţia cazului în care ai fost contemporan şi prieten apropiat cu Mark Twain, nu ai de unde şti dacă acea idee/afirmaţie este adevărată ori falsă (în accepţiunea lui, cel puţin). 😉 Eu îmi păstrez şi susţin credinţa că afirmaţia este adevărată şi aplicabilă global. Din păcate niciunul dintre noi nu va putea demonstra vreodată că are dreptate. Iar „ei” ştiu asta, altfel nu ne-ar mai fi lăsat să discutăm aici. 🙂 Oops, oare o să fiu şi eu catalogat drept umorist peste o vreme… 🙄
Parţial ai dreptate: n-am fost contemporan cu el şi nici nu mi-aş fi dorit.
Problema este că tocmai pentru că politrucii se tem de sufragiul universal din toate vremurile, au inventat slogane: nu contează cine votează contează cine numără voturile etc.
Problema este că acei direct interesaţi NU lipsesc de la vot. Ei îi antrenează la vot şi pe cei uşor cumpărabili.
Chestia este complicată pentru ei, atunci cînd marea parte a cetăţenilor de regulă neparticipativi, ies din amorţire şi le dau calculele peste cap. Calculele şi posibilităţile de fraudare. Asta e!
Ştii care-i diferenţa dintre optimişti şi pesimişti? Primii şi-o iau în bot cu fiecare înfrîngere/dezamăgire şi continuă să creadă – în iluzia lor – că totul e în regulă. Cei din urmă au satisfacţii de fiecare dată cînd li se confirmă că au avut dreptate negînd un lucru şi se bucură cînd apar surprizele plăcute, neprevăzute. 🙂
Aş putea diseca în amănunt de ce „activiştii de partid” îndeamnă (moderat) la vot, dar am de făcut o ciorbă, de spălat multe vase şi recipiente, de udat florile… O zi frumoasă în continuare! 🙂
Ştii ce nu spun niciodată aşa-zişii „obiectivi”? Nu spun că lumea merge înainte numai pentru că există optimişti vizionari. Pesimiştii sunt cei mînaţi de neputinţe personale şi le exhibă cu înverşunare.
Nu trebuie să fii optimist pentru a avea voinţă şi ambiţie – cine ţi-a spus că ar fi condiţii sine qua non complementare? Cel mai al dracu’ dintre pesimişti îşi poate urma ideile, crezul, teoriile şi poate obţine rezultate impresionante în ciuda neîncrederii sale. După cum spuneam mai sus, surprizele plăcute oferă bucurii, poate mai mari decît cele deja aşteptate şi/sau sperate. 🙂
Rămîn la părerea expusă: pesimiştii sunt nulităţi.
In this case, we can only agree to disagree. 🙂
Citit şi guest post-ul (şi eu am avut ceva tresăriri cu privire la autor 😀 ) şi (mai ales) dialogul din comentarii :-). Nu mă bag acolo pentru că e ca şi cum asişti la o dezbatere între oameni între care simţi că nu se cade să intervii.
Dar. . O apreciez enorm pe Simona pentru că nu pare să semene cu niciunul dintre sportivii noştri moderni. Este pasionată de ceea ce face, munceşte enorm şi are o voință de fier.
Sper să câştige, pentru că merită! Şi mai sper să aibă suficiente resurse emoționale să treacă peste rechinii de România care sunt atât de meschini şi fățarnici, dornici să trăiască de pe urma unui om popular.
Lui Dragoş îi cam place să mă zgîndăre 🙂
Peste o oră va începe meciul şi vom vedea.
Eu cred că Simona o bate pe fotomodelă 🙂
Simona a câștigat altfel 😉
Cred că suntem mândri cu/de ea 🙂
Adevărat, Simona este o învingătoare. Este incredibil cum a crescut fata asta minunată într-un singur an: de pe locul 54 pe locul 3. Am avut răbdare să privesc întregul meci şi am ştiut din primul set cît de grea va fi această dispută. Trebuie să recunoaştem cu sportivitate că astăzi, Sharapova a fost mai bună; o leacă dar, mai bună. Au fost vreo trei momente extrem de tensionate în meci. Două au fost cîştigate de Sharapova şi din păcate unul singur de Simona. Sînt aproape sigur că în viitoarele dispute, orice adversară se va teme de Simona Halep. Pentru Simona, drumul care duce către succes deplin abia a început.