Ce scrie la program: Istorie, politică, război, artă, ştiinţă, religie şi contraste între popoare şi culturi. Trei oraşe, fiecare cu istoria lui. Valetta oraş modern dar vechi de peste 400 de ani, capitala Marilor Maeştri, ce poartă numele celui care a învins turcii în marele asediu. Obiective: Catedrala Sf. Ioan, Palatul Marilor Maeştri, Grădinile Barakka. Mdina, fostă capitală a Maltei, cu Catedrala Sf. Paul, şi cetatea locuită „Oraşul Tăcerii. Mosta, unde vom fi încîntaţi de cea mai masivă construcţie bisericească din Malta: Domul Bisericii Sf. Maria. (noi le vom vizita în ordine inversă)
Relatare: După umbletul în exces de aseară mă trezesc cu nişte crampe musculare. Am nişte cîrcei la gamba (se putea altfel?) stîngă, că tot mă scoate pe mine din papuci, (cam) tot ce este de stînga. În fine. Umblu niţel prin cameră în vîrful picioarelor ca să nu o trezesc pe Silvia şi văd la un moment dat cum ventilatorul din centrul tavanului se opreşte. Pffff, asta ce-o mai fi? Mă duc la baie, ioc electricitate. Nu funcţionează decît becul din holul dintre dulapul pentru haine şi uşa băii, lîngă uşa de acces în cameră. Se trezeşte şi Silvia, iese pe balcon, întreabă vecinii, nici ei nu au curent electric. Va să zică defecţiunea este împărţită în mod democratic la toţi locatarii hotelului. Eh, trece şi asta. Doar un hotel de patru stele îşi va rezolva prompt problemele, nu? Cel puţin aseară, a durat mai puţin de zece minute pînă a fost deblocată uşa de la baie. Bine că nu s-a blocat cu unul dintre noi înăuntru, şi cu celălalt la plimbare cine ştie pe unde. 🙂 .
Camera este strict funcţională: un balcon cu două şezlonguri, apoi în cameră: două paturi alipite (sau nu), două noptiere, o măsuţă rotundă cu două fotolii, un birou cu scaun pe care este pus televizorul (15 canale, niciunul românesc, hip hip hurei! 🙂 ), apoi o comodă pentru geamantane şi un dulap în holul de la intrare, baia cu duş şi cadă. Foarte curat.
Ziua promite să fie călduroasă; deşi este numai puţin peste ora 7 soarele a biruit toţi norişorii şi ne inundă generos. Discul soarelui abia ridicat de la orizont pare – şi chiar este – mare cît roata carului.
Avem o zi plină: dimineaţă vom vizita cele trei oraşe, iar seara vom participa la un festival al uleiului de măsline, un soi de ziua recoltei la maltezi. Dacă turul de ieri a fost gratuit – ca orice mostră – doritorii turului de azi au plătit cîte 45 de euro, bani în care intră transportul cu autocar, biletele de la obiectivele vizitate şi asitenţă. Ceilalţi, fac ce vor pe cont propriu dar dacă-şi închipuie cumva că ies mai ieftin, eu cred că se cam păcălesc.
Exact cînd să părăsim camera, a revenit curentul; tocmai la timp ca să mă bărbieresc.
Pornim. O convenţie turistică inter-ţări obligă agenţiile de turism să folosească pe lîngă ghizii de acasă şi ghizi locali. Unul dintre ghizi, Ianoş, ne spune că aceştia sunt foarte utili în anumite împrejurări, iar ulterior aveam să constatăm ca a avut dreptate, mai puţin într-un singur loc: aţi ghicit, în Sicilia 🙂 . Dar despre asta, mai tîrziu…
Şoseaua este destul de bună dar, cam îngustă. Cu fonduri europene, au fost angajate lucrări de extindere-lărgire de la două la patru benzi pe o porţiune de zece kilometri. Termen de predare la 1 octombrie 2014 dar deşi suntem la sfîrşitul lunii septembrie, lucrarea nu-i nici pe jumătate încheiată deşi, sunt angajate – ţineţi-vă bine – nu mai puţin de 6 firme. Deci, se poate şi la alţii ca la noi, nu? 🙂 . Am făcut ceva fotografii pe drum dar, au ieşit invariabil, sau aproape toate, neclare…
Cum localitatea Mosta nu-i departe de Qawra, mintenaş ajungem şi tragem autocarul chiar în faţa celei mai mari construcţii bisericeşti din Malta: Domul Bisericii Sf. Maria,
considerată a fi cea de a treia în lume! dpdv al diametrului cupolei nesusţinute de piloni. Cum la Vatican am fost, am un termen de comparaţie şi pot să afirm că aşa este!
Mosta, un mic orăşel care în secolele trecute era locuit mai mult de proletari, mineri care lucrau din greu şi nu aveau o viaţă tocmai plină de bucurii, motiv pentru care nu erau prea preţuiţi de alţi maltezi. Poate că n-aveau o viaţă prea frumoasă dar, mîndrie aveau cu duiumul aşa că s-au hotărît să facă ceva care să-i lase pe ceilalţi maltezi cu gura căscată: o biserică închinată patroanei oraşului, Sf. Maria. Pentru acest nobil scop, au desemnat patru bărbaţi mai de seamă care să colecteze şi să păzească fondurile necesare construcţiei, într-o cutie cu patru lacăte. După eforturi care au durat 45 de ani, construcţia a fost terminată în anul 1857 şi pentru a fi siguri că nimeni nu le va copia minunăţia, au distrus planurile întocmite de arhitectul francez stabilit în Malta, George Grognet de Vasse.
La 9 aprilie 1942, o bombă de 500 de kilograme
a lovit domul dar din fericire, nu a explodat şi astfel această minunăţie a putut fi restaurată. Este de apreciat în ce stare bună se află această minunăţie arhitecturală – ca de altfel peste tot în Malta, unde am văzut că banii colectaţi de la turişti sunt folosiţi pentru o permanentă înteţinere a obiectivelor turistice.
impresionanta biserica
🙂
mersi, tibi, pentru povestire,
chiar e impresionantă mai ales dpdv arhitectonic!
mulţumesc dar, mai am cîte ceva de relatat 🙂
măcar cîteva zile; nu credeam să găsesc în Malta atîtea lucruri extraordinare dar…
Obsesia asta a copyright-ului se vede treaba că are rădăcini adînci în istorie… Oare omul e în natura lui profundă doar o javră egoistă şi egocentristă? Mă întreb şi eu, mai mult retoric…
Bombe şi biserici – un antagonism aparent.
Drepturile de autor nu au o vechime chiar atît de mare, în antichitate scribii copiau tot felul de lucrări fără să indice autorul, în muzică la fel, doar de vreo cîteva sute de ani compozitorii se semnează înainte fiind anonimi, etc.
Mi se pare normal ca un creator – indiferent de domeniu – să fie stăpînul operei sale – măcar antum – şi să nu permită oricărui neisprăvit să se mîndrească şi să fie beneficiarul unei opere la care nu a contribuit cu nimic.
Pe mine mă scîrbesc la culme impostorii, şi mai ales plagiatorii posesori fără drept de diplome, că s-a umplut ţara de analfabeţi cu ifose doctorale 👿
Mie mi se pare normal ca un creator să se bucure atunci cînd creaţia sa e admirată, nu persoana. Din punctul meu de vedere nici n-ar trebui să se ştie cine este autorul – creaţia ar rămîne valoroasă în timp per se. Mîndria asta egoistă a dus lumea în stadiul în care se află, unde numai o mînă de oameni cu posibilităţi – cine-ştie-cum obţinute – să poată beneficia de „luxul” de a admira operele de artă ale lumii fiindcă „costă” atît de mult o deplasare, o şedere, accesul într-o incintă ş.a.m.d. La ce bun creaţia în sine, dacă e ascunsă ori în vreun fel inaccesibilă majorităţii? Unde mai e bucuria creatorului? Sau doar interesul material a devenit unicul scop în viaţă al artiştilor – dacă mai există aşa ceva în adevăratul înţeles al cuvîntului? 😦
De cînd mă ştiu mi-am dorit ca priceperea dovedită practic să fie principalul criteriu în admiterea unei persoane într-un post de lucru, nu hîrtia aia blestemată care poate minţi flagrant – şi după cum se vede, o face cu neruşinare în atîtea domenii. După ’89 cînd am văzut că s-au schimbat doar profitorii de la vîrf dar nu şi baza sistemului, am înţeles marea minciună a lumii. De aceea prefer să stau pe margine, observînd şi atît.
Orice creaţie presupune efort intens şi susţinut: de învăţare a tehnicilor, de exersare, (gama lui Rubinstein) şamd. Apoi. Orice creaţie valoroasă presupune cheltuieli de conservare. Nu în ultimul rînd, creatorul este acel om hăruit, ca să folosesc un termen consacrat. Deci, creatorul n-are dreptul de a se bucura de beneficiile creaţiei sale? Cît despre drepturile de autor, ştiu că după o perioadă de timp, aceste dispar şi creaţia odată intrată în patrimoniul universal, foate fi folosită de oricine dar, CU SPECIFICAREA SURSEI!
Repet, impostorii şi plagiatorii – ca Ponta de exemplu – mă scîrbesc.
Pe tine, nu?
Valoarea materială a dus în derizoriu arta, creaţia în general. Şi mai mult decît atît, garanţia numelui nedublată uneori de valoare artistică a făcut ca cea din urmă să decadă în favoarea unui simplu nume-garant, de acum fără acoperire reală. Se cumpără tablouri pictate de [un nume] chiar dacă acelea sînt nişte aiureli fără pic de valoare artistică. Dorinţa de posesiune a ridicat la false valori prea multe ciurucuri.
Şi totuşi poate e mai bine că arhitecţi au fost mutilaţi/ucişi, planuri au fost distruse ş.a.m.d. Pînă la urmă, lumea suferă deja de mult prea multă opulenţă vizavi de nivelul de trai în anumite zone ale sale.
Cine drac’ să-l ia e ăla Ponta, de tot aud vorbindu-se de el? Ori o fi vreo marcă de tembelizor, că io tot nu mă uit la aşa ceva… 🙄
Niet! Între arta ca valoare artistică şi arta ca valoare de investiţie pecuniară, este o diferenţă pe care dobitocii snobi nu o diferenţiază şi strică piaţa de artă.
Nu ştii cine-i ponta? Buahahaha! El e ăla care este 😀
Niet! Între arta ca valoare artistică şi arta ca valoare de investiţie pecuniară, este o diferenţă pe care dobitocii snobi nu o diferenţiază şi strică piaţa de artă.
Nu ştii cine-i ponta? Buahahaha! El e ăla care este 😀
Niet! Între arta ca valoare artistică şi arta ca valoare de investiţie pecuniară, este o diferenţă pe care dobitocii snobi nu o diferenţiază şi strică piaţa de artă.
Nu ştii cine-i ponta? Buahahaha! El e ăla care este 😀
După gîndirea mea mult-prea-idealistă, arta ar trebui să aibă o unică valoare: cea pur artistică. Dar asta nu se poate în lumea în care trăim. Nu mă pot disocia totuşi de gîndul că ne pierdem moral, sufleteşte din cauza materialului.
Artă pentru artă? Artă cu implicare? ŞABLOANE! Arta este liberă de orice constrîngeri.
Ar trebui să fie aşa, dar nu este. Sau cel puţin nu o văd eu liberă, nu o libertate din aceea totală, de 360 de grade. De fapt, libertatea pură este sau nu este, nu poate avea grade. Şi evident e şi ea o utopie.
Am încercat să dau un răspuns dar, nu ştiu ce am făcut şi mesajul s-a topit în neant. Pe scurt: spuneam că-s obosit şi la chestia asta cu libertatea artistului este de gîndit în ce măsură comanditarii îi lasă artistului spaţiu de manevră în ceea ce priveşte creativitatea sa. Dacă acel comanditar este prea strict, nu mai putem vorbi despre artist ci, despre un simplu meşteşugar care execută ce i se cere. Exemplu, zugravul care-ţi văruieşte casa sau, scriitorul de discursuri în campanie electorală. De ce nu, hai să-i amintim şi pe toţi scribălăii care se ascund sub numele de cod, Sandra Brown, nu? 🙂
Într-adevăr e o discuţie mai profundă. Nu se face să amestecăm subiectele acum. Poate cu altă ocazie, da? 😉
Da! 🙂
… încîntare… e puțin scris/spus
este minunat ptr Dvoastră și mă bucur
Aşa este: am avut parte de un regal turistic pe care nu-l bănuiam la plecare, decît parţial. Mulţumesc frumos! 🙂