Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for octombrie 2014

Îmi promisesem să tac pînă după primul tur al alegerilor prezidenţiale. N-am spus decît că o votez pe Monica Macovei, pentru că am încredere. În definitiv acestei doamne i se datorează în mare parte funcţionarea justiţiei în România: a creat DNA şi ANI, a promovat în Parlamentul European, Legea confiscării extinse, şi contează enorm că are susţinere internaţională substanţială.

Despre ceilalţi candidaţi am spus numai pe la unele colţuri 🙂 că nu-l agreez şi nu-l votez pe Johannis. Despre ceilalţi 11 candidaţi în afară de doamna Udrea mă abţin fie pentru că pe unii îi cunosc mult prea bine, fie că pe alţii îi cunoaşte FIX nimeni.

Despre doamna Udrea n-am a spune decît că a fost şi este piatra atîrnată de gîtul preşedintelui, piatră care l-a şi tras în jos pe domnul preşedinte Băsescu. Dar, despre  PMP, poate, cu altă ocazie.

Acum, mă văd să spun foarte pe scurt de ce nu-l votez pe Johannis nici dacă toţi ceilalţi candidaţi ar fi – nu ştiu cum – descalificaţi şi ar candida de unul singur. Care va să zică în timp ce DNA dă opoziţiei muniţie pe bandă rulantă, ce face opoziţia prin reprezentantul ei cel mai de seamă, nimeni altul decît domnul Johannis? Pedalează! Nu la figurat ci, la propriu: pedalează la o banală manifestare dintr-unul din parcurile capitalei ţării. Nu-i treaba mea să mă pronunţ asupra averii sale, despre incompatibilitatea sa se va pronunţa justiţia, şi eram pe cale să uit că tot acest domn fusese propus ca premier de “coaliţia Grivco”. Aşadar, DNA-ul anchetează, iar johannis pedalează!
Să voteze aşa blatist, cine vrea! Eu nu le dau satisfacţiei puciştilor din pedeleul vărsat în penele, votînd o astfel de făcătură. Care va să zică l-au retras în umbră pe căcărău, creatorul monstrului pontist, mi-l bagă în faţă pe acest ins şi dacă-l votez, NU MAI CONTEAZĂ CĂ PONTA RĂMÎNE PM! USL, trăieşte, da? Hai PA!

Citeşte un articol elaborat pe această temă, AICI pe Politeia.

Read Full Post »

„Cine a spus că iubirea repetă, că ea nu este decît o imensă tautologie a speciei în care se scaldă, prefirînd aceleaşi gesturi, toate cuplurile lumii? Există oare blasfemie mai mare? Fiecare cuplu se naşte printr-o suită de gesturi fondatoare. Iar gesturile acestea nimeni, pînă la cei doi, nu le-a mai făcut vreodată şi nimeni, pînă la sfîrşitul timpurilor, nu le poate repeta. Alunecarea unei priviri, felul de a cădea în somn, atingerea de o clipă a mîinilor, părul udat de ploaie sînt amprente pe care fiecare cuplu le lasă în urma sa, pentru ca după desenul lor inconfundabil el să poată fi recunoscut în eternitate. Forţa de coeziune a gesturilor fondatoare este uriaşă şi, prin recursul perpetuu la ele, cuplul ţine. Iar dacă se întîmplă ca el să se destrame, gesturile fondatoare rămîn. Dacă există un eu afectiv şi o identitate a noastră ca inşi, lucrul se datorează acelei suite de întîmplări irepetabile prin care în viaţa noastră, o dată sau de mai multe ori, am căzut în iubire. Prin ele, fiecare partener păstrează în sufletul lui, – gravată pentru eternitate -, figura celuilalt şi, tot aşa, memoria cuplului rămîne intactă în istoria nescrisă a lumii. Gestul fondator este cel care transpune de fiecare dată schema universală a iubirii într-o particularitate extremă şi conferă astfel fiecărei iubiri unicitatea ei absolută.”

Fragment din cartea domnului Gabriel Liiceanu – Uşa interzisă, Humanitas, 2002, p.259

Întrebarea e: cum ştii că un fior simţit în primă instanţă în faţa „celuilalt” din viitorul posibil cuplu, este un fior de iubire adevărată care se poate sublima într-un etern inefabil şi nu este doar o simplă dorinţă carnală care se poate ostoi consumîndu-se grăbit?

Read Full Post »

Pentru A

De-aş şti drumul către tine,  drum găsit la ceas tîrziu,  m-aş întoarce către mine, întrebînd: mai vreau să fiu?

De-ai şti drumul către mine, cu elan sărind prin vremi,tu l-ai întreba pe sine,dacă n-ai  motiv să temi?

De-am găsi un drum de vise,  răsădit prin aşteptări, nu ne-am întreba noi oare, neprivind doar către soare: aşteptările promise, nu se pierd prin alte zări?

De-ar fi drumul spre iubire, la-n-demîna orişicui, am privi cum cu uimire, o luăm de unde nu-i!

Folosim cuvinte sfinte, şi ne pierdem în tăceri. Nu luăm bine-aminte, că din tot ceea ce speri,

Carnea noastră trădătoare, lut netrebnic temător, roade conştienţa noastră, degradîndu-ne din astră, la cometă trecătoare: biet corpuscul trecător.

Read Full Post »

Vanghelie: „Futu-va mortii-n gura cu Ghita si cu Ponta al vostru!”

Acum e limpede? N-avem nevoie de opoziţie. Blaga şi ciracii săi pot sta liniştiţi pe margine luînd exemplul tăcutului Johannis: se poate defila prin faţa partidului de la putere cu bicicleta, la pas. Nici măcar nu-i nevoie să-i saluţi cînd treci prin faţa sediului PSD unde tocmai se desfăşura conclavul care i-a invitat pe Ghiţă pe Şova şi he heee, pe Vanghelie, să se autosuspende din funcţii.

Domnul Johannis nu crede nici măcar că poate desprinde mîna stîngă de pe ghidonul bicicletei sale, mînă cu care i-ar fi putut saluta pe paznicii din faţa sediului partidului care e-n toate cele ce sunt şi-n toate conştiinţele celor ce vor vota foarte curînd.

Ştiu pesedeii ce ştiu: tortul puterii se construieşte pe un delicios, BLAT! Aşa că. De ce să se amestece opoziţia în lupta fratricidă din sînul PSD? N-are rost. Opoziţia în frunte cu Blaga, cu Frunzăverde şi cu tot partidul dumnealor, n-are de făcut decît să aştepte şi să se alieze cu facţiunea cîştigătoare din pesede.

Plus partidul generalului izmană şi plus veşnicul udemere, se poate forma o nouă majoritate parlamentară şi se poate guverna – citeşte devaliza, ţara în voie.

Simplu, nu?

Read Full Post »

N-am simțit niciodată nevoia să vă vorbesc. Dacă o fac acum este pentru că aspirați, cu șanse mari se zice, la funcția de președinte al ţării. Iar fiind și ţara mea, „îmi pasă”. Așa se face că mi-ați ajuns în mod fatal interlocutor.

Nu știu dacă m-am așezat vreodată cu mai multă nerăbdare (sentiment al urgenței?) să scriu o scrisoare cuiva. Deși este, după cum vedeți, o „scrisoare deschisă”, îmi imaginez tot timpul, scriind, că sunteți singurul cititor al rândurilor mele. Mai mult: am senzația, începând să scriu, că e ca și cum vom sta de vorbă singuri, privindu-vă în ochi și căutând punctul acela de inflexiune care trimite la ultima fărâmă de receptivitate din ființa cuiva. Altfel spus, deși suntem pe scenă, am uitat de sală înainte de a începe spectacolul.

Aș vrea să știți de la bun început că nimic din ce-am să vă spun nu e menit să vă jignească. Nu de un „pamflet” e vorba aici, oricât de abrupte vor fi pe alocuri cuvintele. Ele nu vor face decât să descrie. Voi încerca să vă plimb prin față o oglindă, în speranța că ați putea fi dispus, fie și o clipă, să deslușiți în ea imaginea celui care, candidând, își propune să conducă o țară. Vă las să judecați apoi  dacă, punându-vă în locul meu, v-ați da sau nu pe mâna lui.

Citiţi vă rog restul acestui articol pe HOTNEWS! Chiar merită citit şi asimilat.

Read Full Post »

Citez din cartea domnului Gabriel Liiceanu, Despre ură, carte apărută în 2007 la Humanitas:

Manifestul Partidului Comunist se încheie cu o retorică a inducerii spaimei: „Să tremure clasele dominante în faţa unei Revoluţii Comuniste!” Opt ani mai tîrziu, într-un discurs din 14 aprilie 1856, Marx spune că: „Istoria va fi judecătorul, iar proletariatul – călăul”.

Se ştie că Marx a debutat la 23 de ani cu două poezii intitulate Cîntece sălbatice, poeme apocaliptice în care se împleteau ura, violenţa, setea de distrugere şi stranii pacturi cu diavolul. În numele unui „Dumnezeu rece”, proferează „blesteme enorme la adresa omenirii”. În formidabilul portret pe care i-l face, Paul Johnson scrie la un moment dat: „Nuanţa de violenţă omniprezentă în marxism şi exhibată în mod constant de comportamentul concret al regimurilor marxiste era o proiecţie a omului Marx. Acesta şi-a trăit viaţa într-o atmosferă de extremă violenţă verbală, explodînd periodic în scandaluri violente şi uneori în atacuri fizice”*.

Nu suporta să fie contrazis, iar cînd discuţiile cu el degenerau în certuri teribile, ferestrele se închideau pentru ca ţipetele să nu ajungă în stradă. Portretele rămase de la contemporani coincid. A fost descris ca „inadmisibil de murdar”, cu o privire fioroasă şi avînd ca replică recurentă „te voi anihila”. A proferat violenţa („cînd ne va veni rîndul, nu ne vom deghiza terorismul”) şi a acceptat asasinatul („cu condiţia să fie eficient”). Crizele dese de furunculoză, provocate de lipsa de igienă, îl făceau deosebit de violent şi, în perioada în care redacta Capitalul, îi scrie lui Engels: „Orice s-ar întîmpla, sper ca burghezia va avea, atît cît va exista, motiv să-şi amintească de bubele mele.”** Un apropiat al său, Techow, îl descrie ca pe un om „cu o rară superioritate intelectuală” şi adaugă: „…dacă sufletul i-ar fi fost pe măsura intelectului şi ar fi purtat în el tot atîta dragoste pe cîtă ură, m-aş fi aruncat în foc pentru el.”*** Bakunin, care i-a fost multă vreme prieten, scrie despre el că avea o trufie care-l împingea „pînă la ticăloşie şi nebunie”****. Aceste explozii de ură, violenţă, ticăloşie şi nebunie, care la Marx nu au depăşit graniţele limbajului (drept care mulţi au fost înclinaţi să ia vehemenţele verbale din scrierile sale drept figuri de stil ale unui suflet învolburat şi revoluţionar-romantic), au devenit realitate istorică în toate ţările care au trecut printr-o „revoluţie socialistă” şi au făcut experimentul marxist pe pielea lor. Am încheiat citatul.

Nu-mi rămîne să cred decît că, toţi cei care votează în continuare diversele partide care sunt continuatoarele partidelor de extracţie comunistă se regăsesc în acest portret, chiar dacă între timp aceste partide s-au vopsit în socialişti sau în social-democraţi.

*Paul Johnson, Intelectualii, Humanitas, bucureşti, 2002, p. 105*

**Vezi Paul Johnson, op. cit., p. 110**

***Ibid., p. 109***

****Vezi Richard Wurmbrand, Marx şi Satan, Ed. Stephanus, Bucureşti, 1994, p.15 (trad. din engleză Traian Călin Uba).

Read Full Post »

Spune o veche vorbă că în caz de naufragiu, primii care părăsesc o corabie sunt şobolanii. Sau după caz, şoriceii ceva mai mititei. Sigur că atît şoriceii cît şi şobolanii nu-s înotători grozavi şi sfîrşesc înecaţi în caz de naufragiu. Şi se mai spune că aceste rozătoare sunt inteligente. Da? Eu mă cam îndoiesc de inteligenţa acestor paraziţi, pentru că toate rozătoarele (de acest tip) nu-s altceva decît nişte paraziţi care consumă fără să aducă sistemului biotic / biologic vreun (vre-un? – că nu mă mai descurc în noile norme ortografice statuate de academicienii colegi cu ceauşeasca) folos. Ba, dimpotrivă: aceste rozătoare sunt purtătoare de boli mortale pentru întreg biosistemul. Şi ca orice parazit, pînă la urmă, rozătoarele mor împreună cu parazitaţii care s-au lăsat infestaţi.

Să revenim la temă: şobolanii atipici. Cine  sunt aceştia? Simplu spus, şobolanii cu chip uman. Aceştia NU părăsesc corabia pe cale de scufundare ci, pur şi simplu rup din nava care se scufundă bucăţi mari din care încearcă să-şi facă plute de salvare individuală.

Acum. Dacă pînă în urmă cu nişte timp, şobolanii cu chip uman beneficiau de bărci de salvare garantate de căpitanul vasului în derivă, acum, calimera s-a cam schimbat: un anume comandant de navă, a început să arunce peste bord chiar şobolanii, că nişte şoricei care-au fost sacrificaţi în mod deliberat şi daţi spre hrană peştilor, ca păvălache zis şi crapul – de exemplu, nu mai erau de ajuns pentru prostirea infestaţilor parazitaţi.

Şi a început tragedia şobolanilor atipici: din ce în ce mai mulţi şobolani au început să fie aruncaţi peste bord, împreună cu alaiul lor de şoricei deşi, nava încă nu dădea semne de scufundare. Disperaţi, toţi aceştia au început să le ceară secunzilor navei – ajunşi între timp comandanţi, în mod imperativ, bărci de salvare: o preluare în forţă a comandei navei (reuşită parţial), o zi specială (marţea neagră) de domolire a vitregiei condiţiilor de navigat, reguli speciale de navigaţie cum ar fi abolirea aruncării peste bord a paraziţilor, adică să le redea privilegiile cu care erau obişnuiţi. Lupta continuă!

Ce face între timp echipajul navei? Supravieţuieşte. Matrozii care asigură flotabilitatea navei muncesc disperaţi pentru menţinerea navigabilităţii navei, în timp ce matrozii care freacă puntea  – citeşte freacă menta* – se simt asiguraţi de cîte-o mică vestă de salvare primită ca pomană de la actuala conducere a navei. Ambele categorii de matrozi, au drepturi egale pentru alegerea noului comandant deşi, unii (mentolaţiatorii) sunt numai rezervorul de şoricei adepţi ai noilor şobolani sau, chiar şobolani în devenire!

Ne scufundăm cu toţii? DA! Chestie de timp, de vremuri, sau de ne / şansă.

* În urmă cu cîteva secole, slugile boierilor erau împărţite pe sarcini: care lucra la moşie, care muncea la grajduri, şi aşa mai departe. Cele mai privilegiate slugi erau slugile care-l serveau pe boier direct în conac = oamenii de casă. Dintre aceste slugi, cele mai apreciate  erau „slugile care frecau menta”. Ce sarcină aveau aceste slugi? Nimic altceva decît să frece cu mentă masa pe care mîncau boierii pentru că faţa de masă încă nu era la ordinea zilei, iar masa pe care mîncau boierii se umplea de tot felul de mirosuri neplăcute de la bucatele şi de la vinul vărsat. Frecătorii de mentă erau apreciaţi pentru că redau mesei un miros plăcut, cel de mentă, frecînd nevinovata izmă creaţă, de tabliile meselor de ospăţ.*

Între timp, slugile cele mai apreciate au devenit GRĂJDANII, adică nişte şoricei mai speciali care dispuşi fiind să se sacrifice pe altarul noii burghezii proletare, (ilegaliştii care-au condamnat la extincţie elitele navei), nu vor ajunge niciodată, ŞOBOLANI!

Read Full Post »

După ce preşedintele Senatului a hotărît că senatorii n-au ce face la Parlament – adică să discute despre permiterea anchetării doamnei Cati şi a domnului Miki – şi mai bine stau ei pitiţi în teritoriu pentru campania electorală, se caută o soluţie pentru amînarea anchetării altor pesedişti de nădejde: tata socru, guzganul rozaliu şi bombă de ultima oră, fostul ministru al maaaarilor proiecte, 🙂 un domn pre numele său, Şova.

Despre Hrebenciuc îmi închipuiam aproape orice dar ce a făcut el în chiar ziua în care a fost anunţat că este cercetat penal, nu mi-ar fi trecut prin cap: a vorbit cu Şova despre un troc politic: tu mă scapi de dosare vorbind cu ministrul justiţiei, eu te fac şef de partid după ce Ponta devine preşedinte. Chiar nu ştiu ce să mai cred! Oamenii ăştia chiar au devenit aerieni. Dacă nici măcar faptul că sumedenie de „afacerişti” şi foarte mulţi miniştri sunt nu doar anchetaţi şi trimişi în judecată ci, chiar se află după gratii nu i-a trezit la realitate, nu mai văd ce ar putea să-i mai trezească!

O mică paranteză: un inculpat fost ministru a intrat pe mîinile justiţiei cu maximă celeritate; de mirare? Deloc! Dacă a avut ghinion şi nu se mai află în gaşca de la putere…

Se vehiculează şi alte nume dar, deocamdată numai la nivel de zvonuri. Dosare grele ca Microsoft, EADS şi mai nou dosarul retrocedărilor ilegale a zeci dacă nu chiar sute de mii de hectare de pădure sunt în discuţie publică zi de zi. Te-ai aştepta ca în acest caz, tendinţa de vot a oamenilor către candidatul PSD să fie în picaj. Aşa e? Nu prea. Este drept că există o tendinţă descrescătoare dar, Ponta întruneşte încă circa 40% din intenţia de vot.

Trec peste faptul că se foloseşte fără pic de reticenţă de toate mijloacele pe care i le pune poziţia de Prim Ministru la dispoziţie cum ar fi deplasări în ţară şi în străinătate, promisiuni electorale care ar greva bugetul cu miliarde de euro etc şi mă opresc asupra unui singur aspect: din cine-i formată massa asta electorală de 40% care nu-i impresionată de nimic şi votează pesede cu ochii închişi.

Am găsit un răspuns în Uşa interzisă / Gabriel Liiceanu / Humanitas, 2002, p. 308. Citez: Observaţia  Hannei Arendt că „plebea”, the mob („gloata”, „vulgul”), spre deosebire de popor, este cupa istoriei în care se colectează reziduurile tuturor claselor sociale, este scursura acestora, şi tocmai ea este vînată şi manipulată de haimanalele politice care o flatează şi în care plebea, apoi, se recunoaşte. Prin acest pact făcut între de-clasaţii societăţii şi cinicii guralivi este apoi zdrobit şi aliniat poporul, componenta onestă a societăţii, care nu se poate apăra nici prin vorbe obraznice, nici recurgînd la violenţă.

Concluzia este că cele mai apărate (stabile) sînt societăţile care, din cauza bogăţiei, nu au plebe (ca Elveţia sau Norvegia) şi cele mai expuse, societăţile sărace şi „plebeiene” ca România etc. Am încheiat citatul.

Bine, Hanna Arendt a scris aceste rînduri cu gîndul la Hitler şi la acoliţii săi. Dar, cine-şi mai aduce aminte că nazismul şi socialismul au aceeaşi rădăcină ideologică?

Între momentul în care Hanna Arendt a scris rîndurile de mai sus – perfect actuale! – şi momentele pe care le trăim noi – în altă ţară! – au trecut peste şase sau chiar şapte decenii. Cum de nu învaţă oamenii chiar nimic din istorie?

Read Full Post »

Deal şi vale

Urcuş şi coborîş. Perpetuu. Asta a fost, este şi va fi (habar n-am pînă cînd), istoria noastră: o incredibilă rezistenţă în timp, prin mijloacele subzistenţei minimale,  „cu orice preţ”. Lucrul în sine este admirabil (cu unele rezerve) pentru că nu-i tocmai de colea ca un popor greu încercat de valurile şi de vitregiile istoriei să se încăpăţîneze să nu piară (sau să fie asimilat) deşi, toate naţiunile care-au rîvnit, şi parţial dpdv istoric, au reuşit să stăpînească acest popor aşezat pe un teritoriu plin de bogăţii naturale.

Ce ne-a salvat? Exact ambiguitatea! Adică tocmai disponibilitatea de a face „punte cu dracul”. Numai că a cam venit vremea în care trebuie să alegem: ori la deal, ori la vale. Ori mergem pe dealul – poate prea abrupt pentru prea mulţi dintre români – al valorilor pe care le dorim fie şi măcar teoretic, ori ne lăsăm prăvăliţi pe valea restriştii de care nu ne mai pasă: rusism, chinezism, adică barbarie.

Ce vrem? Se pare că încă pendulăm între vale şi deal. De ce? Simplu: pentru că nu suntem capabili să preluăm ideile valoroase ale înaintaşilor noştri cum ar fi de exemplu, Lucian Blaga, Constantin Noica, şi nu mai dau exemple; lista extinsă ar fi prea plină de intelectuali expatriaţi, pe deplin consacraţi pe alte meleaguri.

Chiar: ce vrem? Deal sau vale, sau mergem în continuare pe acest drum: ŞI DEAL, ŞI VALE. Ce credeţi?

Nu credeţi că a venit vremea să-l răstălmăcim pe un bard celebru şi să spunem: auuuu, ce dor, ce chin, ce jaleee, e în ţaraaa dumiiiitaleee! Că dacă nu mă înşel prea tare, chiar şi el a renegat ineptul cînticel: acoloooo este ţara meaaa.

 

Read Full Post »

Redactat de @Clemy

Dosarul retrocedarilor ilegale de paduri este o bomba cu ceas care ticaie la urechea clasei politice romanesti. Nu trebuie sa mire deci pe nimeni nici amploarea scandalului si nici sumele uriase de bani care au fost invartite intr-un circuit relativ simplu: retrocedari ilegale urmate rapid de defrisari massive. Acest scenariu era cunoscut de toata lumea si s-a desfasurat aproape nestingherit timp de peste doua decenii. Iar averile facute din aceste afaceri sunt si ele cunoscute.

1Nimeni nu si-a pus o clipa intrebarea asupra efectelor ecologice ale acestor defrisari in nestire care au chelit practice muntii Romaniei. Efectele defrisarilor abusive sunt cunoscute pe plan mondial de mai bine de 30 de ani, ele erau cunoscute inca de pe vremea in care Adrian Nastase si Viorel Hrebenciuc isi faceau ucenicia in interiorul Partidului Comunist. Nu vorbim in aceste actiuni criminale de nestiinta, poate scuzabila in cazul taranilor care si-au taiat si ei padurile in speranta de a se imbogati rapid, ci lacomia fara de margini si complicitatile interpartinice care au au fost piatra de temelie a sistemului politic romanesc in ultimii 25 de ani.

Citeşte mai departe AICI

 

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »