Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for noiembrie 2014

Avem noi oamenii uneori, trufii de genul: eu sînt stăpînul destinului meu. Eu şi numai eu stabilesc coordonatele vieţii mele. Eu şi numai eu aleg ce să fac în viaţa mea, eu şi numai eu stabilesc cine intră în viaţa mea şi pentru cîtă vreme, eu şi numai eu stabilesc cine iese din peisajul vieţii mele, cînd vreau, EU!

Interesant punct de vedere dar, numai parţial adevărat; e plină istoria de eroi de telenovelă, e plină istoria de eroi adevăraţi, e plină istoria şi de indivizi eşuaţi în sosul neputinţei lor. E plină literatura de cărţi care zugrăvesc astfel de personaje.

Numai că de prea multe ori viaţa ne trăieşte pe noi, nu noi ne trăim viaţa. De prea multe ori viaţa ne este decisiv influenţată de întîmplări banale (?) cum ar fi, de exemplu, locul şi timpul în care apărem pe lume (ţară, familie, etc), educaţia pe care o primim (sau nu),  sau, de ce nu? căutarea unui loc de muncă potrivit aptitudinilor noastre. Apropo: cred că este incorect spus: loc de muncă. Cred că ar trebui să înlocuim această sintagmă cu: loc în care acceptaţi fiind, facem parte din concertul epocii în care trăim, la nivel strict teritorial, cu posibile deschideri către întreaga lume.

Cam pe aici este şi Nicolas, personajul (aparent principal) din această splendidă carte, Magicianul. Numai că el, Nicolas, este prea tînăr ca să poată înţelege ce i se întîmplă. Este prea tînăr ca să înţeleagă de la început, ce festă i-a jucat soarta, cînd a acceptat postul de profesor la o şcoală oarecare, dintr-o ţară oarecare, pe o insulă aparent insignifiantă din arhipelagul grecesc, micuţa insulă, Bourani.

El, donjuanul incapabil de o relaţie de durată, ins comod care nu dorea complicaţii fugind de o relaţie stabilă cu Alison, s-a văzut implicat într-un joc pe care nu-l putea controla, joc din care el, Nicolas, va ieşi în final, dacă nu învins, măcar trezit din aporie. Pînă sa iasă din aporie, Nicolas a fost atras (şi prins) într-un joc psihologic declanşat de un ins malefic: Maurice.

Personaj legendar pe plan local, om bogat în plan material şi bine mobilat din punct de vedere cultural, Maurice, încerca să transfere propriul său sentiment de vinovăţie / bravadă (nu-i vorba despre nici-un oximoron aici!), din timpul WW II către orice individ despre care credea că poate pendula între cele două sentimente contrare.

Foarte pe scurt: legenda spune că Maurice, refuzînd să-i trimită în moarte pe cîţiva partizani în mod brutal (cu patul puştii, nu cu glonţul), a fost chiar el pus în faţa plutonului de execuţie dar, în mod miraculos, a scăpat cu viaţă!  Legenda e legendă. Mai ales atunci cînd martori nu mai sînt. Adevărată sau nu, o astfel de experienţă poate să marcheze pe viaţă un om. Cei mai mulţi oameni, chiar dacă au trecut prin astfel de experienţe la limită, trec mai departe prefăcîndu-se că acele experienţe n-au făcut parte din bagajul lor emoţional. Uită atrocitatea şi este de înţeles acest lucru!

Ce face Maurice? Maurice face exact ce ar face orice psihopat cu vaste posibilităţi materiale: transformă o parte din insula Bourani într-un laborator de experimente psihologice, experimente care să-i dea lui, certitudinea că şi alţi oameni ar demisiona din calitatea de OM, dacă ar avea o alternativă. Şi cum nu mai poate fi vorba despre experienţa limitativă moarte / viaţă, recurge la o experienţă tot atît de drastică: iubire implicată deplin pe viaţă / simplă atracţie carnală temporară care promite iubirea.

Nicolas, n-a fost primul subiect al acestui experiment malefic. Numai că Nicolas, a fost primul ins supus acestui test care a înţeles. Nu a înţeles chiar de la început despre ce este vorba. Mai întîi, s-a lăsat pradă jocului seducţiei  celor două gemene. Alison, îl aşteaptă.

Read Full Post »

Cred că în urmă cu mai bine de trei (poate patru) veşnicii – şi cum timpul curge acum incredibil de repede, sînt nevoit să limitez o veşnicie la vreo zece ani de zile – am citit o carte a lui John Fowles: Iubita locotenentului francez. N-am reţinut decît titlul, nu şi autorul; nu ştiu de ce. Despre subiectul acestei cărţi nu-mi aduc prea bine aminte dar, pentru că o am în modesta mea bibliotecă o voi căuta şi o voi reciti. Probabil.

Recent, o prietenă din virtual, Brindusa Frunza, mi-a sugerat, indirect, această carte, Magicianul. Cum am mai primit cîteva sugestii interesante de lectură de la această prietenă din virtual, m-am conformat. Şi bine am făcut! Mulţumesc, Brindusa!

M-a avertizat  Brindusa că această carte face parte dintre cărţile care nu pot fi povestite pentru că nu poţi găsi un „flash” definitoriu de la care să începi relatarea. Aşa şi e: nu poţi găsi un singur „flash”; sînt cel puţin patru „flashuri” care definesc acţiunea cărţii, flashuri inserate chiar de autor în decursul povestirii.

Am identificat – din punctul meu de vedere de cititor amator – cel puţin patru „flashuri” şi am indicat două dintre ele AICI şi AICI. Mai rămîne să mai dezvălui şi celelalte „puncte nodale” pe care le-am descoperit eu, repet, din postura de cititor împătimit, că slavă Domnului! n-am devenit – şi nici nu mai am timp să devin – cititor profesionist, adică feri Doamne, critic literar. 🙂  Vorba domnului Noica: ferească-vă Domnul să deveniţi profesori! 🙂  le spunea domnul Noica, învăţăceilor domniei sale de la Şcoala de la Păltiniş! Cred că ştiţi despre ce este vorba, nu insist.

Tema acestei cărţi este una dintre cele mai uzuale şi cel mai mult exploatate în literatură, iubirea. Nu dragostea care, este cu totul şi cu totul, altceva. Iubirea! Există iubire care transcende? Cum facem deosebirea dintre dragoste – ca dorinţă carnală – şi iubire? Propriul nostru comandament interior, ne poate călăuzi cu acurateţe să facem această definitorie diferenţă între sentimentele care ne străbat, mai ales cînd sîntem prea tineri ca să putem face diferenţa între patima cărnii şi nevoia de absolut? Putem? Nu ştiu.

Nu ştie acest lucru nici domnul Urfe, aparent subiectul principal al acestei cărţi.

Tînăr scăpat de sub tutela unui părinte autoritar (militar de profesie, dur şi autoritar), domnul Urfe încearcă să-şi găsească un destin liber de convenienţe sociale. Nu se angajează în relaţii de lungă durată pentru că nu-i capabil să iubească. Se foloseşte în cuceririle sale vremelnice supuse nevoii de „carne” de o răsuflată şi blamabilă tehnică de cucerire a femeilor care-i pot trece prin pat: autovictimizarea ca biet ins lipsit de iubirea maternă: biet suflet neînţeles.

Tehnica asta a mers impecabil de prea multe ori, pînă a întîlnit-o pe Alison, australianca (altă lume Australia faţă de vechea Anglie, nu?) fată care-i va impune cu ingenuitate, un plan superior de consumare a relaţiilor dintre oamenii dispuşi la  „relaţii deschise”.

Să nu uităm că acţiunea acestei cărţi este situată la nivelul anilor 1960 şi următorii. Revoluţia sexuală tocmai începea.  Dar nu despre revoluţia sexuală este vorba în această carte, Magicianul,  ci, despre nevoia de a păstra cîteva repere strict umane bazate pe iubire, în relaţia dintre cei doi: EA şi EL, exact în timpul marii eliberări de convenienţe sociale, păstrînd în acelaşi timp libertatea individuală! Cuvîntul de ordine este: seducţia bazată pe iubire, nu cucerirea facilă.

Abia după ce Nicolas, o va pierde pe Alison, începe cu adevărat, povestea!

Ps. Relatarea continuă!  🙂   Magicianul este Maurice! Preotesele seducţiei sînt cele două surori gemene, visul oricărui bărbat captiv „jocului cărnii”.

Read Full Post »

Urfe, cobaiul

„- Puteaţi să plecaţi? Făcu din cap semn că da.

– Şi am făcut greşeala să ascultăm. A vorbit ore în şir. Pe scurt, ne-a explicat că deşi se interesa cu adevărat de teatru — şi este efectiv proprietarul acelui studio cinematografic din Liban — rămăsese

mult mai legat de medicină decît ne lăsase, la început, să bănuim. Că se ocupa în mod special de psihiatrie şi că studiase un timp chiar cu Jung.

– Gogoşile astea mi le-a vîndut şi mie.

– Eu ştiu atît de puţin despre Jung. Crezi că…

– Pe mine a reuşit să mă convingă.

– Pînă la urmă, în ciuda împotrivirilor noastre, ne-a convins şi pe noi. Dar în ziua aceea… Ne-a spus de nu ştiu cîte ori că avea nevoie de noi să-l ajutăm să treacă bariera, să poată păşi într-o lume nouă, jumătate artă, jumătate ştiinţă. O aventură unică, psihologică şi filozofică în acelaşi timp. Ceea ce putea li considerată ca o călătorie nemaiîntîlnită în subconştientul omului. Cam astea au fost cuvintele pe carele-a folosit şi bineînţeles că eram curioase să aflăm ce se ascundea în spatele acestor vorbe mari — ce aştepta de fapt, de la noi. Atunci ne-a vorbit prima oară despre tine. Că voia să creeze o situaţie în care noi două urma să jucăm roluri asemănătoare cu cele din filmul despre care ne vorbise. Trei inimi. Iar tu, fără să ştii, aveai să joci rolul poetului grec.

– Doamne, Dumnezeule! Dar trebuie să fi… îşi lasă capul pe un umăr şi privi în depărtare, spre mare.

– Nicholas, am fost uluite. Şi totuşi, într-un fel…Nu ştiu. Era poate marca aventură. Vezi, oamenii de teatru adevăraţi, odată coborîţi de pe scenă sînt destul de limitaţi şi de neinteresanţi. In timp ce Maurice.. .Imi amintesc că June a bombănit ceva -.că se simte jignită. Cum îndrăznea…cum îşi permitea să creadă că poate cumpăra oamenii pentru simplul motiv că era bogat. A fost singura dată cînd l-am văzut pe Maurice pe punctul să-şi piardă calmul. Se enervase. S-a lansat într-o tiradă lungă şi mi-am dat seama că era şi el o dată sincer cînd ne-a explicat ce complex de vinovăţie îi dă, atîta bogăţie. Că singura lui pasiune reală este să cunoască, să descopere, să extindă cunoştinţele umane. Că visul vieţii lui e să pună în aplicare o teorie la care se gîndeşte de mult. Că nu era vorba de nici un fel de egoism din partea lui şi nici de un simplu capriciu mai năstruşnic… mă rog atît cît se putea vorbi de autenticitate în acest domeniu. A fost de-a dreptul impresionant şi pînă la urmă June n-a mai zis nimic.

– Trebuia să fi întrebat care era teoria pe care voia s-o verifice.

– L-am întrebat de nu ştiu cîte ori , n-ai grijă. Dar de fiecare dată ne închidea gura cu acelaşi argument. Dacă am fi ştiut dinainte, experimentul şi-ar fi pierdut autenticitatea. Expresia îi aparţine. Ne-a dat o groază de explicaţii şi ne-a înşirat o mulţime de analogii. într-un fel, urma să fie un soi de extindere fantastică a metodei lui Stanislavski. Crearea unor relaţii mai reale decît însăşi realitatea.

Urma să fii ca un om care traversează o pădure de alternative diverse, ghidat de o voce misterioasă mai multe voci, chiar — voci care nu ştiu nici ele (astea eram noi) care erau, de fapt, aceste alternative.

Mai compara experimentul şi cu o piesă de teatru, dar o piesă fără replici scrise şi fără public. Numai cu actori.

– Şi la sfîrşit — ne explică şi nouă?

– Aşa ne-a promis de Ia bun început.- Chiar şi mie?

– Cred că moare să ştie ce gîndeşti şi ce simţi cu adevărat. Căci tu eşti centrul atenţiei. Cobaiul principal.”

Fragment din Magicianul / John Fowles

Read Full Post »

“A fost odată un prinţ tînăr care credea în toate lucrurile în afara de trei. Nu credea în prinţese, nu credea în insule, nu credea în Dumnezeu. Împăratul, tatăl său, îi spusese că aceste lucruri nu există. Şi cum nu erau nici prinţese, nici insule şi nici vreun semn al existenţei lui Dumnezeu în împărăţia tatălui său, tînărul prinţ îi dădu crezare.

Dar într-o zi, prinţul fugi din palat şi ajunse în împărăţia vecină. Aici, spre uimirea sa, văzu insule în largul coastelor şi pe aceste insule niste făpturi stranii şi tulburătoare cărora nu îndrăzni să le dea un nume. În timp ce căuta o barcă pe mal, un bărbat îmbrăcat în haine de seară se apropie de el.
– Insulele de colo sînt adevarate? întrebă tînărul prinţ.
– Bineînţeles că sînt insule adevărate, răspunse bărbatul în haine de seară.
– Şi făpturile acelea stranii şi tulburătoare?
– Sunt toate prinţese adevărate şi autentice.
– Atunci trebuie să existe şi Dumnezeu! strigă prinţul.
– Eu sunt Dumnezeu, răspunse omul în haine de seară înclinandu-se uşor.
Tînărul prinţ se întoarse acasă cît putu mai repede.
– Iată-te înapoi deci, îi zise împăratul.
– Am văzut insule, am văzut prinţese, l-am văzut pe Dumnezeu, îi răspunse prinţul, cu reproş în glas.
Împăratul rămase impasibil.
– Nu există nici insule adevărate, nici prinţese adevărate şi nici Dumnezeu adevărat nu există.
– Dar am văzut cu ochii mei!
– Ia spune-mi cum era îmbrăcat Dumnezeu.
– Dumnezeu era în haine de seară.
– Avea mînecile hainei suflecate? Prinţul îşi aduse aminte că aşa erau. Împăratul zîmbi.
– E un costum de magician. Ai fost păcălit.
Auzind acestea, prinţul plecă din nou în împărăţia vecină şi se duse pe acelaşi mal unde îi ieşi din nou în cale omul în haine de seară.
– Împăratul, tatăl meu, mi-a spus cine eşti, zise prinţul indignat. Data trecută m-ai păcălit, dar nu se va mai întîmpla. Acum ştiu că insulele nu sînt reale şi nici prinţesele nu sînt reale, pentru că tu nu eşti decît un magician.
Omul în ţinută de seară zîmbi.
– Nu eu te păcălesc, baiete. În împărăţia tatălui tău există multe insule şi multe prinţese, dar tatăl tău le ţine sub vraja lui şi nu le poţi vedea.
Prinţul se întoarse acasă gînditor. Cînd îl văzu pe împărat, se uită drept în ochii lui.
– Tată, e adevărat că nu eşti împărat ci doar un magician?
Împăratul zîmbi şi îşi suflecă mînecile.
– Da, fiule, sînt magician.
– Atunci bărbatul de pe mal era Dumnezeu.
– Bărbatul de pe mal era doar un alt magician.
– Trebuie să cunosc adevărul adevărat, adevărul de dincolo de magie.
– Nu există adevăr dincolo de magie, răspunse împăratul.
Prinţul fu cuprins de tristeţe şi zise:
– Am să mă omor.
Prin farmecele sale, împăratul chemă moartea să vină. Moartea apăru în uşă şi îi facu semn prinţului să vină cu ea. Prinţul se înfioră. Îşi aminti de insulele frumoase, frumoase dar ireale si de prinţesele ireale, ireale dar frumoase.
– Prea bine, zise. Voi putea îndura totul.
– Vezi, fiule, zise împăratul, acum eşti şi tu un magician.”

Fragment din Magicianul / Polirom / p. 622

Cartea poate fi comandată la POLIROM

Read Full Post »

Acum a devenit şi mai limpede motivul pentru care domnul prim ministru a absentat o săptămînă din ţară: domnul Dragnea a pregătit între timp şedinţa de azi a comitetului  Naţional Executiv al PSD, iar mîinile domnului Ponta au rămas curate. Comitet care cu un scor categoric – 78 / 2 – a votat excluderea din partid a trei membri marcanţi: Dan Şova, Mircea Geoană şi Marian Vanghelie.

Despre Şova părerile sînt împărţite: unii spun că oricum era pe făraş pentru că DNA are probe zdrobitoare în nişte dosare, alţii spun că Şova era terminat din momentul în care s-a aflat că a conspirat împreună cu Hrebenciuc – actual arestat! – pentru şefia PSD; ambele variante sunt corecte, cred.

Despre M. Geoană unii spun că a fost un gest de curtoazie faţă de generalul Oprea, care a fost exclus din PSD pe vremea cînd preşedintele partidului era Geoană; alţii spun că Geoană era o ameninţare la adresa lui Ponta în ceea ce priveşte şefia partidului; eu cred  că PSD este în degringoladă, iar lupii tineri ca Ghiţă şi Negoiţă vor debarcarea veteranilor partidului şi despărţirea de vechile simboluri reprezentate de Iliescu şi de susţinătorii săi.

Acest lucru pare a fi subliniat de excluderea lui Vanghelie care a părăsit lucrările spunînd că este îngreţoşat de maniera stalinistă în care au fost executaţi cei trei. Să nu uităm că între Vanghelie şi Ponta este o duşmănie ceva mai veche, încă dinainte ca domnul Ponta să fi devenit şeful PSD. Personal cred că excluderea lui Vanghelie reprezintă un obstacol serios în continuarea carierei politice a lui Ponta. Vanghelie este un om cu bază politică solidă: mafia etniei din care face parte, iar acest lucru, nu-i de neglijat.

Nu mă interesează evoluţia acestui partid, n-am făcut decît să consemnez faptele.

28 noiembrie. 2014

Disensiunile continuă. După ce Ghiţă-Asesoft-tv a cerut ca Iliescu să facă pasul înapoi, Ponta l-a chemat la ordine şi l-a demisionat din partid. Cum am mai spus, doar consemnez / actualizez.

Read Full Post »

Gata. Deja ştiu că ziua de 16 noiembrie 2014 a fost (şi este!) o piatră de hotar în politichia dîmvoviţicană. Să fie limpede: NU la politichia dîmboviţeană (care încă nu prea există) mă refer ci, la politica dîmbo (de la Dîmboviţă apă dulce) – viţi (de la vită) – cană (de la na! aşa nu mai merge).

Văd cu încîntare că toate partidele politice au înţeles semnalul cum nu se poate mai clar, semnal transmis de electorat în cel de-al doilea de tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale: pînă aici v-a fost, mişeilor! S-a terminat!

N-am dat mare atenţie  astăzi, televiziunilor (tele, înţeleg dar, viziuni? – mai degrabă vizuini înţesate de „comunicatori” = manipulatori de duzină, dar, să trecem) ci, am preferat să mă afund în lectura unei cărţi: Magicianul / John Fowles. Am ajuns abia la pgina 200 / 751. Mulţumesc Brindusa Frunza, pentru sugestie!  🙂  Mulţumesc frumos!

Despre această carte, probabil, mă voi referi separat, într-o altă postare. Probabil.

Acum. În rarele momente în care astăzi m-am cuplat la fluxul de ştiri, am observat cîteva lucruri interesante. Am văzut că domnul prim ministru Ponta, a făcut piruete în discursul adresat Parlamentului. Piruete prin care încerca să explice inexplicabilul: şi-a cerut scuze românilor care n-au putut vota în diaspora dar, nu-şi asumă nicio vină pentru dezastruosul mod în care aceste alegeri au fost organizate sub directa îndrumare a guvernului pe care (încă) îl mai conduce. Propune domnul Ponta ca Parlamentul să adopte o lege care să permită românilor de pretutindeni să voteze fie prin corespondenţă, fie prin votul electronic. A mai propus domnul prim ministru Ponta, ca responsabilitatea pentru organizarea alegerilor să fie delegată în curtea BEC (sau al unui organism similar). Vorbe. Bla bla.

E limpede că această usturătoare înfrîngere i-a marcat pe toţi liderii PSD. Chiar nu se aşteptau la aşa ceva. Deloc! E limpede însă că nici PNL nu se aştepta la victoria lui Iohannis. Chiar, deloc! E limpede şi că UDMR – parte a guvernării Ponta – este deligitimat în Har-Cov de votul masiv dat de etnicii maghiari, lui Iohannis.

Şi a mai spus domnul Ponta că bugetul pentru anul viitor va demonstra că  bugetul nu va conţine nici noi taxe sau impozite, nici renunţarea la cota unică de impozitare; bugetul va putea acoperi toate promisiunile sale (Ponta) din campania electorală; şamd. Serios? Să-l creadă cine şi mai ales, dacă vrea.

Oricum, tare-s curios să văd cum va refuza şi mai ales de ce, domnul prim ministru Ponta, suplimentarea bugetului pentru Armata Română, suplimentare ceruttă de preşedintele Băsescu azi, în CSAT!

De ce spun că apele nevălurite sînt adînci? Zic şi io aşa, ca un visător: dacă actuala clasă politică îşi mai poate închipui că mai poate amesteca ficţiunea în care se complace cu realismul reprezentat de electorii care au votat MASIV anti sistem, se înşeală amarnic!

Milioanele de electori care au votat anti-Ponta n-au votat pentru Iohannis! Au votat pentru schimbare! Aceşti electori nu mai vor să demonstreze în stradă ci, vor să demonstreze că votul lor trebuie luat musai, în considerare!

Ei sînt reprezentanţii apelor adînci din care va veni schimbarea!

Ps. Astăzi ÎCCJ a admis recursul ANI în procesul cu Iohannis. Primul termen al procesului va fi pe 14 ianuarie 2015. Aşa, şi? Repet, a fost un vot anti-Ponta, nu pro-Iohannis. Dacă va fi să avem noi alegeri prezidenţiale, le vom avea!

Read Full Post »

După ce s-a aflat unde a dispărut domnul Ponta în urma usturătoarei înfrîngeri din confruntarea cu domnul Iohannis pentru fotoliul de la Cotroceni, toată lumea s-a întrebat cînd va catadicsi să se reîntoarcă în ţară măcar, că la îndatoririle sale de prim ministru oricum nu se grăbeşte, numindu-i ca locţiitori pe generalul UNPR, domnul Oprea şi pe cine altul? domnul Dragnea.

Ei bine, misterul s-a elucidat:  “tipul de la Mediafax care e acreditat pe Guvern, Alexandru Moise, scrie pe fb: „Nişte surse de la Otopeni mi-au spus că Ponta a aterizat la 13,10, dupa ce a zburat cu Fly Dubai. El a fost scos de companie printr-un traseu special, lăturalnic, care este folosit de obicei pentru scoaterea urmăriţilor general care sunt aduşi cu cătuşe, de exemplu. Repatriaţii sub escortă acolo fac vama şi controlul actelor, nu pe traseul obişnuit, folosit de călători” :)))))”

Am citat de pe contul FB al unui jurnalist cît se poate de serios, Mircea Marian.

Discreţie sau laşitate, e clar că domnul (încă) prim ministru nu mai are aplombul de altădată şi în loc să stea pe sticlă non stop rînjind la jurnalişti ca înainte de înfrîngere, acum se ascunde de ochii lumii ca un răufăcător de duzină.

Abia acum este limpede felicitarea trimisă de Simona Halep domnului Ponta, imediat după  ce Iohannis a fost declarat învingător: “Vă mulţumesc pentru amabila dv. felicitare pe care mi-aţi trimis-o în urma ocupării locului doi în clasamentul WTA. Acum ştiţi şi dumneavoastră cum este să fii pe locul doi.”

Uriaşă această micuţă machedoancă!  🙂  Uriaşă în demnitatea cu care luptă în arena tigreselor din tenisul de mare performanţă, uriaşă în modestie şi acum, uriaşă în doza de ironie fină de care a dat dovadă. Bravo, Simona Halep!

Cît despre locul doi ocupat de domnul prim ministru este numai temporar. Se aud voci din UDMR care ar îndemna la negocieri cu liberalii ceea ce ar duce la posibilitatea ca o moţiune de cenzură să treacă dar, ce-i şi mai important, se aud voci din PSD care cer congres pe 20 decembrie. E posibil ca domnul Ponta să petreacă acest Crăciun, într-o notă de dicreţie absolută. S-ar putea ca nici măcar el să nu ştie ce va face de Crăciun.

Read Full Post »

Older Posts »