Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 6 octombrie 2018

M-am trezit pe la ora şase dimineaţa ora locală şi dacă nu mi-e somn  înseamnă că este de bine. Nu vreau să mă mai gîndesc la ora din România. N-are nici-un rost.

Brusc îmi dau seama că am mai marcat o premieră: am mers pentru prima dată într-un automobil condus (foarte bine) de Robert! 🙂  Dar gata, nu mai semnalez neapărat premierele întîlnite, pentru că devine irelevant.

Acum. Robert este la serviciu dar a promis că revine repede ca să mai încropim o incursiune, ceva, pe undeva; nu-i nici-o grabă. Timp avem destul. Silvia bucătăreşte iar, teribil de încîntată de rapiditatea cu care fierbe, prăjeşte, şi coace aragazul electric iar eu buchisesc iar la o carte apărută în biblioteca Adevărul în 2010, sub auspiciile Naţional Geografic – Traveler, carte intitulată simplu, c a n a d a. Este o carte de 400 de pagini format mediu, scrisă cu litere mici mici mici şi bogat ilustrată. Conţine o cantitate uriaşă de informaţii despre această fabuloasă ţară. Voi cita cînd va fi cazul din această lucrare impresionantă.

Deocamdată încerc să-mi fac o părere despre istoria acestor tărîmuri, despre oameni, despre Primele Naţiuni locuitoare ale acestor locuri, despre inuiţi (insultător denumiţi eschimoşi), despre irochezi şi alţii, despre războaiele purtate aici, despre descoperitori, despre formarea Confederaţiei, despre problemele mai vechi sau mai actuale, dar sper să-mi păstrez obiectivitatea părerilor personale cînd voi povesti cîte ceva despre locurile vizitate. Oricum, datele istorice îmi vor fi de folos. Un lucru este cert: am plecat deseori la drum cu informaţii culese din impresiile altora dar m-am întors întotdeauna cu propriile mele impresii. Asta pentru că una citeşti şi alta vezi,  chiar dacă este vorba despre acelaşi obiectiv turistic, social, cultural, religios. De gustibus…

Nu-s prea multe cărţi în casa lui Robert. Nu are propriu zis o bibliotecă. Are mai ales cărţi tehnice, cărţi despre integrarea imigranţilor în Quebec, etc. Dar. Regăsesc cu mare plăcere cărţile pe care i le-am dăruit cu diverse ocazii, fără să fiu convins că le va citi altfel decît frunzărindu-le. Stiu că nu prea are timp. Dar. M-a pus pe gînduri o convorbire prin Skype cu el, în care-i spuneam că am de gînd să vînd la anticariat o parte dintre cărţile care nu mă mai interesează. – Le cumpăr eu şi le laşi la locul lor. – N-am nevoie de bani. Am nevoie de spaţiu pentru următoarele cărţi. – Nu pleacă nici-o carte din casa aia. Te rog! Aşa am şi făcut. Le înghesui pe cele vechi, le înghesui şi pe cele noi cum pot… Şi iată explicaţia: am regăsit printre cărţile din casa lui Robert şi Cea mai frumoasă istorie a lui Dumnezeu, Editura Art / 2008. Acolo, la pagina 89, am găsit o menţionare la pasajul Sensul exilului. De altfel, întreaga carte este plină de semne şi de notificări. Clar că a citit-o temeinic. Mă bucur enorm şi îmi notez ca următoarea carte pe care i-o voi dărui să fie Dumnezeu s-a născut în exil de Horia Vintilă. Chiar că mare este Dumnezeu şi chiar că nu se ştie niciodată de unde sare iepurele! Zîmbesc melancolic. Şi merg mai departe nu înainte de a cita măcar un pasaj:

Dumnezeu hotărăşte exilul ca şi cum ar fi cea mai bună soluţie pentru omenire! Exilul nu mai este o fatalitate, este o condiţie a identităţii noastre (…). Scriitorul israelian Itzhac Goren a ilustrat minunat această idee prin istoria propriei sale familii: pleacă în Evul Mediu din Worms, Germania, în Spania (…) În 1492 sunt expulzaţi, pleacă în Suedia, apoi în Turcia, apoi în Egipt înainte de a se aşeza în Israel. Între timp, se numiseră rînd pe rînd spanioli, suedezi, turci. Pînă şi în Israel au fost desemnaţi ca egipteni. (…) Goren insistă asupra faptului că peste tot pe unde au umblat strămoşii lui au fost numiţi după ţara din care veneau, dar niciodată strămoşii săi nu au fost identificaţi cu ţara în care se găseau.“

Reclame

Read Full Post »

Levis

Cîteva cuvinte despre acest orăşel, aşa cum îl pecep eu – primele impresii. Se află la opt kilometri distanţă de Quebec, este alcătuit din case bătrîneşti gen vilă cu un nivel maxim două, şi se întinde cuminte pe nişte străzi liniştite dar temeinic asfaltate. Mai nou au apărut şi cîteva blocuri de locuinţe. Nu ştiu cu ce se ocupă locuitorii localităţii Levis (150.ooo), dar mi se pare de vis aerul civilizat pe care îl emană oraşul.

La marginea aşezării un cartier comercial compus din mai multe magazine îţi oferă prilejul de a cumpăra aproape orice, oferta fiind aproape similară cu ce oferă orice supermarket, de la alimente la ustensile şi de la obiecte casnice la îmbrăcăminte – încălţăminte. Spaţii generoase de parcare în jurul fiecărui magazin într-o atmosferă patriarhală. Preţuri modice sau în orice caz, nu exagerate.

Am încercat să fac o simplă comparaţie, respectiv o mică localitate din preajma unui oraş românesc în care să găseşti aşa ceva. Eu nu reuşesc să identific ceva asemănător în România: o localitate mică, străzi asfaltate cumsecade, cu cîteva zeci de magazine cu aspect modern, care oferă mărfuri de calitate la preţuri avantajoase.

Levis nu este o atracţie turistică, n-are mai nimic de arătat deşi localitatea este traversată de Fluviul Saint Laurent care uneşte Marile Lacuri cu Oceanul. N-am observat hoteluri sau restaurante. Nu încă. Aspectul patriarhal /civilizat al acestei localităţi mi-a rămas adînc întipărit în minte. La noi de ce nu se poate?

Am auzit că există şi la noi o comună (sau sat că le cam confund) Ciugud / Alba, al cărei primar a reuşit ceva similar; adică apă curentă, internet, asfalt, flori pe uliţe, etc. Am auzit şi că respectivul primar pesedist fiind, a fost exclus din pesedragnea. Maaaare mirare, nu? Cum mama supărării să fii  pesedist şi să faci ceva benefic pentru cetăţeni în loc să-i abureşti şi să aduci bani la partid?

Un amănunt interesant: Robert ne-a dat o cheie de la casă dar ne-a spus că nu este musai nevoie să încuiem!

 

Read Full Post »

Ne trezim după un somn adînc adînc adînc (de vreo trei ore 🙂 că am stat la sporovăială cu Robert alte vreo trei ore!). Este ora locală şapte şi treizeci.

Aseară, după ce ne-am recuperat bagajele de cală şi ne-am revăzut cu Robi, ne-am urcat în venerabilul său Volvo şi ne-am aciuit în apartamentul său de trei camere plus dependinţe plus o simpatică grădină cu flori şi grătar dintr-un mic oraş satelit al Quebec, Levis, aflat la distanţă de opt kilometri de centrul oraşului Quebec. Legătura cu Quebec o asigură autobuzul 35R plus linia doi de autobuze. Apoi, o armată de autobuze te poartă unde ai treabă. Voi reveni la sistemul de transport local, ulterior, după ce mă voi dumiri. Suntem într-un cartier liniştit, format dintr-o grămadă de vile şi vilişoare cu un etaj maxim două, situate printre arbori mai bătrîni sau mai tineri. M-a impresionat Quebecul prin imensitatea de verdeaţă din care se iţesc locuinţele, majoritatea gen vilă. Oraşul se întinde preponderent pe orizontală, mai rar blocuri înalte sau blocuri turn.

Cartier liniştit. O să-i aflăm noi secretele poate începînd de mîine că acum,  trebuie să ne organizăm; despachetat valize, împrietenit cu locul, etc etc etc. Silvia pregăteşte o omletă cu jambon, ceapă, brînză şi alte alea. Miam miam 🙂

Deşi am schimbat fusul orar ne-am trezit fără să cucăim de somn dar nu cred că aş fi capabil de vre-un efort. Mă gîndesc cu cîtă uşurinţă condamnă unii inconstanţa unor sportivi de elită. Băi deştepţilor, ia încercaţi să vă schimbaţi săptămînal ambientul, fusul orar, obiceiurile, poate chiar alimentaţia şi abia apoi încercaţi să vorbiţi despre performanţă. În fine.

Robert ne instruieşte cum să folosim telefoanele mobile racordate la reţeaua locală ca să nu tocăm bani pe relaţia Vodafone România cu telefonia mobilă din Canada. Nu-i prea simplu, nici complicat, este numai diferit.

Ce vom face azi ? Nu prea mare lucru. Robert lucrează, Silvia bucătăreşte, eu habar n-am cum să-mi omor timpul că internet, încă n-am. Vremea este frumoasă, însorită, dar spre deosebire de Bucureşti ceva mai răcoroasă dimineaţa şi seara. Am mai terminat de citit o carte, Vin ruşii, care conţine cinci eseuri, după cum urmează:

– Reperele unei istorii. Umbra Rusiei / Ioan Stanomir.

– Visul lui Cotovschi / Marian Voicu.

– Cinci drumuri deschise pe care (mai) pot intra ruşii / Sabina Fati.

-Valul democraţiei iliberale şi ofensiva Rusiei împotriva Occidentului.  Riscuri pentru România / Valentin Naumescu.

– Cînd m-am născut, ruşii veniseră deja / Vitalie Ciobanu.

Dacă vreţi să înţelegeţi EXACT de ce se comportă cum se comportă gaşca lui tăricel şi a lui drăcnel, citiţi această carte, NEAPĂRAT!

Să trecem peste acest spinos / delicat subiect.

Este ora 17 aici, adică ora 24 la Bucureşti şi mă cam lupt cu oboseala. Sînt hotărît să rezist cît pot ca să intru în ritmul timpului local. Am şi o dilemă: mă tentează o bere dar cum eu respect regula orei 18 mai aştept 🙂 Păi? Silvia mă tentează cu cafea. Nu mulţumesc, n-am mai băut cafea de vreo 15 ani şi nici nu mă prea tentează o noapte albă, acum. Chiar NU!

Deocamdată îl aşteptăm pe Robert împreună cu care vom face planul de bătaie pentru următoarele şase săptămîni. Sigur vom vizita Ottawa, Niagara, vom începe desigur cu Quebec,  apoi Montreal, poate şi Toronto. Vom vedea pentru că distanţele sunt mari iar avionul cam costă, la fel şi hotelul. Deocamdată este foarte bine că suntem după opt ani de zile împreună cu Robert şi nu doar pe Skype.

Read Full Post »

Am debarcat la Toronto şi după ce-am primit ştampila pe paşapoarte am întrebat pe ici pe colo şi am nimerit la terminalul 20 de unde după alte trei ore vom pleca spre Quebec. Nu se poate fuma în aeroport, de fapt în Canada este declarat un război făţiş fumătorilor, practic nu prea poţi fuma niciunde! aşa că Silvia vrea să iasă în stradă (evident că nu poate). Eu mă abţin. Mai ştii? Poate mă las cu totul de fumat, 🙂  nu ca acum cînd fumez numai seara.

Timpul trece trece trece şi pe toate le petrece. Petrecem şi noi cum putem, oboseala nu ne-a răzbit (încă) dar norocul nostru este că tipicar fiind, am verificat iar şi iar. Stăteam degeaba la terminalul 20. Nu ştiu dacă au anunţat dar am văzut pe tabela electronică de plecări că vom decola spre Quebec de la terminalul 33.

Numai că toate au o compensaţie pe lumea asta; am mai bifat o premieră prin faptul că este primul avion în care mă îmbarc primul 🙂

Avionul este destul de mare, nu şi prea plin, nu ştiu marca pentru că nu există pliantul aferent, dar, ce mai contează? Important este faptul că mai avem de zburat numai o oră şi jumătate, apoi recuperat bagaje, pupat şi îmbrăţişat Robert şi acasă cu noi că ne-a cam înghesuit foamea şi setea. Ca să nu mai spun că atît de nefumată n-a mai fost Silvia, niciodată 🙂

Avem cu noi, fiecare, cele 200 de ţigarete reglementare şi după cum se vede treaba, există şanse să ne întoarcem cu ele intacte, acasă. (aiurea, după prima săptămînă fumaserăm deja aproape opt pachete daaaar, din 25 că i-am păcălit la vamă  🙂 )

Mna! Încă o premieră. 🙂 La bord se află şi un stevard de culoare, primul pe care îl văd în cei 13 / 14 ani de cînd zburăm măcar de două ori pe an. Nici ce-a spus nenea ăsta n-am priceput. Toţi se reped să scape de mesajul pe care trebuie să-l emită şi trec cuvintele pe lîngă noi în viteză supersonică. Nici asta nu prea contează. Ştim ce  avem de făcut în caz de, feri Doamne de aşa situaţie.

De data asta zburăm cu Air Canada Express, cu un avion Embraer 175 (n-am auzit de marca asta). Pe spatele fotoliului din faţă este un ecran pe care rulează indicaţiile de rigoare în caz că, apoi ruta, locul în care ne aflăm la un moment dat, etc. După o întîrziere fără explicaţii, pornim. Ecranul oferă aceeaşi selecţie de filme care în lipsa subtitrării n-au absolut nici-un sens. Atîta pagubă! După atingerea plafonului de zbor, perdeluţa care separă clasa întîi de economic este pusă la treabă. Discriminareeee 🙂

Apar fetele cu gheridon care oferă diverse chestii, de data asta contra cost. Misterul se lămureşte. De clasa întîi se ocupă bărbatul mai sus menţionat, de ceilalţi amărăşteni se ocupă o fată cam grăsulie şi nici prea tinerică. De amabilă, ce să mai vorbim? Aşa că nu vrem nimica de la ea. O oră trece mintenaş şi chiar n-am chef să mă apuce cine ştie ce nevoi presante.

Acum stăm chiar în dreptul motoarelor şi evident, zgomotul este mai intens. Ne pasă? Nu, pentru că suntem obişnuiţi, cu.

La cursa de la Bucureşti la Toronto am avut perne pe spătarul scaunelor. Aici, noroc că avem cu noi nişte chestii în formă de semi-colac pe care le punem în jurul gîtului pentru mai mult confort. S-a întunecat de tot şi am început să casc. Silvia chiar a aţipit o leacă.

Este aproape de miezul nopţii, ora locală. Bine te-am găsit, Quebec!

Read Full Post »

Survolînd oceanul

Acum privesc pe geam şi nu mai am nici-un dubiu că traversăm de ceva timp oceanul pe care o pătură consistentă de nori îl ascunde mai tot timpul. Este ora 17,30. Zburăm de aproape patru ore şi mai avem de zburat încă vreo opt. Ce-i de făcut?

M-am hotărît să devin prost. 🙂 Nu, nu eu ci, aşa se numeşte cartea pe care o voi citi (autor Martin Page).

Iar au apărut frumuşelele. De data asta ne oferă cîte o prăjitura casei made în România, cu vanilie şi gem de căpşuni, plus ceai, cafea, lapte, pileală sau sucuri. Nu ştiu dacă restul pasagerilor primesc aceeaşi trataţie. Sincer? Nu-mi pasă. Silvia este de părere că nu. Vom vedea noi la întoarcere ce şi cum 🙂  S-a făcut ora 20 după ceasul de la Bucureşti dar nu se întunecă pentru că în Canada este ora 13. Teoretic şi practic, vom avea o zi mai lungă, o zi de 31 de ore. Cum o fi decalajul de fus orar? Cum îl vom resimţi?

Mai sunt trei ore de zbor. Iar este vremea pentru o gustare dar, gata cu răsfăţul. Nu faţă de masă, nu şervet cald pentru mîini, nu tacîmuri, nu farfurii. Doar cîte o cutie de carton în care erau două variante de macaroane, respectiv cu pui sau vegetarian. Opţiunea pentru pileală este deschisă dar, prudent, prefer să mă mulţumesc numai cu suc de portocale. Gustărica asta nu m-a tentat şi am returnat-o neatinsă.

Între timp, am încercat să mă joc la tabletă fie şi numai ca să mă dumiresc cum funcţionează drăcia asta complet diferită de tableta mea, Samsung. Parte reuşesc, mai mult nu prea, oricum văd la vecini că mare lucru nu-i de văzut. Filme vechi care nu-s subtitrate şi pas de pricepe ceva pentru că nici în căşti nu se aude nimic. Cei care ştiu cum merg lucrurile au venit pregătiţi cu căşti speciale. Nu-i bai.

Boooon. Mai avem o oră de zbor pînă la Toronto. Am primit formularul în care trebuie să declarăm de unde venim, de ce venim, cît stăm, dacă avem mai mult de zece mii de dolari canadieni de persoană numerar, (tare de tot glumiţa asta 🙂  ), arme, droguri, alimente, unelte şi alte obiecte. Plus cu ce am sosit şi dacă avem de gînd să vizităm o fermă ??? în Canada. Evident sub semnătură proprie că tot ne-au chestionat de vîrstă şi de adresa exactă de acasă. Vom vedea noi la vamă ce şi cum.

După primul meu zbor transatlantic şi după prima călătorie la clasa întîi, am mai bifat cîteva premiere. Am folosit o toaletă în avion şi este prima dată cînd la miezul nopţii (la Bucureşti, totuşi) văd lumina soarelui.

Vom ateriza la 17 ora locală iar escala va fi de patru ore şi jumătate. Sper să nu ne plictisim 🙂

Read Full Post »

La început, a fost plecarea

Am ajuns la aeroport cu două ore înainte de decolare. Înainte să predăm bagajele de cală, o cerberiţă frumuşică şi distinsă dar curioasă foc, ne ia la întrebări. Cu ce scop călătorim în Canada? Am mai fost? Etc. Sînt blindat la acest soi de interogatoriu încă de cînd am călătorit în Israel aşa că răspund cu zîmbetul pe buze. Mergem la băiatul nostru care este plecat de opt ani şi jumătate, vom sta şase săptămîni, am documentat călătoria şi ştim exact ce vrem să vizităm. Nu, nu avem nepoţei de care să ne îndrăgostim şi să rămînem acolo definitiv 🙂  şamd.

Prezentăm paşapoartele şi vizele şi primim biletele. Vom zbura mai întîi la Toronto cu un Boeing 767 – 300 la clasa I (prima dată în viaţa noastră la clasa întîi) apoi, după o escală de patru ore şi jumătate vom merge la Quebec cu alt avion. N-avem grija bagajelor de cală, ele ştiu drumul fără să le mai căutăm noi şi să le transferăm la noul avion. Am primit cîte o punguţă cu ciorapi, (!) o pereche de ochelari orbi, o periuţă de dinţi şi cîte un tubuleţ minuscul cu pastă de dinţi şi antifoane care se introduc în urechi – total inutile după cum se va vedea.

Stevardiţele păsăresc ceva pe limba quebecoasă dar nu pricep o iotă din ce spun. Nici n-am nevoie pentru că ştim ce poezie recită fetele, din celelalte călătorii. Mai primim şi cîte o butelie cu apă plată şi meniul format din fix două feluri de mîncare din care au numai unul 🙂  Tot e de bine pentru că s-a cam făcut de prînz şi ne prinde bine o gustărică, ceva. Care acel ceva s-a dovedit a fi un pui gustos cu garnitură şi cu un sos fin dar nu ştiu să-l identific. Mai înainte, am primit şervete calde ca să ne spălăm pe mîini, apoi, după ce ne-am instalat masa rabatabilă, au aşternut faţă albă de masă, pe care au aşezat farfurii şi tacîmuri veritabile. Mă mir şi ioooo aşaaaa ca ţăranu’ pe care îl cheamă orăşanu’ 🙂

Ce să mai spun, confort sporit către răsfăţ. Da-mi place!

Cerem şi două berici Heineken că la marca asta suntem abonaţi de multişor şi ne dau pahare de sticlă. Niciodată la alte zboruri n-am primit altceva în afară de tacîmuri şi pahare de plastic. Despre faţă de masă ce să mai povestim?

Sunt trei stevardeze, două frumuşele subţirele şi una drăguţă şi grăsuţă. Adică grasă de-a binelea. Nu chiar hipopotam dar pe aproape. Aceste trei stevardeze se vor ocupa NUMAI de cei 24 de călători din botul avionului, de ceilalţi călători – pînă la 269 – separaţi cu nişte perdele, avînd a se ocupa alte patru stevardeze…

Antifoanele nu-s bune de nimic, iar faptul că suntem la clasa I nu împiedică zgomotul de motor să ne asalteze urechile. Zburăm mult deasupra norilor navigînd printr-un cer azuriu binecuvîntat din belşug de un soare generos.

Este pentru prima dată cînd în aer fiind, am văzut un alt avion care zbura lîngă noi, dar în sens contrar. A trecut rapid, rapid, lăsînd în urmă o dîră de condens.

Am primit şi cîte o tabletă la care dacă avem chef putem vedea filme sau asculta muzică. Nu am chef de tabletă, prefer să citesc din scoarţă în scoarţă Dilema veche cumpărată din aeroport. Apoi, aşteptînd să treacă timpul, eu am o carte iar Silvia are integrame din belşug (şi o carte 🙂  )

Aşa cum ne înţelesesem din timp, i-am telefonat lui Robert imediat ce am intrat în sala de aşteptare. Entuziasmat, aproape că nu-şi mai încăpea în piele de nerăbdare. Trepida pur şi simplu. Cred că pentru el timpul se va scurge mult mai încet decît pentru noi dar, tot 21 de ore mai are de aşteptat pînă să ne întîlnim.

Am lăsat în urmă o Românie bolnavă la propriu de o boală gravă provocată de imensa frică de puşcărie a unui dement pus pe jaf şi pe distrugere, ins dispus să sacrifice o ţară întreagă în beneficiu personal. Ce-o fi în capul votanţilor săi, nu pricep şi bună pace! În fine.

Am mîncat excelentul pui cu garnitură de spanac, salată de legume şi o tartă cu mere, am cerut şi o sticluţă de vin – Silene des PEYRALS 2017 Granache noir merlot – Carignon, produit en France – foarte bun.

Am întrebat ce avem de plată iar grăsunica drăguţica aproape că a scăpat tava din mînă 🙂 De unde să ştie ţăranu’ de orăşanu’ că la prima clasă totul este inclus în preţ? Uitasem că zburăm cu Canada Air Rouge sponsorizaţi de Robert, nu cu Blue Air în vacanţele pentru seniori 🙂  Boooon, am depăşit momentul…

Iar am văzut un avion care zbura mult deasupra noastră. Şi încă unul, lateral. Băi, ia daţi-vă mai încolo, că cerul este destul de mare, ce tot vreţi să intraţi în aerul nostru? Obrăznicăturilor! 🙂

Acum ştiu şi cum este la prima clasă. Numai că tot restul drumului, inclusiv la întoarcere, vom merge la economic. Păi? Înapoi la lucrurile cu care suntem obişnuiţi.

Privesc pe geam în jos şi văd apă. Am ajuns la ocean? Mă uit la ceas şi văd că nu-s nici două ore de cînd am decolat. Exclus să fim deasupra oceanului! Pînă acolo, mai e. Nu prea mult dar, mai e. Nu prea pricep de ce, dar am impresia că am coborît din cer ceva mai aproape de pămînt. Oare de ce ? Altă escală în afară de Toronto nu ştiu să fie. Deci?

Îmi bat capul de pomană. Ştie comandantul ce are de făcut. Mai bine citesc. Gata cu Dilema. M-am lămurit IAR, de ce nu mi-a lipsit vreme îndelungată. Citesc pe FB tot ce mă interesează, gratis. De ce să mă mai umplu pe mîini cu cerneală tipografică contra cost? De altfel, nici-un fel de presă tipărită nu mai cumpăr de muuuult. Minim vreo zece ani. Presa on line îmi este suficientă. Prea mulţi manipulatori pe bietele noastre suflete. Măcar să nu-i mai plătesc.

Read Full Post »

04 octombrie 2018. Robert ne-a condus de acasă de la el, conducînd mașina pe niște străzi aproape pustii, temeinic spălate de o ploicică sîcîitoare, pînă aici, la aeroportul din Quebec, de unde vom merge cu avionul, acasă la noi. După formalități, am făcut cîteva poze dar, parcă ne-au intrat vorbele-n sac. Cu greu, cu noduri în suflet, îl îmbrățișăm pe Robi și dispărem în aeroport. Avem de așteptat dar, suntem deja obișnuiți cu tăcerile așteptărilor prelungi. Ce-ar mai fi de spus?

Avionul are întîrziere. Mai întîi mă neliniștesc dar apoi, îmi dau seama că întîrzierea, NU contează. Chiar, NU! DELOC! În sfîrșit, suntem la bord. Este un Bombardier Q 400, nu prea nou, dar gălăgios, 80 de locuri, plin. Zbor scurt, 40 de minute. Ne-au tratat cu bombonele și cu sucuri. 🙂

Iar suntem în Montreal dar, nu în oraș ci, în aeroport, așteptînd avionul către București. Cele șase săptămîni de aventură magică pe tărîmul canadian, s-au încheiat. Aici, mai avem iar de așteptat vreo două ore dar, deja, simțim că aproape am ajuns acasă, la romanica. De jur împrejur auzim fără de voie, discuții purtate aproape exclusiv în limba română. Pare-se că-s la fel ca noi, români care vin acasă după ce și-au vizitat copiii, în Canada. Dar. De ce-or fi vorbind oamenii atît de tare? Cine nu-i aude? Sau, de ce nu-i aude nimeni?

Mă gîndesc la vorbele pe care ar fi trebuit să i le spun lui Robert, înainte de a pleca. De ce n-am fost în stare să spun nimic? Cum de mi s-a pus acel nod dureros în gît? Nu știu. Atît de goală nu mi-a fost mintea, parcă, niciodată. Minte ușoară, suflet prea greu. Îndoieli? Nu știu. Neliniști? Nu știu.

Vom vorbi zilele următoare la telefon și pe Skype. Compensează? NU!

A început ambarcarea. Îmi aud numele strigat. Știu despre ce este vorba 🙂  Robert a cerut pentru noi, asistență, la fel ca pentru oamenii cu deficiențe motrice. Vă închipuiți uluirea personalului cînd vedea că de fapt, singura noastră deficiență, era precaritatea limbajului? 🙂  Cert este că am avut un avantaj incontestabil: am fost favorizați la ambarcarea în avion, pentru că eram printre primii care se urcau la bord.

Trecem de fetele de la ultima poartă unde ne-au fost verificate biletele și pașapoartele, dar ne iau în primire niște agenți de ordine destul de severi. Ne-au aliniat și ne-au cerut imperativ să punem bagajele de mînă, pe pămînt. ???

Misterul s-a rezolvat mintenaș 🙂 A apărut o fătucă în uniformă care ținea (cu greu)  în lesă, o cățelușă vioaie.  A mirosit cățelușa în viteză bagajele noastre și a stabilit că dacă nu avem droguri, putem pleca la romanica 🙂  Droguri? N-avem. Aveam în schimb vreo duzină (sau două) de conserve cu pate și cu pește bun, borcane cu sirop natural de arțar specific canadian, plus un borcan cu muștar autentic de Dijon, etc, de numa-numa. Dacă ar fi știut cățelușa ce să caute, rămîneam fără bunătățurile alea 🙂

Abia ajuns la bordul avionului îmi dau seama că dacă la venire, am căpătat ștampila de bun venit, la plecare, nu s-au mai obosit să ne ștampileze pașapoartele. Nici nu este nevoie, cred: computerele știu că ne-am urcat în avion deci, au scăpat canadezii de noi, măcar pentru o perioadă de timp 🙂

La bordul avionului, devine foarte limpede că am revenit în romanica: apare nerăbdarea, transformată rapid, în nervi. Adio Canada, adio civilizație. Abia la București am priceput că elementul perturbator, era un rus din Republika Moldova. Ghinionul său de neșansă a fost că NIMENI din preajma sa, nu l-a băgat în seamă. Scandalul său artificial a fost absorbit de tăcerea vag compătimitoare, a celor din jur.

Cu mai bine de jumătate de oră întîrziere, decolăm. He he. S-a terminat cu răsfățul de care am beneficiat la venire, cînd am stat la clasa întîi, dar nu de tot 🙂  : nu șervete calde, nu tacîmuri adevărate, nu față de masă, nu pahare de sticlă. Dar. Pentru că suntem pe scaune foarte aproape de clasa întîi, vom fi serviți înaintea celor din coada avionului.

Sincer, trebuie să remarc un lucru elementar: nu-mi pasă DELOC. Doar observ ce lucruri MINORE îi diferențiază pe oameni cînd orgoliul și vanitatea le dictează întregul comportament, prea adesea, irațional. Atît!

Au venit fetele cu gheridoanele, să ne ospăteze. Știm meniul principal: pui sau vițel. Scurtă digresiune. Capete dăștepte au gîndit cam așa: dacă evreii și musulmanii nu mănîncă porc, dar creștinii mănîncă și pui și vițel, de ce să nu le oferin la toți, meniul Kosher? Logic, așa e. Numai că ȘTIU că această decizie, n-are nimic de a face cu raționalul. Această decizie a fost luată NUMAI pentru ca modul de hrănire al creștinilor, să nu îi ofenseze pe practicanții celorlalte două mari monoteisme. Ofensă? Singurii care se simt ofensați, sunt musulmanii, dar, să trecem peste acest subiect, delicat.

Am luat pui. Foarte bun, cu garnitură și cu salată; foarte gustoase, toate. Am luat și vinul acela pe care deja îl știam de la venire; oricum, altul, n-au 🙂  Puiul a fost excelent gătit, nu exagerez deloc dacă spun că se topea pur și simplu, în gură. Mi-am amintit de Gordon, alt bucătar notat cu trei stele Michelin (maximul posibil), care a revoluționat atît masa servită la bordul avioanelor, cît și conservele cu alimente, trimise în spațiu, cosmonaților. Poveste prea lungă ca să o redau aici.

Revin la bordul avionului, același tip de Boeing 767 / 300. Am aflat și cum se petrec lucrurile la un zbor trans-oceanic, la clasa a doua, după ce primul nostru zbor de acest fel, a fost la clasa întîi.

Vezi tu dragăliță Doamne, se poate trăi foarte bine și la clasa a doua. Dar acest lucru, îl știam, deja. Ce nu am aflat încă, este dacă pentru vin, trebuie să plătim, dar, nu mai întreb cum am făcut la venire, cînd biata fată aproape a scăpat tava pe jos, auzind ce-mi trece prin cap. Dacă fătuca cere bani, îi dau, dar dacă nu cere bani, îi mai cer eu, vin 🙂  Și am cerut.

Precizez iar, că sticluța are numai 125 de grame; sau mililitri, dacă așa preferați. În final, mi-a adus și cea de a doua sticluță. După ce s-a scuzat, că a uitat. Diferența dintre clasa întîi și a doua, este că acolo, la clasa întîi, stevardița mă îmbia permanent și eu refuzam. Gata.

Pendulez între două ore de referință. Încă. La Robi, este trecut de miezul nopții. Aici, în avion, mă ghidez după ora Bucureștiului, unde este ora opt dimineață. Deci, este ora micului dejun. Mic? He he! 🙂  În acest avion, este minuscul 🙂 O felie incertă de cozonac? uleios? bine apărată cu dîrzenie de o folie aproape inexpugnabilă de celofan, plus un păhărel de plastic semiplin cu un lichid maroniu poreclit ceai, la care am refuzat laptele aferent; chiar dacă am cerut zahăr și l-am primit, gustul lichidului tot incert a rămas. Mă întreb amuzat: ce-or fi primit boierii de la clasa întîi, ca mic dejun? Contează? Pentru mine, NU!

Aici, unde stăm noi în avion, pe rîndul 23, peretele este orb, lipsit de ferestre, habar nu am de ce. Mai repet o dată, arhitectura cabinei pentru pasageri, a acestui tip de avion: patru rînduri de fotolii a cîte șase locuri, formează clasa întîi: două stînga, două dreapta, două la mijloc.

Mai departe, urmează încă vreo treizeci de rînduri de fotolii, a cîte șapte locuri: două la peretele stîng, două la peretele drept, trei pe centru. Capacitate totală, pînă la 270 de pasageri.

Așa. Teoretic, noi am avut locuri la fereastră 🙂 Dar cu peretele orb, nu pot face altceva, decît să trag cu ochiul fugitiv, la fereastra vecinei de pe fotoliile din față. Ce văd? Văd un soare strălucitor pe fundalul unui cer perfect azuriu și lipsit de nori. Puțin mai devreme, s-a desfășurat spectacolul impresionant al răsăritului de soare, din care am reușit să fur măcar vreo două-trei priviri, strecurate anevoie printre scaunele din față. Nu cîrtesc. Știu că spectacolul lumii, se descifrează prin ochii minții acelora care pot să înțeleagă, ce văd. Niciodată acest spectacol NU a fost oferit gratuit, nimănui; repet, niciodată. Dacă am reușit să-l admir, iar, mă simt norocos.

Lumea s-a mai înviorat și se pregătește de aterizare. Mult, nu mai e.

Apropo de microscopicul mic dejun: cine știe, cunoaște! Am văzut la vecinii noștri ruși, că aveau pregătite sandviciuri adevărate, cu unt, șuncă și alte alea; mă întreb numai cum le-au strecurat pe lîngă cerberii de la intrarea în aeroport? Că nu păreau a fi sandvișuri cumpărate pe plan local.

În fine. Data viitoare vom ști ce vom avea de făcut la un zbor de lungă durată. Dar. Va mai fi o dată viitoare? Aceasta-i întrebarea! Veniturile noastre ne-ar ajunge pentru traiul de zi cu zi în Canada dar, exclus să ajungă pentru altceva, cum ar fi haine, bere, sau țigări.

Grea viața pentru vicioși în frumoasa și civilizata Canadă. Cam știu canadezii de ce nu fumează și nici nu prea beau: toți pun ban peste ban ca să-și tragă vila din pădure, că autoturismul este de la sine înțeles.

La trebușoarele astea, vom cugeta acasă, pe îndelete, măcar vreo șase luni de zile. Asta dacă nu cumva în România, se va declanșa teroarea teleormăniceano/tăricenistă la care mă gîndesc aproape cu disperare. Nu atît pentru noi, dar chiar mi-este milă de poporul acesta năcăjit, ținut în ignoranță de o bandă de scelerați.

Bine v-am găsit!

Read Full Post »