Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 7 octombrie 2018

Referendum

Știau că va fi foarte greu de atins pragul de validare, prag ridicol de 30 %, după ce-au ciuntit legea, coborînd acest prag de la 51 %, cum este normal, în orice democrație. Știau  și tocmai de aceea, au extins perioada de votare, la două zile. Întreb: dacă în Parlament, ar funcționa această LEGE, cu validare de NUMAI 30% din voturi, de ce-ar mai fi nevoie de majoritate parlamentară? Nu cumva, de cîte ori o gașcă politică, indiferent care ar fi aceea, s-ar simți majoritară în Parlament, ar vota la foc automat, orice lege le-ar fi favorabilă? Trecem, peste.

Că a votat președintele PNL, mandolineanu adept usl, nu mă mir. Mă mir și mai puțin, că a votat și tovarășul Băsescu, cot la cot cu tolomacul pus preș la partidul construit pentru madam Vuiton. Bleah.

Scăpasem din vedere, ce a făcut președintele. Am aflat: a votat. Noaptea, ca pesedeii. Tovarășe Johanis, îți promit că nu te mai votez, niciodată. Decît să mai am un președinte care se comportă incert, dpdv politic, probabil că voi prefera un ins care să-și asume ticăloșia, în mod clar, în campania electorală, așa cum a făcut de exemplu, Ponta, pe care l-ai învins și cu votul meu. Nu spun că aș vota un următor politician ticălos cum este ponta. Spun că de acum înainte, dacă partidele nu-mi vor propune candidați valabili, BOICOTEZ! A trecut vremea votului care alege răul cel mai mic. A venit vremea votului pentru cei care CHIAR merită să ne reprezinte. Dacă nu a venit vremea asta, eu nu voi mai valida prin votul meu, alegerile, dacă voi avea de ales, în continuare, numai dintre doi ticăloși. Repet: BOICOT! Măcar pînă cînd poporul acesta necăjit, va înțelege că oferitorii de pomeni, sunt de fapt, cei mai mari spoliatori, boicotez. Dar. Dacă înțeleg bine, astăzi, poporul român a făcut primul pas către descătușarea de manipulatori. Sper că va fi de bine!

Reclame

Read Full Post »

Este duminică dimineaţă, am păpat micul dejun şi ne pregătim de drum. Ne va duce Robert cu maşina pînă undeva de unde vom lua un City Bus din acelea care fac turul turistic al oraşului cu posibilitatea de a coborî şi de a  urca pe circuit, staţionînd unde şi cît vrei. Soare, frumos şi chiar ar fi greu să pretinzi ceva mai mult, dacă nu eşti un năzuros nesuferit. 🙂

După ce ne-a dăscălit temeinic (telefon, hartă, orar bus şi vapor, etc) ne urcăm în Volvo şi plecăm. Ajungem în Quebec, oraş întins mai mult pe orizontală decît pe verticală, cu multe vile înconjurate de copaci – o veritabilă pădure năpădeşte în mod fericit întregul oraş. La Musee Civilisation urcăm într-un City Bus. Am plătit on line şi arătăm numărul contractului domnului şofer, un venerabil cu o frumoasă bărbuţă colilie, primim biletele tipărite, în fapt două fîşii de hîrtie care se pot transforma în brasarde şi pornim. Urcăm pe platforma de sus a autobuzului pentru a avea o panoramă mai bună. Cine a mers cu acest tip de autobuz ştie ce spun. Sunt 14 opriri pe parcurs dar deocamdată ne propunem să facem un tur complet pentru a ne dumiri. Apoi vom coborî unde vom avea chef. Bus City merge agale, avem timp să privim peste tot. Vremea s-a cam zburlit dar este încă bine. Sper să nu plouă că n-avem chef să coborîm de la aer în cabina închisă de jos. În preţ este inclusă şi o plimbărică pe fluviu cu un vaporaş. Avem la activ o grămadă de astfel de croaziere, cam peste tot pe unde am fost şi avem amintiri frumoase. Cele mai frumoase croaziere au fost cele de pe Dunăre cu o cină excelentă inclusă în Ungaria, şi turul insulelor în Grecia, o zi întreagă. Dar şi altele au avut farmecul lor, în Praga, în Elveţia, etc.

Oraşul este cam pustiu dar extrem de curat. Toate clădirile sunt bine întreţinute, pur şi simplu te copleşesc cu senzaţia de civilizaţie etalată. Vechiul se îmbină cu noul în modul cel mai armonios cu putinţă. Toate semafoarele funcţionează deşi PAROL că nu este nevoie de nici-unul.

Traversăm Plaines d’Abraham, un fost loc de luptă crîncenă consemnat în istoria zbuciumată a cestui oraş, acum un splendid parc tinerel cu iarbă frumoasă pe care sunt bănci şi mese pentru pick nick şi habar nu am de ce, îmi amintesc celebra lozincă afişată odinioară, în parcurile bucureştene: Nu călcaţi pe iarbă! Ptiu, găsi-i-ar de tîmpiţi!

Ici colo îi văd pe practicanţii de jogging şi mi-amintesc amuzat cu cîtă satisfacţie a menţionat domnul Andrei Pleşu (măcar) o dată, că inventatorul acestui tip de sport a murit de infarct 🙂 Ştiu că nu prea este de rîs dar nu mă pot abţine măcar să zîmbesc.

Am reintrat pe străzile oraşului şi văd cu încîntare cum defilează prin faţa ochilor noştri palat după palat, vilă după vilă, bloc după bloc, toate cochete şi curate – mă uit cu disperare să văd un perete coşcovit, o dărăpănătură, ceva. Nici-o şansă!

Era nedumerită Silvia că nu vedem japonezi 🙂 Na! că a urcat în City Bus o gaşcă întreagă şi iute iute s-au pus pe fotografiat tot tot tot 🙂

Apoi. Dacă la Barcelona am ratat o plimbare cu telefericul pe Montjuic, aici nu mai scăpăm prilejul. Dăm cîte trei dolari şi jumătate şi în cîteva minute ajungem la debarcader. E cam devreme pentru vaporaş aşa că facem cîteva ture pe străduţele pline ochi cu turişti.

O fătucă ne îmbie la intrarea unui restaurant. E abia ora 12 şi încă nu ne este foame, deci, nu…

Telefericul acesta nu-i tocmai un teleferic, este o cabină trasă de cablu pe o şină dar, oferă o imagine panoramică foarte frumoasă.

N-am făcut turul complet cu City Bus. Am coborît la Place D’Armes pentru că este locul unde se reunesc toate cele patru linii de bus. Aici avem prilejul de a vedea celebrul Castel Frontenac.

Dacă prindem City Bus de ora 13 putem prinde vaporaşul de ora 14. Dar pînă atunci, mai e. Deocamdată ne zgîim la un hartist al străzii, un soi de circar care spune nici mai mult nici mai puţin că face numere în care-şi riscă viaţa. Are un dispozitiv format dintr-o bară metalică verticală de care atîrnă patru funii ţinute de patru spectatori.

Tipul pare poliglot, vorbeşte franceza, engleza, germana, fiind mexican dar chineza bre? Mda, vorbeşte şi chineza cu o chinezucă mititică şi drăgălaşă foc 🙂 M-am lămurit cum îşi riscă viaţa bufonul acesta: riscă să moară de rîs de fraierii care îl cred 🙂

Read Full Post »

Robert plecat, eu citesc. Silvia coace ardei şi vinete că trebuie să-i gătească lui Robert cam tot ce nu mai păpase el bun, gătit de mami, 🙂 de cînd ne vizitase ultima dată. Am vorbit puţin apoi s-a făcut tăcere. Deodată, auzim: ŢIP ŢIP ŢIP – ŢIP ŢIP ŢIP. Din ce în ce mai tare. Avertizoarele de fum NU agreează mirosul de ardei copt (sau fumul emanat) şi se revoltă. Ian te uită la sensibiloasele astea. Nu le ajunge că funcţionează hota! Aşa? Am găsit eu leac de cojocul lor: le-am demontat şi le-am pus pe pervazul ferestrei din camera noastră, la aer. Şi au tăcut 🙂

Am înţeles că pe aici sunt reguli de convieţuire foarte stricte. Stop. Depistasem două urlători dar nu ştiu unde este a treia care ŢIP ŢIP ŢIP – ŢIP ŢIP ŢIP şi dăi şi urlă pînă cînd am dibuit-o şi am demontat-o şi pe dumneaei. La aer şi cu asta. 🙂 Bine că a terminat Silvia de copt legumele.

Revenind la reguli. Am înţeles de la Robert că dacă vecinilor li se pare ceva suspect, nu ştiu ce comisie are dreptul de a năvăli în casa omului şi dacă descoperă ceva nereguli se lasă cu amenzi. Dar ferească Dumnezeu să reclami aiurea. Nu se tolerează folosirea autorităţilor pentru şicane între colocatari. Căci da, locuinţa în care stă momentan Robert, are trei apartamente, fiecare dotat cu o grădină proprie, cu masă, bănci, umbrelă de soare, flori sau legume care cum doreşte, şi cu barbeque. Asta viaţă !

Se făcu tăcere iar. Am pus urlătoarele la loc că mai ştii? Poate ne trezim cu reclamaţii şi nu avem nevoie de, cum îi zice Robert, TICHET. Stie el ce ştie.

Aşe. Aţi auzit voi de salata Tibor? Evident, NU! 🙂 pentru că invenţie proprie. Se ia o roşie bine coaptă (sau două sau trei sau cîte vrei) se înlătură coaja nefolositoare, se taie feliuţe cît mai subţiri cu putinţă, se mărunţeşte cu o furculiţă bine bine bine de tot, apoi se rade nişte brînză Comte sau Pecorino romano (sau orice aveţi pe acasă) se presară cîteva picături de ulei bun de măsline ; cine vrea, poate să adauge şi o feliuţă de file de anchoa (stai aşa că salivez 🙂 ) şi nişte ierburi aromate după gustul şi fantezia fiecăruia. Se asezonează apoi după gust cu sare, de preferinţă marină cu chili şi puţin piper mozaic. Bun?

Am folosit una dintre roşiile BIO cumpărate ieri de Robert la Saint Laurent. Foarte bune, recunosc! Chiar dacă au costat cam opt dolari per kg. a meritat. Și au pe aici un fel de pîine (printre nenumărate altele) care tot opt dolari per kg. costă, dar este extrem de gustoasă şi asta.

Canada este una dintre cele mai bogate ţări din lume dar nu toţi oamenii o duc tocmai pe roze. Aud că sunt categorii întregi de pensionari care lucrează pentru că nu pot trăi numai din pensie. Am întîlnit chestia asta şi în Israel. Robert afirmă că aici, este vorba de circa 80% dintre ei. Trist.

Read Full Post »

Saint Laurent

Bon. Localitatea se numeşte Saint Laurent; de altfel, toate localităţile de aici au nume de sfinţi. A cam venit vremea de întoarcere acasă. Timpul a trecut pe nesimţite şi s-a cam întunecat. La un moment dat, un mic magazin ne face cu ochiul. Nu ştiu ce legume neapărat BIO vrea Robert, şi oprim. Intru şi eu dar nu mă tentează nimic din ceea ce văd: roşii, castraveţi, dulcegării, îngheţate, bombonele, apă, fleacuri şi copilării.

Mai încolo ne mai iese în cale un soi de butic – tarabă, adică o rulotă şi două mese cu legume care aparţin de o fermă locală, cum altfel? BIO! 🙂  Oprim iar, Silvia şi Robert tîrguiesc cîte ceva, eu am făcut nişte poze.

La drum.Urmează Saint Jean. Urmează altă localitate şi alta. Brusc înţeleg că ne-am cam rătăcit o leacă. Ştie şi Silvia dar tace şi ea, ştie şi Robert care mucalit, spune: “suntem pe undeva şi ajungem undeva”. Vom mai fi în acest tip de situaţie 🙂 Înţelepciune veritabilă, ce să mai spui?

Trecem în revistă sfînt după sfînt şi abia acum înţeleg de unde vine expresia “a înjura de toţi sfinţii!” 🙂 Nu înjură nimeni, în definitiv şi încurcătura asta are o parte bună: chiar înţeleg care este arhitectura locului şi dinamica sa. Respectiv după ce am coborît de pe podul acela, am intrat pe o şosea în formă de elipsă extrem de alungită de-a lungul căreia se întind localităţile cu nume de sfinţi. Localităţile de pe o parte a elipsei sunt preponderent vilegiaturistice, celelalte sunt ferme legumicole. Bineînţeles, BIO! 🙂

O singură biserică şi un singur cimitir, întregesc peisajul. Nici-un magazin. Toţi au automobile adică toţi locuitorii adulţi au maşini personale, nu un automobil per familie. Fără automobil în Canada, eşti fiul ploii. Nici să cumperi o pîine nu poţi ca pieton fără să faci ditamai excursia de pînă la un ceas per pedes. Măcar în localităţile mici că în oraşe, există autobuze.

Revenind la şoseaua aia elipsoidală. Între cele două bretele există o singură legătură pe care dacă o pierzi din neatenţie, cum am făcut noi, parcurgi întregul circuit. Limpede?

Ajungem la pod, îl străbatem şi la un moment dat, Robert ne pune să privim în dreapta. Vedeţi? Acolo este o cascadă mai înaltă decît Niagara! Şi chiar e! Se numeşte Montmorency dar despre ea, vom vorbi mai încolo.

Robert nu are internet acasă pentru că-i ajunge cel de pe telefonul mobil. Nu vede de ce să cheltuiască 120 de dolari lunar pentru un lucru pe care nu-l foloseşte. Si chiar are dreptate. Văd că nici eu nu mor fără acces la internet pînă ajunge el acasă cînd îmi pot cupla tableta la telefonul său.

Revenind la aseară. Mergeam iar pe autostradă, intrăm în Quebec, este noapte şi din goana maşinii Robert ne arată Parlamentul, Castelul Frontenac, bulevarde largi, restaurante (scumpe spune Robert), baruri, uite şi unde am avut primul loc de muncă 🙂 Multe clădiri, frumos şi luminos. Vom reveni pe aici pe lumină dar, pe cont propriu.

Deocamdată ne căţărăm pe podul care ne va readuce acasă. Din nou la schopping de bere şi de alte mistere, apoi ajungem acasă, ceva păpică, ceva beuturică şi apoi la somnică. Aşe!

Read Full Post »

Feribotul

Plecăm la o mică plimbărică. Nu ştiu unde mergem; este secret 🙂 Și pentru că nu-s impresionat de nimic, nu notez aproape nimic. Totuși. Aflu că de fapt, oraşul Levis este format din patru foste mici orăşele şi se întinde pe zeci de kilometri. Noi locuim într-un cartier vechi, rural, în alcătuirea celorlalte cartiere existînd şi blocuri de pînă la zece etaje la care Robert pufneşte nemulţumit. Nu-i place înghesuiala 🙂

Brusc părăsim şoseaua şi pătrundem pe un drum neumblat şi preţ de cîteva minute trecem în revistă o fostă fermă acum părăsită, cu sere şi hambare şi nu mai ştiu ce alte instalaţii dezafectate, toate situate într-o pădure cu arbori ocrotiţi; ici-colo vedem cîte-o căsuţă veche, căsuţe nelocuite dar declarate monument, deci ferite de demolatori. Locul este liniştit dar nu-i vizitabil pentru că trebuie ferit de distrugătoarele termite umane, turiştii. Este conservat natural. La intrare am văzut o tăbliţă care avertiza că nu e voie să  ptrundem,  dar, dacă nu coborîm din maşină, putem pretinde că ne-am rătăcit 🙂 Şi am mai declarat şi la vamă că nu vom vizita nici-o fermă. Asta nu se pune, nefuncţională fiind. 🙂

Revenim la şosea şi nu după multă vreme intrăm într-un cartier de vile şi viluţe care mai de care mai cochete. Mai mari, mai mici, cu sau fără etaj, unele luxoase, altele mai puţin. Toate numerotate; sunt cîteva sute şi unele chiar sunt de închiriat sau de vînzare.

Nu mi-am dat seama la timp despre ce este vorba şi nu am fotografiat nimic, iar ceea ce scriu acum, este din memorie, a doua zi, sîmbătă, 25 august.

Ne-am oprit la o belvedere de unde se vede portul comercial şi turistic, podul care uneşte Quebec cu Levis, imagini din partea de sus a oraşului Quebec, bineînţeles fluviul şi vapoare. Nu pot fotografia aproape nimic, pentru că sînt contre soleil, asta e. Mai mergem ce mai mergem, Robert ne arată încîntat vilă după vilă, nu uită să ne amintească inclusiv că aceste vile costă începînd de pe la 300.000 de dolari, unele mergînd pînă la cîteva milioane. La marginea fluviului sunt şi cîteva blocuri cu opt sau zece etaje, unde un apartament costă cam 500.000 de dolari. Nu ne tentează 🙂

Din nou, totul se petrece prea repede şi nu pot fotografia mai nimic. Nu-i bai. Poate, altădată. Brusc ne oprim şi aflu ce vom face în continuare: vom lua feribotul cu automobil cu tot şi vom purcede către Quebec. Buuun. Abia aici reuşesc să fac cîteva poze, vedem portul, fostele şantiere, un transatlantic de croazieră, vapoare şi vaporaşe.

 

Traversarea durează cîteva minute şi ajungem în Quebec. Noi nu vom vira stînga către cartierul Champlain parte a oraşului de sus, noi virăm dreapta şi ne înscriem pe autostradă unde după circa zece minute de mers întins, vom da de un pod metalic peste fluviu. Traversăm podul şi virăm dreapta şi iar nu ştiu ce urmărim. Cred că Robert ne-a spus dar n-am fost eu atent. Suntem pe Ille D’Orleans.

Tot ce vedem aici, sunt sute de alte vile şi viluţe cochete sau impunătoare,  toate aşezate cum altfel? în pădure, adevărată viaţă în sînul naturii. Abia acum fac declicul: Robert este fascinat de acest tip de vilă, cred că este exact ceea ce doreşte să aibă aici, şi n-am nici-o îndoială că va avea daaaar, el nu spune niciodată ce vrea să facă. Spune numai ce a făcut, cînd a făcut, după ce a făcut. De aici şi tăcerea sa…

Se pricepe la diversele stiluri arhitectonice; nu ştiam că este preocupat de aşa ceva. De fapt, ce mai ştim noi despre el în afară de ceea ce ne spune, uneori, prin Skype? Mai nimic. Distanţa îşi spune cuvîntul.

Numeşte stilurile arhitecturale, canadian, colonial, nu mai ştiu cum, spune şi ceva date istorice, se comportă ca un veritabil ghid dar eu nu reţin mare lucru. Aşa sunt eu, mai citadin. 🙂 De fapt, nu prea aud tot ce spune şi nu vreau să-l sîcîi cu întrebări. Mai bine îl las să conducă autoturismul.

Bon. Sunt deci case în stil canadian, stil colonial, unele din lemn de cedru altele din piatră sau zidărie. Unele au aspect mai modest pentru că au fost locuite de oameni mai sărmani, dar acum, valorează şi ele, o avere! Nu pot fi demolate, pot fi doar atent restaurate, fiind considerate monumente. Aici am avut inspiraţia să fac un scurt filmuleţ.

Ajungem la un loc intitulat pompos Parc Maritim de Saint Laurent. Parc accesibil mai ales localnicilor care vor să iasă la un pick-nick romantic fără copii, care copii trebuie să stea cuminţei acasă, că altfel… Chiar am văzut cîteva cupluri! Cică pe aici copiii se emancipează repejor, începînd de pe la 16 ani. Aşa o fi? Să fie…

Read Full Post »