Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 8 octombrie 2018

Ziua începe cu o dimineaţă superbă şi cu un cer senin pe care soarele străluceşte intens. Este un pic cam  răcoare (mimim 11, maxim 21 grade Celsius) în Levis (ce nume frumos!) dar vremea frumoasă predispune la optimism şi de ce nu ar fi aşa?

Aseară, imediat ce a venit Robert acasă, a butonat două secunde şi am  internet 🙂 Am şi acum dar ştirile de acasă, riscă să-mi taie cheful de vacanţă. Nimic nou sub soarele României: o haită de penali în luptă cu o mînă de oameni de bine. Primii vor să distrugă, ceilalţi încearcă să apere justiţia. Cică s-au cam ascuţit cuţitele în pesedragnea. Nu prea cred, nici mari speranţe n-am, dar, să mai vedem.

Deocamdată, numai azi nu-i mîine, iar mîine, vom porni pare-se, către Niagara şi posibil vom opri şi la Ottawa, la întoarcere. Oricum, este în drum,  că ne va duce Robert cu maşina. Cum s-ar spune, taxi-Robert revine 🙂  Probabil că azi vom merge în sfîrşit să vedem Marche (nu ştiu să pun accent pe e) du Vieux-Port, aflată la mică distanţă de Portul Maritim. Am învăţat schema: bus 35 R, transfer L 1, voila! J Voila şi nu prea, că una este bus 1 care merge la acea piaţă şi altă gîscă în altă traistă este L 1 🙂  Evident, am luat L 1 şi în loc să ajungem în Quebec cum eram convins, am străbătut un alt orăşel satelit al Quebecului şi la capăt de linie, şoferul s-a uitat întrebător la noi. Spun că venim din Levis şi vrem să mergem în Quebec, aprobă, îmi arată că trebuie să luăm L 3 tot de acolo şi mai mult decît atît, ne dă şi biletele înapoi care vor fi valabile şi pe această linie. Avea dreptate Robert cînd a spus că suntem undeva şi ajungem undeva J

Iarăşi nu mai înţeleg cum funcţionează transportul în comun, dar un lucru este cert: oamenii te ajută şi nu încearcă să profite de neştiinţa turiştilor. Cum am mai spus, civilizaţie!

L 3 ajunge în Quebec şi casc ochii pe geam. Peisajul îmi este cumva familiar şi la un moment dat, văd că avem staţie comună cu bus 11, cu  care am mai mers. Coborîm din L 3, aşteptăm bus 11 şi cînd vine, prudent, întreb şoferul dacă merge în port (piaţa este imediat lîngă). Confirmă, prind curaj şi întreb de Piaţă. La un moment dat opreşte şi îmi spune că am ajuns. Altă încurcătură în capul meu: credeam că trebuie să ajungem mai întîi în port şi apoi la piaţă, dar uitasem că asta era valabil la întoarcere. Acum, la ducere, mai întîi era evident, Piaţa 🙂 Pricep pînă la urmă ce-mi spunea amabil şoferul de zor, şi coborîm fericiţi.

Intrăm în Piaţă si începem scotoceala (din priviri 🙂 ). Legume, fructe, dulciuri de tot felul, artizanat (fără foto vă rog), chiar şi ceva veşminte, lactate, mezeluri, vinuri, sucuri, tării, de toate pentru toţi. Înţeleg: aici sunt produse, cum am spune noi acasă, de la ţară. Nu ca la market unde habar nu ai ce sunt şi de unde sunt produsele pe care le consumi. Aici, toţi producătorii spun / afişează din ce fermă provin produsele respective. Am văzut şi marfă provenită din Ile d’Orleans, locul acela plin de sfinţi J unde ne rătăciserăm în urmă cu cîteva zile. Preţuri comparabile ca la market, 4 dolari cartofii, 5 sau 6 roşiile, 1,5 ridichiile, 3 o legătură de morcovi, şi tot aşa. Scump porumbul ştiuleţi: şase dolari bucata! Bineînţeles, toate produsele sunt BIO! 🙂

Ne ne tentează mai nimic; mîine oricum plecăm spre Niagara, aşa că gata: am bifat şi obiectivul acesta. Mai facem ceva azi? Da. Ne întoarcem acasă că vremea a cam trecut, ne-a cam luat şi foamea şi setea şi ne aşteaptă acasă papa bun făcut de Silvia.

Boooon. Altă problemă este faptul că trebuie să ai mereu bani potriviţi la autobuze. Soferii nu pun mîna pe bani, înghesui monedele într-un soi de puşculiţă / aparat, primeşti biletul, dar dacă în loc de 7 dolari pui o bancnotă de 10, adio rest! Cum nu prea mai avem monede, intră Silvia într-o gelaterie să încerce să schimbe măcar o bancnotă de 20. He heee, reuşeşte şi fuga la bus 11. Urcăm, dau să scriu ceva, ioc ochelari! Care va să zică dacă în urmă cu cîteva zile n-am reuşit să pierd umbrela, pentru că m-a atenţionat o doamnă, am reuşit acum să rămîn fără ochelari J Nu-i nimic, oricum vroiam să-i schimb.

Încerc internetul, merge frate!

Coborîm din bus 11 apoi din L 2 şi pînă să ne suim în 35 R care ne duce fix acasă, dăm o raită pe la Magazinul din apropiere. L-am mai descris o dată, reiau, este mare, luminos, are mărfuri din belşug dar acum, am descoperit şi lipsurile. Caută Silvia foi de plăcintă. Ioc. Huoooo J Caută icre. Ioc. Huoooo J Vreau şi eu un stick. Ioc. Huoooo J Ne mulţumim cu bere care timp de trei zile este la ofertă şi iese cam la un dolar şi cîţiva cenţi per sticlă. Cum un dolar face cam trei lei,  ieftin şi bun. Tot n-am reuşit să aflăm de unde găsim ţigări. Da’ mai avem rezerve de acasă. Încă.

Acasă, după ce-am consemnat peripeţiile zilei, încerc internetul. Ioc. J De ce? Aflu io’ cînd apare Robert. Pînă atunci, mai citesc din cartea domnului Ioan T. Morar…

Reclame

Read Full Post »

Am internet da’ n-am 🙂 Tare-i grea tehnologia asta! Mi-a lăsat Robert un telefon dăştept ca să am internet pe tabletă da’ habar n-am cum să manevrez dihania. Aştept să vină Silvia de la piaţă că ea se pricepe ceva mai bine la maşinăriile astea inteligente. Eu am rămas la un nokia antic care nu ştie decît să vorbească şi parcă parcă să facă poze. Nu vreau să ajung şi eu ca zombii ăia care merg pe stradă cu ochii ţintă în ecran. Nu-s încă chiar în halul ăsta de dependent, slavă Domnului!

Am intrat dimineaţă o leacă pe politeia, pe aktual 24, pe g4media, pe Marginalia, pe fb şi văd că acasă răboiul penalilor cu justiţia a căpătat accente dramatice. Au apelat mişeii la toată artileria grea, la firme din america plătite cu bani grei, asta pe lîngă israelienii aceia. Încep să întrevăd ce sume colosale de bani au pus nemernicii în mişcare ca să distrugă statul de drept în România, că tot începuse justiţia de bine de rău, cătinel cătinel, să lupte cu mizerabilii corupţi şi să-i mai bage pe unii la puşcărie, unde le este locul. Cică ne pregătim să preluăm preşedinţia UE. Ha! Cu cine să preiei şefia UE? Cu gaşca asta de agramaţi ticăloşi şi obedienţi penalilor? Chiar nu înţeleg de ce vor unii să facă România de ocară tocmai acum cînd avem cea mai bună poziţie din istorie prin apartenenţa la coloana vertebrală a lumii civilizate, reprezentate de UE şi de NATO. Astfel vor ei să celebrăm centenarul? Nu pricep şi basta! Sau poate că asta merităm?

Azi este prima zi mai răcoroasă, semn că vara s-a încheiat şi începe toamna 🙂

Ia să ne mai descreţim o leacă. Citesc (de fapt recitesc) Şapte ani în Provence, autor Ioan T. Morar, o carte scrisă cu suflet de un român exasperat, care s-a autoexilat în oraşul La Ciotat, din Provenţa. Autorul descrie oamenii, obiceiurile, locurile; face dese incursiuni în istoria şi în cultura provensală şi nu numai. O carte extem de interesantă.

Şi ajunge uşurel uşurel, la faptul că în Provence, oamenii trăiesc mult mai mult decît în alte părţi, ajungînd frecvent centenari, sau pe aproape. Şi povesteşte cu umor o întîmplare adevărată. Citez: ”Există, cred, o singură categorie de oameni care nu se bucură de longevitatea altora. Cei care cumpără case sub forma denumită en viager. Adică omul face contract pe casa unui bătrîn (sau a unui cuplu de bătrîni) plăteşte un preţ iniţial numit buchet , cam jumătate din valoarea casei, apoi, lună de lună, vînzătorul se bucură de renta viageră pînă închide ochii. Vă daţi seama că, oricît de plin de intenţii bune ar fi cumpărătorul, abia aşteaptă să intre în posesia casei.

Un astfel de caz a ajuns celebru în Franţa, în oraşul Arles, prin faptul că acolo a stat şi a pictat printre alţii, Van Gogh.

În 1965, pe cînd avea 90 de ani, o femeie singură, fără moştenitori, îi vinde casa notarului ei, în vîrstă de 47 de ani, cu o rentă lunară de 2.500 de franci. Ce s-o fi gîndit notarul: cît să mai trăiască femeia? Încă zece ani? Fie, dar după aceea rămînea cu casa. Nu a fost chiar aşa. Notarul a murit în 1995, la 77 de ani, iar soţia lui a continuat să plătească renta, pînă la moartea bătrînei.  (…) Jean Louise Calment, bătrîna respectivă a murit pe 4 august 1997, la vîrsta de 122 de ani, 5 luni şi 14 zile! A fost cea mai în vîrstă persoană nu doar din Franţa, ci din lume, cu acte doveditoare.”

Cum s-ar spune, viaţă cusută cu aţă 🙂

Şi tot în cartea domnului Ioan T. Morar am găsit un citat dintr-un autor de care n-am auzit pînă acum, Jean Giono, născut în Provence în 1895, care explică perfect esenţa lumii în care trăim: “Ce-ţi trebuie pentru a reuşi? Bravură? Încăpăţînare? Şansă? Geniu? NU: mediocritate. Ceea ce face mediocrul e un produs care se adresează unui număr foarte mare.”

Are perfectă dreptate. Priviţi cît de imbecili (şi imobili) pentru că mediocri, sunt marii conducători ai lumii contemporane care nu văd cum o mînă de derbedei politici iliberali, mai mult sau mai puţin autocraţi, distrug încet dar sigur, valorile civilizaţiei occidentale.

Mai ştii? Este posibil ca peste cîteva secole, istoricii să consemneze că democraţia liberală a fost un experiment fantezist… Apropo de politică. Am mai găsit un citat din alt autor necunoscut mie, Marcel Pagnol, tot provensal: ”Toată lumea gîndea că este imposibil. Dar a venit un imbecil care nu ştia asta şi a făcut să fie posibil.” Chestia asta se poate interpreta în fel şi chip.

Read Full Post »

Ieri am stat acasă. Eu am transpus textul scris de mînă pe laptopul lui Robert, o să-l copiez pe un stick şi-l voi descărca în computerul de acasă, la Bucureşti. Silvia a avut program domestic, inclusiv a mers la cumpărături,  singură. Ce va mai fi azi, vom mai vedea (cam la fel ca ieri). Prima săptămînă din cele şase a cam trecut… În călătoriile pentru seniori acum era vremea de făcut bagaje şi pregătit de mers acasă. Nu şi acum 🙂

Mai întîi, Silvia a spus că nu prea are chef de plimbare, apoi s-a răzgîndit şi iată cum am pornit-o iar, la drum, spre Quebec. Autobuzul 35 R, L 2, bus 11 şi coborîm la Place d’Armes. Sunt cîteva locuri care ne-au devenit familiare. Aşa că mergem iar către Terasa Dufferin, străbatem iar puntea aceea lungă lungă lungă, ajungem la treptele către Promenada Guvernatorilor şi începem să urcăm. După prima sută de trepte am renunţat să mai număr. Prea multe trepte dar, cu pauze mai mici şi dese, obţii marile succese. 🙂

Căutam cumva să ajungem la vestita Citadelă. Mai întîi, la capătul escaladei, după ce-am străbătut lunga promenadă, am ajuns exact unde am făcut un popas din circuitul roşu, locul pe care l-am fotografiat şi unde mă minunam că nu există nici-un muc de ţigară. Ei bine, astăzi le-am descoperit; iată că încep să apară şi imperfecţiunile că totuşi aici nu este ţara roboţeilor. Oameni şi aici, cu tot felul de defecte. Să nu uităm totuşi de turişti…

Zăresc un panou cu explicaţii; văd că şi Citadela este pe aici pe undeva dar, ia-o de unde nu-i! Mai sunt cîţiva rătăciţi pe aici că vremea nu-i prielnică deloc! Chiar a început să ne pice, dar deocamdată aşa, mai cu milă. La un moment dat văd o pancartă, Citadela, bla bla bla. Unde-i frate Citadela asta? Mai mergem ce mai mergem, traversăm o punte de fier îngustă şi cam precară, şi voila! drumul spre Citadelă este deschis.

Pînă la urmă am limpezit chestiunea. Citadela este o simplă cazarmă militară în funcţiune, am văzut şi cîţiva soldaţi din aceia care stau smirnă îmbrăcaţi în acele costume / uniforme frumoase, cu cuşmele acelea uriaşe dar nu pot să-i fotografiez pentru că ploaia a cam început să mă enerveze. Am priceput şi de ce nu mă dumiream: eu aveam în cărţoiul meu o imagine de ansamblu luată de la înălţime, imagine care nu corespundea DELOC cu ce vedeam noi,  de la nivelul solului.

Citez:

”Este înt-adevăr emoţionant să te plimbi de-a lungul fortificaţiilor singurului oraş cu ziduri împrejmuitoare din America de Nord, unul dintre principalele motive pentru desemnarea lui de către UNESCO drept sit din patrimoniul mondial. (…) Trăind veşnic sub ameninţarea atacurilor din partea irochezilor sau a britanicilor, capitala din New France şi-a îmbunătăţit şi şi-a mărit constant liniile de apărare. Au fost ridicate ziduri de întărire, dar planul de construcţie a unei mari citadele în cel mai înalt punct al Capului Diamant n-a reuşit să atragă fondurile necesare de la un parcimonios Paris, aşa că britanicilor le-a revenit construirea fortăreţei în formă de stea ce domină, azi, atît oraşul, cît şi Fluviul St. Lawrence.

După cucerire, britanicii au moştenit îndelung bombardata fortăreaţă franceză, însă au fost siliţi să înceapă lucrările la o cetate provizorie în urma atacurilor americane din 1775-1776. Actuala Citadelă de 16 hectare a fost încheiată abia în 1831. Planul ei are configuraţia clasică de stea, forma barocă perfectă în Europa, cu bastioane ieşite în afară (…). Citadela este sediul lui Van Doos (vingt-deux) Regimentul Regal 22, prestigiosul regiment al vorbitorilor de franceză din armata canadiană. Vara, schimbarea gărzii (iunie – august ora 10 am) şi bătaia tobelor de retragere – 7pm – atrag mulţimile de privitori.

Care va să zică am mai bifat un obiectiv. Mai facem ceva? Păi mai întîi o luăm frumuşel la vale către strada pe unde umblă autobuzele şi odată ajunşi la Place d’Armes vom mai vedea.

Poate să mergem la acvariu? Da da daaaa, acvariu 🙂 Pînă una alta ne acvariseşte bunul Dumnezeu cu o ploaie straşnică. Parcă s-au rupt băierile cerului, nu altceva. Şi cum tocmai am ajuns în staţia de bus şi cum un 11 tocmai sosea, nu l-am scăpat şi haide frate acasă în Levis, dacă astăzi Quebecul nu ne vrea 🙂

Problem? După ce a mers trei staţii, busul a ajuns la capăt. Soferul se uită întrebător la noi. Îi spun că noi vrem să mergem la Levis şi dumnealui, amabil, îmi arată feribotul care era la doi paşi. 🙂 He he. Dacă ne suim în feribot, suntem ca şi orfani, că de la portul Levis nu ştim să venim acasă decît cu taxiul 🙂 Aşa că neg vehement oferta de feribot, scot hîrtiile lămuritoare şi-i arăt că vrem la L 2 şi la Bus 35 R. Ok. Zice că staţionăm 15 minute. Nu-i problemă, aşteptăm. Nu ne goneşte din autobus deşi ploaia se mai domolise, ba chiar dădea semne de oprire, nu ne taxează din nou, (am păţit asta în Benidorm, Valencia, Spania) sfertul de oră trece şi la drum. Înainte să schimbăm autobuzul intrăm într-un magazin, Simons, ca să vedem dacă pot găsi ceva, un pantalon de exemplu că în Bucureşti, am făcut nazuri. Mai întîi am nimerit la raionul femei şi cînd am văzut preţul la o hăinuţă destul de banală, am îngheţat: 999 dolari canadieni. Da? Cumpăraţi-le voi pe toate 🙂 Mergem şi la raionul bărbaţi şi mă dumiresc: 99 de dolari canadieni  un pantalon care la bucale costă cam jumătate, 59 de dolari canadieni o cămaşă pe care la Massini nu dau mai mult 45 şi tot aşa (un dolar canadian face cam trei lei). Deci, NU! Poate voi avea mai mult noroc cu o canadiană de iarnă, că aşa ceva îmi doresc, de mult. Poate!

Ajungem aproape de casă, intrăm în buticul de cartier să tîrguim ceva, ca să facem rost de monezi pentru autobuz.

Bine de ştiut! Cînd te urci în autobuz trebuie să ai bani potriviţi pentru că şoferul dispune de o instalaţie care înghite monedele, şoferul dă biletele dar nu dă rest. Dacă o călătorie costă doi sau trei dolari jumătate şi dai cinci, adio rest! N-am înţeles unde se duc banii aceştia, că la şofer, nu.

Ochesc o sticlă de vin roze, dragostea mea 🙂 preţ 10 dolari şi ceva mărunţei, Dau o bancnotă de douăzeci şi aştept rest măcar nouă dolari. Aiurea, îmi dă ceva mai puţin. Coreanca nu prea pricepe ce spun, nici nu mă mir, dar are o inspiraţie şi-mi arată un tabel de pe care îmi arată că preţurile la raft nu au incluse nu ştiu ce taxe. Pfui!

Trebuie să fiu corect şi să spun că mi-a schimbat o bancnotă de cinci dolari în monede; a priceput că ne trebuie pentru autobuz.

Read Full Post »

Am ajuns acasă (la Robert nu la romanica 🙂 ). A fost o zi lungă, cu incertitudini dar cu final fericit, am reuşit să ne descurcăm cu transportul în comun singuri, etc. Vorba vine, singuri. Sincer, nu ştiu cum am fi reuşit dacă Robert nu ne-ar fi tipărit diagramele traseelor de bus, dacă nu ne-ar fi dăscălit cum are obiceiul (tare-i mai place 🙂 ) şi bineînţeles, am reuşit şi cu ajutorul şoferilor care s-au dovedit omenoşi (aproape) fără excepţie.

Le-am spus pe limba mea poticnită ce vrem, le-am arătat diagramele, au priceput şi ne-au ajutat să coborîm unde trebuia. O singură dată la dus, şoferul n-a înţeles deloc ce vrem. Noroc că am avut o intuiţie care a funcţionat impecabil şi nu am ratat legătura de la Bus 2 la Bus 11.

La întoarcere, la ultimul schimb, şoferii au colaborat: cel de pe Bus 2 l-a atenţionat pe cel de la Bus 35 R care ne-a aşteptat, ne-a ascultat, i-am arătat diagramele şi adresa de acasă şi a oprit exact unde trebuia: la vreo două sute de metri de casă. Aceste gesturi spun enorm despre civilizaţia unui popor. Nu reuşesc să-mi închipui un astfel de desen acasă, la romanica. Chiar, NU!

Transportul în comun din Quebec seamănă cu transportul din Elveţia: precizie (aproape 🙂 ) la minut. Pe toate traseele se fac uneori pauze de pînă la cinci minute pentru regularizarea orarului.

În Levis, Bus 35 R funcţionează în circuit, nu tur şi retur. Are o singură legătură cu autobuzelele care merg spre Quebec, L 2, care merg aşa cum am mai spus, pe bază de transfer. Pentru ambele plăteşti 2 dolari de persoană în  weekend şi 3,5 dolari în celelalte zile. Asta am aflat-o de la Robi, cu o precizare: poţi să iei oricare ALT autobuz în afară de cel care ţi-a eliberat biletul, iniţial. Timpul de aşteptare este în cel mai rău caz de 15 minute iar cel mai scurt sub cinci. Sîmbăta şi duminica mai mult, cel mai adesea o oră! Autobuzele circulă mai mult goale pentru că imensa majoritate a cetăţenilor posedă pentru deplasare, autoturism propriu; omul şi maşina.

În autobuze vezi mai mult elevi, pensionari şi turişti. Atenţie! Trebuie să fii pe fază că dacă se apropie bus-ul de staţie şi nu faci semn, nu opreşte; iar în autobuz fiind, trebuie să apeşi pe un buton ca să comanzi oprirea în staţie. Aşa am văzut şi în Malta!

În locurile aglomerate cu locuinţe, staţiile sunt ridicol de apropiate: chiar şi la un minut distanţă! Dar în locurile unde pădurea încă nu a apucat să fie infestată de locuinţe, staţiile sunt luuungi ca o zi de post 🙂

De faptul că nu prea există rable, se să mai vorbim? Nu există tramvai, nici troleibuz. De metrou nici pomeneală! Cam asta e.

Ps. Am fost prin Europa suficient de mult încît să ştiu ce vorbesc: Quebec este ALT-CE-VA! Este Lumea Nouă şi asta se vede peste tot. O lume nouă, curată şi civilizată. Punct şi pentru azi.

Ps 2. Trebuie musai să rectific o eroare: am mers dimineaţă pe Terasa Dufferin şi am reuşit să vedem Castelul Frontenac în toată splendoarea sa. Ieri afirmasem cam pripit că nu m-a impresionat. Păi dacă îl privisem superficial…

Citez iar din cartea mai sus menţionată:

« De-a lungul crestelor falezei se întinde Terasse Dufferin, podită cu lemn, care conduce la scările Promenadei Guvernatorilor, suspendată de stînci, mai jos de Citadelă. Păstrîndu-şi pînă astăzi înfăţişarea originară, Terasse Dufferin poartă numele guvernatorului general al Canadei din epoca în care a fost construită, lordul Dufferin, care s-a străduit să conserve caracterul istoric al oraşului. »

 

Read Full Post »

Mare fîs croaziera. La pomul lăudat… Mai întîi, birocraţii ăştia ne-au pus să preschimbăm ţidula de la agenţia de Bus City cu tichete de la cassa lor de bilete. Apoi ne-au încolonat ca pe şcolarii care merg în tabără şi ne-au spus să avem tichetele la vedere. O fătucă grăsuţă şi zîmbitoare ne tot îmbia să ne lăsăm imortalizaţi, cum altfel? în poza vieţii noastre. Mulţumim dar nu, ne-am mai păcălit şi prin alte părţi, am plătit aiurea zeci de euro, iar acum habar n-avem pe unde mai sunt respectivele poze. Deci, PAS.

În sfîrşit accedem pe vapor. O vechitură care se zgîlţîie din toate încheieturile şi care ţipa asurzitor: casare casare casare. Inspectez barul, nici-un preţ afişat. Alături, un bistro care etalează nişte gustări care trebuiau aruncate de mult, sucuri, apă plată şi nişte dulciuri neispititoare.

Bon. Fix la ora 16 bamporiul a pornit la drum către podul de fier, am revăzut cascada Montmorency, nu mă mai impresionează, nu-s entuziasmat, nu fac poze, nimic. Mă tot gîndesc cum nimerim drumul înapoi, spre casă. În fine, ne-om descurca noi cumva.

Vede Silvia la nişte doamne, Pop Corn. Vrea şi ea. Întreb la bar, zice că la bistro. La bistro, o prăjină neagră şi antipatică zice că n-are. Pe lista meniu nu era, aşa că, nu pot să-i arăt cu degeţelul. Mă întorc la bar şi-l pîrăsc pe tuciuriu. Vine barmanul (era un soi de şef) şi ca prin farmec apare şi Pop Corn-ul… Enigmă? Nici vorbă, LENE. Cam asta fu croaziera. Cea mai anostă din cîte am făcut pînă acum şi am făcut destul de multicele.

Am luat un pahar mititel de bere, opt dolari. Huo! 🙂 Pop Corn cam pe sponci, cinci dolari. Huo! 🙂 Adio Louis Joliette, ADIO!

A fost totuşi şi un moment amuzant: o doamnă indiancă sau cam aşa ceva, poate pakistaneză, după cît de emancipată era, m-a intrebat dacă sînt scriitor. 🙂 Sincer, i-am spus că nu, dar am un blog personal.

Read Full Post »

De azi pînă sîmbătă suntem pe cont propriu. Epoca taxi – Robert deocamdată, s-a încheiat. Era şi timpul. Pe lîngă dădăcit babaci, Robert are şi alte treburi mult mai presante. A trebuit să insistăm vîrtos ca să admită că ne vom descurca şi singuri. Astăzi vom consuma cea de a doua zi a circuitului roşu dar pînă să ajungem la City Bus vom avea parte de o aventură, adică pînă acolo vom schimba trei autobuze de transport în comun. Suntem înarmaţi cu hărţi, cu diagrame orare, full de indicaţii şi sfaturi de la Robert (tare îi mai place să dădăcească 🙂 ) şi cu franc-gleza mea de baltă sper să ne descurcăm. Vremea ţine cu noi, este soare şi deci totul este OK, adică tres bien 🙂

Am intrat puţin pe internet şi m-a apucat sila. Plină România de netrebnici, puerili şi grobieni. Doar o mînă de OAMENI mai încearcă să se opună acestui adevărat torent al răului care a năpădit ţara. Ce şanse mai sunt? Infime. Abia aici am înţeles de ce nu vrea Robert să se mai întoarcă în România. Si bine face! ACASĂ pentru el, este Canada. Indiferent că a locuit în Quebec iar acum în Levis şi nu ştiu dacă se va opri aici, ACASĂ pentru el, este Canada. N-are cum să dea civilizaţia de aici pentru mizeria fizică şi morală de acolo, din România. Chiar nu văd cum. Si nici de ce.

Am mers ieri în circuitul City Bus cu trei şoferi diferiţi. Adevărate repere de calm şi civilizaţie, fiecare dintre ei. Oamenii te privesc drept în ochi fără să le treacă prin cap să te facă. Indatoritori şi amabili.

Ne pregătim de plecare către Quebec. Am ajuns în Place ‘dArmes cu autobuzul 11. Mai întîi am luat din Levis autobuz 35R am schimbat cu L 2 şi am spus parola TRANSFER. Asta înseamnă că la preţ de un bilet am mers cu două autobuze. Nu cumperi o călătorie ci un segment orar de o oră şi jumătate timp în care poţi schimba două autobuze. Voi reveni la transportul în comun din Quebec, mai tîrziu.

Deocamdată suntem în Place d’Armee şi s-a rezolvat încurcătura. Robert plătise Bus City pentru două zile cu toate traseele aferente, inclusiv croaziera dar primul şofer care ne-a dat biletele tipărite, cel pe care l-am crezut venerabil, ori a fost dobitoc ori neatent, că hoţ nu cred să fie. Cert este că din cauza sa, am pierdut o groază de timp şi de nervi pentru că în loc să ne dea banderolele pentru două zile ne-a dat banderole pentru o singură zi. Am trăit pe pielea noastră, efectul bătăii de aripi a fluturelui Se mai întîmplă.  Diferenţa este de preţ: o zi costă 36 de dolari şi nu ai inclus decît traseul de bază, două zile costă 60 de dolari şi ai toate traseele la dispoziţie inclusiv croaziera. Deci, mai este loc de mai bine şi în Paradisul canadian.

Acum mergem către cascadă. Ieşim din oraş şi trecem pe lîngă podul metalic pe care l-am traversat cînd am vizitat Ile d’Orleans.

Şoferiţa vorbeşte şi vorbeşte şi vorbeşte dar pas de pricepe ceva.

Serios vorbind, peste tot pe unde ne-am preumblat m-am descurcat excelent fie în franceză fie în engleză dar aici, nu pricep quebecoasa şi nici englicoasa. Quebecoasa asta n-are deloc farmecul muzical al francezei, sună de parcă latră un căţel german abţiguit. Nici cu engleza n-am mai mult noroc pentru că aici, în Quebec, lupta pentru supremaţia limbii este acerbă şi continuă. Voi vorbi despre problema asta cu alt prilej. Dacă nu uit 🙂 Pînă la urmă ne descurcăm cu esperanto universal, limba gimnastică 🙂 şi unde nu merge nicicum, de exemplu la biroul unde am reclamat încurcătura cu biletele de Bus City, a vorbit Robert. Mai întîi cu ei şi apoi cu noi.

Am ajuns la cascadă.

Este maiestuoasă, am mai văzut Cascada Rinului şi altele dar nu pot să fac comparaţie între ele. Fiecare are farmecul său, la fel ca femeile capricioase 🙂 Am primit de la madam şoferiţa cîte un tichet pe care este desenat telefericul. Uraaaa, avem acces gratis. Vezi să nu 🙂 Tichetul acela reprezintă numai un discount pe lîngă care mai scoatem cîte 15 dolari de căciulă. Dar a meritat. Se pricep ăştia de minune să te stoarcă de bani. Poţi cheltui chiar şi o sută de dolari – în tandem – fără să guşti nici măcar un suc, o bere, sau vreo chiflă cu ceva. Contează? Pentru unii da, i-am văzut returnînd biletul de discount la teleferic nefolosit…

Şi pentru că-i vremea prînzului,o păpică şi cîte-o bericică ar merge la fix. Şi chiar merge. Mîncarea destul de bună, restaurant cu pretenţii, servire bunicică. Este loc şi de mai bine dar, mi-a plăcut că au servit în viteză pentru că ŞTIU că timpul unora este extrem de limitat. Preţuri? Cam mărişoare…

Am văzut şi tiroliene. Multă lume, mulţi copii, oamenii fie că-s localnici sau nu, vin aici să-şi petreacă ziua întreagă nu ca noi, numai în treacăt, mînaţi de curiozitate. Am primit un pliant în engleză din care traduc cum mă pricep:

« Să amintim totuşi că acest parc, Shute Montmorency, a fost numit de Samuel de Champlain, fondatorul Quebecului, în onoarea ducelui de Montmorency, vicerege al New France şi admiral of France and Brittany. Este una dintre atracţiile Quebecului, care nu trebuie ratată. Măsurînd 83 de metri înălţime, cu 30 de metri mai mult decît Niagara, cascada Montmorency domină peisajul. În toate sezoanele Montmorency Falls oferă în amurg un luminos spectacol natural al întregului golf. Este musai de văzut această privelişte magnifică. »

De unde ne lasă telefericul urcăm o alee mărginită cu flori şi cînd ajungem la restaurantul Manoir Montmorency, o promenadă începe în dreapta şi merge şi merge pînă la nişte scări pe care dacă le urci, ajungi la o traversadă la înălţime a cascadei. Se poate continua pe versantul opus, drumul continuînd către sol pe nişte scări ataşate de stîncă. Nu ne încumetăm 🙂

Despre tiroliene am amintit deja. Nu ne tentează 🙂 Ne simţim noi tineri dar, suntem tineri doar în imaginarul nostru mental. De fapt, eu ştiu că am depăşit vîrsta. Vorbesc doar despre mine. Sînt sigur că Silvia este muuult mai tînără decît arată cifrele din buletinul de identitate. Muuult mai tînără.

În afară de restaurantul Manoir mai sunt trei locante unde doritorii pot găsi de-ale gurii, la preţuri ceva mai adaptate diverselor buzunare (sau gusturi, mai ştii?). Poftă bună!

Digresiune. Mi-am amintit amuzat cum şoferul celui de-al doilea autobuz, L 2, în loc să-mi rupă biletul mi l-a confiscat, şoferul de la bus 11 m-a întrebat dacă am nevoie de bilet după ce-am plătit, iar la teleferic figura s-a repetat. D-l Pierre în loc să-mi rupă tichetul mi l-a confiscat. Asta poate să însemne inclusiv că biletele confiscate pot fi revîndute daaar, asta nu este treaba mea. Adaug post factum: am văzut cum biletele confiscate ajung la coşul de gunoi din autobuz ca să nu ajungă pe străzi aruncate de turiştii nesimţiţi; este numai una dintre explicaţiile prentru care oraşul este atît de curat. Atît.

Read Full Post »

Înapoi la City Bus. Am făcut rost de harta rutelor şi vom reveni de mai multe ori aici. Avem ce vedea cu vîrf şi îndesat. Abia acum înţeleg de ce spune Robert că Europa este un sat prăfuit. Vechiul Quebec este imens, uriaş, gigantic pe lîngă ce am văzut în alte oraşe din Europa aşa căăăă.

Am ajuns la vapor. Aşa şi? Vreţi cu vaporul, plătiţi 40 de dolari şi hai la bord. Nu e inclus în turul cu City Bus? Nici pomeneală! Sunt patru rute diferite cu traseu diferit. Singura rută care ajunge la portul turistic este ruta roşie dar atît. Vaporul se plăteşte separat. Eram în eroare dar, asta o vom lămuri ulterior, ajutaţi de Robert că dacă era după noi… renunţam.

Bon. Ne reîntoarcem la Place d’Armes ca să vizităm măcar Catedrala Notre Dame de Quebec. Nu-i imensă dar este destul de mare. Curat şi frumos şi aici, un altar central extrem de bine luminat, apreciez că intră simultan pe bănci cam o mie de oameni, altare şi capele laterale, catedrală tipic catolică. Am o clipă de slăbiciune şi mă aşez pe o bancă. Îmi trece repede şi vrem să ne ridicăm şi să plecăm. Dar, începe orga. Cum să ratăm aşa ceva? Peste poate! Ne aşezăm dar nu durează mult. Ca şi la Sagrada Familia, cam două minute divine pentru că nu este aşa? orga este vocea lui Dumnezeu!

Citez din lucrarea care mi-a însoţit călătoria, c a n a d a, o excelentă lucrare apărută în biblioteca Adevărul în anul 2000 sub auspiciile Naţional Geografic – Traveler:

„Înaintaşa catedralei de azi a fost prima biserică a parohiei New France, construită din piatră, în 1647, şi ccare a înlocuit, la rîndul ei, biserica de lemn ridicată de iezuiţi, în 1633. în 1657, biserica a devenit catedrală. Grav deteriorată în timpul bombardamentului britanic din 1759, Basilique de Notre Dame de Quebec a fost reconstruită de-a lungul unei perioade de peste două secole de către dinastia de arhitecţi Baillairge. Opera lor a constituit baza reconstrucţiei din 1922. Cea mai bună cale de a-i aprecia interiorul este să asişti la unul dintre spectacolele zilnice de son-et-lumiere. Catredrala a fost scena multor messe funerare pentru cei buni ai Quebecului de la Samuel de Champlaine la Rene Levesque.“

Am întrebat dacă am voie şi am făcut poze.

Statuia lui Champlaine este în renovare şi nu prea am ce să pozez. Am pozat în schimb Château de Frontenac care nu m-a impresionat deloc. (Şi aici eram în eroare dar… )

Citez din sus numita lucrare:

« Conturul său, cu multe turnuri, acoperişuri ascuţite, lucarne şi ferestre de fronton, este arhetipul hotelului stil castel şi un simbol inconfundabil al Quebecului. Construit între 1893 şi 1924 cu o aripă adăugată în anii 1990 a fost numit după Louis de Baude, conte de Frontenac, un guvernator din secolul al XVII-lea al New France. »

Boooon. Este aproape ora 16 ora la care porneşte ultimul City bus pe traseu şi trebuie să facem cumva să găsim autobuzul 2 să facem joncţiunea cu bus 35 R ca să ajungem acasă. Ne salvează Robert care ne sună şi ne spune că ne aşteaptă de unde ne-a lăsat dimineaţă. Îl întîlnim, povestim şi cînd aude că la vapor ne-au cerut 40 de dolari a luat foc. Boscorodea: escroci ca la Constanţa. Mama lor. Stai că nu rămîne aşa. Cum biletele de pe City Bus sunt valabile două zile, mîine le vom folosi din nou. Între timp, pune mîna pe telefon şi sună el ştie pe unde şi-i pune pe jar pe toţi. Care va să zică, mîine ne vom prezenta din nou la vaporul Louis Joliette şi dacă nu ne primesc la bord să sunăm la numărul cutare. Ia te uită la ei! Se cred în România? Nu le va merge. Au şi nimerit pe cine să escrocheze cu atîţia bani că nu este clar: 40 sau dublu.

Zîmbesc. Nu ştiu de ce este atît de bătăios. De fapt, ştiu. Îmi amintesc că de cînd era mititel de tot, spunea BA NU! la aproape tot ce i se spunea. Cum s-ar spune, nu prea multă lume îi suflă lui în ciorbă. Atît pentru azi. Mai e şi mîine o zi.

Ps. Pînă la urmă, tot ne-am plimbat cu vaporul şi astăzi 🙂 Din Quebec la Levis sunt două căi de acces: una terestră pe pod (de fapt două poduri) şi alta cu feribotul. Robert a ales ruta cu feribot pentru că aşa economisea timp, el mai avînd ceva treburi de rezolvat astăzi. Repet, este duminică şi nu mai este dimineaţă. Este după amiază cam ora 17.

Ps 2. Credeam că 42 de zile sunt o perioadă de timp îndelungată. Serios? Cînd au trecut deja 5 dintre ele? Hm?

Ps 3. Am citit broşurile. Se pare că vaporenii au dreptate. Trebuie să cumperi TOATE cele patru rute de Bus City nu DOAR una dintre ele. Vom vedea mîine.

Adaug: iar eram în eroare 🙂 Cel care a avut dreptate pînă la urmă (şi cîştig de cauză), a fost Robert!

 

Read Full Post »