Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 10 octombrie 2018

Mai înainte de orice, cîteva cuvinte din cartea deja menţionată, c a n a d a apărută în anul 2010 în Biblioteca ziarului Adevărul sub auspiciile Naţional Geografic – Traveler ”Cînd a venit momentul de a alege o capitală pentru noua Provincie Unită a Canadei, atît Toronto cît şi Quebec City s-au arătat nemulţumite de încăpăţînata dorinţă a reginei Victoria de a alege Ottawa. Retrospectiv, totuşi, s-ar putea zice că arătătorul împărătesei a nimerit locul potrivit pe hartă, la adăpost atît de incursiunile americane, la graniţa dintre Ontario şi Quebec, cît şi de excesul de rivalitate anglo-francez.”

S-au trezit boierii 🙂 Breakfast după metoda – poftim la masă dacă ţi-ai adus de-acasă. 🙂 Noi ne-am adus. Din belşug, prin grija lui Robi şi ce bine ne prind acum conservele de pate, ton, hering, cutiuţele cu unt (cele contaminate de la Niagara 🙂 🙂 🙂 ), roşii chery, brînză topită, fructe. Poftă avem, la atac! Salivează cineva? Să-i fie de bine! 🙂

Cînd va fi să mai mergem vreodată în vreo excursie, jur că ne vom aproviziona şi noi cu un minim de conserve.

Mergem la Parlament? Mergem. Şi am ajuns la un splendid ansamblu de trei castele cocoţate pe un deal, cu vedere la Fluviul Ottawa, ansamblu probabil unic în lume. Cred că se cuvine ca mai înainte de a purcede la drum să mai dăm un citat din cartea c a n a d a: ”Westminster în sălbăticie sau Washingtonul Nordului, ambele epitete i-au fost aplicate capitalei Canadei, cel dintîi amintind destul de exact de originile capitalei Canadei, iar cel de-al doilea fiind mai mult un ţel la care a aspirat, adesea cu rezultate impresionante. În perioada de un secol şi jumătate care a trecut de cînd a fost declarată capitală a Canadei  unite, Ottawa s-a schimbat de la un oraş gălăgios de tăietori de lemne la un oraş rafinat, cu o serie întreagă de instituţii naţionale care includ nu doar faimoasele clădiri de pe Parliament Hill, dar şi numeroase muzee de calitate.”

Înainte de a ajunge la Parlament am fotografiat cîteva clădiri splendide, nu mi-am notat numele şi rău am făcut; poate le identific după ce descarc acasă pozele din care oricum, public cîteva.

Robert ni le-a indicat dar eu, neatent, n-am fost pe fază. Am aflat totuşi că am trecut pe lîngă Château Laurier Hotel, denumit astfel după prima persoană care a semnat în Cartea de Onoare şi care a locuit aici – Sir Wilfred Laurier. Se spunea că în acest hotel se făcea politică la fel de mult ca în Parlament, în acest hotel locuind foarte mulţi politicieni.

Dar mai întîi, cînd am plecat de la hotel, am trecut pe lîngă Restaurantul Italian unde cinasem în prima seară.

Am trecut pe lîngă First Baptist Church. Închisă; deschisă o singură zi pe săptămînă – nu şi azi.

Am trecut pe lîngă Knox Presbyterian Church. Închisă. Deschisă o singură zi pe săptămînă – nu şi azi.

Am zăbovit puţin lîngă National War Memorial, “Un arc de granit de 21 de metri înălţime, în vîrful căruia sunt statuile din Bronz ale Păcii şi Libertăţii” monument în faţa căruia se află Mormîntul Eroului Necunoscut. De gardă, acum, doi ostaşi scoţieni, uşor recognoscibili după kiltul (fusta) tradiţional. Ansamblul este păzit şi de poliţişti, unul civil şi unul militar.

Am ajuns la Parlament; un splendid ansamblu de trei castele, cel central pe care flutură drapelul Canadei fiind Parlamentul cu cele două camere şi Biblioteca, iar în celelalte două castele, la fel de maiestuoase care-l încadrează, fiind birourile funcţionarilor şi ale parlamentarilor.

Citez iar din cartea mai sus menţionată: “ Malul abrupt de calcar care se ridică deasupra marii întinderi a fluviului Ottawa este încununat de un grup de clădiri neogotice, o expresie în piatră a aspiraţiilor Canadei de a fi o naţiune. Aproape fiecare vizitator al capitalei ţării urcă panta uşoară pînă în vîrful lui The Hill (dealul), care oferă vederii nu doar interiorul bogat decorat al clădirilor Parlamentului, dar şi o serie de statui şi, vara, spectacolul plin de culoare al paradei poliţiştilor călare şi ceremonia schimbării gărzii.”

N-am văzut spectacolul schimbării gărzii dar am mers roată în jurul clădirii Parlamentului (pe unde s-a putut fiind lucrări de restaurare) am fotografiat mare parte dintre acele statui – foste personalităţi care au jucat roluri importante în destinele ţării,

am fotografiat extaziat Fluviul Ottawa în zeci de variante şi de unghiuri, şi nu exagerez cu nimic afirmînd că frumuseţea locurilor este inegalabilă. Nu cred să mai existe ceva asemănător în vre-un colţ al lumii: trei mîndre palate administrative în care se află creierul politic al ţării, faţă în faţă cu clădiri civile în care viaţa îşi urmează cursul firesc. Tabloul este completat cu o panoramă de vis către Fluviul Ottawa iar privirea lacomă descoperă frumuseţi neasemuite şi peisaje de vis care ar putea inspira orice pictor genial dacă ar vrea să surprindă imaginea mundană a raiului. Din nou, sînt mîndru să pot afirma: AM FOST ACOLO! Las imaginile să vorbească

Sunt şi grupuri organizate dar majoritatea turiştilor sunt pe cont propriu. Ghizi şi ghide peste tot. Robert o întreabă pe o fată zîmbitoare cu părul ascuns într-o basma neagră, probabil o musulmană, el ştie ce. Apoi, edificat,  se duce să cumpere tichetele de intrare, tichete care sunt de două feluri, turiştii fiind arondaţi fie unui ghid vorbitor de franceză fie unuia care vorbeşte engleza. Apropos de TICHET. Văd un sărăcuţ, îl întreb pe Robi dacă e boschetar, e, îl fotografiez şi Robert sare-n sus. – Tata, nu e posibil să-l pozezi fără să-l întrebi. Dacă postezi poza asta pe internet şi se recunoaşte (indiferent după cît timp) te dă în judecată şi cu un avocat isteţ te face pe tine boschetar în locul lui pentru că te lasă fără nimic nimic nimic. Ok, ca să-l liniştesc îi arăt cum şterg, cu regret, poza respectivă.

Ce mai facem astăzi? Avem variante destule. Sunt trei chioşcuri informative care oferă trei variante de tur al oraşului, avem de unde alege.

Aerul este incredibil de încărcat cu vapori de apă, sînt lac de apă dar NU transpirat! Frumos oraş care îmbină vechiul pastoral cu noul dinamic. Scriu toate acestea aşezat pe postamentul unei statui, statuia lui Sir John A. MacDonald, unul dintre cei doi Părinţi fondatori ai Confederaţiei, alături de Sir George Etiene Cartier.

Aşa. A revenit Robert cu biletele de intrare la Parlament. Chestie bibilită. Sunt organizate tururi la ore fixe. Noi vom avea acces începînd cu ora 14,40, împreună cu o ghidă vorbitoare de limba franceză. Pare-se că avem noroc pentru că nu mult după ce Robert a luat biletele, alţi turişti au fost refuzaţi pentru că nu mai aveau bilete, indiferent de limba vorbită de ghid.

Reclame

Read Full Post »

Eu m-am trezit primul şi pînă să facă ochi Tandemul, mai scribălesc o leacă aicişa. Prima remarcă ar fi că m-am abţinut două zile de la fumat. Acum cînd transcriu manuscrisul pe laptop sînt într-a cincea zi daaar, tare mă tentează o piparoasă 🙂

Dacă în alte hoteluri este interzis în mod expres să aduci alimente sau băuturi beţivane din afară, în acest hotel eşti chiar încurajat. Nu serveşte micul dejun dar am găsit un coş din răchită pe masa din sufragerie în care se află pliculeţe cu ceai, cafea, zahăr, sare şi piper. Dispunem de aragaz clasic cu trei ochiuri şi cuptor, cuptor cu microunde, prăjitor de pîine, cafetiera, frigider normal nu puchinoasele acelea nesuferite, chiar şi maşină de spălat vase. Dulapuri care conţin oale, crătiţi, tigăi, farfurii, tacîmuri, ceşti, pahare, să tot ai ce pune în ele. Poţi să găteşti în cameră ce pofteşti, toate cele trei mese ale zilei cu alimentele tîrguite de la piaţă, exact ca acasă. Interesant! Asta cu toate că hotelul dispune de un restaurant propriu cu bucătărie axată pe fructe de mare (oh, moda asta mă deprimă 😦  ) restaurant care serveşte inclusiv micul dejun contra cost. Hotelul i-a fost recomandat lui Robert de un prieten şi suntem mulţumiţi.

Deşi au promis să fie matinali pentru vizita la Parlament, ai mei au încă program de somn, deşi se apropie de ora nouă. Numai eu sînt aşa, mai ghezuroi – aşa mă alinta mama cînd eram un copiluţ. Pur şi simplu, nu am nevoie de mai mult de 4-6 ore de somn zilnic. Stiu de ce, long story, dar îmi place să-mi amintesc. Eram în armată la Marina Miltară, anul doi. Alarmă! Exerciţiu de interceptare împreună cu Marina Bulgară la Sevastopol. Eram radiotelegrafist iar bobocul meu nu ştia nimic nimic nimic. Pare incredibil dar, şi pe atunci ajungeau unii copii de bani gata în funcţii grele. Iar să fii în acele vremuri radiotelegrafist, era ceva!

Bon. Sînt singur, eram în cea de a cincea noapte de cînd nu plecasem din staţie, cînd am recepţionat radiotelegrama care constituia scopul acelei misiuni. Am trimis-o urgent pe puntea de comandă la descifrat. Era vorba despre faptul că fusese observată o navă americană care bla bla bla nu ştiu ce făcea. Imediat operaţiunea s-a încheiat, am ajuns în port şi m-am băgat în pat. Am simţit cum cineva mă trăgea energic de umăr să mă trezesc. Încep să înjur ca un veritabil băiat de cartier, crescut la confluenţa cartierelor Rahova cu Ferentari, mă pricepeam la înjurat, cre-de-ţi-mă! 🙂 Care aşa şi pe dincolo mă zgîlţîi, mă. Şi dăi şi zi. Cu greu, deschid ochii. 5 zile de nesomn! Cine trăgea de mine? Comandantul navei în persoană! Dau să sar din pat, dar comandantul, cu un zîmbet frumos (avea să fie avansat) mi-a spus că a ţinut să mă felicite personal şi să-mi înmîneze permisia de cinci zile cu foi de drum, care începea imediat ce mă simţeam în stare să merg la gară. Funcţie de mersul trenurilor, în aceeaşi zi eram în drum spre casă.

Final fericit? Da! Numai că de atunci am pierdut definitiv plăcerea de a dormi. Nu dorm după amiaza, mai degrabă fac noapte albă decît să dorm după ce se crapă de ziuă, etc. Cred că d’aia m-am şi adaptat la diferenţa de fus orar destul de repede. Aseară n-am observat. Abia acum văd că nici măcar pe balcon nu este permis fumatul, ceea ce în alte hoteluri nu ne-a fost interzis. De ce? Mister total!

Ps. Am înţeles în sfîrşit de ce nu avem voie să fumăm pe balcon: răutate  gratuită. La intrarea în hotel, este afişat un anunţ care spune că fumatul este interzis la mai puţin de nouă metri de uşă. De ce nu opt sau zece ?

Uneori descriu spaţiul în care am fost cazaţi o fac şi acum pentru că este chiar funcţional. La intrare un hall spaţios, cam trei şi ½ pe doi metri. Pe stînga, baia. Cadă curată cu duş, veceu modern. Pe peretele opus căzii de baie o polită de marmură cu chiuveta bine luminată şi o oglindă generoasă. Urmează dormitorul. Somn uşor, Robert 🙂

Revenind la uşa de la intrare. Drept în faţă lîngă dormitor se deschdide camera de zi. – fără uşă, care are perete comun cu latura lungă a dormitorului, apoi uşa către balcon. Suprafaţa camerei de zi cam 22-24 metri pătraţi. Tot lîngă uşa de la intrare, pe dreapta se află bucătăria utilată cum am spus mai sus. Bucătăria comunică cu sufrageria printr-o fantă – se pare că aşa este la modă de cîţiva ani buni. Cam asta este tot. Impropriu spus apartament. Este de fapt o garsonieră cu dormitor. Pentru o persoană singură sau maxim un cuplu fără pretenţii este un spaţiu de locuit perfect funcţional.

Read Full Post »

În sfîrşit intrăm în capitala Canadei. La început ne ia o răpăială, mamă mamă, ce mai răpăială! La Niagara parcă n-a fost nimic 🙂 Noroc că suntem în maşină şi ploaia plînge neputincioasă pe lîngă noi. Pe măsură ce intrăm în oraş prin reţeaua de autostrăzi suspendate (unde eşti Oprescule?) fierătania vorbitoare tot zice: la stînga, la dreapta iar şi iar, et voila! Hotel Cartier Place, aflat în centru la mică distanţă de Palatele Parlamentului. Palate, pentru că sunt trei! Robert pune Volvo pe avarii şi intră la recepţie. Vine triumfător, avem inclusiv parcare la subsolul hotelului, urcăm în cameră şi surpriză! este un apartament de două camere în toată regula, hall, sufragerie, dormitor, baie, bucătărie, balcon. Ce facem frate cu bucătăria? Păăăăi zice Robert, stăm două zile aici. Serios? şi cît costă? 370 pentru două zile fără micul dejun. Adică mai ieftin ca la Niagara? – Păi, acolo sunt excroci (vorba sa preferată) Bun. Eu spun să ne mulţumim cu rezervele, Robi nici pomeneală, vrea la restaurant că a întrebat el la recepţie şi avem o recomandare la un restaurant italienesc, foarte aproape şi avem şi discont. Boierie!

Ajungem mintenaş, un băiat de la intrare ne ia în primire, vede că suntem numai trei şi ne spune să aşteptăm puţin. De jur împrejur, veselie chiote şi bucurie. Trupe de tineri şi de tinerele care beau cîntă şi se distrează în găşti de pînă la şapte.

Bon. Respectivul se repede la o masă lungă, o desface bucăţi şi ne separă două mese mititele pentru patru persoane, cu două scaune şi două locuri pe canapea. E bine. Cerem lista de bucate, belşug. Cer lista de vinuri, ochesc un Pinot Grigio ca aseară, dezastru. Dublu la preţ faţă de ieri şi este cel mai ieftin. Aşa că Silvia crea bere la halbă – cică aşa a învăţat ea în Franţa, pression  🙂 numai că berea asta este o fantezie cu piper şi cu lămîie deci, pas. Heineken aveţi? Da. Asta viaţă! Avem cu ce să ne hidratăm aici o leacă, vai de sufletul nostru nehidratat îndeajuns cu bere. Apoi, acasă, la hotel, avem deja şase berici din acelea mititele, trei la litru puse la răcit în ditamai frigiderul mare cît cel de acasă. Cum mîine nu ne trezim prea devreme, totul este perfect. Băiatul a adus berea aşa că iau o pauză de la scris.

Am uitat să menţionez că înainte de a ne invita la masă a adus detergent şi cîrpe şi a frecat-o de strălucea lună. Bon. Eu am cerut chiftele cu sos de roşii – nu marinate – iar companionii mei au comandat cîte o pizza uriaşă pe care o devorează în mare viteză, plescăind (vorba vine 🙂 ) Om fi noi flămînzi, nu zic nu, dar mîncarea chiar este bună.

Şi aici avem voie să fumăm numai afară. Dar cum a plouat şi este ud peste tot am preferat să mîncăm înăuntru şi să fumăm afară. Adică Silvia a fumat că eu m-am abţinut şi azi. Mai ştii? Poate chiar mă las de tutun. Măcar pînă acasă, la romanica. M-am mai abţinut eu, zile, chiar săptămîni, apoi, am revenit la vorba lui Mark Twain: cel mai simplu lucru pe lume, este să te laşi de fumat. Eu m-am lăsat de sute de ori 🙂

Am mîncat, am băut, hai cu nota de plată. Vine ospătarul, Robert observă că nu ne-a aplicat discontul. Am început să zîmbesc. Alt deştept care încearcă să-l ducă. Sigur că nu i-a mers. Şi ca să priceapă macaronarul că-i vorba de principiu nu de bani, i-a lăsat un baccşiş generos. Silvia spune că mîine să nu mai mergem acolo şi cred că are dreptate. Macaronarii nu lasă astfel de lucruri aşa cum au căzut; evident că data viitoare vor încerca să ne păcălească ei cumva. Nu vor avea cum, oferta de ospătat este generoasă iar mîine avem de cutreierat scotocit clasat şi hotărît destul de multe lucruri.

La prima impresie, este alt oraş, alt stil. Quebec este mai rural-melancolic, Toronto ultra dinamic, iar Ottawa pare o îmbinare între cele două, poate vedem şi Montreal (vom căuta o rezolvare cumva) şi vom concluziona. Deocamdată suntem la hotel, am stabilit care cum doarme, i-am cedat dormitorul lui Robert pentru că noi nu suntem obişnuiţi cu aerul condiţionat (ba dimpotrivă). Dormitorul are uşă aşa că el care se va culca mai devreme (a condus două zile non stop) va fi ferit de gălăgie pentru că noi oricum mai stăm la palavre şi la cîte-o bericică. Plus că eu mă mai dau o leacă pe internet. Atît pentru azi, mai este şi mîine o zi.

Read Full Post »

Înainte să plecăm, Robi ne tachinează: CENTURA 🙂 Adevărul este că nici noi nu prea suntem încă, disciplinaţi. Iar suntem undeva şi ajungem undeva 🙂 Nu-i nimic, fierătania cu voce de femeie afectată – nu afectuoasă, ne scoate din impas. Acum tace, iar asta, este de bine. De fapt, Robert profită de faptul că în apropiere sunt aşezări locuite de Primele naţiuni şi de inuiţi şi vrea să ne arate măcar din goana maşinii că nu-i nici-o diferenţă între aceste aşezări şi cele locuite de omul alb.

O mică paranteză despre inuiţi. Au fost vreme îndelungată denumiţi eschimoşi dar, recent – cred, s-a stabilit că termenul eschimos este insultător întrucît se traduce prin mîncător de carne crudă. Cea ce ei şi sunt! Au adoptat termenul de inuit întrucît în limba lor înseamnă OM aşa cum ADAM se traduce în ebraică tot OM. S-au amestecat cumva agenţii de influenţă ai politically corectness aici? Habar nu am! Totuşi nu prea îmi vine să cred că în cele trei teritorii locuite preponderant de băştinaşi lucrurile arată la fel de civilizat. Sunt peste 3.000 de rezervaţii iar la început au fost probleme sfîşietoare. Albii au considerat că obiceiurile băştinaşilor sunt dezgustătoare (unele chiar erau…) după normele lor şi le-au confiscat copiii pe care i-au internat în şcoli catolice. Drame nespuse s-au petrecut o lungă perioadă de timp. Pare-se că în prezent, situaţia este mult ameliorată dar mai este mult de reparat. Robert îmi spune să menţionez că nu a lăsat-o pe Silvia rebela să arunce un chiştoc pe jos. Adevărul este că acel chiştoc ar fi fost singular în peisajul perfect curat din ţara Primelor Naţiuni.

Am părăsit autostrada şi mergem pe un drum secundar. Străbatem cîteva localităţi mici, aş spune sate. Nici-o diferenţă faţă de marile oraşe. Case curate, vopsite, zugrăvite, fără pereţi dărăpănaţi sau coşcoviţi. Pur şi simplu aşa ceva, NU există! Curat pe jos şi asta NU pentru că primarul stă toată ziua cu mătura în mînă ci, pentru că oamenii nu aruncă gunoiul la întîmplare. Curăţenia se întreţine, nu se face – decît iniţial.

GPS ştie unde suntem, Robert la fel, cred, dar eu am pierdut şirul. Ştiu numai că nu suntem pe autostradă dar, ne îndreptăm spre Ottawa unde vom ajunge cînd vom ajunge. Începe să se  însereze şi mi-e foameee 🙂

Suntem într-o localitate denumită parcă, Belmont şi în sfîrşit un panou indicator pe care scrie Ottawa 226 km. Cum pe această şosea comunală, sau drum secundar, ce-o fi, viteza maximă este de 80 km / h, avem ceva vreme de mers. Soseaua este perfect liberă. Să meargă Robert cu mai mult de 80? Exclus! Frica de TICHET asigură supremaţia legii, fără excepţie. Canada nu este nicidecum ţara lui merge şi aşa. Nu merge. Pur şi simplu, NU!

Azi şi ieri am scris de mă doare mîna. Am consumat două pixuri cu pastă pînă acum. Da’ mai am 🙂

Read Full Post »

A început ploaia. Şi? 🙂 Noi am plecat deja către etapa următoare a excursiei. Şi pentru că aseară, la unul dintre magazinele locale, n-am tîrguit  BERE pentru că nu aveau licenţă decît pentru vin, acum, am oprit acolo unde putem găsi şi bere, în lipsa căreia atît eu dar mai ales Silvia, suntem în grav pericol de deshidratare. Remember doi litri pe zi? Noi respectăm această recomandare medicală sacră 🙂

Gata, Tandemul s-a întors de la Food Basics. Bineînţeles, Robert ne terorizează iar: centurile! 🙂 Ioc bere la Food Basics. Mergem ce mergem şi Robi opreşte brusc, întoarce maşina în sens contrar şi opreşte. Ian te uită la Telescop (aşa îl porecleau prietenii mei cînd era mititel; vedea şi observa tot tot tot 🙂 ) ce l-a mai ochit: Beer Store!

O veste proastă pentru vicioşi: un pachet cu 20 de ţigarete costă între 18 şi 20 de dolari. Cam mult faţă de cinci la romanica. Si se găsesc greu… Comunişti! le zice Robert 🙂 la ăştia din Ontario. Şi chiar şi în Quebec are el un dintre împotriva unor quebecoşi. Nu ştiu care, nici nu întreb că oricum, nu-i place să detalieze. Au găsit bereeee. Nu-i foarte scumpă, 2,5 dolari sticluţa, adică dublu faţă de Quebec 🙂 Au luat şi două doze de Stella Artois, reci, dar “nu puteţi să le beţi în maşină pentru că TICHET!” 🙂 Bun aşa. Robert programează fierătania cu voce de femeie afectată nu afectuoasă, pe următorul hotel.

Ora 13,30. Luarăm provizii pentru o gustare de prînz. Nu mai oprim la ospătărie că fug banii cu o viteză… 200 hotel/zi, 100 cina de aseară (cu ciubuc cu tot), benzină peste benzină, 90 vaporaş la Niagara, am mai spus: se pricep canadezii să te scuture de bani, mai ceva ca evreii. 🙂 Glumesc. Peste tot, un turist care se respectă plăteşte pentru confort. Prefer o săptămînă la hotel decît o lună la cort. Drept este că eu n-am servit cort niciodată. Citadin sadea, că nu degeaba mă numesc orăşanu’. Mai sînt eu şi ţăran dar ăsta-i farmecul meu: naivitate aparentă şi afurisenie făţişă cu cei care vor să mă înşele. Cel mai tare îi dispreţuiesc pe manipulatorii şi pe mincinoşii patologici care ori cred că ne aburesc cu măiestrie şi mă enervez, ori sunt cinici şi iar mă enervez pe ei. Huo! 🙂

Spunea Robert că în Ontario sunt comunişti. Are dreptate. Şi securişti pe deasupra. Iată: pe marginea autostrăzii sunt stîlpi cu camere de luat vederi. Viteza legală pe autostradă este minim 60 maxim 100 cu toleranţă pînă la 115. Ai depăşit viteza, TICHET. Sau puncte. Repet: ai 12 puncte total cînd primeşti licenţa şi poţi pierde două trei sau patru puncte la fiecare contravenţie. Ai rămas fără puncte ai rămas fără permis de conducere şi rămîi pieton DOI ani de zile pînă cînd ai dreptul de a fi reexaminat de la zero: sală, traseu etc. Amenzile sunt de sute de dolari la depăşirea vitezei între 120 şi o 140 km la oră. La 150 km/h amenda este de 10.000 de dolari. Clar?

Iar trecem pe lîngă Toronto Toronto Toronto şi iar şi iar şi iarăşi Toronto. Lung cît o zi de post, cu zeci de zgîrie nori, Toronto este pe drept cel de-al patrulea oraş ca mărime, din întreaga Americă de Nord.

Pauză pentru dezmorţire. Avem voie să bem berea aceea, Stella Artois la cutie, o minunăţie. Si mi-am amintit de una dintre cele mai frumoase reclame pe care le-am văzut eu pînă acum. Un florar cu o căruţă (sau camion?) încărcată cu buchete superbe de flori, trage la un han. Caută prin buzunare, ioc bănuţi. Hangiul îi arată căruţa cu flori. Florarul, zgîrcit, scoate la iveală un buchet prăpădit. Hangiul desface mîinile lateral de lîngă trup, a nemulţumire. Final. Florarul primeşte o halbă gulerată şi brobonată iar în schimb, hanul este ornat cu o simfonie de flori. Pase-mi-te o bere Stella Artois merită mai mult. Foarte mult. De data asta, confirm. Merită. Dar eu sînt abonat la altă marcă…

Şi mai aflăm ceva de la Robi. Stîlpii aceia cu camere de luat vederi de pe  marginea autostrăzii nu vînează doar vitezomanii ci şi pe cei care nefiind din Ontario, vor primi acasă o înştiinţare de plată pentru folosinţa autostrăzilor lor. Păi, da! Fiecare regiune are autonomie şi chiar federalizată fiind, Canada are legi şi  reguli specifice pentru fiecare din cele 10 regiuni autonome şi cele trei teritorii mai mult semiautonome (depind în mod mai pronunţat de guvernul central decît cele 10 regiuni).

Read Full Post »

Înainte să părăsim oraşul Niagara on the Lake, Robert ne plimbă de-a lungul fluviului care a generat aceste mirabile forţe ale naturii.

Am mai spus că am mai vizitat şi alte cascade celebre, Manavgat în Turcia, Montmorency în Quebec (este cu trezeci de metri mai înaltă decît Niagara! Are peste 90 de metri), Cascada Rinului în Elveţia, dar de departe cea mai maiestuoasă dintre ele, este Cascada Niagara. Faima sa aduce aici oameni de toate seminţiile din toate colţurile lumii, peste 14 milioane de vizitatori anual, fiind şi o redutabilă sursă de venit: gratis pentru piciloii sub patru anişori, 29,90 pentru adulţi; iar tinerii între cinci şi optsprezece ani, plătesc 16,90 fiecare.

Sivia – da’ pensionarii n-au reducere? – Mama, zice Robert, pensionarii care au bani să ajungă aici, n-au nevoie de reducere. Chiar aşa!

Şi am văzut armate de pensionari. Care cu grupul, care cu familia, care singur (da, am văzut şi singuratici) care în baston, care în cărucior, am văzut şi o astmatică, îşi căra butelcuţa de oxigen în spinare şi avea tuburile înfipte în nări. Am văzut şi oameni maturi în toată puterea cuvîntului zîmbind fără griji. Am văzut şi tineri frumoşi, căsătoriţi sau nu, şi mai ales am văzut cete cete şi iar cete de copii veseli şi curioşi, mulţi sub zece anişori, fetiţe şi băieţi care deprind din fragedă pruncie microbul fără de leac al turismului, pentru că nu e aşa, cum frumos a spus într-o carte, Ştefan Agopian, ”mi-a rămas în tălpi un rest de umblătură!” Parafrazînd, am văzut oameni fericiţi.

Şi chiar dacă cel care spune ceva despre Niagara, potrivit marelui Charles Dickens, este un prost, eu m-am încumetat. Mai bine să fiu prost pentru că am spus ce am avut de spus, decît să fiu prost că nu am consemnat şi am lăsat bunătate de amintire pradă uitării sau negurii amintirilor deformate de trecerea inexorabilă a vremii. Scripta manent.

Are you a writer? Mă întrebase o pakistaneză la Croaziera din Quebec. No, I have a personal blog. Nu-s scriitor dar, amintirile aşternute pe blog ne ajută pe mine şi pe Silvia, uneori, să retrăim cu fidelitate în pofida trecerii timpului, clipe de vis.

 

Read Full Post »

Niagara Falls

Mi-cul de-jun sim-pa-tic nici prea mare nici prea mic 🙂 Îndestulător pentru cei care nu fac nazuri, meschin pentru gomoşi: ouă fierte, gogoşele, cereale, ceai, lapte, cafea, margarină, unt, dulceaţă din fructe de pădure, trei feluri de pîine, suc de portocale. Sala de mic dejun este de mărimea camerelor. 14 locuri simultan la trei mese; nimeni nu adastă aiurea: papă şi pleacă. De bun simţ să duci resturile afară într-un butoi încăpător. Văd că am luat prea mult unt, vreau să-l duc înapoi. – Nu se poate, zice Robert. – De ce? – Pentru că ai pus mîna pe el; l-ai contaminat. Din nou: ce ştie ţăranu’ de orăşanu’?

Vremea s-a cam înegurat dar… spre cascadăăăăăăă 🙂

Într-adevăr, aici benzina este mai scumpă: 149 cenţi / 91octani, 135,9/89 şi  122,9/87. Uite tati ce frumos! Da. Sigur că este frumos; de-a lungul drumului către parcul / port, se succed, vilă după viluţă şi viluţă după viloaie, adică vila dragostea mea 🙂 Vedem şi o cochetă biserică.

Armate de veveriţe zburdă peste tot. Sprintene, abia cu greu am reuşit să fotografiez una sau două. Dar am reuşit!

Ajungem la debarcader. Bilete, primim pelerine subţirele de ploaie de unică folosinţă de culoare roşie (americanii de pe malul celălalt au pelerine albastre). Vapoarele canadiene se numesc Hornblower (1,2,3,…), iar  vapoarele americane se numesc aşa cum s-a numit primul vapor care a cutezat să se apropie de cascadă, respectiv Maid of the Mist (Fecioara ceţurilor 1,2,… 7 …).

*

Puhoiul de lume aşteaptă revenirea unuia dintre vapoare şi accede pe punte. A sosit momentul îndelung aşteptat! Vom vedea cascada de aproape! Motoarele duduie dar viteza este extrem de redusă. Pe malul opus, (american) se vede în stînga o pasarelă de belvedere, podul de legătură dintre SUA şi Canada, apoi Cascada Americană, care este traversată în depărtare şi de un pod, apoi un spaţiu terestru (Goat Island) şi în sfîrşit, Pocoava – Cascada Canadiană!

Ne avîntăm din dreptul Cascadei Americane către podul de legătură dintre cele două ţări, întoarcem spre dreapta şi defilăm pe lîngă Cascada Americană, circa 300 de metri lungime. Vremea este noroasă dar nu plouă. Nici nu este nevoie; miliardele de stropi de apă desprinşi din şuvoiul ameţitor de ape care cad cu zgomot de la aproape 60 de metri înălţime, sfidează bietele noastre pelerine şi încep să ne mureze. Pe apă, imperturbabile cîrduri de răţuşte plutesc în căutare de peştişori, la concurenţă cu pescăruşii care după ce monitorizează din văzduh adîncul apei, plonjează după pradă. Acum ne apropiem de Cascada Canadiană, cam opt sute de metri lăţime şi adevărat vă zic vouă, că are formă de Potcoavă, aşa cum am citit în carte.

Dar cartea nu mi-a semnalat şi cît de tumultuoasă e, adică de-a dreptul furioasă. Aici chiar urlă din răsputeri aşa cum spune legenda, iar apele în cădere provoacă valuri care încearcă din răsputeri să zgîlţîie vaporul cu noi cu tot. Cu sau fără pelerină, tot ciuciulete suntem, toţi! 🙂

Normal, cetele de turişti în extaz urlă din toţi bojocii, trăind aceste indescriptibile şi unice senzaţii, aproape la concurenţă cu urletul nepămîntean al tumultoasei căderi de apă, mirifica Potcoavă.

Soarele încearcă să mijească dintre nori dar, este cam tîrziu… Ne îndreptăm deja către port, pentru a lăsa loc altor şi altor doritori de udeală, şi de consum nemăsurat de adrenalină.

Am cărat după mine degeaba, o geacă de fîş cu glugă, pe care n-am purtat-o deloc, fiind aproape 30 de grade Celsius, dar am reuşit să o fac udă fleaşcă şi pe ea 🙂

Vă spun cu mîna pe inimă că a fost o experienţă FOR MI DA BI LĂ! N-a durat mai mult de un sfert de oră dar, nici nu este nevoie de mai mult ca să trăieşti una dintre cele mai marcante experienţe din viaţa unui om. A meritat cu vîrf şi îndesat să facem deplasarea mai bine de 12 mii de kilometri pentru a o vedea.

La ieşire, Robert ne îmbie la o tiroliană. Hm. Glumeţ băiatul nostru! 🙂 Cum să-mi risc eu oasele bătrîne în drăcia aia? Nici vorbă! Chiar şi Silvia refuză deşi, ea este curajoasa familiei. Mă întreb dacă n-a refuzat numai ca să nu mă ofenseze pe mine. Dacă e aşa, jur că la prima tiroliană întîlnită în calea noastră, o iau de moţ şi la cabluri cu noi! 🙂

Ps. Abia acasă am aflat că ofensa era de fapt preţul. 100 de dolari de fiecare. Robert a insistat dar noi – adică Silvia l-a refuzat deşi ar fi vrut…. Şi dacă ar fi vrut ea aş fi vrut şi eu… Dar, trei sute de dolari pentru cîteva minute este totuşi, ENORM.

Read Full Post »

Older Posts »