Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 11 octombrie 2018

Traversăm strada, mergem puţin perpendicular pe drumul principal şi nimerim exact în Cîmpia lui Abraham, cîmpul de bătaie pe care englezii au repurtat o victorie zdrobitoare asupra francezilor pentru că învinşii dormeau din greu după ce chefuiseră straşnic. Ca să vezi cum se face istoria! Recunoaştem locurile pentru că pe aici ne-a adus şi Bus City, aici am nimerit şi noi în căutarea Citadelei după ce am străbătut Promenada Guvernatorilor începînd de lîngă Castelul hotel Frontenac. Care va să zică, am devenit de-ai parcului/casei 🙂

Bate un vînt nesuferit şi vremea iute se zburleşte. Suntem păţiţi că tot pe aici ne-a prins ploaia aceea năzdrăvană care ne-a alungat în urmă cu cîteva zile cînd căutam Citadela din urîciosul Quebec 🙂 în primitorul Levis.

Norii au acoperit imediat cerul şi acum este frig de-a binelea. Tot aşezat pe o bancă aşezată pe iarbă, scriu la masa de pick nick şi iar îmi aduc aminte de imbecila lozincă afişată în parcurile copilăriei, tinereţii şi pînă în 1990, în anii maturităţii mele: NU călcaţi pe iarbă! Idioate vremuri! (de parcă acum ar fi timpuri normale)

Am revenit pe stradă şi am pornit la vale către Castelul Frontenac. Îmi aduc aminte că în faţa Parlamentului, aproape de o fîntînă frumoasă, erau cîteva corturi unde indigenii organizaseră o expoziţie.

Hai şi noi acolo. Numai că. Băştinaşii şi-au luat corturile şi s-au dus… Curat nomazi, coane Fănică 🙂

Bine că ne-a sunat Robi să ne amintească de invitaţia la mici. Da, la micii mici, adică la mititeii noştri de toate zilele festive (sau de vot pentru pesedişti) în romanica. O frumoasă legendă spune că mititeii au fost inventaţi de un cîrciumar care a rămas fără maţele în care înfăşura cîrnaţii „patricieni”. Inspirat, a ordonat ca acei cîrnaţi să fie fripţi fără maţ. Şi aşa cică, au apărut mititeii pe lume. Nu ştiu dacă este adevărat dar, tare îmi plac legendele 🙂 Probabil că mai degrabă, ca şi alte mîncăruri „româneşti” şi mititeii provin din bucătăria oriental-turcă (ca sarmalele, de exemplu).

Vorbim cu Robi, ne înţelegem cum să ne întîlnim dar, problem 🙂

Şi a fost aşa: ne-am suit în L 11 şi în loc să-l luăm spre casă l-am luat în sens invers deşi ŞTIAM că au staţie comună, dar, aşa a fost să fie 🙂 Apoi mi-am amintit că lui Robi îi este mai uşor să ne ia de la Gara Fluvială, adică de unde ne-a dus prima dată în Levis cu feribotul daaaar, nu am luat în calcul timpul. Şi după ce ne-am prins că s-a buli-tronco-nisit 🙂 încurcătura, şi ne-am lămurit că mai avem de aşteptat Rob-taxi 🙂 am dat fuguţa la o bericioaică, să nu stăm degeaba cum stau pensionarii votanţi de pesede, în parc. Oricum ar fi, aţi uitat că în lipsă de bere, riscăm să ne deshidratăm? Ori aiasta, nu se poate! 🙂 Bon. Mai înainte de bericică, am dat o raită pe la magazinele din jur. Toate ţipau în cor: SCUMP SCUMP SCUMP 🙂 Chiar nu pricep: cumpără cineva ceva vreodată, de la, (vorba lui Robi) escrocii ăştia?

Am văzut şi un inuit veritabil, cred. Sper din tot sufletul să nu fi fost un actor de prost gust. Te roooog, inuitule; fii veritabil, pleeeeeze!

Era un bărbat în vîrstă, venerabil, cu o talie de atlet, îmbrăcat în cel mai frumos costum tradiţional pe care îl avea (cred) cu doi cîini albi, superbi,  tolăniţi la picioarele sale (huski sau malamut, nu ştiu, îi confund mereu, deşi ştiu că sunt înrudiţi), cu o pălărie de vînător pe capul său cu plete colilii şi cu o puşcă gata pregătită pentru. Pentru ce? Că el acum nu mai vîna, el acum poza. Oricum, pînă să-l abordeze cineva, avea privirea aţintită în zare…

Dacă tot m-a învăţat Robert să cer voie, am cerut. Am primit încuviinţarea să-l pozez şi pînă să se răzgîndească, l-am şi imortalizat 🙂  Săracul. Să fi văzut ce dezamăgit a fost… De fapt, el se aştepta ca unul dintre noi dacă nu amîndoi să facem poze împreună cu el, ca să ne poată taxa, aşa cum am văzut că i-a taxat pe alţi turişti. Ştiţi ceva? Acum îmi pare rău că nu ne-am fotografiat împreună cu el. Poate altă dată…

Sper să fi ieşit poza, că acum tableta şi-a dat duhul şi mai pot fotografia numai cu ochii 🙂

Revin la hidratare 🙂 Berea a sosit, opt dolari un pahar mic mic mic, dar berea este rece, foarte gustoasă şi exact atît cît trebuie de gulerată. Cerem plata că se apropie cu paşi repezi ora de întîlnire cu Rob-taxi. Scoate Silvia cardul, vine fata cu maşinăria, nu merge. Înţelege fata de ce, butonează, şi acum, scăpăm de povara celor 16 dolari. Cum eu am rămas la numerar, nu pricep nimic. Tare vetust am mai rămas. 🙂

Oricum, ca să las – un ciubuc mic să nu fim băgaţi în ibric şi consideraţi NIMIC – 🙂 cer încă o bere. Vine un tip cu berea, îi ofer o bancnotă de 10 dolari şi tipul face ochii mari: pentru mine? Nu, pentru bere, spun. Şi începe tipul să sporovăiască ceva din care cu greu pricep că el nu face decît să care berea, că banii, doar la fete ajung. Săracul. Îl înţeleg. 🙂  Normal că banii ajung numai la fete. (glumesc dar, amar. Sînt sigur că acel tinerel avea nevoie de acea bancnotă). Pînă la urmă a venit fata cu nota de plată, a pricepul că nu-i cer rest şi mi-a zîmbiiiiit!  🙂

Ce vreau să menţionez este următoarea chestie: NU Quebecoşi trebuie denumiţi unii dintre locuitorii de aici. Căpoşi este numele lor.

Reclame

Read Full Post »

Prăznuirea naşterii Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Mare bucurie pentru toţi creştinii, dar mai ales pentru purtătorii de nume care amintesc de Maria, Sfînta Fecioară, mama Mîntuitorului lumii, Iisus Hristos.

Robert a plecat ca de obicei la serviciu, iar noi vom bîntui puţin împrejurimile. Chiar dacă va fi să nu mergem la Montreal (poate că vom merge, am eu ceva în cap 🙂 )  măcar să vedem unde este gara, care după cum ne-a asigurat Robi, este foarte aproape de domiciliul său actual. Şi mai este în apropiere o biserică, şi vom mai vedea noi ce mai e.

Acasă la romanica, mare zaveră mare. S-a răsculat madam Pandele împotriva lui Dragnea de nu se mai vede pesedist de pesedist 🙂 Clanul mafioţilor a întrat în fibrilaţie. 🙂 Cum se va termina şi povestea asta care pute a hazna? Fix la fel ca şi pînă acum: pînă la urmă va cădea mustăcel şi va fi întronizat alt şef poate chiar mai ticălos ca el. Iar prostimea (cu şcoală au ba, săteni sau citadini, tot un drac, prostimea este prostime, mă rog, în afară de cinicii direct interesaţi) va vota mîna care-o biciuieşte şi de acum înainte, ca şi pînă acum, în vecii-vecilor-amin, că cine s-a obişnuit cu jugul,  crede că rămîne fără gît dacă scapă de el.

Aseară, de supărare, am uitat să pun tableta la încărcat şi acum ioc 🙂  tabletă. Aşa că am scos de la naftalină vechiul aparat Sony, vechi de cel puţin opt ani, cel pe care l-am cumpărat anume pentru a imortaliza excursia din Israel. Dacă a fost bun pe pămîntul sfînt, va fi bun şi pe pămîntul binecuvîntat al localităţii Levis, Quebec, Canada 🙂 Păi?  Păi da, că am uitat vechitura acasă şi am plecat la drum cu tableta la 40 % baterie, care tabletă s-a descărcat mintenaş 🙂 şi m-a lăsat fără imortalisme.

În sfîrşit, pot manevra laptopul după placul meu. A găsit Robert (cu greu) un maus cu fir şi acum sînt în elementul meu, că pătrăţelul acela negru pe care plimbi degeţelul ca să orientezi săgeţica, mi-a mai scos o mie de fire de păr alb pe lîngă firele de păr albe pe care le aveam deja. Adică, mai toate. 🙂

Sunt ceva norişori pe cerul azuriu al începutului de toamnă dar, deşi soarele generos ne încălzeşte sufletele, răcoarea a început să muşte binişor, de pe la începutul nopţii şi pînă pe la zece dimineaţa. Bineînţeles că m-am înşelat. Altă latitudine, alt comportament meteo. Ştiţi vorba aia „soare cu dinţi”? Ei bine, abia aici am priceput ce va să zică vorba asta, cu adevărat. Răcoarea muşcă dincolo de ora zece, cam pînă pe la ora 12 şi chiar dincolo de ora asta. Chiar dacă vîntul se mai opreşte şi soarele arde cîteva minute, răcoarea revine şi muşcă iar şi iar şi iar. Robert rîde de noi. Cred şi eu că-i dă mîna să rîdă; el s-a obişnuit cu răcoarea şi este deci, vaccinat.

Deci. 🙂 (ador cuvîntul acesta care le stă în gît unor lingvişti scorţoşi). Deci. Am plecat pe la ora 10 de acasă către gară. Iat-o: o clădire anodină şi încuiată straşnic. Pe tabele spune că trenurile au două direcţii: Quebec şi Ottawa; a doua destinaţie ne interesează dar, pas de te informează. Ne spusese Robert că nu vom găsi nici ţipenie. Aşa a şi fost. De ce? Nu știm…

Eu m-am întors acasă de frică să nu capăt vreo pîrdalnică de răceală, chiar am strănutat de vreo cîteva ori, am suflat şi nasul în batiste de cîteva ori, dar Silvia a pornit vitejeşte înainte la drum, să descopere biserica. A ajuns şi ea acasă dezamăgită, a găsit biserica ferecată, pentru că la catolici astăzi nu se celebrează ziua naşterii Fecioarei. De ce este schisma atît de puternică?

Ce facem? Silvia propune să mergem în Quebec şi să căutăm una dintre bisericile dezafectate (sunt mai multe) care ne intriga de cîte ori treceam pe lîngă ea cu autobusul. Se vedea că este transformată în magazin. Zis şi făcut. Urmează secvenţa ştiută: Bus 35, L2, bus 11 şi coborîm la fix.

Intrăm şi, surpriză (plăcută)! Fostul lăcaş de cultură religioasă a fost transformat într-un lăcaş de cultură laică. Adică într-o imensă librărie/anticariat. Mii de cărţi sortate pe domenii îşi aşteaptă cititorii care să le salveze din lîncezeala în care nu se prea complac. Sunt muşterii? Numai cîţiva. Vreo doi domni, cîţiva tineri, cîteva tinere, o doamnă zîmbitoare, o fetiţă de vreo zece ani, şi noi, turiştii scormonitori. Cu rare excepţii cărţile sunt sigilate în ţiplă şi marea lor majoritate sunt fie în engleză fie în franceză. Întreb un nene care trebăluia pe acolo de zor dacă au şi vreo carte în limba română. Bine înţeles, că nu 🙂 Au şi o secţie de CD-uri. Au şi ceva obiecte de artizanat. Preţuri modice. Totul acompaniat de o muzică discretă care se aude în fundal. Sper să iasă clipul pe care l-am făcut cu ultimele tresăriri ale bateriei tabletei.

Read Full Post »

Am terminat de transpus manuscrisul pe laptop, am făcut corectura, am copiat şi pe stick, rămîne să văd cum scot pozele de pe tabletă.

Acasă la vechitura mea ştiu, aici nu, dar vine el, musiul rege al tehnologiei acasă, şi mă va scoate din impas. Pînă atunci, îmi destind oasele puţintel că m-am anchilozat de tot 🙂

Apropo de copiat pe stick. Uitasem complet cum se face. A trebuit ca Robert să-mi scrie procedura pe caiet, pas cu pas, ca să o re-deprind. 🙂  🙂 🙂 Am răsfoit iar cărţoiul meu care-mi mai limpezeşte misterele locurilor prin care am trecut sau prin care vom mai trece. Nu ştim deocamdată ce va urma, mici incursiuni prin preajmă sau în Quebec, dar pregătim fără grabă, Montreal pentru că se pare că va fi fabulos. (Sau deloc că tocmai am aflat preţurile: tren, hotel, alte alea pe simplu, cam 1000 de dolari pentru vreo trei zile). Nu cred că sunt de ajuns o zi sau două, vedem. (ce vedem?) Silvia a cam terminat de bucătărit pentru o bună perioadă de timp aşa că, amîndoi suntem pregătiţi să reluăm hoinăreala (pe plan local 🙂 )

Deocamdată, degust două sticloanţe de vin local, rose. Cînd i-am spus că în Canada se produc cantităţi importante de vin de bună calitate, Robi s-a uitat la mine cu mirare. Nu le are cu pileala – chiar deloc – şi habar nu avea. Abia după ce a gustat umpic (aşa spunea cînd era mititel 🙂 ) din vinul alb autohton Pinot Grigio la Red Lobster din Niagara on the Lake, s-a convins.

Înapoi la degustare. Prima sticlă, aflată sub emblema Cuvee du Siecle D’or se numeşte MARQUIS DE MERICOURT are semnătura Georges Antoine du Pontneuf, este un rose cu parfum delicat, gust fructat şi aromă densă, un demi dulce foarte bun, produs în Montreal, Quebec, Canada, la un litru.

A doua sticlă, are pe etichetă mai întîi menţiunea VIGNOBLE şi are ca nume denumirea podgoriei unde este produs, la Halte des Pelerins. Este tot un rose – Robi ştie că vinul rose m-a cucerit cînd am fost în Franţa în urmă cu 12 sau 13 ani – din 2017, Produit Elabore et mis en buteille a la propriete La Halte des Pelerins inc 693, Sherbrooke – Quebec la trei sferturi.

Cred că a doua marcă este calitativ mai bună, sau mai pe gustul meu, este un vin un pic mai sec, aromat dar nu prea mult, cu gust uşor frust către superior banal, misterios dar abordabil, greu de încadrat la categoria fructat, dar,  fiind un vin recomandat (de producător) pentru pick nick la care cunoscătorii pot consuma printre altele, tapenade, un produs tipic bucătăriei spaniole, adică o pastă făcută din măsline fără sîmburi, file de anchoa, capere şi bineînţeles, ulei extravirgin de măsline, pastă pe care o ador, poate fi catalogat drept un vin perfect adaptat pentru orice ocazie fără pretenţii exagerate. Un vin foarte bun şi foarte acesibil. Cred că merge şi cu icre 🙂 Spuneam că am găsit la magazinul arăbesc Adonis, printre altele, şi icre. N-au prea mare legătură cu icrele de la noi din romanica, gustul seamănă dar cam atît. Le învîrte Silvia de zor într-un castron fără să fie convinsă ca nu munceşte degeaba. Eu mi-am pregătit deja, o felie de  pîine că-s pofticioooos 🙂 Dar la vin roze merge de minune, brînza Comte! 🙂  şi am. Tot de la magazinul Adonis. Să nu uit: a fost bun şi grişul şi a făcut Silvia o supă cu găluşteeee, de a oftat Robert extaziat!

O scurtă lămurire despre uleiul de măsline. Denumirea de extravirgin vine de la conţinutul de acid care oscilează între 0,8% şi 2%. Cel mai bun ulei are aciditatea cea mai mică şi există în principiu trei clase calitative; cel extravirgin (obţinut prin presare la rece – prima tranşă) este cel mai bun.

Am văzut în Malta cum se procedează, pe viu, la un festival al uleiului de măsline, de unde am şi cumpărat ulei produs în faţa noastră.

Restul de ulei de măsline poate fi obţinut prin procedee care storc ultima picătură de ulei din măsline prin procedee calorice şi chiar chimice. Vreţi un sfat? Fugiiiiiţi de acele soiuri de ulei! 🙂 Dar mare atenţie! Dacă nu sunteţi atenţi la etichetă, puteţi să daţi banii pe ulei poreclit extravirgin dar care de fapt, este un melanj între uleiul de calitate şi alte uleiuri mai slabe calitativ. Din păcate, legea permite. De unde ştiu aceste chestii? De la Janos, un ghid excepţional pe care am avut norocul să-l întîlnesc într-o scurtă vacanţă în Malta. Multe am învăţat de la acel ghid dedicat meseriei cu trup şi suflet. Rar aşa profesionist deşi, s-au găsit unii să-l critice că, vezi tu drăgăliţă Doamne, vorbea prea mult. De fapt, gelozia analfabeţilor pe un profesionist.

Revin la vinuri. Robert îmi pregătise o sticlă de Busuioacă de Bohotin (de unde o fi găsit-o???) şi o sticlă cu vin german alb, cam dulce, Aufkellereien. Ce nu-mi place este că toate sticlele au capac de metal înşurubat. Prefer sticlele de vin sigilate cu dop de plută. Dar cum Potugalia, unde creşte arborele de plută este departe, merge şi dopul de metal.

Cum este vorba aceea? Cine nu are la-ndemînă ochi negri, sărută şi ochi albaştri. Păi? 🙂

A venit Robi acasă şi ne-am bucurat. A mîncat, am vorbit puţin şi s-a pregătit de plecare. Unde? La muncă. Uof. Prea mult munceşte băiatul ăsta. Mult mult mult prea mult. 😦  Mă mir? NU. Şi eu am făcut la fel cînd aveam anii lui. Dar nu mai sînt chiar aşa de sigur că am făcut bine. Viaţa trece…

Mai mare dezamăgire apropo de icrele de aici, n-am avut decît exact acolo unde mă aşteptam cel mai puţin: în Grecia. Ce să spun, icrele lor tarama, m-au lăsat complet nemulţumit. În fine. Nu-s bune icrele, rose-ul poate fi însoţit cumsecade şi cu Comte 🙂 Sfat: nu fiţi leneşi să tăiaţi bucăţele de Comte şi să le mestecaţi. Daţi minunăţia asta printr-o răzătoare fină şi veţi vedea cum toate aromele se intensifică, iar gustul brînzei care se topeşte încetişor pe limbă vă va invada cerul gurii pentru multă vreme 🙂 Încercaţi şi nu veţi regreta! Silvia zice că Pecorino Romano, preferata lui Robert, este mai bună. He he. Tandemul tot Tandem 🙂 Hm. Am gustat. Este foarte bună şi Pecorino Romano şi o voi mai căuta.

Mă bufneşte rîsul. Iată cum ţăranu’ de orăşanu’ a ajuns mare somelier 🙂

Gata. A venit Robi acasă şi avem de tolocănit. Am tolocănit şi am stabilit. Montreal? N-avem 🙂 Am selectat în italic mai sus, de ce. Atîta pagubă. 😦

Evident, sînt necăjit. Una credeam, alta e. Se pare că tot ce am apucat să vedem pînă acum a fost limita superioară a ceea ce puteam vedea pe tărîm canadian. De acum încolo, trebuie să mă împac cu ideea că mai avem de stat aici mai mult de trei săptămîni, timp pe care l-aş fi putut petrece şi acasă la romanica, dacă trebuie să stau în casă. Mă bucur că Tandemul este în plină manifestare a fericirii depline 🙂 Serios vorbind, iau ceea ce este bun din această experienţă şi conştient fiind că nu am cîştigat nici măcar la 6/49 quebecos, trebuie să ne restrîngem atît cît ne este plapuma. Şi ce frumos visam… 🙂 Montreal? N-avem! 🙂

Nu credeam că voi spune atît de repede că vreau acasă, la romanica 🙂

Numai că este mai bine să tac. Tandemul este perfect fericit şi n-am eu de gînd să le stric fericirea. Prea rar au posibilitatea de a se întîlni aşa că, tac.

Read Full Post »

5 septembrie 2018

Astăzi am rămas acasă. Am transcris din caiet pe laptop, Silvia a bucătărit iar Robi s-a reîntors la munca sa de toate zilele. Acum cînd consemnez este aproape de miezul nopţii şi taaare mă tentează o papiroşcă după cinci zile de abstinenţă. Dacă fumez una, se pune? 🙂 Am ajuns cu transpunerea manuscrisului pe laptop la paragraful post Niagara, această fabuloasă experienţă pe care un om o poate trăi probabil, o singură dată în viaţă. De unde credeam că nu mai am spaţiu pentru relatări pe această agendă, am ajuns să spun cum spuneam despre pixuri: nu mai am da’ mai am 🙂 Nu mai am mult, vreo două pagini şi am scos deja din valiză cea de-a doua agendă. O voi umple şi pe asta cu scrisul meu dezordonat, lăbărţat şi plin de ştersături? Rămîne de văzut. De fapt, mă întreb dacă să aprind una, sau NU. Ce să fac, ce să fac, n-o aprind. 🙂 Apoi îmi termin bericica şi merg la nani. Mai am două pagini în acest caiet dar îi pun punct, aici.

Ps. Mai am o remarcă de făcut (unde eşti tu, Janos 🙂 )

Precizez din capul locului că vreau să înţeleg, nu judec şi nu condamn. Îmi este greu să înţeleg modul de viaţă care pendulează între generozitate şi opusul ei. Nu pricep de ce vrei să economiseşti cîţiva dolari predînd ambalajele la mall după ce boschetăriţa cartierului, o mamă singură cu doi copii ţi-a mulţumit că i le-ai lasat. Nu pricep de ce faci economie la benzină de 75 de cenţi la o alimentare de zeci de litri, dar eşti dispus să cheltui sute de dolari pe un capriciu de cîteva minute. Pur şi simplu, nu pricep. Dar. Zic şi io’. Probabil că Minulescu a fost genial cînd a scris: „dă-mi tot ce-n prima clipă risipeşti şi tot ce-n clipa ultimă aduni.” Care Minulescu? Tot acela care a prevăzut că „un bătrîn şi o bătrînă merg ţinîndu-se de mînă în oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămînă Quebec care stă-ntr-o rînă” 🙂 Am citat voit inexact.

Ps2. he he. A priceput şi Silvia deliciile FB. Scrie încîntată de pe contul meu, către o prietenă de-a sa. A fost uimită că am găsit-o, mintenaş.

Gata. Noapte bună. S-a terminat ziua, s-a terminat bericica, s-a terminat şi agenda. Mai este şi mîine o zi.

6 septembrie 2018

De două zile stăm cuminţei acasă, eu transcriu pe laptop manuscrisul şi o fost destul de multişor de transcris, abia acum m-am apropiat de final, iar Silvia îi face lui Robert zacuscă şi ardei copţi şi vinete, pentru depozitat în congelator, ca să aibă şi după ce plecăm, pe săturate 🙂

Bine că a scos Robert urlătoarele ca să nu ne mai trezim că ŢIP ŢIP ŢIP degeaba, că oricum suntem acasă şi supraveghem tot tot tot.

Uof. În sfîrşit a venit Robert acasă mai devreme şi mi-a cumpărat un maus cu fir că ajunsesem la exasperare cu exerciţiul de a duce săgeţica prin atingere. Plus de asta, nici măcar nu puteam să salvez textul jurnalului canadian pe un stick, pentru că ce am scris în laptopul lui Robert, aici rămîne. Mai ştii? Poate citeşte ce am scris. 🙂

Iar mă tentează o papiroşkă dar, aştept să se culce Robert, duşman declarat al tutunului. Orişicît. Am început să fumez canadezeşte 🙂 o ţigaretă pe zi, după cinci zile de repaos total. Şi iar revin la Mark Twain, care maaare dreptate avea, cu lăsatul de fumat. Şi eu mă las de fumat, zilnic 🙂

Read Full Post »

Forfota de dimineaţă. Mic dejun, planuri, adunat boarfe şi îndesat în valize că ştiţi dv, călătorului îi şade bine cu drumul. Robert fixează ruta de drum. 🙂 Nu interferăm, ne propune ceva, bineînţeles că vrem, dar circumspect nu-mi manifest interesul. Știu că se mai şi răzgîndeşte  pe drum. Văd eu unde ne duce cînd ne va duce 🙂 Ora nouă. M-am instalat în Volvo şi mi-am pus centura. Ieri, în amfibus, i-am spus lui Robert – Centura! Disperat, caută peste tot, centură ioc. – Bineeee a zis Robi, bineeee 🙂

Încep să pricep cum se eludează fiscul cu sume mititele. De exemplu la restaurant plata se face de obicei cu cardul dar, ciubucul se plăteşte numerar. În caz contrar, fiscul adaugă ciubucul la total venituri şi impozitul creşte. Cam de-aia am plătit la hotel numerar. Robert a evitat să-mi răspundă direct (rareori o face) dar eu, asta am dedus.

Apropo de centură: pe panoul central electronic de deasupra şoselei, scrie clar: no belt, 2 point. Din totalul de 12 pe care îl ai cînd obţii licenţa de şofer. Scump! Ne întoarcem către Montreal pe unde am venit şi n-am ce comenta. Acum am pixuri dar nu prea mai am caiet 🙂 Nu-i bai. La nevoie pot să scriu pe tabletă. Măcar să am ce relata.

Am mai priceput un lucru. În anumite zone, viteza este restricţionată chiar dacă nu se lucrează, pentru că se presupune că drumul fiind deteriorat, este mai bine să fie parcurs cu 60 sau cu 80 în loc de 100 km/h. Chiar dacă se lucrează pe firul celălalt de circulaţie, firul pe care mergi are regim de drum îngustat şi iar este bine să circuli cu viteză redusă. Traba este foarte bine gîndită. Si repet ce-am mai spus: autostrăzile sunt tot timpul în proces de recondiţionare pe diverse tronsoane de drum. Partea de drum care urmează să fie recondiţionată este semnalizată – restricţionată cu nişte cilindri din plastic, din timp.

Digresiune. Mi-a curăţat Robi tableta că aveam o mişconofaşniţă 🙂 care-mi spunea că trebuie să scap de fişiere nedorite, că trebuie să răcesc telefonul? că îmi economiseşte baterie şi mă anuţa trimfătoare că mi-a prelungit bateria cu UN MINUT, etc. Robert mi-a montat pe ecran şi un buton care-mi trece tableta în adormire fără să mai pape baterie ca atunci cînd este în stand by, apoi o trezesc la viaţă cu două atingeri. Înainte, ţăranu’ de orăşanu’ oprea tableta de tot, de la butonul de sus. Vai de părinţii care nu ascultă de copii 🙂

Ora 11. Trecem pe lîngă Montreal, nici nu mă aşteptam să-l vizităm din goana maşinii. Robi ştie că ne dorim, o să-l vizităm mai tîrziu, coace ele un plan, că mai avem la dispoziţie patru săptămîni întregi de belfereală în Canada. Bine de ştiut: merge un tren de la Quebec la Montreal şi cum tot îmi doresc să văd la lucru Căile Ferate Canadiene, vom croi un plan în acest sens. Vom vedea (că nu 🙂 ) Dacă am socotit bine, mai avem 270 de km pînă la Quebec. Ştiam eu că se schimbă modificarea.  Din vorbă în vorbă Robert i-a spus Silviei că trecem prin dreptul unui oraş satelit al Montrealului, Brossard, unde există un magazin arăbesc cu mărfuri care nu se găsesc nici măcar în Quebec! Magazinul se numeşte Adonis. Magazin mare, strict alimentar, (Alimentara tinereţilor noastre…) Mare, curat, mărfuri din abundenţă şi într-o varietate uluitoare, găsim şi griş eeeee, găsim şi icre eeeee, găsesc şi draga mea brînză Comte, dar în trei variante de maturare, respectiv la 6 apoi 9 şi la 15 luni, nu ca la romanica într-o singură variantă, asta e, greu să cauţi ceva şi să nu găseşti, doar se ştie că arabii sunt comercianţi înăscuţi! Eu n-am văzut vin sau bere dar Tandemul mi-a spus că n-am fost atent. Ca să nu spună că am fost chior. Eh, dacă nu le-am văzut înseamnă că nu erau de soi bun 🙂 🙂 🙂

Întreb un nene de pe acolo dacă am voie să fotografiez şi zice că nu, că p’ormă îi dau în judecată pentru preţuri sau cam aşa ceva. Bine. După ce-a cumpărat cam trei sferturi din magazin, Tandemul se îndură să meargă la cassă. Am o inspiraţie. Ies din rînd în afara părţii cu rafturi şi ochesc o casieriţă liberă şi pun placa: sînt turist şi aş vrea să fotografiez. Nu mă interesează produsele nici preţurile doar cîteva cadre generale. Pot? Frumuşica telefonează la şefi şi zice zîmbind: oui! Mulţumesc şi fotografiez vreo cinci cadre în interior, vreo cinci în exterior, dar cînd este să nu fie nu este şi asta e. Ţăranu’ de orăşanu’ în loc să fotografieze mîndreţea de magazin şi-a tras vreo 10 selfiuri unul mai urît ca altul, de mă apucă disperarea, că tot le urăsc din răsputeri. Na! că s-au răzbunat zeii selfiurilor pe mine, cu vîrf şi îndesat 🙂

Robi – Mergem înapoi. Eu – Poftim? Nici vorbă! Dacă a fost să nu fie înseamnă că aşa a trebuit. Valea. Robi – Bine. Eu – Există magazine similare în Quebec? Robi – Nu. Quebecoşii vin după delicatese, aici. Merită să mergi 225 km dus şi tot atîta întors? Fiecare răspunde şi face aşa cum doreşte.

După o bună perioadă de timp, văd pe margine un indicator: Levis. Întreb: intrăm în Levis? Robert: mai e. Şi tace ermetic. Dacă-l întreb eu ceva, este atent la condus, dar dacă ciripeşte cu mama, are atenţia distributivă 🙂

Este ora 15,20. Sînt curios „cît mai e”. Nu prea mult, văd indicator către Levis, trecem pe lîngă o cascadă mititică (probabil că vom reveni aici). Este ora 15,32. Locurile încep să-mi fie familiare. Cred că suntem pe traseul bus 35 care face legătura cu L2 care ne duce la Quebec. Iată bariera, iată pasajul, am ajuns. 🙂

Read Full Post »

A venit amfibusul (greşesc în mod voit grafia că mă irită ph în loc de f). Din 48 de locuri sunt ocupate 31. 6 europeni, 3 chinezi, opt africani restul arabi. Este ora 17 şi două minute iar şoferul ar trebui să pornească dar el, tot mai aşteaptă ca înecatul, poate mai urcă cineva la bord. Nu mai urcă nimeni. Amfibusul are o singură cale de acces, prin spate, unde o uşă rabatează iar o scară metalică face legătura cu trotuarul. Cred că a pus o bandă cu vorbărie. Nu se pot abţine de la tolocăneală, DELOC. 🙂 Uite ce-i la stînga, uite şi la dreapta, mulţi copiii, nu ascultă nimeni. Stai că am vorbit aiurea. Nu este o bandă tolocănitoare. Avem un ghid. Defilăm pe roţi prin faţa Parlamentului în partea opusă celei în care am cutreierat cu Robert către Catedrală. Ghidul vorbeşte în franceză. Ne arată în dreapta Insula Victoriei, o prăpădenie mică şi nelocuită 🙂 Stînga şi dreapta blocuri de locuinţe, birouri şi muzee. Foarte multe muzee. Şi parcuri. De fapt, întraga Ottawa este înconjurată – cu dragoste – de pădure ; să nu uităm că la origini, această falnică citadelă a fost doar o umilă aşezare de forestieri, care doar într-un secol şi jumătate a ajuns ceea ce este acum. Mai mergem puţin şi tadaaam, se putea fără? iată şi cîteva vile. Observ încă o dată că în Canada, peisajul NU se poate lipsi de aceste două lucruri omniprezente: vila şi pădurea.

Şi înţeleg abia acum de unde vine fascinaţia lui Robert pentru vila din pădure. De mic a avut o pasiune pentru plante. Amenajase singur o mică grădină în faţa blocului, chiar şi aici grădinăreşte cînd are ceva timp (foarte rar), şi chiar a făcut chiar aici în Canada, un curs de silvicultură! Pentru vile, cred că fascinaţia i-a fost inculcată aici că acasă în România nu l-am auzit vorbind despre aşa ceva, niciodată.

Ghidul ne arată cum folosim colacul de salvare în caz că, exact cum fac stevardiţele în avion. Eu pricep că ne pregătim de bîldîbîc pe apă 🙂 Aşa şi e.

Din nou, cuvintele sunt aproape de prisos. Imaginile vorbesc mult mai bine. Şi clipul făcut de Robert este mai grăitor. Interesantă este senzaţia trăită. Pare nefiresc să mergi prin oraş cu autobuzul care apoi plonjează în fluviul Ottawa apoi navighează de zor. Face şi Silvia poze. Eu privesc. Tare frumos. Spun din nou: Vedi Ottawa, poi mori! Toată lumea din autobuz este fericită.

Nu contează rasa, etnia, religia, NIMIC. Toţi se bucură şi trăiesc clipa în calitate de simple fiinţe umane, NORMALE.

Aş fotografia cîţiva copilaşi africani fericiţi dar Robert mi-a tăiat cheful. Din nou, ştie el ce ştie şi-l ascult. El este aici de opt ani şi jumătate şi mi-a spus ceva despre faptul că abia după ce depăşeşte zece ani va fi ceva mai bine integrat şi acceptat, sau cam aşa ceva. Pînă atunci n-are voie să greşească iar greşelile noastre i-ar putea fi imputate. Aşa că aici, el este ŞEFUL. Fără glumă!

Compania care organizează turul cu amfibusul se numeşte Lady Dive Tours. Ok. N-am nimic împotrivă 🙂

Ghidul a pornit rîzînd cu gura pînă la urechi să vadă dacă suntem entuziasmaţi. De-al naibii spun: Nice. Thank you. Şi a zbughit-o instantaneu 🙂 Toată lumea pozează pozează pozează şi se distrează. Doar un copiluţ de vreo 2-3 anişori pare plictisit. Îl ia mami a lui în braţe şi-l face să privească pe geam. Frumos tablou !

He he. Altă premieră în excursia asta 🙂 Ne întoarcem pe altă rută, alte cartiere, parcuri tematice (indigeni), Canalul Rideau, iar acum străbatem pădurea din jurul Ottawei.

Frumos, dar eu sînt deja sastisit. Prea multă informaţie de procesat în aceeaşi zi, prea multe splendori de admirat, prea copleşitor este totul. Spun unii şi alţii că România este cea mai frumoasă ţară din lume. Bieţi neumblaţi prin alte locuri şi îndoctrinaţi cu naţionalism de proastă factură, vai de capul lor. Dacă Canada este departe, să meargă măcar în Elveţia. Și să compare. Ce vreau să spun este că mai sunt şi alte ţări foarte frumoase, care chiar merită superlative. De ce ierarhii cînd este loc pentru toate tipurile de frumuseţi, montane-forestiere-de şes-de deal-de mare-deşert etc? România este într-adevăr foarte frumoasă dar, NU – este – singura.

Încă un pix a decedat. Da’ mai am! 🙂 Am ocolit ce-am ocolit şi am ajuns la Catedrală. Acum chiar este gata periplul pămînt – apă – pămînt, efectuat cu amfibusul la Ottawa.

Ghidul revine. Sînt scriitor? Nu, dar poate voi deveni. Mai ştii? 🙂

Ghidul ia microfonul, şoferul caţără amfibusul pe mal. Plăcută experienţă. Gata pe apă. De ce tot revenea ghidul? Pentru că la urmă, cînd coboram din amfibus, stătea la baza scării cu o tipsie de plastic în mînă, cerşind TIPS.

Totuşi un mic incident, mi-a dat o mică sîcîială, chiar la sfîrşit. Am pornit către spatele amfibusului ca să cobor primul şi să fotografiez Tandemul.

Un pui de arab de vreo zece ani mi-a barat calea cu braţele întinse lateral. Era antrenat să facă asta pentru că mă privea crunt, drept în ochi. Mă provoca să-l cert. O privesc pe maică-sa, ea îl priveşte pe bărbatul său care îl trage pe puşti din calea mea. End story dar tot am un gust amar…

Am ajuns la hotel. Robert se duce să caute ceva de mîncare, mie nu-mi trebuie nimic. Se întoarce cu nişte şaorma pe care o înfulecă de zor, cum altfel? în Tandem cu Silvia 🙂

Digresiune. Am zeflemisit eu GPS (fierătanie/dihanie-cu-voce-de femeie-afectată-nu afectuoasă) căreia Robert îi spune cu simplitate tehnologia, (ca şi tabletei de altfel), dar trebuie să recunosc că este al naibii de utilă fie că eşti şofer fie simplu pieton. A priceput pînă la urmă şi ţăranu’ de orăşanu’ 🙂 că dacă ai GPS n-ai musai nevoie de hartă sau de ghid, ai nevoie numai de un telefon dăştept. Cînd voi ajunge acasă îmi voi lua şi eu o drăcie dăşteaptă şi voi renunţa la anticul meu Nokia, analfabet funcţional. Atît.

L-am întrebat pe Robert cît este abonamentul şi mi s-a părut o bagatelă. Şi-mi aduc aminte cum mi-a explicat că nu are nevoie de cablu. Sigur că are dreptate, telefonul este suficient iar el la televizor n-a privit niciodată cu aviditate. Nici Măcar în România. Găsea el ceva de grădinărit sau de meşterit ca să-şi umple timpul liber.

Gata cu Ottawa. Ar mai fi de văzut Muzeele, o mulţime de Muzee interesante, ar mai fi de văzut parcul tematic cultural al uneia dintre comunităţile indigene şi desigur şi alte şi alte şi alte lucruri sau locuri interesante cum ar fi de exemplu, Cascada Rideau. Chiar dacă nu le voi vedea, pot spune cu mîna pe inimă: am fost acolo. Şi chiar am fost!

Read Full Post »

Am ajuns la Parlament. Procedura zice că trebuie să aşteptăm să vină ghizii rînd pe rînd şi în funcţie de culoarea biletului de acces, ne încolonăm în grup în grija cîte unui ghid. De fapt, mai multe fete şi parcă, un singur băiat.

Mai întîi trecem de vigilenţa unui cerber care ne scotoceşte prin bagaje. Apoi, trecem printr-un scaner identic cu cel de la aeroport. Urăsc de moarte umilinţa de a-mi scoate cureaua de la pantaloni. Este un gest total inutil dpmd vedere. Bine că măcar aici nu ne-au mai descălţat. De cîte ori trec prin aceste proceduri umilitoare mă revolt. Pentru cîteva secături fanatice care terorizează civilizaţia umană de tip occidental în numele unei aşa zise religii a păcii, miliarde de oameni paşnici sunt umiliţi în fel şi chip, zilnic. Ţelul acestor descreieraţi este să convertească întreaga rasă umană la supunere. Căci asta înseamnă Islam: su pu ne re! Iar principalii lideri politici ai lumii occidentale, închid ochii la aceste abuzuri pentru că-s pur şi simplu, IMBECILI şi iresponsabili. Nu chiar toţi dar marea majoritate îşi merită acest apelativ, cu vîrf şi îndesat. Huo!

Trecem peste aceste momente stînjenitoare şi începem vizita.

O prăjină cu patru ochi, talie de viespe şi pas săltăreţ se pune pe tolocănit la foc automat, balansîndu-se pe picioroange ca un cocostîrc băgat în viteză. Şi turuie şi turuie într-o franceză din care pricep cam două cuvinte din patru că prea repede mitraliază vorbele. Cînd şi cînd, Robert are timp să ne traducă. Dar nu prea are acest prilej că blonda cu părul lung pînă în talie porneşte din nou ofensiva verbală la adresa bietelor noastre urechi.

Silvia mi-l aminteşte pe Janos, ghidul din Malta care tot aşa, vorbea şi vorbea, doar o vorbă vă mai spun, şi iar tolocănea vreo jumătate de oră 🙂 Seamănă dar nu răsare. În timp ce Janos era transpus în timp ce perora, Sofie   (aşa o cheamă) este pusă mai mult pe şagă şi pe socializat. Mă rog, asta E. Eu aş fi poreclit-o CIRIPICI dar m-am abţinut. Sofie ne cară prin diverse încăperi, uite cutare, uite Camera comunelor, Uite Senatul, uite Camera francofoniei, uite Camera de comemorare a Eroilor (nu în această ordine dar, nu prea contează). Contează că la intrarea  în aceste încăperi, cerberi încruntaţi ne atrag atenţia: jos şapca! Puţin respect! Ok. Dacă insistaţi.

În sfîrşit, vizităm o mîndreţe de încăpere, Biblioteca.

Aici rămîn literalmente mască de frumuseţea etalată de rafturile cu cărţi şi de lumina care domină încăperea din toate părţile, în vizibil contrast cu clar obscurul etalat în celelalte încăperi!

În sfîrşit, după aproape o oră de cutreierat, turul se încheie. Totuşi. Cine vrea, poate să meargă în Turnul cu ceas, sau Turnul Păcii cum mai este denumit. Marea majoritate a grupului păstorit de Sofie a renunţat. Numai noi, trei telelei şi vreo patru chinezei, de ambele sexe, ne-am manifestat curiozitatea. Am urcat cu un ascensor, nouă etaje, şi pur şi simplu, ni s-a tăiat răsuflarea! Nici vorbe nu prea mi-au mai rămas pentru a descrie ce vedem. Dureros de frumoase imaginile panoramice ale Ottawei văzute de la înălţimea de 90 de metri ai turnului, pe toate cele patru laturi ale platformei de sus. Parafrazînd, spun cu lejeritate: vedi Ottawa, poi mori. Cum nu prea mai am cuvinte, las imaginile să vorbească.

Unde scriu eu toate astea? Aşezat pe treptele care duc la Biroul Primului Ministru 🙂 Acum stăm şi aşteptăm amphibusul cu care vom încheia acest veritabil tur de forţă. Tandemul face planuri: – după tur, îl ducem pe tati acasă şi noi mergem la Dolarama pentru cumpărături. – Merg şi io’ la Dolarama, că rămîn acasă cînd vreau eu, nu cînd spuneţi voi J Ne-am dus toţi trei dar, degeaba ne-am dus. Fix la 18 au închis dugheana. Noi am ajuns la 18 şi un minut…

Măcar mi-a spus Robert că vizita la Parlament a fost gratuită. Dacă spune el, înseamnă că aşa a fost!

Read Full Post »

Older Posts »