Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 12 octombrie 2018

Oricare dintre cele două camere ale parlamentului din Canada, poate avea iniţiativă legislativă. De obicei, Senatul aprobă legile promovate de Camera Comunelor; rar se întîmplă ca o lege să fie returnată la Cameră. Mai exact, Senatul are rolul de a clarifica unele texte dacă sunt ambigui.

  1. Prima lectură

Mai întîi, iniţiativa legislativă  (numerotată cu o literă şi un grup de cifre, de exemplu S-201) este depusă la Senat şi remisă senatorilor pentru prima  lectură. În această fază, senatorii au prilejul să ia la cunoştinţă obiectul legii dar fondul legii încă nu este dezbătut.

  1. A doua lectură

Senatorii dezbat proiectul de lege. În general, proiectul nu poate fi modificat în această etapă. Dacă este adoptat prin vot, proiectul este supus unui comitet senatorial pentru a fi studiat în detaliu (de specialişti).

  1. Etapa de studiu în comitetul senatorial

Apoi, senatorii din comitet convoacă experţii şi persoanele susceptibile de a fi atinse de proiectul de lege pentru analiză şi pentru observaţii.

Membrii comitetului senatorial procedează la examinarea detaliată a proiectului de lege, articol cu articol.

În această etapă, membrii comitetului pot propune amendamente; apoi comitetul adoptă un raport asupra proiectului de  lege, cu sau fără propunerile de amendamente.

Raportul este remis pentru examinare în plenul Senatului (105 membri).

  1. Etapa raportului

Dacă raportul comitetului recomandă amendamente, este examinat în plenul Senatului. Acum, senatorii pot propune alte amendamente iar dezbaterile sunt axate în principal asupra acestor amendamente.

  1. A treia lectură

Senatorii pot propune alte amendamente. Apoi proiectul de lege cu amendamente este supus votului senatorilor. Dacă proiectul de lege este adoptat cu amendamente, este remis Camerei Comunelor.

  1. Punerea de acord a celor două Camere

Dacă Senatul amendează proiectul de lege, ori viceversa, cele două Camere fac schimb de mesaje pînă se convine un text final, identic.

  1. Sancţiunea Regală

Un proiect de lege adoptat de cele două Camere, într-o formă identică, devine lege din momentul în care monarhul sau reprezentantul său, guvernatorul general, îl aprobă. Această ceremonie poate avea loc în incinta Senatului, sau la reşedinţa guvernatorului general.

Concluzie

Mai pe scurt fie spus, NU există în procesul legislativ canadian, nici-un  CIORDI-FLICEA care să propună o lege acum, iar peste cinci minute legea să fie votată în plen, de parlamentarii puterii, în totală necunoştinţă de cauză, fără discuţii cu impricinaţii, cu specialişti, sau cu amendamente de la opoziţie. Aşa ceva în Canada, este inimaginabil şi din acest motiv LEGEA ESTE LEGE şi se aplică drastic; nici-o lege nu este făcută cu dedicaţie pentru cineva, sau împotriva cuiva anume. Legea este făcută pentru toţi şi toată lumea o respectă cu sfinţenie, pentru că atunci cînd aceia care încearcă să o eludeze intră în vizorul justiţiei, sunt ciuruiţi rapid fără menajamente, indiferent de rangul persoanei respective.

De aceea, mînăria pe care a făcut-o șparlamentul cu legile justiției, este inimaginabilă într-o țară civilizată. Dacă pînă și plagiatorii de la CCR,  citește HOȚI) au anulat peste 60 dintre măgăriile propuse de disperații penali din psd, este CLAR că s-a depășit pragul nebuniei și s-a intrat în epoca imbecilității. Scapă cine poate? S-ar putea să nu mai scape, nimeni.

Reclame

Read Full Post »

Montreal. Prima zi

Se putea să dorm eu fără grijă? M-am perpelit de pe la ora două noaptea pînă pe la ora şase dimineaţa şi fix cînd trebuia să ne trezim am aţipit. Habar nu am de ce am visat nişte chestii ciudate, cu nişte camioane uriaşe (nici măcar nu am mers vreodată cu un camion, fie el cît de mic), cu nişte colegi de serviciu pe care nu i-am văzut de mai bine de un deceniu, mutre pe care nu le-am văzut niciodată în viaţa mea. Ciudăţenii. Dar. Imediat ce a intrat Robi în camera noastră să ne dea deşteptarea, l-am simţit şi m-am trezit instantaneu, culmea! perfect odihnit. Aşa cum stabilisem, va veni un taxi să ne ia şi să ne ducă la autogară. Avem la îndemînă biletele, paşapoartele, rezervarea la hotel. Toate achiziţionate on line şi tipărite acasă. Totul este perfect. Robi pleacă la serviciu, noi ne facem ultimele pregătiri, bagajul  pregătit, totul este bine. Mi-am luat pînă şi şepcuţa contra insolaţiei generatoare de chef de harţă 🙂 La drum. Dau să iau cheia de la casă pe care mi-a înmînat-o Robert MIE, (că sînt mai ordonat decît mami 🙂 ), ia-o de unde nu-i. Căutăm, căutăm, căutăm şi iată pîrdalnica unde era: căzuse pe podea şi se ascundea bine bine în covor. Acuma, cu Dumnezeu înainte, chiar plecăm la drum!

Plouă. Se spune că ploaia este semn bun că aduce belşug. Poate pentru agricultori că ţăranu’ de orăşanu’ are o ură cumplită la adresa ploii, de cînd eram adolescent şi mi-a stricat „ploile personale”. Scurt pe doi, eram cu fată şi cum nu prea aveam bănuţi, în loc să ne plimbăm în parc cum plănuisem, ar fi trebuit să o invit la o cofetărie, ceva cumva, numai că ştiam că ăia nu prea dau pe datorie, aşa că fata şi-a luat tălpăşiţa şi nici n-am mai văzut-o de atunci. Reiau. A venit taximetrul, ştia de la Robert ce trebuie să facă, a pus bagajele la locul lor şi am pornit. Am ieşit din Levis tot pe podul de beton, cel pe care ne-a dus Robi cînd ne-a arătat cartierul bogătaşilor cu promenada lor cu tot, şi am intrat pe autostradă. Pînă la pod traficul a fost infernal şi cînd am văzut că aparatul de taxat este mai hulpav la staţionare decît în mers, m-am îngrijorat. Dacă nu ne rămîn bani pantru bere la Montreal, ce ne facem, fetelor? Apoi, am început să am vaga bănuială că şoferul a înţeles că trebuie să ne ducă EL la Montreal 🙂

Pe cînd mă luptam din greu cu dilemele astea, şoferul a virat scurt şi ne-a zis  ICI! Bon. A costat exact cît calculasem, adică 25 de dolari cu ciubuc cu tot, pentru şapte kilometri şi jumătate.

Plouă plouă plouă. Deci am luat degeaba cu mine şapca protectoare împotriva insolaţiei generatoare de chef de harţă şi dăştept cum sînt, am plecat în sandale, înghesuind pantofii în bagaj – o valiză pentru amîndoi, plus un rucsăcel şi o geantă de voiaj pentru Silvia. Ea ştie ce cară în ele 🙂 Eu am în plus o gentuţă mică de umăr în care am strictul necesar: agenda în care scriu, pixuri, briceguţul meu elveţian, leucoplast partajat în două feluri (dreptunghi şi rotund), pieptene, batiste de hîrtie, unghieră, tableta, un mini prosop şi o umbrelă. Uit ceva? Da, actele şi biletele de bus şi de cazare la hotel. Un fost coleg, Viorel, născut în aceeaşi zi cu mine, dar cu patru ani mai înainte, spunea că sînt „boşorog prevăzător” 🙂

Am ajuns la autogară, mă duc la ghişeul de bilete şi arăt funcţionarei de acolo, o afro-quebecoasă cam durdulie, biletele tipărite de Robi. Nu spune nimic, dă din cap aprobator şi ne punem pe aşteptat. Vine autocarul, dar şoferul ne trimite înapoi la madama care turuie ceva, şi tot turuie pînă am inspiraţia să o rog să ne ajute că nu ştiu prea bine franceza. Se îndură de  noi, ne confiscă biletele pe care le aveam şi ne tipăreşte altele, tocmai la ţanc. Şoferul despre care cred că ne-a aşteptat, a pus valiza la locul ei şi ne-a permis ambarcarea. Nu ştiu ce s-ar fi întîmplat dacă nu aş fi avut inspiraţia să mă rog de balenuţă.

La bord, legea junglei. Fiecare se aşează cum şi unde vrea. Cum nu prea sunt cupluri, fiecare singuratic / ă a ales să stea pe cîte un scaun, nemai-rămînînd pentru mine şi pentru Sivia, două locuri alăturate. Eu cer permisiunea unei afro-canadiene cu alură de intelectuală să mă aşez lîngă ea, Silvia se rînduieşte în locul neocupat din spatele meu, lîngă alt călător. Asta E!

Scot caietul şi încep să scriu. Doamna de lîngă mine, amabilă, mă întreabă dacă să aprindă lumina de sus. Declin, este vag mirată (scriu fără ochelari)  şi cred că sînt ceva mai în vîrstă decît ea, care-i poartă tot timpul).

Am mai spus că dacă lumina este bună, NU am nevoie de ochelari. Mama săraca, m-a îndopat cînd eram copil, cu tone de morcovi, spunîndu-mi că  morcovii ajută vederea. Aşa o fi? Cred că mai degrabă mă păcălea, că se ştie că legumele nu-s tocmai preferatele ţîncilor 🙂  Dar, eu chiar văd foarte bine.

Nu pot să nu remarc diferenţa de tratament pe care l-am primit de la cele două doamne, colega de călătorie şi funcţionara. Oameni şi oameni peste tot.

Vremea urîtă persistă. Autocarul a pornit la drum cu 14 minute înainte de ora la care era programat, ora 9. De ce? Habar-nu-am!

Autocarul este bineînţeles modern, 48 de locuri comode, măsuţă rabatabilă şi internet gratuit. Toaletă în spatele autocarului. Condiţii similare ca la avion.

Apropo de internet, nu mă interesează, am citit înainte să plecăm din Levis, ce mizerie este în ţară, ticăloşii inventează lovituri de stat, mi-e lehamite.

Am propria mea posibilitate să accesez internetul prin telefonul dăştept pe care mi l-a împrumutat Robi, dar nu merită să consum bateria aiurea – voi folosi tableta ca GPS la Montreal ca să găsim hotelul şi ceva obiective turistice. Drumul va dura vreo trei ore, l-am mai străbătut, l-am descris, deja sînt plictisit de această rută. Iar a decedat un pix. Da’ mai am 🙂

Pentru cei care nu ştiu, această sintagmă nu mai am da’ mai am a fost folosită de un comic, la circ; acesta îşi începea scheciul cîntînd la un istrument muzical, şi cînd venea un nene să-i interzică, după ce preda acel instrument, spunea: nu mai am (instrumente muzicale); după ce interzicătorul pleca, comicul spunea: nu mai am da’ mai am. Şi scotea din largul său anteriu, alt instrument muzical şi reîncepea să cînte. Schema se repeta de mai multe ori, pînă cînd publicul era sastisit, iar acel comic se retrăgea. Aşa şi eu: nu mai am pix, da’mai am. Şi scriu şi tooot scriu.

Read Full Post »

Citez

„Poate că Toronto a smuls sceptrul de cel mai mare oraş al Canadei din Mîinile Montrealului, dar Montrealul a rămas cea mai variată şi mai fascinantă metropolă, o extraordinară fuziune între bogata tradiţie europeană şi modernitatea nord-americană. Montrealul se află pe o insulă, cea mai mare dintr-un arhipelag situat în aval de locul de confluenţă al Fluviului Ottawa cu Saint Lawrence.

(…) Apa înspumată de cataracte bloca şi odinioară pătrunderea vaselor oceanice pe cursul rîului în sus, făcînd necesare descărcarea şi reîncărcarea lor, depozitarea şi supervizarea mărfurilor transportate spre şi din interiorul continentului. Astfel, tabăra misionară de la Ville-Marie, întemeiată în 1642 de către Paul de Chomedy Maisonneuve (1612 – 1676), s-a dezvoltat rapid într-o bază pentru exploratori, pentru acei coureurs de bois şi pentru călătorii care se ocupau de negoţul cu blănuri.

Deşi Ville-Marie a fost curînd redenumit Montreal, puterea Bisericii Catolice a rămas dominantă. Misionarii aveau cartierele generale aici, iar Ordinul Sulpician, care-l finanţase pe Maisonneuve, a rămas autoritatea oraşului mai bine de 200 de ani. Seminarul lor, construit în 1685, se ridică lîngă glorioasa lor basilică, Notre-Dame, în inima Montrealului vechi.

Odinioară apărat de o linie dublă de ziduri de piatră, Vieux-Montreal deţine cea mai mare colecţie de clădiri din secolul al XIX-lea din America de Nord. (…) … extinderea oraşului a fost influenţată şi de construirea căilor ferate, inclusiv Canadian Pacific, care-şi are cartierul general aici. Noi imigranţi au sosit aici din Anglia şi din Irlanda şi, pentru cîteva decade, oraşul a avut o majoritate anglofonă. Balanţa s-a schimbat odată cu înmugurirea industriei care a absorbit o importantă mînă de lucru francofonă din provincie. Vorbitorii de franceză locuiau la est de Bulevardul St. Lawrence, iar vorbitorii de engleză, la vest, unde cei mai înstăriţi dintre ei au construit marele complex de reşedinţe din Golden Square Mile, la picioarele împăduritului Mont-Royal, marele simbol al oraşului. (…)

Din ultimii ani ai deceniului 1950, Montrealul a fost focarul aşa numitei Revoluţii Liniştite a provinciei Quebec, proces care a coincis cu transformarea fizică a înfăţişării oraşului. Turnul în formă de cruce din Place Ville-Marie a fost printre primele dintr-o pădure de zgîrie-nori, unele de o mare frumuseţe arhitecturală. Pe sub străzi a început să prindă contur Underground City unind magazinele, staţiile, locurile de divertisment, şi noul metrou scînteietor. A luat fiinţă o întreagă lume subterană autonomă, ferită de rigorile iernei Montrealului. (…) … supăraţi de promovarea francezilor în viaţa publică, începînd de la jumătatea deceniului 1970 încolo, vorbitorii de engleză au început să părăsească oraşul în numar mare (plecînd înspre Toronto – n. m. tibi).

Montrealul nu are şapte coline precum are Roma dar este domiciliul a 200.000 de italieni, cea mai mare dintre comunităţile de imigranţi atrase aici din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Diversitatea etnică a imigranţilor (…) nu doar că a diluat intensitatea polarităţii franco-engleze, odinioară dominantă, dar a adăugat nespus de multe valori la bogăţia scenei culturale a oraşului. Montrealul este în prezent la numai un pas în urma New Yorkului, dar candidat serios la titlul de capitală a gastronomiei în America de Nord.”

Read Full Post »

A trecut fix o lună de zile (acum sunt două…) de la reprimarea sălbatică a demonstraţiei paşnice a românilor din diaspora, la Bucureşti. Ca să îngreuneze ancheta, au secretizat informaţiile. Asta se întîmplă cînd vinovaţii sunt la butoane: ascund urmele, temporizează şi în final, muşamalizează. Apoi.

Cearta primăriţei ot bucale cu teleormăneanul cel viteaz a început să capete accente comico-tragice. Liste de susţinere a primăriţei din partea lipitorilor şi a linguşitorilor în frunte cu Arşinel, mînie proletară de înfierare a doamnei susţinută timid de cîteva organizaţii pesediste, balamuc.

Un lucru este limpede: această haită care a pus mîna pe ţară, se va da de ceasul morţii să nu fie decuplată de la ţîţa bugetului de stat. De plecat tot va pleca de la butoane clanul tăriceano-drăgnicesc; chestie de timp; dar înainte de plecare, vor face praf şi pulbere România, dacă restul haitei pesedo-aldistă le va permite cu inconştienţă, această ticăloşie. Sper să nu.

Revin la Montrealul nostru că-i mai sănătos. Caut pe tabletă o rută din Levis pînă la autogara din Quebec, găsesc mai multe variante, parcă ar fi două autogări, dar mai bine îl aştept pe Robi să ne descîlcească.

O să o iau uşurel la pas în josul străzii să văd ce indicaţii preţioase mi-a dat fierătania şi dacă nu mă descurc o să ţîp franţuzeşte: HELP 🙂

Abia acum descopăr că de fapt, Levis dispune de o reţea întreagă de autobuze, nu doar de bus 35 R. Mai ştiam că există bus 19 dar habar n-am unde merge, şi nici nu ne-a interesat pînă acum. Astăzi am căutat bus 35 E dar n-am fost în stare să-l găsesc pentru că una îmi arăta gps-ul de pe tabletă şi alta era situaţia la faţa locului. Teoretic, 35 E ne-ar fi dus fix la autogara de unde vom lua autocarul pentru Montreal. Cred că nu-i mare diferenţa dar dacă nu ştii, nu ştii şi gata. Cred că  degeaba o să-l rog pe Robi să ne desluşească. El care nu s-a mai dezlipit de maşină de vreo şapte-opt ani, chiar n-are cum să ne ajute. Soluţia: taximetria locală. Bun şi aşa că doar nu vom rămîne neduşi la Montreal. Ce să o mai bîjbîim: va veni un taximetru în faţa casei la ora 7,40.

Avem de vizitat în principal două Catedrale, dintre care una este o copie la scară a Vaticanului, Catedrale Marie-Reine-du-Monde, iar cealaltă, Basilique Notre Dame a fost construită chiar lîngă Seminarul Sulpician, cea mai veche clădire din Montreal, în funcţiune de 333 ani, păcat numai că nu este deschis şi pentru public. Dar sunt extrem de curios să văd „oraşul de sub oraş”! Şi, funcţie de timp şi de cum ne orientăm, mai sunt şi alte obiective de văzut. Avem hotelul rezervat, bilete de întors, tot tot tot.

Am ajuns iar la complexul de magazine de lîngă oraş şi de data asta şoferul de pe 35 R ne-a taxat cu 3,5 dolari, nu cu 2 cum ne obişnuisem…

Aşa cum am promis, am luat ceva „provizii” pentru această mini excursie, poate că nu va fi nevoie de  ele dar, mai ştii? Am văzut la Niagara cît de bine ne-au prins. Nu mă pot obişnui cu faptul că la magazin preţul afişat nu conţine nu ştiu ce taxe şi una crezi că ai de plătit şi altă sumă trebuie să scoţi din portofel. Nu mi se pare corect. Dar. Trecem şi peste chestia asta.

Belea cu fumatul. A primit Robert reclamaţii de la colocatari că fumăm în casă şi nu este voie. – Adică dacă tembelii ăştia sunt abstinenţi, trebuie să o fac şi eu pe sfîntul? – Aşa e regula, a zis Robert. – Şi dacă nu ne conformăm?  – TICHET! Problema nu e de abţinut sau nu de la tutun sau că trebuie să ieşi în grădină la fumat cum ieşeam în curtea şcolii cînd eram liceeni. Mă deranjează că în casa omului, pot alţii să stabilească reguli şi iar nu mi se pare corect. Comunişti nesuferiţi 🙂 Glumim noi dar chestia asta este cumplit de serioasă. Peste tot, nu ştiu ce fel de forţe oculte, testează limitele de supuşenie pe care oamenii sunt de acord să le suporte. În caz contrar, ar fi chiar mai rău, pentru că aceste reguli ar fi dictate de tembeli decerebraţi.

Să fie oare la mijloc, şi aici, sinistra imbecilitate denumită pompos „politically correctness”? Foarte posibil.

Read Full Post »

Adică locul de preumblare – promenada Quebecului de-a lungul fluviului St.  Laurent, unde vara este amenajată şi o plajă, promenadă care – spune Robi – merge pînă la Gara fluvială. Ne mai spune Robi că aici este unul dintre cartierele locuite în special de cei cu dare de mînă, o cabană mai modestă (minim trei camere) putînd costa cam 380 de mii de dolari. Bineînţeles, toate vilele şi viloaiele sunt aşezate printre copaci. Cum să desparţi vila de copacii între care se simte ca peştele în apă? IM PO SI BIL!

He he heeei, iaca-naca am găsit şi coş-co-veaaaa-laaaa 🙂 Unde? Tocmai aici, în cartierul bogătanilor! N-am avut vreme să o fotografiez că noi n-am mers per pedes ci în Volvo, dar am văzut-o şi pot afirma: ESTE! Chiar părea imposibil ca totul să fie numai roz, aşa cum a afirmat o scriitoare la care ţin fără ca ea să ştie lucrul acesta, Raluca Feher. Ea a afirmat că atunci cînd descinzi în Canada primeşti o pereche de ochelari roz şi nu ai voie să-i dai jos de la ochi DELOC! Şugubeaţă fata, n-am ce să zic.

Ne-am lămurit şi cu promenada, este vremea prînzului, acasă cu noi, ca să păpăm bunătăţile doamnei Silvia. În treacăt, Robi ne spune că a parcurs 130 de kilometri. Şi asta numai într-o parte a imensului Quebec. Cît de întins este, m-am cam dumirit din moment ce mergi timp îndelungat pe autostrăzi dintr-un cartier în altul. Întreb: cum de a scăpat Levis de înglobare în metropola Quebec? Simplu, zice Robert. Este pe celălalt mal al fluviului 🙂

În drum spre casă, oprim la un complex comercial; clasic, spune Robi. Adică mai multe magazine mititele alăturate ca soldăţeii în formaţie, zid lîngă zid. Uite Dolarama. Hai. Vrei caiet? Ştia că aveam nevoie la un moment dat dar, nu mai am nevoie, am scos a doua agendă din valiză, care este foarte generoasă, are trei sute de pagini şi chiar cred că-mi va ajunge. Nu (mai) vreau caiet. Bine. Uite o boulangerie ca în Europa (adică Franţa 🙂 ) Intrăm şi dau de o atmosferă calmă: o vîrstnică desleagă integrame şi bea ceai, un bunic şi un nepot savurează îngheţate. Robi cumpără el ştie ce dulcegăraie, pe mine nu mă atrage nimic, vreau acasă la o bericăăăă 🙂 Pornim pe drumul spre casă, ajungem la familiarul pod de fier, îl traversăm, de aici este chestie de minute pînă acasă, în Levis. Şi după ce stăm cuminţei la două semafoare după ce toată ziua am zburdat nestingheriţi, ajungem acasă. Mîncăm şi mă apuc de scris; chiar acum, cînd am terminat, Robert îmi telefonează să-mi spună că a găsit o variantă pentru Montreal, de marţi dimineaţă pînă joi la prînz, cu autocarul. Ştie că autocarul mă indispune dar, ce să faci? Trenul este mai mult decît dublu ca preţ şi repet, n-am cîştigat la loto. Excelentă veste, m-a binedispus. Să vie bereaaaa 🙂

Montreal, veniiiim! Numai mîine nu-i poimîine!

Read Full Post »

Satul Huron

Am oprit iar. Unde suntem? Undeva în nordul Quebecului este un loc special amenajat unde doritorii îşi pot face o idee (vagă) despre viaţa locuitorilor unei aşezări a indigenilor Huron. Locul cuprinde într-o incintă nu prea mare ca întindere, cîteva clădiri în stil tradiţional al Primelor Naţiuni. Chiar la intrare, este un restaurant, o cafenea şi bineînţeles, un magazin de suvenire, ţinut de, se putea altfel? o rusoaică. Din Israel nu mai văzusem magazine ţinute de ruşi şi jur că nu-mi era dor. În afară de aceste trei stabilimente fără de care viaţa omului alb este de neimaginat 🙂 mai sunt cîteva alcătuiri care pot da o impresie despre viaţa indigenilor pînă în urmă cu vreo trei sute de ani, cînd locurile au fost invadate de europenii hotărîţi să-i civilizeze pe băştinaşi, adică să le distrugă cultura, aşa cum au făcut peste tot pe unde au trecut ca roiurile de lăcuste pustiitoare.

Mai întîi, ghida ne-a arătat cum invocau băştinaşii spiritele pentru toate motivele imaginabile: dansul ritualic executat de un băiat şi trei fete îmbrăcaţi în costume tradiţionale, în ritmul dictat de o tobă şi o castanietă,  cam aşa cum le ştiam şi noi din filmele americane cu indieni. Un minut întreg 🙂

Piesa centrală este Casa lungă, adică un soi de dormitor comun unde mai multe familii, poate triburi întregi îşi duceau traiul în comun. Pe margini paturi, în mijloc două vetre unde se făcea focul pentru încălzit şi pentru gătit, deasupra paturilor spaţiu de depozitat unelte, canoe, proviziile de peşte afumat şi uscat, blănuri, TOT ce le era necesar pentru viaţă oamenilor de pe aceste meleaguri. Tavanul înalt avea două decupări prin care să poată ieşi fumul. Două intrări pe laturile mai scurte, încăperea avînd formă de dreptunghi unde latura mare este de două ori mai mare ca latura mică. Foarte slab luminat, pentru că aşa era pe atunci şi s-a urmărit autenticitatea. Desigur că tot aici îşi aveau adăpost şi cîinii atît de utili comunităţii.

Apoi am văzut o afumătoare de peşte şi un grătar unde peştele afumat era pus la uscat. Am văzut şi o închipuire de grădină cultivată cu vreo zece tulpini de porumb. Am văzut şi un loc ritualic unde se aduceau jertfe zeilor, probabil inclusiv sacrificii umane. Cică nu aveam voie să pozăm acest loc în semn de respect faţă de spirite, dar, am văzut chestia asta abia după ce-am tras un cadru. Dacă mă vedea Robert…

Am mai văzut două bărci lungi pe care nu m-am obosit să le trag în poză pentru că nu mi-au inspirat încredere deloc! Cîteva colibe amenajate special ca să vedem activitatea economică a băştinaşilor, o colibă care prezenta date statistice – în care eu nu cred deloc, o statuie tradiţională a unui inuit, care are şi o legendă dar încă n-am aflat care este. Atît.

Locul poate fi vizitat în maximum 20 de minute dar ghida vorbeşte şi tot vorbeşte ca să treacă măcar o oră ca să crezi că sumele pretinse la intrare chiar merită plătite. Judecaţi dv. Adult 14,50, 13-17 ani 11,50, 7-12 ani 9,50, moins de 6 ans gratuit. Activites Contes de legendes 6,50, spectacle dans 8. Dolari. De persoană. Sincer, nu m-aş mai întoarce acolo niciodată. Chiar mi s-a părut a fi un spectacol calp executat de nişte actori plictisiţi. Habar n-am dacă erau chiar urmaşii indigenilor, Robert spune că oricum sunt corciţi cu albi, cred că are dreptate. Oricum, chiar dacă cineva are o imaginaţie mai bogată şi crede că face o incursiune în trecut, privind la mîna băiatului dansator şi observînd un ceas ultramodern, se lecuieşte pe loc de iluzia călătoriei în timp.

Şi să nu uit un amănunt apropo de Casa Lungă în care trăiau la comun indigenii. Unul dintre motivele care i-au determinat pe albi să le confişte copiii şi să-i interneze în şcoli catolice, a fost devălmăşia în care trăiau bărbaţii cu femeile. Exact ca hipioţii de mai tîrziu. Pentru unii pescari sau vănători era o onoare să ofere consoarta unui oaspete ocazional sau unui vînător faimos, pe motiv asta că purta noroc la vînătoare. Limpede?

Şi apropo de fotografiat oameni fără permisiunea lor. Am întrebat şi la biserică şi la satul Huron dacă am voie să fotografiez. Să vă descriu mirarea lor că pun astfel de întrebare? Cred că Robert exagerează dar, are povestea lui un sîmbure de adevăr că paranoic NU este DELOC. Ştie el ce ştie…

Read Full Post »

Ne-a spus Robert triumfător că bisericuţa pe care încercase Silvia să o vadă ieri, a fost deschisă între 9,30 şi zece. Vă daţi seama? O jumătate de oră! Imens! Asta lovitură dată laicităţii! O jumătate de oră săptămînal, închinată integral, religiei; o jumătate de oră săptămînal, teologia se luptă cu secularismul. Sînt mut de admiraţie uluită. N-am cuvinte destule de laudă. Ps. De fapt, biserica este deschisă o dată la două săptămîni. Mai bine tac.

Şi dacă n-am cuvinte, trec la trebuşoarele noastre pămîntene.

Iar ne scoate Robi la plimbare. Ca de obicei, destinaţia este secret bine păzit de un Robert închis ermetic în muţenie. Am mai spus că el nu spune ce are de gînd să facă. Spune numai ce a făcut, DUPĂ ce a făcut. Cam ca Ştefan cel Mare „Lucrul său ştia a-l acoperi” a spus cronicarul despre ilustrul domnitor. Robi mi-a dat şepcuţa cea albă cu inscripţie Ottawa Canada, nu cumva să o uit acasă ca ieri şi din cauză de insolaţie să am chef de harţă, iar 🙂

Levis este legat de Quebec în afară de feribot cu două poduri; unul de fier pe care l-am străbătut cu maşina lui Robert şi cu autobuzul L 2, iar celălalt pod este din beton şi chiar peste el trecem noi, acum, în premieră. Între cele două poduri este o foarte mică distanţă în Levis şi o distanţă habar n-am cît de mare în Quebec, pentru că podurile duc în două puncte total diferite ale metropolei. Sub şi supra traversăm o complicată reţea de şosele suspendate aflate în dotarea oricărui oraş care se respectă, reţea care formează uriaşa centură ocolitoare, reţea care te conduce exact unde ai treabă în oraş, fără să fii nevoit să încarci inutil traficul din centru. Adică exact ce în România NU există decît în imaginaţia unor domni oprescieni 🙂

Mergem şi tot mergem. Unde? Mister. Undeva în Quebec 🙂

Gata. Am ajuns. Misterul s-a destrămat. Suntem în faţa Bisericii Române din Quebec. Aseară am avut o mică dispută pe această temă, cu Robert. Mai întîi, ne-a propus să ne ducă ca să ne întîlnim cu Părintele Daniel pe terenul său de activitate, apoi s-a răzgîndit (ştie el de ce nu spune mai niciodată ce are de gînd!). De ce s-a răzgîndit? iac’aşa pentru că-i Cănuţă om sucit 🙂 De fapt, din ce ţin minte, el şi Părintele nu-s tocmai neprieteni dar, nici prea apropiaţi nu-s. Nu mă bag, nu vreau să aflu, treaba lor, să se descurce.

Ps. Am aflat, dar mai bine trec cu vederea, chiar nu e treaba mea.

Cred că aseară, la nervi, am spus inclusiv că plec acasă înainte de termen, singur 🙂 Cum Tandemul mă crede în stare (chiar dacă nu-s) de aşa ceva, îl lăsară pe nebun (adică pe mandea 🙂 ) în plata Domnului, că tot veni vorba despre cele sfinte.

Bon. Am ajuns. Este o biserică mică din lemn, cu vreo 70 de locuri pe scaune şi încă vreo 30 în picioare; este frumos decorată şi luminoasă. Erau cam 50 de români la slujbă care cîntau împreună cu preoţii, doi sau trei. Am recunoscut printre enoriaşi pe cîţiva dintre cei pe care mi i-a prezentat Robert la pick nick-ul românesc de ieri. Robert ne tot face cunoştinţă cu alţi şi alţi români, dar mă tem că le reţin doar fizionomia, nu şi numele; asta este situaţia, vîrsta a început să-mi joace feste neplăcute.

Nu pot sta prea mult, fumul de lumînare mă sufocă, astmul meu nu se împacă deloc cu alt fum în afară de cel pe care-l produc eu cînd fumez 🙂 Amară glumă… Totuşi nu este politicos să-i evit pe compatrioţii noştri şi revin în biserică la finalul slujbei. În cele din urmă, Părintele Daniel şi încă un preot au oficiat un parastas, Părintele Daniel în limba română, iar celălalt preot (care se pare că aparţine de Biserica Rusă) a scos un liturghier din care a citit în franceză. Apoi, la final, ritualul cunoscut; tava cu colivă, Doamne miluieşte, Amin!

Am aprins două lumînări, una pentru vii şi alta pentru morţi apoi am coborît în subsolul bisericii unde este amenajată o şcoală de duminică.

Tot aici se organizează întîlniri între românii care formează această comunitate. Par legaţi între ei, am înţeles că se ajută reciproc, dar n-am întrebat dacă-s ortodocşi sau catolici; poate că-s ecumenici, mai ştii?

Ps. Am aflat că-s ortodocşi dar această biserică a fost cumpărată de la catolici în urmă cu şase ani. De aici scaunele, de aici ritualul de a cînta împreună. Mai înainte, Biserica Română din Quebec subînchiria timp de la o Biserică Catolică dintr-o zonă nerecomandabilă; zonă chiar periculoasă!

Astăzi, aici, se ţine parastasul de doi ani a unei românce plecată la cele veşnice de pe meleag străin, fie ţărîna sa uşoară şi cugetul urmaşilor săi, împăcat!

Părintele Daniel m-a miruit de două ori 🙂 O fi mirosit Părintele, păcătosul amarnic din mine? Am primit şi anafură la pachet (am mărturisit că mîncasem deja) O vom folosi mîine dimineaţă înainte de micul dejun. Gata aici. La drum. Unde? Tandemul priveşte întrebător către mine. Le readuc aminte ce le-am spus aseară, şi anume că eu nu voi mai propune niciodată NIMIC pînă la sfîrşitul acestui periplu. Ce vrea Tandemul să facem aia vom face, ori toţi trei, ori numai Tandemul, ori numai Binomul (eu şi Silvia) 🙂

La venire, am uitat să-mi pun centura dar Robert s-a prefăcut că nu vede. El, care ne-a terorizat pe această temă. Credea că ne ciondănim iar? 🙂 LOL!

Read Full Post »

Older Posts »