Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 13 octombrie 2018

Am ieşit din Catedrală şi mergem pe Rue Notre Dame pînă la capăt. Case mai vechi cu mai multe etaje şi roiuri noi de zgîrie nori. Cum ar veni, oraşul vechi s-a îngemănat cu noul, rămînînd mai ales cu numele. Cred că am mai spus, cele mai vechi clădiri din Montreal sunt Ordinul Sulpicienilor şi Basilique Notre Dame, ambele avînd peste trei sute de ani vechime.

Ordinul Sulpician

Acum, savurăm cîte-o bericică pe malul fluviului. Am văzut un vapor care a plecat în croazieră, nu ne mai trebuie 🙂 Am văzut şi un amfibus, nici ăsta nu ne mai trebuie 🙂 Vedem la orizont o roată mare, un carusel, este cam departe şi nu prea mai am chef de mers pînă acolo. Am păpat aici o supă excepţională din legume cu cîteva fire de paste făinoase şi după ce lingura a refuzat să mai prindă în căuş ultima sorbitură, am făcut şi eu cum a procedat Rick Stein. Acesta este un bucătar celebru cu trei stele Michelin (maximum  posibil) care are o emisiune la Paprika tv. Emisiunea sa constă în prezentarea unor călătorii în weekenduri prelungite, în diverse locuri ale lumii, unde se dedulceşte la gastronomia locală, pe care apoi o reinterpretează după gustul său, cînd ajunge acasă. Să vă spun ce reţete am văzut la el? Mai bine, nu 🙂 Eiii, şi cînd a ajuns Rick Stein pe undeva, unde vedeta culinară a fost o supă delicioasă, cînd a văzut că rămîne în bol bunătate de ultimă sorbitură, Rick Stein a dus bolul la gură şi a sorbit tot tot tot. Apoi, a zîmbit ca un copil care tocmai făcuse o şotie 🙂 Aşa şi eu 🙂

Bon. Este încă devreme şi Silvia mai are chef de hoinărit. Dar oare cînd nu are ea chef de hoinărit? Pliiiiiz, nu citiţi chef ca şef bucătar 🙂 Hoinărim noi hoinărim, dar, aşaaa, ceva mai aproape de casă. Practic, cam tot ce ne-am propus, am cam făcut, cu o excepţie: oraşul de sub oraş pe care nu ştiu cum se face, că l-am ratat. Citez din carte:

„Mon pays c’est l’hiver (iarna este ţara mea) cînta chansonnierul Gilles Vignault, în anii 1960, iar locuitorii din Montreal cu siguranţă ştiu cum să profite la maximum de clima lor aspră, fie cu sporturile de iarnă, fie cu dezlănţuite carnavaluri. Dar nu ţi-ar plăcea să înoţi prin zăpadă şi zloată cînd te duci la chopping sau la teatru. Localnicii din Montreal au rezolvat problema asta, coborînd sub pămînt. De cînd mallul din Place Ville-Marie a fost terminat, la începutul anilor 1960, o reţea de 32 de km de pasaje izolate de intemperii s-a răspîndit prin tot centrul oraşului, unind metroul şi gările, buticurile şi magazinele (1.700 dintre acestea), teatrele, hotelurile, birourile şi locuinţele particulare. Iarna se poate să guşti din plin viaţa oraşului fără să fii vreodată silit să te aventurezi pe-afară, iar aerul condiţionat din subteran este la fel de bine venit şi pe timpul verii umede a Montrealului.”

Cam asta am ratat…

Reclame

Read Full Post »

Mi-cul de-jun sim-patic, în ca-re îţi dau ni-mic 🙂 Adică, chiar  N I M I C! Ou fiert (cine ştie de cînd este pe masa aceea, că nu-i cald deloc), ceai, nu, cafea, nu, doar lapte, unt şi dulceaţă. Şi iaurtul acela diabolic, parcă special făcut ca să te apuce cufureala, în care nu ştiu ce geniu culinar a amestecat fructe, bleah. – Vrei suc? întreabă Silvia. – Mai bine nu, răspund. N-am pic de încredere. Un magrebian supraveghează atent sala de mese în care cîţiva rătăciţi îşi amăgesc foamea. Trist stabiliment, A2K. Mai avem de stat o singură noapte, că mai multe, n-aş suporta.

Pun GPS-ul  la lucru. Maşinăria zice că să luăm autobuzul 427. Urcăm şi-l întreb pe şofer dacă merge în Vieux Montreal. Nu pricepe din prima dar,  apoi, luminat, turuie ceva repede repede repede, dar cînd înţelege că nu înţeleg, 🙂 scoate un bilet folosit şi scrie – Peel apoi altă linie – şi 715. Apoi îmi arată să mă întorc de unde am venit şi repetă Peel! Ok, zic, deşi nu pricepusem nimic. Mă fulgeră o idee. La toate intersecţiile sunt plăcuţe cu numele străzilor. Nu cumva? Ba daaaaa, chiar asta a şi fooost. La intersecţia bulevardului Rene Levesque cu strada Peel, este staţia autobuzelor 109 şi 715. Clar. Aşteptăm (trec cam o dată pe oră) şi într-un final, apare. Urcăm, întreb cît costă biletul, Silvia spune ceva pe româneşte şi nenea şoferul – Spune bre, ce vrei 🙂 Daniel este român, are vreo 53 de ani, la bază este  inginer agronom dar trage de covrig în Montreal. Nu-i place în Canada. Îi este dor de mama sa. Mai bine era pe vremea lui Ceauşescu. Măcar atunci, copiii îi îngropau pe părinţi şi le luau locul. Nimeni nu hălăduia prin lume, ca acum. Biletul este valabil două ore. Şi ne tot spune de-ale sale în loc să ne lase să-l întrebăm noi, ce avem nevoie să ştim. Este nevorbit pe  româneşte de mult şi nu mă îndur să-l întrerup. Apucasem să-i spun că noi căutăm Ordinul Sulpician, habar n-are de acest Ordin. Dar de Catedrala Notre Dame ştie ceva? Între timp, am ajuns la malul fluviului, la locurile pe care le văzusem din autocar cînd eram pe podul acela foarte înalt. Şi-mi arată o bisericuţă. Aia este, zice, ferm convins. Se oferă să ne mai facă ture prin oraş, gratis. 🙂 Dragul de el. Chiar a fost simpatic şi destul de util dar noi, vrem musai să ajungem la cele două obiective. Mulţumim frumos, îi urăm lui Daniel toate cele bune şi coborîm. Ulterior aveam să înţeleg că mai bine acceptam oferta sa de a ne învîrti prin oraş nepărăsind atît de repede autobuzul. Mai ştiţi vorba ceea cu mintea cea de pe urmă? 🙂

Intrăm în acea mică biserică. Se numeşte de fapt, Chapelle Notre-Dame de Bonsecours. Întreb de Catedrală şi Viviene – parcă aşa a spus că se numeşte – descuie un dulap, extrage o hartă, îmi trasează drumul şi-mi surîde angelic. Cît costă harta? Gratuit. Pot să fotografiez? Oui! Ceea ce şi fac plus un clip.

Mă întreb şi io’ aşa, ca prostu’. Cum se face oare că m-am înţeles perfect cu Viviene în limba franceză? De ce cu alţi canadezi nu reuşesc?

Ieşim. Pe stradă, lucrări de reabilitare a clădirilor, ceva asfaltări, dar nu şi praf, pentru că au grijă de sănătatea turiştilor 🙂

La intrarea în biserică, o sărmană. Mă abţin să o fotografiez. Poate că are dreptate Robert. Chiar aşa. Ce rost are să o fotografiez pe biata femeie?

Urmăm traseul de pe harta lui Viviene, plin de mazazine, de suvenire, şi de locante cu fel de fel de bucate, îngheţate, cafele, etc. Repede repede găsim Basilique Notre Dame. Coadă la bilete. Tarif pentru adulţi, şase dolari cu sau fără ghid 🙂 Pentru copii, ceva reducere, pentru pensionari, nu.

Intrăm într-o atmosferă de clar obscur. Multă lume admiră ornamentaţia bogată. Chiar este de admirat! Nu ştiu dacă îmi vor ieşi fotografiile, atît de întuneric este.

Apoi, dăm roată bisericii pe o latură şi descoperim o capelă luminată a giorno, unde nu foto, nu telefon. Doar linişte, contemplare şi reculegere. Totul luminat foarte puternic şi atent supravegheat de un călugăr îmbrăcat complet în alb. Sulpician? Probabil că da, ordinul lor este lipit de Basilică.

Citez din lucrarea mai sus menţionată:

Basilique Notre Dame este una dintre remarcabilele opere arhitecturale într-un oraş care îşi are mai mult decît partea sa de clădiri frumoase. În 1824, seniorii Ordinului Sulpician care conduceau Montrealul au poruncit construcţia unei biserici mari cît să îi poată primi pe toţi credincioşii din întreaga parohie. Arhitectul pe care l-au ales era un irlandez american protestant, pe nume James O’Donnell, atît de emoţionat de magnificenţa lucrării înfăptuite de el încît s-a convertit la catolicism şi, după moartea sa, a fost înmormîntat aici. Pentru o jumătate de secol, basilica aceasta cu turnuri gemene, în stil neogotic, a fost cea mai mare din America de Nord. (…) Interiorul său este de o extraordinară somptuozitate, o fuziune între sculpturile bogat detaliate, vitralii şi jocul subtil controlat între lumina naturală şi artificială. Lemnul aurit şi albastrul mistic al bolţilor şi al altarului creează o atmosferă de seninătate. Sanctuarul este o operă de artă, sculptat de artistul Henri Bouriche. Ferestrele, din Limoges, Franţa, spun povestea originilor Montrealului.

Basilica e flancată de cea mai veche clădire din Montreal, Vieux Seminaire de Saint-Sulpice, ridicată de Ordinul Sulpician în 1685 (adică funcţionează neîntrerupt, de 333 ani). Seminarul  este încă folosit de călugări şi nu este deschis publicului. (…) orologiul său elegant se bucură de faima de a fi cel mai vechi din America de Nord…”

 

Read Full Post »

Am ajuns la hotel. Figurinele de abanos pe care le-am văzut dimineaţă, tocmai predau serviciul altei figurine de abanos, ceva mai planturoasă dar, surpriză, mai puţin frivolă şi ceva mai aplicată pe meseria de hotelier decît primele două. Îi dau actele, îmi dă cartela şi chitanţa, văd etajul trei, lift ioc, protestez şi pînă la urmă capăt etajul doi. Asta e, înşfăcăm valiza şi sacoşele şi o pornim vitejeşte pe nişte scări cam puchinoase şi răsucite în fel şi chip;  chiar nimeresc peste alţi locatari, cer scuze, nu-i nimic, pînă la urmă cobor la recepţie şi o rog pe gazdă să ne conducă. Ajungem. Unde-am nimerit? Puah. Într-un soi de, hai să spunem, cameră studenţească, trei pe patru plus o mică baie, (duş, veceu), plus o mică chiuvetă pricăjită. Totul, maxim maximorum,  20 de metri pătraţi. Practic, un soi de …utelniţă închiriată cred, cu ora. Un singur atu: foarte curat peste tot! Şi foarte ieftin: 80 de dolari pe zi cu taxe cu tot. Pot suporta cîteva zile cazat aici dar, nu prea mult. Alternativa fiind mult mai consistentă ca preţ, totul începînd de pe la 150 de dolari pînă frecvent la două sau trei sute şi terminînd la o mie de dolari sau mai multe, per zi. Preţuri fără taxe, care totalizează cam 13 % din preţul afişat. Aşa că rămînem; cum am mai spus, n-am cîştigat la loto. Încă 🙂 Important este că am găsit cîteva repere, două obiective am bifat deja, iar mîine avem întreaga zi la dispoziţie. Boierie 🙂 Am încercat iar să mă joc pe GPS. Nu reuşesc. Nu ştie ţăranu’ de orăşanu’ să fie dăştept şi bună pace! 🙂

Nimerim noi cumva, undeva, şi mîine. Fapt este că deja pot afirma şi despre Montreal: am fost acolo! L-am trecut care va să zică, la răboj.

Dacă mai ţin minte ceva din cartea din care citez uneori, este că în stînga Catedralei este Muntele Royal, simbol al Montrealului de la care această metropolă şi-a luat numele, iar acolo vom descoperi cred, Ordinul Sulpicienilor. (eram în eroare 🙂 )

GPS-ul de pe tableta mea spune că trebuie să luăm un autobuz. Dacă trebuie, îl vom lua. Deocamdată am pus fierătaniile la încărcat, că le-am cam stors astăzi de puteri, aproape degeaba 🙂 Bon. A revenit Silvia din plimbarea sa ritualică prin împrejurimi, pe unde întotdeauna face propriile sale investigaţii, ea ştie ce caută (ştiu şi eu, bere 🙂 ) Ea ştie ce găseşte (ştiu şi eu, bere 🙂 ) Pînă la urmă ajunge la hotel cu prada, respectiv bere Heineken, eeeee, boierie, la cutie de 0,500 eeeee, boierie, că alea de 0,333 sunt cam dulcele pentru gustul nostru.

Telefon cu Robert. Dacă la Niagara şi la Ottawa s-a bucurat să ne fie ghid, aici s-a bucurat că după aventurile cu metroul am nimerit hotelul 🙂

Dumnezeule cît de imens este metroul din Montreal! Obişnuit fiind cu staţia complexă de metrou de la Piaţa Unirii 1 şi 2 din Bucureşti, şi cu staţia de la Piaţa Victoriei, aici aveam să constat că este cam de trei ori mai complexă. Foarte simplu dacă ştii, complicat dacă vii pentru prima dată, aşa, ca noi. Staţia care are corespondent cu patru din cele cinci linii de metrou a fost tocmai aceea în care am aterizat noi prima dată, adică Berri-UQAM. Dincolo, unde am ieşit, Guy-Concordia a fost mult mai simplu. Nu a trebuit să întrebăm decît trei oameni pînă să descindem unde trebuia. ?) Şi încă vreo patru pentru a parcurge ultimii 200 de metri pînă la hotelul cu nume de armă sovietică, A2K 🙂 Yep, aventuri în pragul de amurg al vieţii. Nu le doresc,  dar nici nu mă supăr cînd le întîlnesc şi mai am parte de ceva adrenalină 🙂 Un lucru este cert: Silvia este mult mai cumpănită decît mine. Eu am fost pe punctul de a renunţa la traseul desenat de Robi şi de a apela la un taxi. Silvia m-a temperat şi bine a făcut. Deja nu mai este vorba despre bani. S-a cheltuit destul şi se va mai cheltui. Aici şi acum, este vorba despre a fi sau a nu fi la un moment dat, pe  cont propriu. Timp, AVEM! Încă avem timp la dispoziţie din belşug. Încă 🙂

Revin fără motiv la frumoasele de abanos de la hotel. Cînd am revenit pentru cazare, una dintre cele două frumoase care credea că mă poate aburi pentru cei 20 de dolari, tocmai pleca. Am întrebat-o cum se numeşte şi mi-a răspuns privindu-mă în ochi fără sfială, că se numeşte Sarah. Am întrebat-o dacă ştie povestea Reginei Sara. Şi mi-a răspuns – Chiar dacă ştiu, nu ştiu. Ok, Sarah, ok. Nu ştiu cu cît te pot plăti patronii acestui hotel minuscul. Poate poţi avea o viaţă decentă. Dar nu ştiu de ce mi-a revenit în memorie, o melodie a unei cîntăreţe tot africană, cred, Lady Marmalade, care cînta un cîntec celebru la vremea sa: voulez vous couchez avec moi se soir? Auzi des această melodie?

Gata şi pentru azi. Mai este şi mîine o zi. Poate mai bună, poate mai rea. Şi să nu uit: jos mafia cleptocrată! 🙂

 

Read Full Post »

Am ieşit din restaurant şi mergem pe rue Rene Levesque, în sus; nu ne putem rătăci, hotelul se află pe această stradă, în aval. După ce ne-am alimentat bateriile biologice, se cuvine să le alimentăm şi pe cele sufleteşti. Cazarea mai poate aştepta că suntem drumeţi învăţaţi dacă-i nevoie, şi cu aşteptări şi cu privaţiuni. Iată că am nimerit, deşi nu o căutam în mod special, la Catedrala Sf. Patrick. Este linişte şi pace. Silvia este în elementul său, aşa cum este în indiferent ce fel de biserică ar fi: creştină, catolică, protestantă, moschee sau templu iudaic. Doar Dumnezeu există peste TOT!

Nu este mai nimeni aici, este cam întuneric, am stat puţin şi am plecat.

În faţa catedralei şi lateral, pe o pajişte, numeroase veveriţe alergau prin iarbă căutînd ele ştiu ce, că alune, n-am prea văzut. Nu se tem de oameni.

Mergem spre cealaltă catedrală, una dintre ţintele primordiale de atins în imaginarul meu turistic. Din nou, linişte şi pace. Dacă la Sf. Patrick nu eram decît noi şi o doamnă mai vîrstnică, aici este o oază de reculegere pentru mai mulţi oameni, turişti sau nu. Iar stau pe bancă şi iar scriu. Scriu ca să am ce citi mai tîrziu, dacă uitarea îşi va croi drum nesuferit peste amintirile noastre.

Silvia, a scos din cotloanele încăpătoare ale genţii sale o cărticică şi cu genunchiul pe pămînt, înalţă o rugă. Ştie ea prea bine ce face.

Este botezată ortodox ca şi mine, ne-am cununat în ritualul ortodox la Biserica Sfîntului Spiridon din Bucureşti, am botezat şi cununat la rîndul nostru tot în ritul ortodox. Dar amîndoi avem o atracţie inexplicabilă atît pentru iudaism cît şi pentru catolicism. Practic, amîndoi suntem un soi de ecumenici. Amîndoi credem că Dumnezeu este UNUL, dar, căile către El sunt diferite pentru că şi oamenii sunt (atît de) diferiţi. Atîtea schisme s-au petrecut de exemplu în creştinism, încît lesne ar fi să cazi în depresie neştiind care este adevărata cale. Ştie cineva cu adevărat ceva? Şase sute de ani au trecut, Anno Domini,  pînă să se concretizeze dogma, aşa cum este acum. Şi au trecut aproape o mie de ani de la Marea Schismă din 1054. La ce-a folosit această schismă? La ce foloseşte că atît Biserica Rusă cît şi cea Anglicană refuză cu îndîrjire reunificarea tuturor Bisericilor? La ce a condus marea strădanie a lui Papa Ioan Paul al doilea pentru ecumenism? La (aproape) nimic. Şi dacă unii nu ştiu, eu am aflat că eresis NU înseamnă altceva, decît altă cale, NU păcătos rătăcit de la dreapta credinţă. Dacă nu ar fi fost comuniştii nişte nemernici, eu aş fi fost botezat uniat. Că aşa a fost şi tata. Numai că pentru vina de a nu fi fost ortodox, tata a fost aruncat în temniţă, iar mama, m-a botezat DE FRICĂ ortodox. Care-i adevărata cale?

Spre deosebire de alţii, noi conştientizăm că Iisus s-a născut evreu, a trăit ca evreu şi a murit ca evreu. Creştinismul a fost dezvoltat de ucenicii săi apropiaţi, TOT evrei, care prin prozelitism au crescut Biserica lui Cristos la proporţiile pe care le atinge astăzi. Şi tot spre deosebire de alţii, atît evrei cît şi neevrei, ştim bine că aproape două sute de ani, creştinii au fost acceptaţi de evrei, mulţi evrei crezînd cu adevărat că Iisus a fost Mesia. Chiar mai există în Israel, evreii meseianici care încă împacă tradiţia VT cu învăţăturile NT. Dacă este interesat cineva, să-mi spună şi îi pot face legătura prin internet cu Otniela Batzion, o intelectuală de prestigiu.

*

Pe drum am fotografiat Montreal pe strada Rene Levescque încercînd o asemănare cu Benidorm, Spania. Puzderie de zgîrie nori acolo, puzderie de zgîrie nori şi aici. Nu merge. Canada este altceva decît Europa. ALT-CE-VA! Nu poţi înţelege Lumea Nouă în comparaţie cu Lumea Veche decît venind aici. Doar aici, la faţa locului, înţelegi. Doar aici. Nu ştiu dacă sună patetic sau pretenţios, dar, nu poţi compara decît lucrurile pe care le-ai văzut nemijlocit. Ce ştii din auzite sau ce-ai citit în mass media, este cu totul altceva decît ce vezi tu cu ochii tăi, ce auzi tu cu urechile tale şi ce simţi tu cu sufletul tău, la faţa locului. Complet ALTCEVA!

*

Citez iar, din lucrarea c a n a d a apărută în anul 2010 în biblioteca ziarului Adevărul: „În pofida prezenţei mai multor zgîrie-nori, cea mai atrăgătoare clădire este Cathedrale Marie-Reine-du-Monde, inaugurată în 1894 şi închinată Mariei, Regina Lumii. O copie la scară mai mică a lui San Pietro din Roma, este o emblematică declaraţie a puterii Bisericii Catolice aici, în partea de vest a centrului oraşului, odinioară fortăreaţa protestantismului britanic. Gesticulînd de pe cornişă, se văd sfinţii patroni ai diverselor parohii ale oraşului care au ajutat finanţarea construcţiei monumentalei clădiri, în vreme ce, la interior, se află o magnifică reproducere a lui baldachino (acoperămîntul de altar) din San Pietro.”

*

Bineînţeles că şi aici, la Catedrale Marie-Reine-du-Monde, Silvia aplică a cîta oară? talentul ei special de a se volatiliza în decor, care talent funcţionează oricînd şi oriunde, cu precădere în spaţiile cultural religioase. Aşa talent, mai rar. Pur şi simplu, acum e, acum dispare şi cînd vrea ea să se re-materializeze, apare din nou. Unde a fost? He he 🙂  Imposibil de aflat. La fel ca personajele din scrierile lui Eliade, Silvia transcende timpurile pentru că stăpîneşte perfect modul de întrebuinţare a spaţiului transformat în timp. Einstein era mic copil pe lîngă ea. La fel şi Eliade 🙂

*

Două vorbe şi despre Catedrală. Mult prea mare faima decît realitatea. Copie la scară a Bisericii San Pietro dar, la o scară destul de mică. Am fost la Vatican şi pot face diferenţa. Dar merită vizitată, neapărat!

Read Full Post »

Papa bun în Montreal

Uof, ce bine-i să stai cu picioarele sub masă!

Şi a fost aşa: după ce-am străbătut autostrada cu toate podurile aruncate peste feluritele rîuri care o întretaie, autostradă pe care am străbătut-o prima dată cînd am fost la Niagara Falls, am traversat în sfîrşit podul peste fluviul  St. Laurenţiu şi am descins în Montreal, oraş aşezat pe cea mai mare insulă dintre cele 75 care formează metropola. Din nou, reţeaua de şosele suprapuse care formează centura şi-a făcut datoria şi pătrundem în oraş, foarte aproape de autogară. Am trecut peste un pod înalt, am văzut un parc de distracţii imens, vapoare, clădiri, un circ ambulant în corturi uriaşe, un adevărat spectacol s-a desfăşurat în faţa ochilor noştri, zeci de minute. Am privit avid dar n-am fotografiat nimic, chitind că o voi face la întoarcere. (Vezi să nu. La întoarcere am avut un traseu cumva diferit).

Am coborît din autocar, am scos GPS-ul şi cînd să o facă ţăranu’ de orăşanu’ pe dăşteptul, fleoşc! 🙂 M-a depăşit maşinăria. Încă n-am învăţat s-o manevrez cum trebuie. Noroc că Robi mi-a tipărit un traseu de la autogară la hotel; întreb pe cineva îmi dă o direcţie; întreb pe altcineva, îmi dă altă direcţie. Teoretic era simplu (şi chiar a fost): de la autogară mergeam cîteva sute de metri, luam metroul 5 staţii, încă două sute de metri per pedes şi gata! Am ajuns! Am ajuns degeaba. Camera este rezervată începînd cu ora 16 iar acum este ora 12… – Pînă atunci, depozitaţi bagajele în camera de lîngă recepţie, zice una dintre cele două magrebience, rîzînd larg. Punem bagajele acolo şi fetele mă abordează direct, cerîndu-mi 20 de dolari.

Hai mă, hotel mic, dar chiar aşa? Mă abordează de faţă cu nevastă-mea? Prudent, le spun să repete, dar vorbind mai rar. În sfîrşit, înţeleg: fetele voiau să facă un ban în plus. Numai că pentru cei 20 de dolari, nu-mi ofereau altceva decît să nu mai aşteptăm patru ore, adică să ne dea drumul în cameră, imediat. He he 🙂 M-au găsit! Io’ şi fraierul cu care se întîlniră hoţomancele 🙂 Le întreb dacă restaurantul aferent este deschis. – Numai pentru micul dejun. – Bine. Tot vrem să mîncăm ceva (dimineaţă am băut numai un ceai)  mergem la plimbare şi revenim. – OK, zîmbeşte una dintre ele.

Suntem pe bulevardul Rene Levesque. Stînga, dreapta, înainte şi înapoi, blocuri care zgîrie norii.

Mă necăjesc niţel. Eu vroiam să vedem centrul vechi, cu catedralele. Le întrebasem pe figurinele de abanos. Habar nu au.  Bine şi aşa. Şi despre Catedrale, despre Seminarul Sulpician… N-au auzit. Încep să mă întreb: unde ne-a trimis, băi frate, Robert? Nu cumva am venit ştiţi dumneavoastră cum, şi plecăm la fel? Probabil că dacă le întrebam pe abanoase despre vreo moschee, ar fi ştiut.

Trecem pe lîngă un restaurant cu specific italian, nimeni. O altă vitrină prezintă nişte mese curate în jurul cărora turişti sau neturişti înfulecau de zor. Privesc preţurile şi-mi trece instantaneu, foamea 🙂 Mai mergem ce mai mergem şi în zare, văd un turn care pare a avea, formă de cruce. Hopaaaa, parcă am citit la catastif, despre. Se zăreşte şi o catedrală. Nu cumva? Ne apropiem. Asta E! Catedrale Marie-la-Reine-du Monde! Asta căutam! Copia la scară a Vaticanului. În afară de asta, mai vedem ce vom vedea. Avem un prim obiectiv la îndemîna noastră, ceea ce-mi dă o stare de confort. Capăt curaj şi cred că vom atinge şi celelalte obiective propuse.

Suntem chiar pe trotuarul pe care se află Catedrala, prea aproape ca s-o fotografiez, prea flămînzi ca să o vizităm, decidem să căutăm mai întîi un loc decent pentru a prînzi. Şi am găsit. Nu mi-am notat locul pentru că nu părea chiar ieşit din comun. Un restaurant decent, nu prea luxos dar nici prea ieftin. În fine. Am găsit un vin canadian, acelaşi pe care l-am descoperit la Cascada Niagara, Pinot Grigio şi l-am comandat fără ezitare. 🙂

Bon. Silvia a poftit la o doradă regală (gătită excelent) eu am poftit la o supă de ceapă pe care am descoperit-o în Franţa. Menţionez în treacăt că am gustat o astfel de specialitate într-un restaurant din Bucureşti, fără nici-o tangenţă cu respectiva bunătate. Dar. Aici, am păpat cea mai bună supă de ceapă din toată viaţa mea. Chiar mai bună decît în Franţa. Şi mi-am amintit că Montrealul este în lupta pentru capitala gastronomiei nord americane, ba chiar mondiale. N-am eu bani pentru restaurantele clasificate cu stele Michelin dar, tartarul de somon pe care l-am cerut în completarea supei, m-a convins că în Montreal poţi mînca bucate excepţional de gustoase.

Cum s-ar spune, pînă la urmă, figurinele de abanos ne-au făcut un serviciu, că dacă le-am fi dat cei 20 de dolari şi ne-am fi cazat înainte de ora 16, probabil că am fi atentat la provizii în loc să belferim în acest restaurant 🙂

Ospătarul, m-a întrebat de unde suntem. – România, răspund. – Ce mai faci? – Bine. Eşti român? Hai să povestim. 🙂 – Nu, nu-s român. Ştiu numai cîteva cuvinte pe care le-am învăţat de la un coleg român. Ştiu să spun numai cîteva lucruri cum ar fi: e bun, mai vrei, ce vrei să bei, dar cam atît; aşa că o dăm din nou pe quebecoasa lor de fiecare zi. 🙂

E picant tartarul de numa’ numa’ da’ nu-l las. Prea îmi place, iar cu acest minunat Pinot Grigio canadian, merge la marele fix! Merge Grigio ce merge dar se mai şi termină iar la 38 de dolari sticla, mai bine mă opresc. Vine nota, scoate Silvia cardul (ea este cu banii, eu sînt numai cu mofturile 🙂 ), iar nu pică ceva la ţanc, nu merge. Butonează ceva băiatul şi în sfîrşit, plătim. Îi spun Silviei că se practică un pour boire. Silvia îi dă ceva  băiatului, dar acesta cam strîmbă din nas.

Dragi români care veniţi după noi, învăţaţi-l pe băiatul ăsta că degeaba se preface a nu fi român dacă e, şi explicaţi-i replica aceea a lui Nae Caranfil, interpretată magistral de Marele Dinică: „mîna întinsă care nu spune şi o poveste, nu capătă nimic”. Al naibii românaş. O făcea pe niznaiul, da’ dacă aş fi amintit ceva de cele sfinte, ar fi sărit cît colo. Acum, serios vorbind. La 120 de dolari nota de plată, i-am dat 10 ciubuc; cît ar fi vrut?

Adaug. Am aflat; aştepta 15%, adică dublu. Numai că nu este vina mea că patronii îi plătesc cu salarii atît de mici încît ospătarii se bazează pe ciubuc.

Read Full Post »