Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 14 octombrie 2018

Holul de la intrare

unde sunt expuse o barcă găsită chiar aici, în timpul lucrărilor și o sculptură în marmură, modernistă, care reprezintă spargerea gheții de pe fluviul St. Laurent.

Secțiunea dedicată inuiților și Primelor națiuni

cuprinde mai multe vitrine unde sunt expuse machete

și statistici.

Secțiunea dedicată istoriei recente, mult mai cuprinzătoare, expune printre altele modelul primei Habitation construită de Champlain

apoi, cheresteaua – una dintre bazele pe care s-a construit Canada, în afară de pește și blănuri

și diverse obiecte reprezentative, cred

oglinzi

iar la loc de cinste, bătălia decicivă de pe Cîmpia lui Abraham

în urma căreia englezii au cîștigat controlul asupra Canadei.

Secțiunea suplimentară, Ici Londre

și gata vizita de la muzeu.

Reclame

Read Full Post »

Bună dimineaţa, soare frumos! 🙂

Ieri am stat acasă şi am scris (adică am lenevit). Silvis a bucătărit. Robi a muncit. Dar astăzi mergem din nou, la plimbare.

Ne-a instruit Robi cum să ajungem la Aquarium of Quebec. Adică pe mine m-a instruit că Silvia este încă, adormită; pînă nu-şi bea cafeaua… Mi-a făcut Robi diagrame, scheme, faceţi aşa şi pe urmă aşa, eu nu pricep, neam 🙂 Bine. Atunci uite cum faceţi: luaţi taxiul şi cînd vă suiţi în maşină mă sunaţi pe mine să vorbesc cu şoferul. Ok!

După ce Robi îşi vede de treburile sale şi n-o mai poate auzi, Silvia: – da’ io’ nu vreau la acvariu; nu-mi plac acvariile. Eu: – da? da’ la acvariul de la Basel, ţi-a plăcut? – Acolo nu era acvariu, era grădina zoo 🙂

E clar că nu vrea la acvariu pentru că este cam departe de mijloacele de transport în comun şi nu prea are chef, aşa, de dimineaţă, să facă o excursie prin pădure urcînd şi coborînd dealuri; – că la dus poate că găsim taxi, da’ dacă la întoarcere nu găsim?

N-am nimic împotrivă şi hotărîm să mergem la Musee de la Civilisation, pe lîngă care am trecut de atîtea ori. Caut la catastiful, c a n a d a, editat de ziarul adevărul în 2010, de unde citez:

„Amenajat într-o superbă clădire modernă, Musee de la civilisation oferă vizitatorilor săi pînă la 12 expoziţii o dată. Minunat integrat în textura urbană a Oraşului de Jos, muzeul încorporează o Maison Estebe (casă specifică arhitecturii de atunci) din secolul al XVIII-lea. În spaţiosul hol de la intrare, o sculptură şocantă, din beton, evocă ruperea gheţii, primăvara, pe cursul lui St. Lawrence. Expoziţiile permanente vor stîrni curiozitatea oricărui interesat de ce anume determină identitatea Quebecului. Ele trasează istoria New France pînă în zilele noastre şi prezintă amănunţit stilul de viaţă al indigenilor provinciei. Din puzderia de obiecte expuse, unul remarcabil este La Barque, o ambarcaţiune care a fost descoperită pe actualul sit al muzeului, în timpul construirii acestuia. Numeroasele expoziţii temporare înfăţişează elementele caracteristice ale civilizaţiilor din toate epocile şi colţurile lumii.”

Mi se pare foarte atractiv!

Numai că acuma, privirea mi-a fost atrasă de un pachet de ţigarete, cumpărat Robi ştie de unde. Se numeşte John Player, conţine 25 de tubuleţe de hîrtie foarte scurte, prevăzute cu filtru, umplute cu iarba dracului. Nu mă tentează DELOC, eu din data de 1 septembrie pînă acum, am fumat după cum urmează: între 1şi 6, zero, pe data de 7 una, pe 8 două, pe 9 trei, pe 10 am uitat, dar sigur sub zece, iar din 11 şi pînă astăzi, 15 septembrie, sunt iar, la zero! 🙂 Mai ştii? poate că… Pentru orice eventualitate, mi-am rezervat totuşi un pachet de Kent din cele cu care am venit din ţară şi din care mai avem numai vreo trei. Dacă aş fi fumat şi eu în ultimele două săptămîni… 🙂

Şi da, şi pachetul de ţigarete de aici, are acele hidoşenii expuse la vedere. Oare de ce n-or pune şi pe etichetele de alcooluri proaste etichete de avertizare? Dar pe etichetele de dulciuri, de ce nu este pus la loc vizibil pericolul de obezitate? Dar pe locurile de expus moaşte, de ce nu este expus pericolul de tîmpire a populaţiei care se tîrăşte în genunchi?

Dar şi iară dar. D’aia!

*

Am ajuns la muzeu. Spaţios, luminos (numai la intrare), atmosferă destinsă. Mergem la casele de bilete, mă uit ce mă uit şi nu mai vreau să încerc conversaţii absurde. Îl sun pe Robert, acesta vorbeşte la telefon cu o funcţionară, apoi, vorbeşte cu Silvia şi ştim ce avem de facut.

Ce să spun, mare lucru! Muzeul propriu zis costă 17 dolari de persoană, iar dacă vrei şi la expoziţia suplimentară, plăteşti 22 de dolari în total. Sunt reduceri pentru tineret, dar, nu şi pentru pensionari. Am primit etichetele care atestau ce şi cît am plătit (cerberii au verificat de cîteva ori să nu existe intruşi!) le-am lipit pe haine la vedere şi am început vizita. Am luat-o cam la întîmplare, nici nu erau indicatoare cu ce să începi şi cu ce să continui, dar, să trecem. După ce am dat roată la tot ce aveau de expus şi arătat, am priceput cam aşa ceva: muzeul de bază permanent (pentru care plăteşti numai 🙂 17 dolari) este compus din două secţii, respectiv istoria Primelor Naţiuni, pe de o parte, şi istoria zbuciumată a Canadei de cînd a descins omul alb pe aceste meleaguri şi pînă acum, în ordine cronologică, pe de altă parte. Exponate originale (puţine), diorame, foarte multe fotografii şi la fel de multe plasme cu imagini filmate; dacă aveai chef de explicaţii suplimentare puteai să ceri gratuit 🙂 căşti în diverse limbi.

În secţia Primelor Naţiuni sunt expuse piese de îmbrăcăminte şi obiecte originale folosite de indigeni, apoi mai multe machete ale colibelor şi corturilor, şi foarte multe fotografii. Pe nişte coloane verticale de lemn sunt prezentate principalele triburi şi datele celui mai recent recensămînt.

Citez din cartea menţionată anterior:

Inuiţii

„Locuitorii din Arctica sunt probabil cel mai distinct popor indigen al Canadei. Pînă de curînd li se spunea eschimoşi (mîncători de carne crudă,  n.m. tibi) deşi termenul folosit astăzi este inuiţi (singular inuit), ceea ce pe limba lor înseamnă simplu, oameni. Inuiţii depind, tradiţional, de resursele mării, în special de mamiferele marine ca balena, foca şi morsa (…) Ei străbat arii vaste din tundră pentru a profita cît mai mult de aceste resurse. Marea schimbare din viaţa lor a survenit în timpul celui de-al doilea Război Mondial şi al Războiului Rece, cînd Arctica a căpătat o nouă însemnătate strategică, iar construirea aeroporturilor şi a staţiilor radar în zonă a declanşat impactul inuitului cu civilizaţia din afară, inclusiv cu angajarea remunerată. (…) Deşi mulţi inuiţi încă se mai bucură de a fi „pe teren” şi vor continua lungile lor călătorii de vînătoare de animale, de vînătoare de foci sau de pescuit, baza căminului lor este acum, satul. Mulţumită sateliţilor, televiziunii, serviciilor de telefonie, ei beneficiază de majoritatea facilităţilor vieţii moderne, deşi comunitatea lor se poate afla la mii de kilometri distanţă de centrele comerciale. Oraşele mai mari sunt deservite de curse aviatice frecvente. (…)

Primele Naţiuni

Ceilalţi locuitori originari ai Canadei, Primele Naţiuni, cum sunt ei numiţi astăzi, sunt cei care obişnuiau să fie numiţi indieni şi care, spre tot mai marea lor nemulţumire, încă mai sunt administraţi în conformitate cu Acordul Federal Indian. Deşi ei aparţin multor etnii diferite, fiecare cu limba şi cultura proprie, în zilele noastre şi-au găsit o cauză comună în a-şi afirma identitatea. Acţiunile lor politice s-au concentrat pe smulgerea controlului asupra sistemului lor educaţional de la guvernul federal şi înfiinţarea de şcoli cu control local, care să reflecte limbile şi culturile lor aparte. Rezervaţiile stabilite iniţial pentru a separa Primele Naţiuni de non-indigeni au devenit acum temeiul revendicărilor de extindere a teritoriului. Pentru mulţi etnici ai Primelor Naţiuni, acţiunea politică este privită drept cea mai bună cale de a repara unele dintre nedreptăţile trecutului, în special acelea create de un sistem de şcoli-internat care au smuls cu forţa copiii din ceea ce era considerată influenţa negativă a părinţilor şi a comunităţilor lor native.”

Ar mai fi de spus că în cadrul celor peste 3000 de rezervaţii, în care indigenii vorbesc peste 50 de limbi, sunt frecvente bolile şi alcoolismul dar sunt înregistrate din ce în ce mai des exemple de tineri care-şi continuă studiile în licee şi universităţi. Mulţi dintre indigeni au renunţat la droguri şi la violenţe. De remarcat este şi faptul că sunt mulţi artizani indigeni care produc obiecte de artă de bună calitate care se vînd cu preţuri pe măsură.

*

A doua secţie expune într-o manieră mult mai bogată, mult mai multe obiecte, costume şi maşinării de uz industrial, şi cronologia zbuciumatei istorii a dezvoltării Canadei, de la primele contacte ale coloniştilor cu indigenii, pînă în zilele noastre.

Senzaţia de încremenire în timp(uri) specifică tuturor muzeelor domină, chiar dacă muzeografii au încercat să prezinte lucrurile într-o dinamică accentuată.

Citez cît se  poate de succint din capitolul Istoria Canadei:

„Vastul teritoriu care rămăsese necunoscut aşteptînd să fie supus de europeni, era deja un complex mozaic cultural, leagănul unor popoare la fel de variate şi de bine individualizate ca şi acelea de pe Bătrînul Continent de peste Atlantic. Densitatea populaţiei era mică, să fi fost în total vreo 300.000 de locuitori înaintea  perioadei de contact cu europenii, dar toate regiunile ţării erau ocupate de oameni extrem de bine adaptaţi la resursele specifice diferitelor zone. Probabil cu vreo 20.000 de ani în urmă (…) primele fiinţe omeneşti venite să trăiască în Canada au fost vînătorii siberieni (…) care au fost urmaţi de valuri succesive de imigranţi. Printre aceştia, cu vreo 5.000 de ani în urmă, s-a aflat şi primul popor inuit. (…) În pădurile de la sud, locuiau alţi vînători, membrii triburilor Silvei. (…) Mobilitatea lor consta în folosirea acelui artefact, canoea din scoarţă de mesteacăn, lesne manevrabilă şi pe uscat. (…) În Valea St. Lawrence, irochezii au dus o viaţă mai aşezată, construind sate (…) şi cultivînd porumb, fasole şi dovlecei. (…) Erau duşmanii de moarte ai indienilor Huron, a căror seminţie au şi exterminat-o, şi intrau frecvent în conflict şi cu francezii. (…)

Primii europeni

Împuterniciţi de suveran, care le-a cerut să raporteze totul despre descoperirile lor, John Cabot (1450-1498) şi (mai apoi) Jacques Cartier (1491-1557) au intrat în istorie ca descoperitorii Canadei (…) la 24 iunie 1497. Dar. (…) Mai multe saga scandinave medievale povesteau despre aventurieri ca Leif Eriksson (de prin secolul al X-lea sau al XI-lea care au coborît din Groenlanda şi au găsit un pămînt cu viţă de vie şi lemn din belşug (…) Dar este posibil ca pescarii basci şi britanici să fi descoperit apele bogate în cod din jurul insulei Newfounland mai înainte de călătoria lui Cabot. (…)

Contactul lui Cartier cu noul continent a fost mai de durată. După ce a debarcat pe Insula Prince Eduard, (…) i-a întîlnit pe irochezi (…) lîngă actualul Quebec City. Au vorbit prieteneşte şi au glumit, dar cînd Cartier a înălţat pe ţărm o cruce uriaşă purtînd blazonul regelui Franţei, gazdele sale au declarat că pămîntul era al lor, şi nu era de dat. (…)

Pentru următoarea jumătate de secol, interesul european pentru Canada s-a mărginit la peştele cod. (…) La începutul secolului al XVII-lea, interesul francezilor pentru noul pămînt a căpătat un nou impuls – pentru blănuri.

(…) Încă o dată s-a acordat sprijin regal unei expediţii. În 1603, omul care va fi privit ulterior ca Părintele dominionului New France, Samuel Champlain (1567-1635) a primit indicaţii să supravegheze St. Lawrence (…) în 1608, Champlain a fondat o (altă) garnizoană fortificată numită Habitation, la picioarele unei stînci mari, cu vedere la St. Lawrence, într-un loc numit de irochezi, kebec, sau, îngustarea apelor, (…) care era destinată să devină capitala viitoarei New France.  Am început să pricep de ce-s francezii, atît de încăpăţînaţi să menţină în Quebec, limba franceză: nu pot uita, şi nici nu trebuie să uite, moştenirea Marelui Champlain. Şi-mi place că au spiritul războinic al irochezilor cu care s-au ciondănit încă de pe vremea lui Cartier.

Cartier a revendicat Canada pentru Franţa, în 1534, iar în 1583, Sir Humphrey Gilbert (1539-1583) a revendicat Newfoundland pentru Anglia. Timp de două secole, englezii şi francezii vor duce o incomodă coexistenţă punctată deseori de hărţuieli, piraterie şi război.”

Închei aici citarea. Este mult prea mult de spus şi nu acesta este rolul jurnalului meu. De fapt, în decursul acestui jurnal am mai amintit destul de multe dintre etapele istoriei canadiene. De ce să le repet? Oricum, cei cu adevărat interesaţi, pot apela oricînd, la atoate-ştiutoarea, Wikipedia 🙂

*

Expoziţia oaspete este intitulată ICI LONDRE şi în aceeaşi atmosferă de clar-obcur (pe care o urăsc din răsputeri) prezintă la intrare un automobil de lux (nu-mi plac, nu le ţin minte numele), apoi, în acelaşi fel de vitrine de sticlă, diverse obiecte de îmbrăcăminte, alte fleacuri, iar în fotografii uriaşe cam cît un perete, diverse scene din viaţa Londrei. Las fotografiile să vorbească în locul meu, pentru că eu am rămas MUT de uimire 🙂

Bineînţeles, şi aici turul se încheie la buticul cu suvenire nelipsit, ticsit cu absolut tot felul de fleacuri imaginabile, la preţuri neruşinat de mari. În timp ce notez pe scurt ce-am văzut în acest Muzeu, Silvia dă tîrcoale prelungite printre mărfurile expuse, doar doar, o dibui nişte cadouri pentru colegele de serviciu şi pentru vecinii la care am lăsat cheia, în caz că… Nu ne-au sunat pînă acum, deci, lipsa veştilor, veşti bune. 🙂

Read Full Post »

Final de zi

Am ajuns acasă la Robert. Frigiderele (da, sunt două) sunt în doliu. Numai că tot încropim noi cîte-o cină din şuncă, brînză, roşii, ardei, ouă. Şi bineînţeles, bereeee. 🙂

A venit acasă şi Robi şi am povestit aventura orăşenilor la Montreal. Cînd a auzit cum ne-am tînguit cu s’il vous plait, la cassa de bilete la autocar, a rîs homeric şi ne-a spus că suntem mai ceva decît Hansel şi Gretel în Pădurea Misterioasă a Capetelor Ţuguiate 🙂 De ce n-am folosit GPS? Pentru că suntem vechi, băi, omule tînăr din Lumea Nouă. 🙂 A rîs de s-a strîmbat de aventurile noastre dar, a recunoscut că am scos-o la capăt în chip onorabil. Chiar ne-a certat că nu l-am sunat să ne dăscălească. Ştiu că se aştepta; că tot îi place să (ne) dădăcească 🙂

Am ajuns fix la jumătatea excursiei noastre din Canada. Mai avem de hălăduit încă trei săptămîni. Deocamdată, sorb ultimele picături de bere Heineken la doza de 0,500 pe care le-a descoperit Silvia la Montreal, ieri, şi mergem la nani. Aici este încă joi 13 septembrie, în romanica este deja vineri, sursele spun că mustăcel este pe făraş, ducă-se.

Bonne nuit! 🙂

Read Full Post »

Mulţumescu-ţi ţie Doamne, c-am mîncat, da’ iar mi-e foame 🙂 Cam aşa şi aici, la hotelul cu nume de armă sovietică, A2K (AKM). La micul dejun eu am păpat două felii de pîine unse cu unt şi am băut un ceai făcut cu pliculeţul şi cu zahărul aduse de-acasă (rezervele 🙂 ) iar Silvia şi-a preparat un ness cu material propriu; n-am folosit de la maghrebieni, decît apa fiartă. N-am spus încă dar, alăturat de A2K este un restaurant care afişează specific indian. N-am avut curajul să intru acolo, habar nu am cum este. O spun numai cu titlu de curiozitate. Cînd am spus în prima zi că vrem să mergem la masă, undeva, oare de ce fetele de abanos NU ne-au semnalat prezenţa acestui restaurant? Trecem peste chestia asta. Nu ştiu dacă aş mai reveni aici vreodată, mai degrabă nu, dar dacă-mi amintesc bine, culmea disconfortului am trăit-o în Turcia, chiar în Noaptea de Înviere, unde am fost cazaţi de o matracucă grasă şi nesuferită în cel mai jegos hotel pe care l-am văzut în viaţa mea. De atunci, am avut maaare grijă să evit serviciile agenţiei de turism, Cristian Tour. Cred că nici gratis n-aş mai merge cu agenţia asta.

Bon. Ne pregătim de plecare acasă la Robi, că pînă la plecarea acasă la romanica, mai e. Cam ştiu ce mizerie ne aşteaptă acolo, aşa că nu ne grăbim, DELOC!

Rîdeam de cei care merg pe stradă cu ochii ţintă în telefon. Iată că m-a ajuns şi blestemul acestora. M-am zgîit în tabletă pe stradă zilele astea, de nu-mi vine nici mie să cred. 🙂 GPS-ul mai are secrete pentru mine, da’ orişicît, s-a mai dăşteptat o ţîră şi ţăranu’ de orăşanu’ 🙂 Da’ să merg pe stradă şi să mă conversez pe FB, asta NU! Am mai intrat aşa, de curiozitate de acasă sau de la hotel, am mai dat cîte un like la unele postări, dat atît.

Am mai intrat pe Marginalia, pe Actual 24, pe G4Media şi pe Politeia lui Teofil, Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească. Mare om, mare caracter, mare patriot adevărat, nu ca muhaielele astea de mucava care maimuţăresc democraţia în timp ce masacrează în cel mai pur stil bolşevic, statul de drept din România, care începuse de bine de rău să se înfiripeze, prin strădania unor procurori şi a unor judecători integri. Eu tot mai sper aşa, ca tontu’ că nu le va ieşi mişeilor, pasienţa asta. Chiar nu cred că România va avea soarta Turciei erdoganizate. Nu-s profet, doar sper. Oricum, dacă tot am spus că nu-s profet, să spun ce ştiu eu că este un profet; adică faptul că acesta, departe de a ghici viitorul, interpretează corect prezentul. Şi nu este deloc puţin lucru să înţelegi vremurile în care trăieşti şi eventual să-ţi iei măsuri de prevedere pentru viitor.

Suntem în autocar. Am ajuns cu trei ore înainte dar n-am avut noroc să prindem locuri la busul de la ora 10 sau 11. La cel de la ora 12 ar fi fost ceva dar, nu merge direct la Quebec şi decît să ajungem aiurea, mai bine aşteptăm autocarul de ora 13 pentru care avem locuri rezervate. Unde ne grăbim?

Autogara este mare, 18 linii de plecări / sosiri, sunt inclusiv curse către SUA, de exemplu la Boston. În permanenţă cîţiva oameni lustruiesc scaunele şi fac podeaua de ciment, lună. Este adevărat, este foarte curat dar, la WC nu funcţionează lavoarele. Am găsit cu chiu cu vai o ţîşnitoare, mă folosesc cumva de ea, mă rog, asta e.

N-am stat chiar degeaba trei ore aici. Măcar am prins locurile din faţă, din dreapta şoferului, aşa cum mi-am dorit, şi voi putea să fac cîteva poze de pe podul acela foarte înalt, că la venire, vremea urîtă nu m-a inspirat.

Înainte de ambarcare, stăteam pe nişte scaune şi s-a aşezat lîngă noi, o tînără arăboaică. M-a întrebat prin gesturi care-i parola pentru internet. Este WI FI gratuit dar eu nu ştiu parola lor pentru că folosesc telefonul lui Robert. Nu m-a dus mintea să-i ofer acces de pe tableta mea 😦

Fata aia tot încearcă şi nu reuşeşte. Văd un agent de pază care se apropie iar fata izbucneşte în lacrimi. Era o imigrantă care a pierdut persoana de legătură şi nu ştia ce să facă în continuare. Aproape o oră a durat pînă au descurcat-o doi angajaţi ai autogării. Dar, au reuşit! Din nou, o mostră de civilizaţie. Am văzut-o pe fata respectivă urcîndu-se fericită într-un autocar, ajutată la valize de agentul de pază. Vă imaginaţi aşa ceva la romanica?

Am pornit la drum. Un amănunt: nici şoferul de taxi de alaltăieri, nici şoferii celor două autocare NU ne-au presat cu centurile daaaar, disciplinată de Robert, Silvia s-a agăţat de nesuferitele acelea de maşinării de amorţit umărul şi stomacul. Eu le-am fentat! 🙂

Am văzut la un moment dat, unde ajungeam cu autocarul de ora 12: într-un oraş, Drummondville, către care ne abăteam de la ruta principală cu 32 de kilometri. Dacă socotesc şi timpul de staţionare acolo, am fost inspiraţi să nu mergem cu acel autocar.

În sfîrşit, ajungem în Quebec, dar ia staţia de autobuz 35 E către Levis, de unde nu-i 🙂 Adică e, dar nu şi autobuz la ora asta. Sau cam aşa ceva. Şoferul mi-a spus ceva din care am înţeles că mai bine luăm un taxi. Ceea ce am şi făcut. A trecut un taximetru, l-am oprit, şoferul pune valiza în portbagaj şi începe comedia 🙂 Spun adresa, o şi arăt scrisă ca să nu existe erori de interpretare, şoferache mimează neştiinţa. Întreabă şi la dispecerat, nici ei nu au auzit de adresa noastră, aflată repet, la 8 km. de Quebec. M-am prins că vrea să ne plimbe, îl sun pe Robert care găvăreşte cu taximetristul, care în fine, ştie unde să ne ducă 🙂 Şi am mai şi scos GPS-ul la intimidare. Pînă la urmă, şoferache cade la taclale cu noi. Îi spunem că Robert este aici de opt ani, iar el ne spune că are un prieten român care este la fel ca el, şofer de taxi. Eu cred că şoferache a învăţat de la romînaş şmecheriile, dar, Robert mi-a spus că de fapt, este invers. Ce să mai cred?

Ştiţi vorba ceea cu există trei feluri de oameni, adică oameni buni, oameni răi şi şoferi? Ei bine, la capitolul şoferi cei mai nesuferiţi, mai îngîmfaţi şi mai hoţomani, sunt taximetriştii. Rar cîte unul mai de ispravă, aşa ca vecinul nostru care ne duce la aeroport şi ne aduce acasă.

Read Full Post »

Excelentă observaţia lui Silvia, apropo de şoferul român căruia nu-i place Canada: – da’ nici nu pleacă înapoi, la foamea din romanica 🙂 De fapt, Silvia mi-a semnalat multe lucruri pe care eu le-am consemnat de parcă mi-ar aparţine 🙂 Şi tot Silvia mi-a spus la Metrou, prima dată cînd călătoream înspre hotel: suntem vînaţi. Nu ştiu dacă am fost vînaţi sau nu dar, este plină Canada de figuri dubioase de asiatici, de africani şi de arabi. Şi nu mă refer  la etnie sau la rasă. Mă refer strict la figuri dubioase. Chinezii au chiar propriile lor cartiere. Mi-a spus Robert că este nevoie de ei (arabi, asiatici, africani) pentru că sunt multe munci pe care canadienii le refuză. De exemplu, la hotelurile mici unde nici salariile nu pot fi prea mari. Şi exemple, mai sunt. Apropo de vînătoare, am avut şi eu la un moment dat această senzaţie tot în preajma metroului, cînd am scos tableta ca să caut un magazin alimentar. Cam prea insistent se uita un tuciuriu la mine şi la tableta mea. Noroc că erau mulţi oameni prin preajmă şi nu s-a întîmplat nimic. Şi am mai văzut tot în faţa metroului, un drogat destul de agresiv care cerşea; vai de capul său de băiat tînăr distrus pe altarul unui viciu cumplit. Cred că a înebunit lumea de tot. Sunt interzise ţigările dar este acceptat tacit, consumul de droguri. Care tabagic a fost vreodată agresiv cu semenii? Eu n-am auzit  aşa ceva. Chiar şi alcoolicii, rar ajung în starea de a deveni agresivi.

Dacă regret ceva, este că am ratat oraşul de sub oraş. Am văzut la un moment dat o promenadă subterană cu vreo două magazine, o cafenea şi grupuri sanitare, dar care nu părea să aibă legătură cu cei 32 de kilometri de oraş subteran. Să fie deschis numai cînd vremea este nefavorabilă, nu prea cred. Îmi lipseşte? Da. Motiv să revenim 🙂

Se pare că Silvia a descoperit ceva care ar fi avut legătură cu acel oraş rîvnit. Dar nu este sigură şi nici timp nu mai avem. Oricum, nu-i place Montreal. Prea mare, prea dinamic, prea mult se construieşte, prea multă agitaţie. Chiar şi şoferul român spunea că mult mai frumos şi mai curat este Quebec. Ce să spun eu contra? N-am ce.

Ce-am mai observat este că în locurile fără semafoare (şi chiar şi în cele semaforizate), pietonul este suveran! Nimeni nu-l clacsonează, nu-l înjură, nu-l agresează. Toţi şoferii au răbdare şi zîmbesc politicoşi. Civilizaţia s-a obţinut în urma unui proces îndelungat în care NIMENI nu a făcut rabat de la lege. Frica de TICHET a impus respectul faţă de lege. Repet, amenda poate ajunge la zece mii de dolari, iar suspendarea permisului de conducere,  te face pieton pentru DOI ani!

Altă remarcă a Silviei – vîjjjj în stînga, vîjjjj în dreapta, maşinile de pompieri, chiar dacă nu se vede pe nicăieri vre-un incendiu. Aşa şi e! Probabil că se deplasează preventiv, ca într-un soi de exerciţiu permanent.

Revin la această minunată incursiune în Lumea Nouă facilitată cu largheţe de fiul nostru (ne-a pus la dispoziţie un card…). Am vizitat Quebec – şi o vom mai face – am avut formidabila experienţă de la Niagara, am vizitat minunata Ottawa iar acum, tocmai încheiem excursia de la Montreal. Nu mai vrem şi la Toronto. Montrealul ne-a ajuns, deşi, aici am reveni măcar pentru Under ground City care există, numai că ţăranu’ de orăşanu’ l-a ratat din vina sa. Nici cine ştie ce obiective turistice nu pare să aibă (ARE) Toronto, dar mai bine tac pentru că nu vreau să mă comport ca vulpea care nu ajunge la struguri 🙂 Spun numai că imaginarul meu turistic apropo de Lumea Nouă este deja, satisfăcut. Mai avem de hălăduit pe aici vreo trei săptămîni, vedem noi ce vom face, dar, faptul că suntem împreună cu fiul nostru după atîta vreme (opt ani şi jumătate), este deja, destul. Nu mi-am format o părere despre întreaga Canadă, este foarte greu să vizitezi o ţară cît un continent în cîteva săptămîni.

Revin la A2K, hotelul acesta despre care am citit nişte referinţe pe internet. Cică ar fi construit în stil victorian şi este foarte atent restaurat. Trebuie să recunosc că chiar dacă sunt minuscule, camerele-s curate şi foarte ieftine. Este hotelul perfect pentru cei care nu au dare de mînă dar vor să locuiască cîteva zile, în inima oraşului Montreal. Repet, 80 de dolari pe zi cu taxe cu tot, este puţin chiar şi pentru ţări mai sărace (un dolar este egal cu trei lei). Desigur, oricine iubeşte confortul, nici eu nu-l resping dar, pînă voi cîştiga la loto, ştiu să-mi măsor lungul nasului 🙂

Gata şi pentru azi. Mai este şi mîine o zi. Am căzut de acord cu Silvia că nu vrem să locuim în Montreal. Şi iară înţeleg de ce Robi preferă o viluţă în Quebec. Ştiţi ceva? Dacă Silvia decide să părăsim România, o voi urma deşi, eu nu m-aş da dus din ţară, încă. Nu pînă nu voi vedea că ticăloşii plătesc pentru fărădelegile comise.

Read Full Post »

După ce-am bifat cele două obiective şi după ce-am ospătat o ţîră la o terasă fără pretenţii, am reluat bus 715 spre hotel. După cîteva staţii văd pe indicatorul autobuzului: B-dul Rene Levesque. Am şi ajuns? Eu cred că nu, Silvia mă ia la vale şi zice că  da. La prima staţie, coborîm. Ne reîntoarcem la Rene Levesque. Şi natural, vine şi dilema: în ce direcţie trebuie să mergem? Că-s două. Reţinusem scris! ca să nu am dificultăţi de pronunţie, că hotelul cu nume de armă sovietică, A2K, este la nr. 1475. Mă uit pe o clădire, văd numărul 375. Natural, începem să mergem către numerele ascendente. Şi mergem şi mergem şi peisajul devine din ce în ce mai puţin familiar. Scot tableta, GPS îmi arată că într-adevăr suntem pe Rene Levesque, îmi arată şi locul de domiciliu (hotelul) dar tot nu ştiu încotro s-o luăm. Întreb o doamnă care-mi confirmă că mergem în direcţia bună. Mulţumim dragă doamnă, mai mergem ce mai mergem, simt că nu e bine. Mai întreb o tinerică amabilă, scoate şi ea un telefon dăştept, gipieseşte şi ne trimite în direcţia contrară. Hait! Ce ne facem fetelor? Încotro să mergem, frate. Mă joc puţintel cu logica şi fie ce-o fi. Mă uit în stînga şi văd un pod care nu prea era în peisajul de lîngă hotel. Probabil că mergeam înspre fluviu, adică înspre Vieux Montreal, iar. Deci decid să facem stînga-mprejur şi cu pas de inspiraţie, înainteeeee marş! 🙂 Şi iaca: mergem mergem mergem şi în sfîrşit, locurile încep să devină ceva mai familiare, ceva mai apropiate, de ceea ce ştiam. Turnurile sunt din ce în ce mai dese. Deci, înainte. De data asta, tinerica a avut dreptate dar nici prin cap nu-mi trece să cred că doamna mai în vîrstă a greşit. De ce? Pentru că brusc văd pe o clădire o inscripţie: B-dul Rene Levesque EST nr. 320 / B-dul Rene Levesque VEST nr. 320. Abia acum mi-a picat fisa: tembelul de primar a împărţit acest bulevard lung lung lung în două bucăţi şi le-a numerotat identic; de la 1 spre 1475 est şi tot de la 1 spre 1475 vest. Şi iată cum din cauza acestui amănunt, ştim pe dinafară întregul bulevard care pare a fi principalul bulevard al Montrealului, de la un capăt la celălalt. (pare, dar nu e 🙂 ) Sper că tembelul de primar a sughiţat că l-am boscorodiiiiit 🙂

În sfîrşit, recunosc pe deplin locurile: iată St. Patrick, iată Maria regina lumii şi nu după prea multă vreme, iată şi locul nostru de popas, A2K, pompos denumit hotel. În afară de faptul că-i ieftin şi ultracentral, n-are nici-o calitate. Nici una. Probabil că la parter plus trei etaje cît are, este păstrat ca un contrast grăitor între ce erau odată clădirile pe aici şi cum arată acum noile turnuri care ţîşnesc înspre nori şi după ce îi străpung, rîd către soare. Aveam în plan ca după o scurtă siestă să mergem în oraş pe înserat. Eu vreau, dar excursia nedorită mi-a cam băgat picioarele în grevă 🙂

Am însoţit-o pe Silvia în căutare de ceva bericioaică, imposibil de găsit un magazin aici în Montreal, dacă nu ştii. Şi cum am uitat să-l întreb pe Daniel, şoferul român de pe bus 715, unde găsim un magazin alimentar, va cumpăra Silvia ca şi ieri seară, de la un butic, bere Heineken la 0,500 dar cu cinci dolari doza. Ştie bine Robi ce spune cînd vorbeşte de excroci 🙂

Greşeala noastră a fost că nu am reţinut că bus 715 se învîrte  prin Montreal şi intersectează Rene Levesque de mai multe ori. Noi trebuia să coborîm la intersecţia cu strada Peel, aflată la 200 metri de hotel. Asta e. Data viitoare vom şti, numai că mîine plecăm la Levis, la Robert acasă. De bine de rău, putem spune şi despre Montreal: am fost (şi) acolo 🙂

Read Full Post »