Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 15 octombrie 2018

Odată ieşiţi afară, la soarele generos, care ne încinge în ciuda unui vînticel rebel, ne îndreptăm, cum altfel? spre magazinele de suvenire 🙂

Am ieşit din catedrală coborînd o frumoasă scară de beton şi ne-am îndreptat spre o fîntînă arteziană în mijlocul căreia tronează firesc, Sfînta Ana.

Drept în faţă se vede un han la care trag mulţi pelerini veniţi din toate colţurile lumii şi un restaurant.

Pe dreapta, se vede o străduţă pe care după ce o traversezi, ajungi la trei magazine de suvenire laice.

În stînga, după ce traversăm o cale ferată ajungem în faţa altui magazin de suvenire şi la o prăvălie evreiască unde contra a 13 dolari poţi vedea diapozitive (sau cam aşa ceva) din Jerusalim. Mulţumim frumos dar nu, noi am fost şi am văzut Ţara Sfîntă pe viu. N-aş plăti atîta pentru nişte imagini, nici dacă aş fi murit şi înviat ca Lazăr 🙂

Iată şi un tren format din două vagoane, care după ce ne asurzeşte cu ţignalele sale, opreşte gîfîind, exact lîngă Catedrală.

– Dacă vreţi să reveniţi, puteţi lua acest tren din Quebec şi nu vă costă decît 150 de dolari. – De persoană? – Da. Nu spuneam eu că fără Robert, slabe speranţe să alungem şi aici? Trenul este scump, nu ştiu de ce, la fel cum a fost şi în Elveţia. Chiar şi raportat la salariile localnicilor, trenul este cam scump.

Traversînd către magazine, firesc, am călcat pe iarbă 🙂 amintindu-mi pentru a cîta oară, imbecila plăcuţă avertizoare din parcurile copilăriei mele.

Ce-mi oferă Silvia, la un moment dat? Un fruct cules dintr-un măr pădureţ. Iată deci, unde era Eva mea personală, ispitindu-mă. Chiar aicişa! 🙂

Tandemul a reintrat în febra cumpărăturilor. Cei doi sunt la magazinul de suvenire al Basilicei umblînd după ei ştiu ce. Mie nu-mi mai trebuie. Vorba ceea: ai văzut un astfel de magazin, le-ai văzut pe toate. Prefer să stau pe o bancă la umbră, mai scriu, mai privesc lumea şi mă bucur de vremea însorită, fin mîngîiat de o briză uşoară. Ce n-am reuşit? Să fotografiez un pescăruş. Asta e, poate altădată.

Deocamdată, aşteptînd  Tandemul (ştiu, am de aşteptat, că amîndoi sunt năzuroşi 🙂 ) văd în parcarea din preajmă (sunt două, una particulară) mai multe autocare; unele pleacă, altele tocmai sosesc. Basilica este vizitată de foarte mulţi turişti (cam un milion anual) şi nu pretinde taxă, cum fac altele.

Trecem iar prin această localitate. Vile vile şi iar vile şi nici-un magazin.

– Cum îşi fac localnicii aprovizionarea? – Păi, o dată pe sptămînă de la Quebec. Poate chiar la două săptămîni. Sunt adepţii congelatorului. – Chiar şi pîinea o mănîncă din congelator? – Păi, da.

Nu cred că mi-ar plăcea aşa ceva deci, NU ne vom muta aici 🙂 Serios vorbind, nu mi-ar plăcea o astfel de viaţă. Sînt eu cam ţăran de felul meu dar, ceva mai citadin decît sătean. Tata a fost primul din neamul nostru care a lepădat opincile şi obielele pentru pantofi şi pentru ciorapi. Ba, o vreme, deşi purta pantofi, nu renunţase la obiele. Eu n-am folosit aşa ceva, m-au scutit de plăcerea asta 🙂 Despre Robert, cred că habar nu are ce-s acelea, obiele. Chiar, mai ştie cineva?

Hai mă, că m-am grăbit. Uite, au şi magazine: pizerie, barber shop, servicii funerare, or mai fi şi altele, mai ştii?

Bon. Am ieşit la autostradă şi direcţia Quebec. În dreptul localităţii Îngerul păzitor, în loc de pasaj, semafor. Huo 🙂 Mai mergem ce mai mergem, o altă localitate, alt semafor. Huo 🙂 Firesc, aglomeraţie.

Am mai văzut aşa ceva, prin Turcia, mai de mult, acum vreo şapte sau opt ani. Or fi remediat problema? Sau n-au timp pentru că, Erdogan.

Am observat aici, în Canada, că în preajma marilor oraşe sunt zeci de firme care oferă tot felul de servicii. Nelipsite sunt peste tot, automobilele, care chiar nu au cum să lipsească, apoi enorm de multe rulote şi autorulote (melci cu supraviteză 🙂 ) Să fie canadienii turişti chiar de împătimiţi? Aşa se pare. Oricum, Robert a deprins de pe cînd era mititel, acest nobil microb 🙂 Şi am mai remarcat la Robert că este foarte bine informat cam despre toate. Ar putea să fie ghid profesionist oricînd dar, nu cred că este interesat de aşa ceva.

Iar suntem pe teren care ne este familiar. Am depăşit Cascada Montmorency pe dreapta, am trecut de podul către Ille d’Orleans pe stînga, în zare se văd zgîrie norii din Quebec. Am intrat în oraş şi iar vedem locuri care ne sunt familiare cum este şi Piaţa din Portul Vechi, unde oprim şi unde mai învăţ ceva: intri cu auto şi primeşti un bon; dacă nu cumperi nimic, la ieşire plăteşti staţionarea, plată de care eşti scutit, fie şi dacă ai cumpărat ceva, cît de puţin (bonul este ştampilat de vînzător).

Am trecut pe lîngă acea gară subtraversată de tunel. Se numeşte Gare du Palais. Este chiar lîngă piaţă şi aici opreşte şi bus 11. Bine de ştiut.

Pentru că nu i-a plăcut marfa din acea piaţă, Tandemul a pus la cale să mergem în altă parte: un magazin ţinut de ruşi, care închideau astăzi duminică fiind, la ora 17. Deci talpă la podea că vremea se cam apropie. La o intersecţie, o tinerică se învîrtea pe lîngă maşini cu un pahar de plastic în mînă. N-am văzut pe nimeni miluind-o. Dar nici bruscînd-o. Pur şi simplu, o ignorau. Şi mi s-a strîns inima. Dacă o fi vreo compatrioată?

Magazinul lui Vladimir; chiar aşa se numeşte – chez Vladimir – nu-i deloc prea mare. Poate cam 20 sau 25 de metri pătraţi. Delicatese fine, scrie la intrare. Mare parte chiar sunt, mezelurile de exemplu. Nu ştiu de ce am io’ o fixă cu perizeru’. Ştiu că acum nu se mai găsesc mezelurile copilăriei mele fără aditivi, fără E-uri sau mai ştiu eu, ce. Dar. Tot le mai cumpăr cîteodată, măcar să nu le uit gustul. 🙂 Ei bine, am cumpărat de la Vladimir o felie de parizer groasă de un deget şi parol că a fost la fel de bun ca cel de pe vremuri! Şi mai are Vladimir pe rafturi tot felul de borcane cu zacuscă şi alte chestii asemănătoare, borcane cu dulceţuri şi cu miere, conserve fine de peşte (bune bune bune) şi alte chestii îmbietoare. Cum de lipseşte tocmai votca? Mister 🙂 Tandemul voia de fapt, nişte varză, ca să construiască Silvia neşte sarmăi ca la moldovenia, bre 🙂

Abia acum în drum spre casă am aflat cum se numesc cele două poduri care leagă Levis de Quebec. Podul de fier (cam ruginit) se numeşte Pont du Quebec, iar cel de beton se numeşte Pont Pierre Lapont. Am aflat. Şi? 🙂

Reclame

Read Full Post »

Robi aude orga şi ne spune că în Biserica de sus, este slujbă. Are dreptate, ca de obicei. Chiar dacă este aproape ora 13, mai prindem ultimele momente ale slujbei care începuse la ora 11,30. Intrăm în Basilique Saint-Anne-de-Beaupre şi ne lăsăm pătrunşi de fiorul transmis de orgă şi de cristalul vocii unui preot care captase atenţia pioasă a numeroasei asistenţe. Chiar la intrare, citesc pe un stîlp de piatră inscripţia potrivit căreia eram rugaţi să nu fotografiem sau să filmăm în timpul slujbei. Nu comentez dar, în alte locuri mi s-a permis acest lucru. Un cerber urmărea atent ca nu cumva ordinul să fie încălcat. Şi n-a fost. În fine…

Din nou, este foarte greu să descrii indescriptibilul. Orice comparaţie sau metaforă ai folosi într-un şir de vorbe care să zugrăvească cele văzute, ar fi insuficiente, dacă nu, chiar calpe. Îmi vine în minte vorba potrivit căreia o imagine face cît o mie de cuvinte. Cît adevăr cuprinde, această înţeleaptă zicală. Şi-mi mai aduc aminte şi vorbele unui scriitor celebru: Să spui ceva despre acest loc minunat ar fi curată prostie! a exclamat Charles Dickens cînd a vizitat Cascada Niagara, în 1842. Într-adevăr, marele maestru victorian al cuvîtului a continuat să remarce: cu greu ar putea fi cineva mai aproape de Dumnezeu decît aici! Ce-mi rămîne mie de spus?

Nu mi-am notat la faţa locului nimic, prea uluit de măreţia Catedralei ca să pot scrie ceva. Am făcut cîteva  poze imperfecte, am făcut şi cîte un clip de cîteva minute în ambele biserici. Îmi aduc aminte de-a valma, multitudinea de capele, şi enormul şir de confesionale aflate pe ambele laturi ale bisericii. Cred că este cel mai mare număr de confesionale pe care îl văd într-un singur lăcaş bisericesc. De ce atît de multe? Nu ştiu…

Apoi, atît Robert cît şi Silvia au depus rugăminţi scrise într-un registru colectiv adresate Venerabilului Pere Alfred Pampaloni, reazemul dependenţilor, sanctificat de Papa Ioan Paul al II-lea.

În biserica de sus, la capela închinată Sfîntului Anton de Padova (unde am fost), Silvia a scos cărticica sa de rugăciune şi s-a închinat şi rugat sfîntului, după care a urmat-o şi Robert. De cînd era doar un copiluţ, Robert a arătat o pioasă solemnitate în faţa celor nevăzute dar simţite numai de cei care cred. N-a exagerat totuşi, niciodată. Pios da, dar nu habotnic. S-a rugat şi el la Sfîntul Anton, ca şi Silvia. Eu nu mă mai rog de mult, pentru că ŞTIU că bunul Dumnezeu mi-a dat cam tot ce mi-am dorit. De ce să forţez nota?

Îmi mai amintesc că în toate stranele sunt cărţi bilingve, în care credincioşii găsesc toate textele slujbelor, putînd ţine ison prelaţilor, dacă vor.

Dar mai mult decît orice, m-a impresionat imensa luminozitate a altarului central. Apoi, am simţit nevoia să mă odihnesc puţin, la umbra unui copac.

Ca de obicei, citez din lucrarea c a n a d a:

„Traversează podul (venind dinspre Ille d’Orleans) şi ia-o la dreapta. După vreo 30 de km, intră în parcarea vizitatorilor pentru marea biserică de pelerinaj Basilique Sainte-Anne-de-Beaupre. Această basilică vestită este închinată sfintei protectoare a Quebecului şi atrage pelerini din toată America de Nord. Originea sa legendară coboară pînă la mijlocul secolului al XVII-lea, cînd marinarii bătuţi de furtună au fost scăpaţi de la piere rugîndu-se Sfintei Ana, mama fecioarei Maria. Au urmat apoi şi alte miracole şi tămăduiri, iar pe locul acesta s-au construit, succesiv, mai multe altare. Cel din prezent, magnific construit, a fost terminat în 1934 şi rivalizează cu marile catedrale.»

Acum, privind fotografiile, remarc că am omis să amintesc despre splendoarea Capelei dedicate Mariei, Capela Imaculatei Concepţii.

Read Full Post »

Eh, cam gata şi cu demonstraţia asta de turism extraurban. Unde mergem? Vom vedea 🙂 Pînă să vedem unde vom ajunge, iar începem să recunoaştem locuri pe unde am mai trecut. Doar suntem veterani, păi nu? 🙂

Iată tunelul de sub Gara Centrală, iată drumul către Ille d’Orleans, iată că am trecut şi de podul de fier către insula cu sfînţi unde nimeni n-a înjurat de nici-un sfînt, 🙂 iată că am trecut şi de cascada Montmorency. Chiar mă gîndisem la un moment dat că vrea Robi să mai cumpere ceva legume BIO de pe la fermierii locali 🙂 Neeee, nu ne face el una ca asta 🙂

Nu după prea multă vreme, cam treizeci de km. de la podul de fier, ne abatem de la drum şi intrăm într-o mică localitate, tipic rural-quebecoasă, spune Robert, care evident, ştie ce spune ca de obicei. Şi chiar NU glumesc! Chiar ŞTIE! Ştie inclusiv pentru că a mai fost pe aici. Sămînţa de turist…

Localitatea se numeşte Sainte Anne de Beaupres. Este o localitate mică, desigur plină ochi cu vile, vilişoare şi viloaie, parcă şi un castel în care se lăfăie primăria; ne plimbăm ce ne plimbăm şi mă bîntuie bănuiala că iar avem program de vizitat vila din pădure. Nici vorbă. Deocamdată, iar suntem undeva şi ajungem undeva 🙂 Asta este sintagma prin care Robi admite că ne-am cam rătăcit umpic 🙂 Apoi, Robi reprogramează GPS-ul şi deodată, vedem Catedrala!

Sincer, NU mă aşteptam ca într-o localitate atît de mică, să se fi construit o Catedrală ATÎT de mare! Are proporţii care pot face invidioase unele dintre cele mai mari catedrale din lume, sau măcar din Europa, şi NU exagerez deloc. Am văzut destul de multe dintre ele ca să ştiu ce spun. În primul rînd, este cea de a doua catedrală care este construită după principiul Biserică peste Biserică, aşa cum văzusem la Asissi. Numai că acolo, construcţia a fost făcută în acest mod ca să se ascundă trupul lui Francisc de Asissi, sărăcuţul, de hulpavii căutători/vînători de moaşte.

Aici, această catedrală a fost edificată în acest stil arhirectural, în mod deliberat. Nu cred că am fi ajuns aici dacă Robert nu ar fi venit cu noi. Voi spune ulterior, de ce.

Revin la această splendidă construcţie. Parcăm maşina şi ne ţinem după ghidul nostru, Robi 🙂 Coborîm cîteva trepte şi pătrundem într-o incintă nu prea înaltă dar spaţioasă atît în lungime cît şi pe lăţime. Din nou, sute de oameni pot lua loc simultan pe bănci. Apreciez cam pe la vreo opt sute.

N-am mai văzut astfel de ornamentaţie. Tavanul este pictat într-o culoare  azurie combinată cu alte culori care se îmbină în pasteluri lin mîngîiate de clar obscurul dătător de mister.

Clarificare: la biserici clar obscurul este benefic, la muzee mă scoate din papuci; preţul piperat nu justifică economii de lumină în lăcaşurile cultural laice. DELOC!

Revin la splendida catedrală care deja, m-a copleşit. Mergem de jur împrejur şi remarc scene din VT, îmbinate cu multe scene din Noul Testament. Sunt reproduse cele 14 opriri ale lui Iisus Hristos pe Golgota, am fotografiat cîteva şi voi ilustra spusele cu aceste imagini.

Dar. Cel mai mult m-a impresionat o reproducere a celebrei Pieta a lui Michelangelo Buonarotti, expusă în Basilica San Pietro, la Vatican.

Este vorba, dacă nu mă înşel, de prima reprezentare a Fecioarei cu Iisus, pe care a sculptat-o Michelangelo. Este după spusele specialiştilor, lucrarea de hotar dintre sculptura tradiţională a renaşterii şi modernismul simbolic. Această sculptură prezintă o femeie răpusă de tristeţe, care-l ţine în braţele sale obosite, pe fiul său, decedat prea timpuriu, la numai 33 de ani.

Ce MAMĂ nu este răpusă de tristeţe cînd ţine în braţele sale, trupul decedat al fiului său? Cum poate o MAMĂ să împace rolul său de perpetuare a vieţii, cînd ţine în braţele sale triste şi obosite, rodul pîntecului său, mort? CUM?

Ce au observat specialiştii? Faptul că marele Michelangelo, Maestrul  desăvîrşit al proporţiilor corpului uman, a sculptat picioarele lui Iisus, deosebit de lungi, în raport cu restul trupului. Specialiştii au interpretat această disproporţie, ca fiind începutul simbolisticii în sculptură.

Respectiv, lungimea picioarelui lui Hristos, simbolizează lungul drum pe care îl are creştinismul de parcurs, pînă ca lumea să fie pe deplin salvată, prin sacrificiul hristic. Nu mă pricep dar, îmi place această explicaţie. Mai ales acum, în aceste vremuri de accelerată secularizare, după ce au trecut aproape două mii de ani, de la răstignirea mîntuitorului. Numai că vorba Abatelui Andre Scrima: dacă va fi nevoie, vom coborî iar în grote, dar, flacăra credinţei, NU se va stinge, niciodată!

Probabil că Abatele Andre Scrima, a înţeles mai bine decît specialiştii în sculptură, că Maria, MAMA născătoare de Dumnezeu, NU era tristă, ci, resemnată. Ştia că fiul său a avut un destin care transcende relaţia mamă-fiu.

Read Full Post »

16 septembrie. Ne-am trezit, Robert plecase. Aseară făcusem nişte planuri, ceva de genul: cum ar fi să vizităm un hipermarket de care Silvia era interesată, iar din curiozitate, am spus că merg şi eu. Robert a spus că după, în timpul zilei, cumva, ne va recupera ca să ne ducă, el ştie unde, ca de obicei. Şi tot ca de obicei, s-a răsucit schimbarea. Mă sună, îi spun că mama încă se mai odihneşte; nu-i problemă dar, să-l sun după ce terminăm micul dejun. Noi nu ne grăbim deloc. Numai că el are planuri mari cu noi în ziua asta. Aşa că ne pomenim cu el acasă. Aşteaptă răbdător pînă îşi termină Silvia programul matinal 🙂 Eu le spun senin că-s gata de plecare în oricare secundă; şi-mi văd imperturbabil de scris, că aveam ce.

În sfîrşit, pornim la drum. Unde? Păi să vă arăt şi vouă o casă din pădure. Înţeleg imediat că în lipsa noastră, n-a mai avut răbdare şi a citit ce-am scris pe laptopul său. Foarte bine, chiar mă bucur.

Am înţeles că avea o întîlnire chiar la domiciliul unui om care locuia într-o astfel de vilă, român, pe care Robi îl ştie de vreo şase ani. Ieşim din Levis, ne cocoţăm pe una dintre nenumăratele autostrăzi din jurul Quebecului, intrăm pe nişte drumuri secundare şi oprim. Prezentări formale, nu avem de gînd să vizităm casa, ne mulţumim să o privim pe din-afară şi încerc să-mi imaginez cum aş trăi aici. NU reuşesc şi bună pace. Prea îs citadin. Loc frumos, pădure bogată, dar nu-i pentru mine aşa ceva. Poate că mi-ar plăcea o vilişoară undeva, dar nu în sălbăticie, unde aş fi megieş cu lupii şi cu urşii, chiar dacă veveriţele nu-mi displac de tot 🙂

Robert nu stă prea mult, apare, şi ne arată contribuţia sa la această pădure: acest copac şi acesta şi acesta, plus cele trei sălcii de pe malul lacului, sunt plantate de mine. Evident, pro bono. De ce nu mă mir?

Apoi, reintră pe şoseaua care mărgineşte fluviul St. Laurent şi merge şi merge şi merge; zeci de minute se perindă prin faţa ochilor noştri peisaje mirifice, cum în România, n-o să vedem prea curînd, poate niciodată, apropo de cea mai frumoasă ţară din lume. Spun eu că nu-i frumoasă? Eu măcar am străbătut  înainte de 1990, România cap coadă, iar acum, pot să fac nişte comparaţii, pe care cei care n-au ieşit din ţară, nu le pot face…

Am coborît sub cele două poduri care leagă Levis de Quebec şi pe o şosea riverană ne desfătăm ochii mai ales cu priveliştea de dincolo de fluviu.

– Iată, spune Robert, mai ştiţi locul unde v-am dus la acea belvedere, de unde v-am arătat Quebecul, înainte să mergem la Ille D’Orleans, pe podul acela de fier? – Daaaaa, spun orăşenii, în cor. – Mai ţineţi minte promenada amenajată în cartierul bogătanilor? – Daaaaa, spun orăşenii, în cor.

Trecem pe lîngă Promenade Samuel du Champlain. Aici vin mulţi quebecoşi să facă un pick nick tradiţional. Frumoase locuri pentru pick nick, dacă te-ai săturat de pădurea în care ai vila în care locuieşti. Pentru că, nu este aşa? pădurea oferă perspectiva perenităţii statice, în timp ce fluviul promite perspectiva parcurgerii unui drum către lumea întreagă.

Sunt şi locuri amenajate într-un soi de turnuri de fier, locuri care oferă imagini spectaculoase ale împrejurimilor de la înălţime, de deasupra copacilor care mărginesc şoseaua (care se află între pădure şi fluviu).

Vă puteţi închipui ceva atît de frumos?

Încet încet, locurile încep să ne devină familiare. Doar suntem veterani 🙂

– Mai ţineţi minte portul turistic? – Daaaa, spun babacii în cor. – Mai ştiţi Gara Fluvială? – Daaaaa, spun turiştii ocazionali, de zor. Mulţumit, Omul-Nou-Al-Lumii-Noi, surîde cu orgoliul satisfăcut. – Acum ştiţi de ce nu mai vreau la voi la romanica, printre alte motive, desigur. – Daaaaa, spunen noi, părinţii săi, convinşi. ŞTIM!

Read Full Post »

Am plecat de la muzeu. Este încă devreme, aproape de ora prînzului, dar, mai întîi, mai dăm o tură agale, pe străduţele de sub Castelul Frontenac, pe unde am mai fost cînd ne-am plimbat cu telefericul. Mergem pe străduţele înguste forfotind de turişti, către locurile care ne-au devenit deja familiare, cum ar fi de exemplu, Gara Fluvială. Nu ştiu de ce nu o pot denumi canadezii, simplu, PORT. Şi nici nu-mi pasă!

În Place Royale, lume adunată buluc. La ce se uită? Nu ştiu… Într-un colţ se află un restaurant italienesc, doldora de lume, iar către portul vechi coboară o stradelă străjuită de un bust de femeie; o indigenă.

Acum, privirea către o biserică îmi este uşor întreruptă de o statuie a lui Ludovic al XIV- lea.

Este vorba despre Notre Dame des Victoire, pe uşa căreia trona un anunţ: închisă pentru o ceremonie privată; pentru vizită, vă rugăm reveniţi. Ok, vom reveni.

Pînă să revenim, merită se citez din carte:

„Place Royale a fost trasată în 1688 pe locul ocupat în 1608 de grădina vestitei Habitation a lui Champlain şi, ca piaţă de mărfuri şi forum public, a constituit epicentrul vieţii din Quebec mulţi ani.”

Nu ştiu de ce dar, întregul oraş vechi este plin plin plin cu galerii de artă, iar pe străzi tot felul de artişti expun tablouri de mărime modestă pînă la miniaturi, mai mult în acuarelă decît în ulei, şi mai mult pe carton decît pe pînză. Pictură pe sticlă, n-am văzut.

Citez iar, din sus pomenita lucrare:

„pînă la începutul secolului al XX-lea, arta canadiană a fost puternic legată de modelele europene. Artiştii canadieni erau pregătiţi în tradiţiile şi tehnicile Vechilor Maeştri şi ale mişcărilor de artă contemporană din capătul celălalt al Atlanticului. Acest lucru nu i-a împiedicat, totuşi, să aibă inima deschică la caracterul special al peisajului canadian sau al locuitorilor săi. Prin ei, galeriile majore de artă ale ţării oferă o imagine cuprinzătoare şi fascinantă despre modurile schimbătoare în care artiştii au văzut această ţară. (…) O generaţie ulterioară de artişti, cu baza în Toronto, s-a hotărît să creeze o şcoală de pictură care nu doar să înregistreze scene canadiene, dar şi să reîntărească o identitate canadiană aparte. Autonumindu-se Grupul celor Şapte, ei au proclamat (…) în 1920 (…) că erau impregnaţi de ideea că o artă trebuie să crească şi să înfloreasacă pe un pămînt mai înainte ca ţinutul să devină o adevărată casă pentru locuitorii săi. (…)”

Bineînţeles, peste tot, alţi artişti ai străzii îşi fac datoria cîntînd cît cuprinde:  pentru toată lumea gratuit, iar pentru cei care-şi permit, în schimbul cîtorva  monede; celor cu dare de mînă, le oferă un CD la preţul de 20 dolari, iar la ofertă, două CD-uri la 30 de dolari. Am citit pe undeva, cîndva, că la New Orleans, capitala Jazz-ului, era un local care tot astfel îşi îmbia muşteriii! Dacă tot a venit vorba despre muzică şi despre artişti, se cade să amintesc că atît Celine Dion cît şi Shania Twain, sunt canadience. Ca şi excelentul actor, Donald Sutherland. Oricum, atmosfera este de tihnă şi de mulţumire sufletească, în ciuda forfotei care a pus stăpînire pe străzi. Iar vremea, ah, vremea, este pur şi simplu, mi-nu-na-tă!

Mergem ce mai mergem, „ievaluăm” (vorba unui sinistru de la un minister) 🙂 terasele şi în sfîrşit alegem una la care ne aşezăm. Cer ambele meniuri, şi în franceză şi în engleză, şi cerem ceva de papa. Silvia vrea o pizza uriaşă acompaniată de o bere pression, 🙂 eu vreau un tartar din muşchi de vacă, asezonat cu vin roze canadian. Delicioase, amîn-toate 🙂 Chiar m-aş putea obişnui cu vinul canadian! Nu mi-ar lipsi aproape deloc vinul franţuzesc, spaniol sau românesc. Dar. Tartarul a fost foarte picant (aşa l-am cerut) şi ce era să fac dacă limba îmi luase foc? Am mai cerut un pahar cu vin 🙂

La plată, aceeaşi dificultate cu maşinăria care extrage banii de pe card. Nu folosesc deloc card, eu sînt vechi domnule, 🙂 nu mă pricep decît la numerar. Pînă la urmă, fata de la terasă şi Silvia convin metoda, şi plătim.

Iar o luăm agale pe străzi, avem chef să mai vedem o dată Basilique de Notre-Dame-du-Quebec. Dar pînă atunci, trecem din nou pe lîngă Notre Dame de Victoire. Ce vedem? O nuntă care tocmai se încheiase 🙂  Mirii se urcaseră într-un automobil de lux şi suportau cu stoicism avalanşa de fotografi care-i imortalizau, printre care, hop şi eu 🙂

Încerc uşile bisericii, închise. Am revenit degeaba. Păi, de ce să mai stea preotul acolo, dacă tot le umflase banii însurăţeilor? Glumesc, desigur.

Citez: „La origini închinată pruncului Isus, capela episcopului Laval (primul episcop din New France), a fost reconsacrată Eglise Notre-Dame-des-Victoire în 1690, cînd cele 34 de corăbii britanice s-au retras, după un asediu de cinci zile al oraşului. Singularul „victorie” a devenit pluralul „victorii” în 1711, după ce un atac naval al britanicilor a fost întrerupt de o puternică furtună. Cînd britanicii au venit pentru a treia oară, în 1759, n-au mai plecat, iar biserica a fost aproape distrusă de bombardamentul lor. Reconstruită de mai multe ori de atunci, ea prezintă, către piaţă, un acoperiş cu pantă foarte înclinată, în vîrful căreia este o turlă. Înăuntru, un model de navă la scară mare este suspendat în naos, iar piesa de altar reprezintă cetatea întărită a Quebecului.”

Bine că am văzut măcar acoperişul înclinat 🙂 Şi tot n-am înţeles ce căuta acolo, statuia regelui pedofil, (he he, ciutăria) 🙂 „statul sînt eu”

Am ajuns la Notre Dame du Quebec. Speram să vedem spectacolul de lumini dar este foarte bine şi aşa. Am nimerit la o slujbă. Nu mă pricep dar, Silvia a spus că este complet diferit faţă de ce ştia ea despre slujba la catolici. Pentru mine nu contează şi ŞTIU că nici pentru ea. Am spus prima dată cînd am fost aici, la o primă privire, că ar fi cam o mie de locuri pe bănci. N-am greşit aproape deloc şi iată, mai bine de o treime dintre locuri, sunt ocupate de oameni care ascultă atent, predica unui preot. Apoi, urmează o femeie care spune nu ştiu ce, apoi urmează corul acompaniat de orgă, apoi alt preot, iar orgă şi iar o predică lungă. Nu prea înţeleg dar îmi place să ascult glasul liniştitor care se aude deosebit de limpede. În afară de adulţii care stau smirnă, sunt şi nişte copii, care cam plictisiţi – dar cuminţi! se foiesc pe bănci. Mi se pare normal ca aceşti pui de om să se plictisească. Ei sunt puri şi n-au nevoie încă, de mîntuire.

Silvia îmi spune că a venit vremea să mergem spre casă. De acord, dar mai întîi, vreau ca preotul să termine ce avea de spus. NU vreau să-i întorc spatele. Simt că asta, NU se face. Eu, creştinul nepracticant, asta simt.

Am ieşit din Basilique şi ne îndreptăm spre staţia de autobuz 11, cu care ne vom deplasa către L 2, care ne va duce pînă la bus 35 R, care ne va duce acasă. Acum, ştim bine lecţia 🙂 Pînă atunci însă, privesc vag amuzat cum nişte chinezi, se tocmesc cu un vizitiu, pentru un tur al oraşului, în caleaşcă. Pe mine nu mă tentează aşa ceva, deloc. Dar DELOC!

Read Full Post »