Din nou, viță de vie și măslini, iară și iară și iar. Suntem în Sesimbra. Ieșim din parcare și Ioana ne dăscălește: aveți pe cont propriu 45 de minute; care vrei la plajă mergi în josul străzii, care vrei la piața locală ia-o la stînga. Ok? Da cum să nu ? 🙂
Prima încăpere, vedem vreo 20 de tarabe care expun vreo sută de feluri de pește proaspăt pescuit chiar în această dimineață. Frumos, am pozat, dar eu prefer mirosul de pește proaspăt gătit.
A doua încăpere de două ori mai mare, găzduiește gospodine care vînd cam de toate, legume și fructe, carne de pui și ouă, brînzeturi, pîine și dulciuri, miere și alte bunătăți.
Gata și aici. Plecăm spre Setubal, nu înainte de a admira un cactus uriaș.
Străbatem iar, o zonă colinară plină de meandre; ruta oferă privirilor noastre păduri destul de tinere în care aflăm că trăiesc felurite animale, căprioare, mistreți, iepuri, veverițe, și tot felul de păsăret.
Drumul șerpuiește alandala, stînga-dreapta, urcă și coboară, dar, se pare că ne apropiem iar, de ocean. Depășim o coloană de turiști veritabili, care mărșăluiesc cu rucsacurile umflate cărate la greu cu spinarea, nici copiii nu sunt cruțați. Tot așa l-am învățat și noi pe Robi. Încă de cînd avea vreo cinci anișori îl echipam cu un rucsăcel și ca să-l obișnuim cu idea îl puneam să-și care un rînd de lenjerie 🙂
Și iată și oceanul! Am străbătut destule șosele cățărate pe munte cu priveliști uimitoare dar parcă așa splendoare ca aici n-am mai văzut. De pe aceste culmi, cele mai înalte din Portugalia, oceanul apare și dispare după fiecare meandră a serpentinelor și cum avem noroc de o vreme cu adevărat superbă, avem ce admira!
Am început să coborîm către oraș; iată și locuri de camping pline de hoinărici cu melcii după ei (autorulote) Doamna Paula, ghidul local, ne spune că Setubal este un port pescăresc dar are și șantier naval. (mi s-a mai luat o piatră de pe inimă 🙂 ) Oprim și aici pentru 25 de minute. Tocmai la fix ca să mai leorbăim cîte o bericică bineînțeles, pression. Practic, am venit aici ca să avem de unde pleca. 🙂 Numai că drumul pe stîncile de deasupra oceanului, a făcut toți banii.
Pe drumul spre Lisabona, ne-am hotărît așa: zece vor la Oceanariu cu Paula, iar restul se duc la hotel cu Ioana, direct. Eu și tandemul, nici așa, nici așa 🙂 Am rămas cu Paula dar la Oceanariu am părăsit grupul și am luat un taxi pînă la Piața Rosio, vestită pentru terasele sale unde se mănîncă ieftin și foarte bine. Am comandat somon la grătar , Silvia a rămas la pression dar eu am cerut un pahar de Porto sec, să văd și eu minunea asta.
Vremea este însorită către canicular dar la umbră este bine iar cînd mai adie și briza este minunat!
Acolo unde este Oceanariul sunt cîteva blocuri de locuințe unde un apartament poate să coste și un million de euro – sau chiar mai mult. Am văzut și un anticariat gigantic… Tot acolo mai este și un Mall și metroul + autobuze. Nu-i pentru noi. Paula ne-a recomandat să luăm un taxi vopsit bleau/negru și așa am și făcut. disciplinați, șoferii așteaptă să le vină rîndul și nu refuză nici-o cursă. Poate că ar trebui reciclați taximafioții de pe la noi. Nu poate ci, obligatoriu!
Nu mai am chef de poze. Nu știu de ce. De fapt sînt olecuță cam somnolent. Este frumos în vacanță dar, cam obositor. Tare obositor. Picioarele mă țin dar respir din ce în ce mai greu. Și nici măcar nu mai fumez.
Vinul Porto nu m-a impresionat cu nimic dar peștele, a fost fa – bu – los! Servit cu doi cartofi natur și cu salată verde, ceapă, roșii și castraveți și asezonat cu zeamă de lămîie ȘI de portocală, este absolut divin!
A văzut Silvia un mic secret: lămîia și portocala au fost încălzite o țîră pe grătar, ca să intensifice minunatele lor arome. Bine de știut!
Încă un taxi și am ajuns ”acasă” la hotel. 6 euro cu ciubuc cu tot. Nu cred că autobuzul ar fi fost mai ieftin.
Mie mi-a ajuns hoinăreala de astăzi; mi-a plăcut dar, salut! 🙂 Tandemul însă, abia așteaptă să plece, naiba știe pe unde și de ce. Treaba lor.
Oprim ca să vizităm un atelier de ceramică prelucrată manual, adică așa numitele azuleios. Asistăm cum o femeie micuță dar vînjoasă frămîntă compoziția de argilă și cum o întinde cu un sucitor de bucătărie 🙂 pe un cadru delimitat. Se decupează plăci cu dimensiunea standard de 14/14 cm care se lasă la uscat natural după care se ard la 1800 grade Celsius. 20% dintre plăcuțe sunt rebut și foarte puține se mai pot recupera. Cele bune sunt pictate manual după metoda frescă. Modelul folosit (inclusiv de comandă) se reproduce pe o hîrtie specială și se face conturul cu un ac ascuțit din loc în loc. Apoi se presară praf negru și apoi se pictează. Mai multe plăcuțe pot alcătui un puzzle de dimensiuni variate. Un proiect de la un cazinou de exemplu are dimensiunea de 5/13 metri. O plăcuță standard costă 13,5 euro. În magazin, toată lumea le admiră dar la cumpărat nu se prea înghesuie mai nimeni. În fine, doritorii pot lua adresa și pot comanda oricînd, pentru orice, portret de familie, faianță pentru baie sau bucătărie. Dar pentru cavou se poate comanda? Da cum să nu! 🙂
Gata, la drum spre Boca del Inferno și Cascais, un fost sat pescăresc transformat într-un dinamic centru turistic. Am mai văzut astfel de transformări prin Turcia, Grecia și mai nou în Benidorm, Spania.
Am ajuns la Cascais. Avem o oră pe cont propriu, unii merg la schopping, alții merg să vadă celebra plajă Estoril, noi mergem la o crîșmă 🙂 Silvia vrea bere la pahar, pression, cum ar fi pe la noi bere la halbă, adică la butoi. Cam asta este ierarhia berii: la butoi, la sticlă și ferească-te sfîntul de berea la pet de plastic, bleah! Nici vinul la plastic nu-i recomandabil. În fine.
Se cam sfîrșește și vizita aceasta, ieșim pe străzile orășelului, avem ceva timp liber pe cont propriu, am mai spus, Tandemul a plecat după tîrguieli, vin, conservăraie, magneți, alte fleacuri, treaba lor 🙂
Vremea iar s-a cam mohorît și simt că mă paște o răceală, aceeași care mi-a dat tîrcoale și la Chilia, probabil. Suflu nasul și fac hapciu hapciu! 🙂
Tiberiuorasanu's Blog 