Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 1 august 2019

Nu-i departe deloc și mintenaș ajungem în localitatea Batalha unde vom vizita Mănăstirea Santa Maria da Vitoria, impresionantă construcție în stil gotic inițial, apoi în stil manuelin, pentru a comemora Victoria asupra spaniolilor de la Aljubarrota în urma căreia Portugalia a redevenit independentă timp de două sute de ani. Construcția a fost începută la trei ani de la victorie, adică în anul 1388 și s-a derulat pe parcursul a șapte domnitori pînă la D. Manuel I care a abandonat-o, preferînd construcția mănăstirei Dos Jeronimos pe care am vizitat-o chiar în debutul acestui periplu. Astfel aici a rămas neterminată o capelă denumită Capelas Imperfeitas în care este înmormîntat singurul reprezentant al unei dinastii care nu are un mormînt acoperit, regele D. Duarte I. Este o clădire cu adevărat impresionantă , formată din mai multe corpuri, adăugate de-a lungul vremii. Aici se află și mormintele a doi ostați necunoscuți din timpul WW I și de aceea aici este o garnizoană militară. Am avut norocul să vedem o scurtă și interesantă ceremonie a schimbului de gardă, am făcut și un clip dar nu-l pot încărca aici, doar pe fb. Am în schimb destul de multe poze care vor trebui să vorbească în locul meu, eu aici limitîndu-mă să cumpăr cartea amintită, carte din care mă inspir chiar acum, pentru cele scrise mai sus 🙂 

Pe drum către Porto aflăm ceva amănunte despre vinul de Porto, celebru în toată lumea. Care vin ajunge la 21-22 grade tărie, adică-i un fel de țuică; orice vin care-și merită numele are în jur de 12 grade tărie. Și degeaba citești pe etichetă vin sec, tot dulce este și pentru mine, nesuferit 🙂

Sunt vreo 50 de producători de vin de Porto, albe, roșii parcă și roze, unele dulci altele așa zis seci. Vinul este cupaj iar anul afișat pe etichetă este o medie (???) Rareori sunt vinuri care afișează anul de producție. În fine. Vom avea parte și de o degustare…

Am ajuns la hotel și mă abțin să fac altă remarcă în afară de  faptul că-i destul de modest. La recepție ne-au somat să plătim taxa de stațiune anticipat pentru două zile! La masă, așteptăm îndelung să ne servească cina. În sfîrșit au adus o supă-cremă leșinată și o chestie destul de incertă, cu bucățele de pește, cu fidea și cu salată verde. Desertul a fost comestibil: ceva în chip de prăjitură cu cacao și o felie foarte bună de portocală adevărată. De pîine nu s-a atins nimeni. Iar dacă vrei vin, 100 ml de vin alb sau roșu costă 4,5 euro. Mda. Gata și pentru azi.

Read Full Post »

Nazare

În drum spre această localitate trecem printr-o pădurice de pini, numită Pădurea lui Ines, pădurice care a ars în urmă cu doi ani dar a fost replantată  de localnici în amintirea momentelor romantice petrecute aici și mai ales ca și urmașii lor să aibă loc pentru întîlniri romantice și nu numai. Iată o familie care a venit la  pick-nick, folosind cuptorul de piatră special construit aici pentru grătar. Nimeni nu lasă murdărie în urmă, oamenii se comportă așa cum este firesc, civilizat.

Este un mic sătuc pescăresc în plină transformare urmînd a deveni o dinamică stațiune turistică a cărui denumire vine de la biblicul Nazareth. Am lăsat autocarul într-o parcare și am luat-o voinicește către biserica numită  Nossa Senhora da Nazare din secolul al XII-lea. Este o vreme mohorîtă și Ioana ne spune că acest lucru cu totul și cu totul neobișnuit pentru Portugalia, mai ales în acest anotimp. Nu se prea văd nici locuitori nici turiști, doar cîteva tarabe la care niște femei îmbrăcate chipurile în costume tradiționale, vînd dulciuri și artizanat.

De sus de la belvedere se vede oceanul agitat și o plajă pustie acum dar intens folosită în vremurile bune.

Mergem întins către locul unde Ioana ne promisese papa bun. Descindem la Taberna da Praia. Robi s-a ocupat de comandă, vom vedea ce vom primi 🙂 Deocamdată Silvia a căpătat un pahar gulerat cu bere pression iar eu savurez un pahar de vin roze, rece și foarte bun.

Avem o priveliște minunată către o plajă din păcate pustie pentru că repet, acestă vreme urîtă este atipică pe aceste meleaguri.

Drept gustărele avem două recipiente minuscule, unul cu ceva cu usturoi celălalt plin cu măsline, plus un rotocol de brînză. Bună brînza? Foarte bună 🙂 Se numește Flor de Vale, este de origine portugheză și făcută din lapte de vacă. Boțul de brînză are vreo șapte cm diametru și o înălțime de trei; are o crustă galbenă la exterior iar miezul este alb-untos. Foarte gustoasă!

Silvia a vrut pește la cuptor iar noi am luat tocană de pește, o specialitate locală, bună de numa numa 🙂 Mă așteptam la peste suta de euro dar ne-au luat numai 70 cu ciubuc cu tot. Așa mai merge!

Am venit, am văzut, am păpat, este vremea să pornim către Batalha.

Read Full Post »

Am aflat pe drum că Alcobaca este cea mai veche mănăstire gotică din Portugalia dar că cealaltă mănăstire pe care o vom vedea astăzi este mult mai mare și mult mai interesantă. Vom vedea.

Acum suntem în autocar și ascultăm povestea revoluției din 1974. Ceva cu dictatorul Salazar. Habar nu am despre ce este vorba, pe vremea aceea tocmai terminasem serviciul militar obligatoriu și nu le aveam cu politica de nici-un fel.

Dorința de a vizita Portugalia o aveam de mult, vroiam să vedem Fatima, dar după ce-am citit și cartea domnului Radu Paraschivescu Cu inima smulsă din piept, o superbă poveste de iubire pe nedrept necunoscută marelui public pentru că nu-i tot atît de celebră ca Tristan și Isolda sau ca Romeo și Julieta, de unde am aflat că Mănăstirea Alcobaca adăpostește cavourile  în care se odihnesc Pedro și Inez, am adăugat încă un motiv pentru a face o vizită aici. Și iată-ne în drum spre una dintre destinațiile dorite de noi. Vom vizita și Fatima, nu peste multă vreme.

Voi cita din ediția în limba română a lucrării Portugalia, pe care am cumpărat-o la Batalha.

”Rîurile Alcova și Baca, unite, au dat numele acestui oraș. În centrul său se ridică cea mai mare biserică din Portugalia, numită Real Abadia de Santa Maria de Alcobaca, unul dintre cele mai bune exemple de mănăstire medievală pe care UNESCO a recunoscut-o ca Patrimoniu al Umanității. D. Afonso Henrique, primul rege al Portugaliei promisese că dacă îi învinge pe arabi în lupta de la Santarem, va ridica un mare templu în cinstea acelei zile. Și așa s-a întîmplat ca în 1147 regele a învins apărarea musulmană  stabilită în oraș și în 1153 a fundat mănăstirea din Alcobaca a cărei construcție a fost terminată în 1223.”

Din povestea de iubire dintre Pedro și Inez am să spun pe scurt că Afonso, tatăl lui Pedro l-a căsătorit în scop politic cu Constancia din Castilia, în a cărei suită se afla și Inez, o frumusețe de care Pedro se îndrăgostește fulgerător, dragoste împărtășită la început pe ascuns, apoi pe față, sfidînd întreaga curte. După moartea bolnăvicioasei Costancia, Pedro se căsătorește în ascuns cu Inez cu care are și trei copii, și după ce regele l-a repudiat au trăit la Coimbra. Dar regele a ordonat asasinarea lui Ines. După moartea lui Afonso, devenit rege, Pedro o dezgroapă pe Ines și o împodobește cu straie regești, silind curtea să-i acorde toată onoarea la fel ca unei regine. Pedro a ordonat apoi construirea celor două morminte care stau în fața altarului, de o parte și de cealaltă a crucii din centru, pentru ca Judecata de Apoi să-i găsească față în față.

Nu știu dacă se mai găsește această superbă carte dar puteți citi o modestă prezentare  AICI

Ioana a reconstituit povestea lui Ines și a lui Pedro, povestind toată întîmplarea și punînd cîțiva turiști să joace rolurile diferitelor personaje din cartea domnului Paraschivescu dar fără să-l amintească deși eu o întrebasem dacă a citit-o…La ieșirea din mănăstire vedem șase portocali plini de rod. Cum au scăpat portocalele de curiozitatea turuștilor? Sunt acre, bune numai pentru gem 🙂

Ne-am plimbat puțin prin cochetul orășel. Am avut ceva timp liber dar mere de Alcobaca n-am găsit 🙂

Urmează Nazare

Read Full Post »

Azi ne mutăm la Porto. Pa, Lisboa, pa! Ai fi meritat o cercetare mai minuțioasă dar noi, am preferat să hălăduim pe alte coclauri în zilele în care ne-ai găzduit. Drept e că nici nu-i felul nostru de a fi, adică să stăm într-un loc și să ne familiarizăm cu preajma pînă la sastiseală; preferăm permanenta mișcare, ca să putem vedea cît mai multe meleaguri în cel mai scurt timp. Doar călătorului îi șade bine cu drumul, nu? 🙂

Bon. După micul dejun, cu o mică întîziere, pornim. Ioana: să nu vă pară rău că părăsiți Lisabona; chiar și două săptămîni v-ar fi fost insuficiente ca să o vedeți. Plus de asta, azi va fi cea mai frumoasă zi a acestei excursii. Serios colega? Poi dacă-i pe-așa, să ne întoarce și să stăm alea două săptămîni 🙂

Deocamdată are dreptate cel puțin în ceea ce privește vremea. Vom merge mai mult de 300 de km spre nord, paralel cu coasta. Vom face cîteva opriri și vom păpa ceva bun la prînz. Ioana ne spune ceva despre ciocolată, nu mă interesează subiectul. Mai mult mă interesează că vremea iar se schimbă și cam miroase a ploaie. Dar, veste bună: azi și mîine avem cina inclusă în preț! Plus de asta, avem Mall lîngă hotel și suntem la 10 minute de centru. Dar pînă atunci mai e…

Iar și iar, remarc infrastructura. Autostrăzi și iar autostrăzi, pasaje sub și supra terane, asfalt impecabil.

Trecem printr-o zonă în care se cultivă viță de vie și cereale. Ceața ne împiedică să vedem eolienele. Este o zonă în care crește arborele de plută și chiar am văzut o mulțime de copaci decojiți (pluta a fost recoltată). Portugalia a fost prima țară imperială și a cedat ultimul teritoriu, respectiv portul Macao, în 1998. Cam atunci a început și declinul influenței sale în politica mondială și nici în UE nu prea are mare lucru de spus. Nici măcar cu frații spanioli nu are relații prea afectuoase. Tot e bine că măcar pe plan intern nu există conflicte politice majore. Salariul minimm 635 de euro, dar este dificil să trăiești cu acești bani. Foarte dificil. Am ajuns la Obidos. Este un vechi orășel înprejmuit cu ziduri de apărare, recîștigat de la musulmani în 1148 de regele D. Afonso Henrique, peste un secol construindu-se aici reședința reginelor din Portugalia, obicei păstrat pînă în 1833. ”Se intră în oraș prin Porta da Vila, o poartă în zig-zag, cu interiorul împodobit de faianță din secolul al XVIII-lea. Strîmta stradă principală Direita este plină de magazine de artizanat, galeria de arte.”

Această străduță urcă molcom spre biserica Santa Maria, în altarul căreia există o icoană pictată de Josefa de Obidos, care descrie ”casatoria misterioasă a Sfintei Maria”. Stînga-dreapta vilă după vilă, toate parter și etaj, la parte fiind magazine iar la etaj presupun, spații de locuit. La mijlocul drumului se deschide o piațetă ocupată de o terasă încăpătoare. Foarte interesant este faptul că în acest spațiu extrem de limitat, cultura este foarte bine reprezentată. Un anticariat oferă pe lîngă mii de cărți, fructe, iar mai sus este încă un anticariat mai pretențios, care oferă numai volume legate (în piele?). Pe lîngă cultură, de aici se mai pot cumpăra conserve de pește și pate de pește. Tentant 🙂 Spațiul cultural mai este reprezentat și de un muzeu. Turiștii aduși aici de numeroase autocare s-au răspîndit pe străduțele înguste și tîrguie de zor artizanat, ciocolată lichidă, vin de Porto, alte licori, poșete și tichii din plută, veșminte și cîte și mai cîte. Suntem sfătuiți să cumpărăm vestitele mere de Alcobaca, cele mai bune mere din Portugalia 🙂

Sunt și cîteva terase mai mititele unde poți comanda cafea și pare-se și de-ale gurii. Nu mă tentează. M-am separat de Tandem, obsesia lor pentru cumpărături mă obosește. Vremea este caldă și deși amenințase să plouă cerul a rămas numai mohorît.

Eu am terminat-o cu Obidos, ceilalți încă mai hălăduiesc, să le fie de bine.

Read Full Post »