Tacerea de miercuri

„O carte este mai mult decât o structură verbală sau o serie de structuri verbale, este un dialog stabilit cu cititorul său şi este tonul pe care îl impune cititorului şi este imaginea schimbătoare sau durabilă pe care i-o impune memoriei sale.”

 Jorge Luis  Borges . (citat primit de la Rokssana)

#

Ideea a plecat de AICI dar ne veghează ca de obicei, psipsina 

Au mai tăcut : lotusull  pandhoraa  aliceee  Zodrac  Alex  papornitacuvorbe  LOLITA  Gina  Peter  scorpio72  Sara  redsky  Niku  Carmen  demeter

Read Full Post »

Cortazar

Revin la Cortazar. După umila mea părere, cartea sa de căpătîi, este ŞOTRON, o carte complexă, densă, cu multe sensuri existenţiale, pe urmele cărţii lui Italo Calvino, “Dacă într-o noapte un călător”, dar cred că Julio Cortazar este un maestru al prozei scurte, proză definită a fi ceva între schiţă şi nuvelă, proză cochetînd definitoriu cu momentul, proză perfect reliefată, în scrierile lui Borges.

Cel mai recent volum semnat de Cortazar  pe care l-am citit, se numeşte “Idolul Cicladelor”, volum alcătuit din  39 de povestiri de diferite întinderi, de la o singură pagină pînă la cîteva zeci. (două dintre aceste povestiri se regăsesc şi în volumul Bestiar). Oricare dintre volumele semnate de Cortazar, se potriveşte perfect pentru o lectură de vacanţă, sau o lectură pe furate (în tren, în tramvai sau autobuz, în avion…). Iar celor care nu ştiu că mă refer la Julio Cortazar nu la Ernesto, le dedic o melodie 🙂

Read Full Post »

Anii de ucenicie ai lui August Prostul

     Autorul acestei cărţi, Norman Manea (n.1936), unul dintre cei mai apreciaţi prozatori şi eseişti români, a publicat de la debutul său (1966) şi pînă a părăsit definitiv ţara (1986) 10 volume, find distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1979) şi cu Premiul Uniunii Sriitorilor (1984, premiu anulat de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste). În 1992 a primit Bursa Guggenhaim şi prestigiosul Premiu MacArthur (Nobelul American), în 1993 Biblioteca Naţională din New York l-a sărbătorit cu prilejul distincţiei de “Literary Lion” al bibliotecii, în 2002 i s-a atribuit Premiul internaţional de literatură Nionino pentru “Opera Omnia”, iar în 2006, Premiul Medicis Etranger pentru “Întoarcerea Huliganului. În 2010 a primit din partea guvernului francez distincţia “Commandeur dans l’Ordre des Arts et des Letrres”.

     Poate să pară surprinzător pentru mulţi dar, în 2006, scriitorul a fost distins cu Meritul Cultural în grad de comandor de către preşedintele României.     

     Despre acest volum, citez din nota asupra ediţiei, notă scrisă de autor în 2005 : ‘’Ediţia de faţă reproduce, cu unele comprimări stilistice, partea a doua a volumului cu acelaşi titlu, apărut în 1979 la Editura Cartea Românească… Această a doua parte, un amplu eseu-colaj despre condiţia artistului şi a relaţiei scriitor-cititor în contextul unei societăţi închise şi nu numai, oferă şi o secţiune din presa vremii, reprezentată de una dintre cele mai apreciate publicaţii culturale (Contemporanul), prin citate, nu o dată hilare, de o cinică demagogie, cînd nu de-a dreptul idiot sincere, ale unor vîrfuri ale intelectualităţii. Cum nu urmăream demascarea şi incriminarea autorilor, ci doar revelarea atmosferei din epocă, citatele nu dezvăluiau numele autorilor, deşi ele erau uşor decodabile, în bibliotecă, cercetătorului sau cititorului interesat… ‘’

     Semnificaţia numelui de August Prostul este oferită de autor chiar la începutul acestui eseu, prin două extrase din Enciclopedia dello Spettacolo, Casa Editrice Le Maschere, Roma, 1954, un extras din Grand Larousse encyclopedique en dix volumes, Paris, 1960 şi un extras din cartea lui I.C. Butnaru – Triplu salt mortal : oameni, fapte şi întîmplări din lumea circului, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972.

     Foarte pe scurt, August este un soi de “paiaţă”, ‘’care ca figură şi acţiuni bufone se apropie de Polichinelle, în contrast cu clovnul, înrudit masi degrabă cu Pierrot… August este… intrusul care intră mereu cînd nu trebuie şi, vrînd cu tot dinadinsul să se facă util, strică şi treaba altora, falsul prost care face reverenţe directorului de circ, oferă flori şi bezele călăreţei acrobate… dar în final se răzbună cu o neaşteptată şiretenie şi într-o nebănuită dezlănţuire de forţe…’’.

     În mare măsură, cred că Norman Manea se regăseşte chiar pe sine în acest personaj. Din cartea Întoarcerea Huliganului, (pe care am semnalat-o AICI) am desprins multe elemente care se refereau la August Prostul, iar cartea aceea este cert autobiografică. Voi reda în continuare cîteva din selecţiunile din presă. Dar, mai întîi o scurtă selecţie de la începutul eseului :

     “Din limba şi literatura română… lipseau Arghezi, Rebreanu, Blaga, Iorga, Lovinescu, Zarifopol, Călinescu, Mateiu Caragiale, Pillat, Fundoianu, atîţia alţii… La sfîrşitul clasei a XI-a, în psihoza politehnizării, doar un singur absolvent avusese curajul să-şi dezvăluie opţiunea pentru filologie, scuzîndu-se, sub motivul că acolo se intră mai uşor. Era un vlăjgan furunculos şi cumsecade, repetentul clasei”.

     Apoi, din înţelepciunea care ne lumina de la răsărit : “În condiţiile de după Congresul al XX-lea al PCUS, exponenţii ideologiei burgheze din unele ţări au încercat şi încearcă să folosească lupta împotriva laturilor negative ale trecutului, legate de cultul personalităţii, împotriva dogmatismului şi bucherismului pentru a submina înseşi principiile fundamentale ale ideologie şi eticii noastre…”. (Contemporanul, 7 decembrie 1956).

     Gusturile muzicale ale epocii : “Am ascultat aseară un cîntec care începe aşa : Sculaţi voi oropsiţi ai vieţii… Am ascultat aseară un cîntec care m-a emoţionat şi zguduit ca şi atunci cînd l-am auzit întîia oară. Am ascultat cîntecul vieţii mele, de care n-am să mă despart pînă la moarte. Am ascultat aseară cel mai frumos cîntec ce s-a putut auzi vreodată, pe pămînt”. (Contemporanul, 1 mai 1957).

     “Jorge Luis Borges scrie pentru literaţi, pentru puţinii specialişti ai literaturii care sînt familiarizaţi aproape profesional cu acest domeniu ca şi cu cel al filosofiei. O recunoaşte el însuşi. Dar pe un asemenea drum nu se poate ajunge la marea şi adevărata artă care modelează conştiinţele şi deschide perspectivele ideale”. (Contemporanul, 17 mai 1963).

     ŞAMD. Ce părere aveţi ? Cît de adînci sunt urmele educaţiei socialiste în viaţa noastră contemporană la mai bine de 21 de ani de la evenimentele din decembrie 1989 ?

UPDATE. Apropo de Borges (click AICI)

Blogul zilei : http://jovimpresii.blogspot.com/2009/01/anii-de-ucenicie-ai-lui-august-prostul.html

 

 

Read Full Post »

25 august 1983 / BORGES

            M-am uitat la ceasul din acea gară micuţă şi am văzut că era trecut de unsprezece noaptea. Am luat-o spre hotel. Am simţit, ca de atîtea ori, resemnarea şi uşurarea pe care ni le trezesc în suflet locurile cunoscute. Impunătoarea uşă de la intrare era deschisă : casa era cufundată în întuneric. Am intrat în vestibul; oglinzile palide repetau plantele ornamentale din salon. Ciudat, patronul nu m-a recunoscut şi mi-a întins registrul. Am luat tocul care era legat de pupitru, l-am muiat în călimara de bronz şi, cînd m-am aplecat spre cartea deschisă, s-a petrecut prima surpriză din lunga serie pe care avea să mi-o rezerve noaptea aceea. Numele meu, Jose Luis Borges, era scris acolo dinainte, iar cerneala încă nu se uscase.

            Patronul mi-a spus :

            – Credeam că aţi urcat.

            Apoi s-a uitat cu atenţie la mine şi s-a corectat :

            – Scuzaţi-mă domnule. Celălalt vă seamănă foarte mult, dar dumneavoastră sînteţi mai tînăr.

            L-am întrebat :

            – Ce cameră are ?

            – A cerut camera 19, mi-a răspuns el.

            Tocmai de aceea mă temusem.

            Am lăsat să-mi scape tocul din mînă şi am urcat în fugă scările. Camera 19 era la etajul al doilea şi dădea spre o micuţă  curte interioară lăsată în paragină, cu balustradă şi, îmi aduc bine aminte, o bancă adusă din parc. Era încăperea cea mai de sus a hotelului. Am deschis uşa şi am intrat. Lustra era încă aprinsă. În lumina aceea nemiloasă m-am recunoscut. Întors cu spatele, pe patul îngust de fier, mai bătrîn, slăbit şi foarte palid, stăteam eu, cu ochii înălţaţi spre ciubucurile din partea de sus a peretelui. Glasul a ajuns la mine. Nu era chiar glasul meu : era glasul pe care îl aud de obicei la imprimări, ingrat şi fără nuanţe.

            – Ce ciudat, spunea, sîntem doi şi sîntem unul şi acelaşi. Dar nimic nu e ciudat în vis.

            Am întrebat speriat :

            – Atunci totul se petrece în vis ?

            – Da, sînt sigur, e ultimul meu vis.

            A arătat cu mîna clondirul gol pe marmura măsuţei de noapte.

            – Vei mai avea mult de visat, totuşi, pînă să ajungi la această noapte. Ce zi e azi ?

            – Nu ştiu prea bine, i-am răspuns zăpăcit, dar ieri am împlinit şaizeci şi unu de ani.

            – Cînd veghea ta va ajunge la această noapte, vei şti că ai împlinit, ieri, optzeci şi patru. Astăzi este 25 august 1983.

            – Va trebui să aştept atîţia ani ? am murmurat.

            – Mie nu-mi mai rămîne vreme de aşteptat, a zis el cu asprime. În orice clipă pot să mor, pot să mă pierd în necunoscut, şi continuu să visez la tema dublului. Istovitoarea temă pe care mi-au dat-o oglinzile şi Stevenson.

            Am simţit că evocarea lui Stevenson era un fel de a-şi lua rămas bun, nu un semn de pedanterie. Eu eram el şi înţelegeam. Nu este de ajuns să trăieşti momentele cele mai dramatice pentru a fi Shakespeare şi a găsi fraze memorabile. Pentru a-l face să uite acest gînd, i-am spus :

            – Ştiam că o să ţi se întîmple asta. Chiar aici, cu ani în urmă, într-una din încăperile de jos, am început să scriem povestea acestei sinucideri.

            – Da, mi-a răspuns domol, de parcă şi-ar fi adunat amintirile, dar nu văd legătura. În ciorna aceea eu cumpărasem un bilet pînă la Adrogue şi, odată ajuns la hotelul Las Delicias, urcasem în camera 19, cea mai izolată dintre toate. Acolo îmi pusesem capăt zilelor.

            – De asta sînt aici, i-am zis.

            – Aici ? Întotdeauna sîntem aici. Aici te visez în casa de pe strada Maipu. Aici mă duc mereu în camera care a fost a mamei.

            – Care a fost a mamei, am repetat, fără a voi să înţeleg. Eu te visez în camera 19, cea dinspre curte, de la etaj.

            – Care pe care visează ? Eu ştiu că te visez, dar nu ştiu dacă şi tu mă visezi. Hotelul din Adrogue a fost demolat cu mulţi ani în urmă, douăzeci, poate chiar treizeci. Cine ştie ?

            – Visătorul sînt eu, am replicat pe un ton provocator.

            – Văd că nu-ţi dai seama că în primul rînd trebuie să stabilim dacă există un singur om care visează sau doi oameni care se visează unul pe celălalt.

            – Eu sînt Borges, eu, care am văzut numele tău în registru şi am urcat.

            – Borges sînt eu, care mă sting încet pe strada Maipu.

            După un răgaz de tăcere, celălalt mi-a spus :

            – Hai să ne supunem la o probă. Care a fost clipa cea mai îngrozitoare din viaţa noastră ?

            M-am aplecat asupra lui şi am vorbit amîndoi deodată. Ştiu că amîndoi am minţit.

            Un zîmbet uşor i-a luminat chipul. Am simţit că zîmbetul acela reflecta, într-un fel sau altul, zîmbetul meu.

            – Ne-am minţit, mi-a zis, fiindcă ne simţim doi, nu unul.

            Conversaţia aceea mă irita. I-am spus-o.

            Apoi am adăugat :

            – Dar pe tine, în 1983, te rabdă inima să nu-mi spui nimic despre anii care-mi rămîn de trăit ?

            – Ce-aş putea să-ţi spun, sărmane Borges ? Se vor repeta nefericirile cu care te-ai obişnuit de mult. Vei rămîne singur în casa asta. Vei atinge cărţile fără litere şi medalionul lui Swedenborg şi tava de lemn cu Crucea Federală. Orbirea nu este beznă; este o formă a singurătăţii. Te vei întoarce în Islanda.

            – Islanda! Islanda mărilor!

            – La Roma, vei repeta versurile lui Keats, al cărui nume, ca al tuturor, a fost scris pe apă.

            – Nu am fost niciodată la Roma.

            – Mai sînt şi alte lucruri. Vei scrie cel mai bun poem al nostru, care va fi o elegie.

            – La moartea…, am spus eu. N-am îndrăznit să pronunţ numele.

            – Nu. Eu voi trăi mai mult decît tine.

            Am rămas tăcuţi. Apoi a urmat :

            – Vei scrie cartea la care am visat atîta amar de vreme. În 1979 vei înţelege că presupusa ta operă nu este altceva decît o serie de ciorne amestecate şi vei cădea în zadarnica şi superstiţioasa ispită de a scrie marea ta carte. Superstiţie pe care ne-au sădit-o în suflet Faust– ul lui Goethe, Salammbo, Ulysses. Am umplut, incredibil, multe pagini.

            – Şi pînă la urmă ai înţeles că ai eşuat.

            – Ba chiar mai rău. Am înţeles că era o capodoperă în sensul cel mai covîrşitor al cuvîntului. Bunele mele intenţii nu trecuseră de primele pagini; în celelalte erau labirinturile, cuţitele, omul care se crede o imagine, reflexul care se crede adevărat, tigrul nopţilor, bătăliile care ne răscolesc sîngele, Juan Murafia orb şi fatal, glasul lui Macedonio, corabia făcută din unghiile morţilor, engleza veche repetată pe înserat.

            – Muzeul acesta îmi este familiar, am observat ironic.

            – La care se adaugă falsele amintiri, jocul dublu al simbolurilor, enumerările lungi, buna mînuire a prozei obişnuite, criteriile imperfecte pe care le descoperă cu entuziasm criticii, citatele nu întotdeauna apocrife.

            – Ai publicat cartea asta ?

            – M-am jucat, fără convingere, cu melodramatica intenţie de a o distruge, poate azvîrlind-o în foc. Pînă la urmă am publicat-o la Madrid, sub pseudonim. S-a vorbit despre un stîngaci imitator al lui Borges, care avea defectul de a nu fi Borges şi de a fi repetat trăsăturile exterioare ale modelului.

            – Nu mă surprinde, am spus eu. Orice scriitor ajunge pînă la urmă cel mai puţin inteligent discipol al lui însuşi.

            – Cartea aceasta a fost unul din drumurile care m-au condus la noaptea de acum. Cît despre celelalte… Umilinţa bătrîneţii, convingerea că ai mai trăit cîndva fiecare zi…

            – Nu voi scrie această carte, am spus.

            – O vei scrie. Cuvintele mele, care acum sînt prezentul, vor fi doar amintirea unui vis.

            M-a deranjat tonul lui dogmatic, fără îndoială cel pe care-l folosesc la orele mele. M-a deranjat faptul că semănam atît de mult şi că profita de impunitatea pe care i-o dădea apropierea morţii. Pentru a mă revanşa, i-am spus : 

            – Eşti atît de sigur că vei muri ?

            – Da, mi-a răspuns. Simt un soi de dulceaţă şi de uşurare, cum n-am mai simţit niciodată. Nu pot să-ţi comunic ce simt. Toate cuvintele au nevoie de o experienţă împărtăşită. De ce te deranjează atît de mult, după cît se pare, ceea ce-ţi spun ?

            – Fiindcă semănăm prea mult. Urăsc chipul tău care e caricatura mea, urăsc glasul tău, care e o imitaţie nereuşită, urăsc sintaxa ta cu accente patetice, care este a mea.

            – Şi eu, a zis celălalt.

            Mi-a  făcut semn să mă apropii de el. Mîna lui s-a întins ca să-mi strîngă mîna. M-am ferit; îmi era frică să nu ne confundăm definitiv.

            Mi-a zis :

            – Stoicii ne învaţă că nu trebuie să ne plîngem în viaţă; uşa închisorii este deschisă. Întotdeauna am înţeles acest lucru, dar lenea şi laşitatea m-au întîrziat. Acum vreo două săptămîni, ţineam o conferinţă în La Plata despre cartea VI din Eneida. Deodată, în timp ce scandam un hexametru, am aflat care mi-e drumul. Am luat această decizie. Din acea clipă m-am simţit invulnerabil. Soarta mea va fi aceeaşi cu a ta, vei avea brusca revelaţie rostind latina lui Vergiliu şi vei uita complet acest straniu dialog profetic, care se desfăşoară în două timpuri şi în două locuri. Cînd îl vei visa din nou, vei fi cel care sînt eu, tu vei fi visul meu.

            – Nu-l voi uita şi îl voi scrie mîine.

            – Va rămîne în străfundul memoriei tale, sub fluxul şi refluxul viselor. Cînd îl vei scrie, vei crede că urzeşti o povestire fantastică. Nu va fi mîine, vor mai trece mulţi ani pînă atunci.

            Glasul i s-a frînt; atunci am înţeles că murise. Într-un anume fel, eu muream împreună cu el; m-am aplecat îndurerat asupra pernei, dar nu mai era nimeni.

            Am ieşit în fugă din cameră. Afară nu mai erau nici curtea, nici scările de marmură, nici casa aceea mare şi tăcută, nici eucalipţii, nici statuile, nici umbrarul, nici havuzurile, nici poarta cea mare cu grilaj de la intrarea hotelului din Adrogue.

            Afară mă aşteptau alte vise.

#

            “Dialogul cu alter ego-ul are loc în 1983, cu numai trei ani  înaintea morţii, din perspectiva uitării înventive. Emoţionantul şi straniul dialog cu sine este un bilanţ şi, în acelaşi timp, ultimul său vis.” Andrei Ionescu.

Read Full Post »

Parabola lui Cervantes şi a lui Don Quijote / BORGES

            Sătul de pămînturile Spaniei, un bătrîn oştean al regelui încearcă să-şi găsească desfătarea în vastele geografii ale lui Ariosto, în acea vale a lunii unde sălăşluieşte timpul care-a fost risipit de vise şi în idolul de aur al lui Mahomed răpit de Montalban.

            Într-o blajină ironie faţă de sine imaginează un cavaler naiv care, cu mintea tulburată de lectura acelor miracole, porneşte să caute aventuri şi vrăji în locuri prozaice numite El Toboso ori Montiel.

            Înfrînt de realitate, de Spania, Don Quijote se stinge din viaţă în satul său natal, către 1614. şi prea puţin va izbuti să-i supravieţuiască Miguel de Cervantes.

            Pentru amîndoi, pentru visător şi visat, toată această urzeală a fost întemeiată pe opoziţia a două lumi : lumea ireală a romanelor cavalereşti, lumea cotidiană şi comună a veacului al XVII-lea.

            n-au bănuit că anii vor sfîrşi prin a şlefui discordia, n-au bănuit că şi la Mancha, şi Montiel, şi uscatul chip al cavalerului vor fi, pentru viitorime, nu mai puţin poetice decît călătoriile lui Sindbad sau vastele geografii ale lui Ariosto.

            Pentru că la începutul literaturii se află mitul, şi tot astfel şi la sfîrşitul ei.

Fragment din Cartea de Nisip.

BLOGUL ZILEI : http://viatadeboem.blogspot.com/

Read Full Post »

Argumentum ornithologicum / BORGES

            Închid ochii şi văd un stol de păsări. Viziunea ţine o clipă sau chiar mai puţin; nu ştiu cîte păsări am văzut. Numărul lor era definit sau nedefinit ? Problema implică existenţa lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu există, numărul este definit, fiindcă Dumnezeu ştie cîte păsări am văzut. Dacă Dumnezeu nu există, numărul este nedefinit, fiindcă nimeni n-a putut ţine socoteala. În acest caz, am văzut mai puţin de zece păsări (să spunem) şi mai mult de una, dar nu am văzut nouă, opt, şapte, şase, cinci, patru, trei sau două păsări. Am văzut un număr între zece şi unu, care nu este de neconceput; ergo, Dumnezeu există.

#

            Ce simplu E!

#

            “Nu trebuie să cerem o revelaţie directă, nici să nu aşteptăm un semn special pentru noi, nici ca Domnul nostru să ne vorbească în taină. Uneori îi cerem cu tulburare Domnului să ne vorbească, să ne reveleze adevărul Său, să ne dea nemijlocit învăţătura Sa, în loc de a-i cere credinţă. Credinţa este proba adevărului celor crezute. Doar adevărul se poate impune cu asemenea evidenţă.” Miguel de Unamuno / Jurnal intim.

Read Full Post »

Borges şi eu / J.L.B.

            Lui Borges – celuilalt, nu mie – i se întîmplă tot felul de lucruri. Eu nu fac altceva decît să hoinăresc prin Buenos Aires, zăbovind uneori, în mod mecanic poate, să privesc arcada unui vestibul ori uşa unei marcvhize; ştirile despre Borges îmi vin prin poştă; din cînd în cînd, îi zăresc numele printre cele ale unor profesori sau într-un dicţionar biografic. Mie îmi plac ceasurile de nisip, hărţile, tipografia din veacul al XVIII-lea, etimologiile, aroma cafelei şi proza lui Stevenson; celălalt împărtăşeşte aceste preferinţe, dar într-o manieră plină de vanitate, care le preschimbă în atribute ale unui actor. Ar fi exagerat să afirm că relaţiile dintre noi sunt ostile; eu trăiesc, eu îmi îngădui să trăiesc, pentru ca Borges să-şi poată plăsmui literatura, şi literatura aceasta mă justifică. Trebuie să recunosc, totuşi, că a scris într-adevăr cîteva pagini izbutite, însă aceste pagini nu pot să mă salveze, poate din pricină că ceea ce e bun nu se mai află în stăpînirea nimănui, nici chiar a celuilalt, ci aparţine doar limbii sau tradiţiei. De altminteri, eu sînt sortit să pier, în mod definitiv, şi numai o frîntură din mine ar putea supravieţui în celălalt. Puţin cîte puţin, îi cedez locul, deşi cunosc prea bine perversa lui deprindere de a falsifica ori amplifica. Spinoza socotea că fiecare lucru are tendinţa de a-şi păstra propria condiţie; piatra voieşte să fie veşnic piatră, tigrul – să fie veşnic tigru. Eu trebuie să rămîn în  Borges, şi nu în mine însumi (asta presupunînd că eu însumi exist), dar adevărul e că mă recunosc mai puţin în cărţile lui decît în multe altele sau decît în stăruitorul vaiet al unei chitare. Cu ani în urmă, am încercat să mă eliberez de el şi am trecut de la mitologia mahalalei la jocul cu timpul sau cu infinitul, dar şi acest joc îi aparţine acum tot lui Borges, astfel încît voi fi silit să imaginez alte lucruri. Viaţa mea nu este, aşadar, decît o goană şi, puţin cîte puţin, pierd totul, şi totul trece în stăpînirea uitării sau a celuilalt.

            Nu ştiu care din noi aşterne aceste rînduri.

Fragment din Proză Completă 2 / Polirom

Read Full Post »

Lui Leopoldo Lugones / BORGES

            Vuietul străzii rămîne undeva în urmă şi eu pătrund în Bibliotecă. În mod aproape fizic simt gravitatea cărţilor, ambianţa senină a unei ordini, ceasurile disecate şi conservate magic. La stînga şi la dreapta, cufundate în lucidul lor somn, se profilează chipurile momentane ale cititorilor, la lumina lămpilor studioase, ca în hypallaga* lui Milton. Îmi amintesc a-mi mai fi amintit şi alteori fugura aceasta, în chiar locul acesta, ca şi celălalt epitet, şi el definitor al ambianţei – arida cămilă a Calendarului -, ori hexametrul faimos al Eneidei, ce mîntuieşte şi învinge acelaşi artificiu :

            Ibant obscuri sola sub nocte per umbram**.

            Aceste cugetări mă însoţesc pînă la uşa biroului său. Intru; schimbăm cîteva fraze politicoase şi cordiale şi îi ofer această carte. Dacă nu mă înşel, domnia ta nu mă antipatizai, Lugones, şi ţi-ar fi făcut plăcere să-ţi placă vreo lucrare de-a mea. Asta nu s-a întîmplat nicicînd, însă acum întorci filele una după alta şi citeşti aprobator cîte-un vers, poate din pricină că în el îţi regăseşti propriul glas, pooate din pricină că practica deficientă contează mai puţin pentru domnia ta decît robusta teorie.

            În punctul acesta visul meu se destramă, precum un strop în curentul apei. Vasta bibliotecă ce mă înconjoară se află pe strada Mexico, nu pe strada Rodriguez Pena, iar domnia ta, Lugones, nu mai eşti în viaţă de la începutul anului ’38. Vanitatea şi nostalgia mea au urzit o scenă imposibilă. Aşa va fi fiind (îmi spun), însă mîine voi fi murit şi eu şi timpurile noastre se vor confunda şi cronologia se va pierde într-o lume de simboluri şi într-un anume fel va fi drept să afirm că eu ţi-am oferit această carte şi că domnia ta ai acceptat-o.

                                                            J.L.B. Buenos Aires, 9 August 1960

            * procedeu literar care constă în inversarea relaţiei sintactice dintre două cuvinte.

            **Merg singuratici prin neguri acum şi pe-umbroasele drumuri.

Read Full Post »

Scurtă interpretare la “Casa lui Asterion” / Borges

            Aşadar. Borges este un mare povestaş. Llosa a punctat acest lucru excelent : nu contează povestea, ci povestaşul. Pe vremea poveştilor, în plin analfabetism, important era cel care transmitea prin viu grai experienţa predecesorilor. Nu are importanţă dacă povestea are accente de moralitate, de etică, de legalitate şi alte bla,bla,bla-uri, specifice vremurilor noastre avocăţeşti, dar, cu totul neconforme acelor vremuri în care faptele baladeşti s-au petrecut. În acele vremuri, eroul era cel care se lupta cu sistemul acelor vremi, pentru că acel erou, nu putea accepta jugul. Fie că era jugul unui şmecheraş de mahala, fie că era jugul unui potentat vremelnic; libertatea individuală de gîndire şi sau de simţire, trebuia să se manifeste fără oprelişti. Eroul acelor vremi, îşi asuma fie şi inconştient preţul suprem : moartea pentru felul său de a fi; pentru felul său de a se manifesta; pentru felul său de a interacţiona cu cei care voiau să “pună şaua pe el”. Pe el, eroul povestit. Erou care îşi găseşte invariabil, ispăşirea şi mîntuirea prin moarte. Moartea care aduce paradoxal, imortalizarea. Veşnicia. Recurgerea la legendă.

            Acum. Borges recreeză lumea din miturile legendelor care l-au populat. Începînd de la mitul poetului de mahala pe care îl descrie la începuturile sale literare, pînă la abordarea unor mituri care străbat mileniile în imaginarul tuturor celor care lecturează istoria lumii SCRISE. Şi descrise. De fapt, Borges este un revoltat refulat. Imaginează ceea ce el nu poate vedea. Si se substituie, cred eu, în mod subconştient, ca fiind purtătorul de cuvînt al tuturor celor care nu se pot revolta pentru că sunt orbi. Borges foloseşte un procedeu literar abscons, dictat NU scris, pentru a ne pune la îndemînă un procedeu de reinterpretare a legendelor, scrise, străvechi, dar poate, apocrife. Simple palimpseste.

            Nu despre Minotaur scrie Borges în această mică istorioară. El încearcă să lărgeasă acest orizont. Noi, cu toţii, încercăm să ne raportăm la o ascendenţă net superioară nouă. Numai că labirintul în care trăim vremelnic, are intrări şi ieşiri care scapă înţelegerii noastre. Nu există mîntuitori, pare a spune Borges, în finalul povestioarei sale. Ci, numai executori.

            Nu vi se pare interesant că Ariadna nu răspunde ?

Read Full Post »

Casa lui Asterion / BORGES

            Şi regina născu un fiu care se numi Asterion. (Apolodor, Biblioteca, III, 1)

            Ştiu că sînt învinuit de trufie, şi, poate, de mizantropie, şi, poate, de sminteală. Asemenea învinuiri (pe care le voi pedepsi la timpul potrivit) sînt de-a dreptul ridicole. E adevărat că nu ies din casă, dar tot atît de adevărat e că uşile acestei case (al căror număr este infinit *) sunt zi şi noapte deschise oamenilor şi chiar animalelor. Să intre oricine doreşte. Nu va afla aici podoabe femeieşti şi nici splendidul fast al palatelor, dar va găsi, în schimb, liniştea şi singurătatea. Şi va găsi o casă cum nu e alta pe faţa pămîntului. (Mint cei care afirmă că în Egipt există una asemănătoare.) Pînă şi defăimătorii mei recunosc că nu se află în casă nici macar o mobilă. Altă minciună ridicolă este că eu, Asterion, sînt prizonier. E oare nevoie să mai repet că nu există nici o uşă închisă, sa adaug că nu există nici un zăvor ? De altminteri, într-o seară am ieşit pe stradă; dacă m-am întors înainte de lăsarea nopţii, a fost din pricina spaimei pe care mi-au stîrnit-o chipurile mulţimii, chipuri decolorate şi turtite, ca o mînă deschisă. Soarele apusese, dar neajutoratul plîns al unui copil şi grosolanele rugăciuni ale turmei îmi arătară că fusesem recunoscut. Oamenii se rugau, fugeau, se prosternau; unii se căţărau pe stilobatul**  templului Făcliilor, alţii adunau pietre. Unul, cred, s-a ascuns în mare. Nu în zadar am avut drept mamă o regină; nu pot fi confundat cu plebea, chiar dacă în modestia mea aş dori-o.

            Adevărul este că sînt unic. Nu mă interesează ceea ce un om poate transmite altor oameni; asemenea filosofului, socotesc că nimic nu poate fi transmis prin meşteşugul scrisului. Plictisitoarele şi vulgarele mărunţişuri nu-şi pot găsi loc în spiritul meu, care este făcut pe măsura lucrurilor mari; n-am reţinut niciodată diferenţa dintre o literă şi alta. O anume nerăbdare generoasă nu mi-a îngăduit să învăţ să citesc. Uneori regret, căci nopţile şi zilele sunt lungi.

            Fireşte că nu-mi lipsesc distracţiile. Precum berbecul care se repede cu fruntea înainte, alerg prin galeriile de piatră pînă mă prăbuşesc la pămînt, ameţit. Mă pitulez în umbra unei fîntîni sau la cotitura unui coridor şi mă joc de-a v-aţi ascunselea. Mai sunt nişte terase de pe care mă azvîrl pînă încep să sîngerez. La orice ora mă pot juca de-a adormitul, cu ochii închişi şi răsuflarea adîncă. (Uneori adorm de-a binelea, uneori, cînd deschid ochii, culoarea zilei s-a schimbat.) Dar, dintre atîtea jocuri, cel pe care-l prefer este jocul de-a celălat Asterion. Mă fac că vine să mă vadă şi că eu îi arăt casa. Cu reverenţe adînci, ăi spun : Acum ne întoarcem la prima răscruce, sau Acum ajungem în altă parte, sau Ştiam eu că o să-ţi placă acest canal, sau Acum ai să vezi o fîntînă astupată de nisip, sau Să vezi cum se bifurcă subsolul. Uneori mă păcălesc şi rîdem amîndoi în hohote.

            Dar nu m-am ocupat numai cu inventarea acestor jocuri; am şi meditat asupra casei. Toate părţile ei există de multe ori, fiecare loc este alt loc. Nu există o fîntînă, un patio, o adăpătoare, o iesle; există paisprezece (infinite) iesle, adăpători, patiouri, fîntîni. Casa este de mărimea lumii; mai bine zis, este lumea. Cu toate acestea, tot străbătînd curţile cu fîntîni şi prăfuitele galerii de piatră cenuşie, am ajuns în stradă şi am văzut templul Făcliilor şi am văzut şi marea. N-am înţeles asta pînă cînd o viziune nocturnă mi-a dezvăluit că tot paisprezece (tot infinite) sunt mările şi templele. Totul există de multe ori, de paisprezece ori, dar sunt două lucruri în lume care par să existe o singură dată : sus, complicatul soare; jos, Asterion. Poate că eu am creat stelele şi soarele şi casa enormă, dar nu-mi mai aduc aminte.

            La fiecare nouă ani intră în casă nouă oameni pentru ca eu să-i eliberez de orice rău. Le aud paşii sau glasurile la capătul galeriilor de piatră şi alerg vesel în căutarea lor. Ceremonia durează doar cîteva minute. Cad unul după altul, fără ca eu să-mi pătez mîinile de sînge. Unde cad, acolo rămîn, şi cadavrele mă ajută să deosebesc o galerie de celelalte. Nu ştiu cine sunt, dar ştiu că unul dintre ei a proorocit, în clipa morţii, că într-o bună zi va veni mîntuitorul meu. Din clipa aceea nu mă mai doare singurătatea, căci ştiu că mîntuitorul meu trăieşte şi că în cele din urmă se va ridica din ţărînă. Dacă auzul meu ar putea percepe toate zgomotele lumii, i-aş distinge paşii. De m-ar duce într-un loc cu cu mai puţine galerii şi mai puţine uşi! Cum va fi oare mîntuitorul meu ? mă întreb. Va fi oare un taur sau un om ? Sau, poate, un taur cu chip de om ? Sau va fi ca mine ?

            Soarele dimineţii se răsfrîngea în spada de bronz. Nu mai rămăsese nici urmă de sînge.

            – Îţi vine să crezi, Ariadna ? spuse Tezeu. Minotaurul nici măcar nu s-a apărat.

#

            *Originalul spune paisprezece, dar avem suficiente motive să conchidem că, pentru Asterion, acest numeral  echivalează cu infinit. (JLBorges)

            **Suport de zidărie sau de piatră care susţine un şir de coloane (DEX)

De revăzut şi http://ro.wikipedia.org/wiki/Minotaur

Read Full Post »