Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘carte’ Category

Ne trezim după un somn adînc adînc adînc (de vreo trei ore 🙂 că am stat la sporovăială cu Robert alte vreo trei ore!). Este ora locală şapte şi treizeci.

Aseară, după ce ne-am recuperat bagajele de cală şi ne-am revăzut cu Robi, ne-am urcat în venerabilul său Volvo şi ne-am aciuit în apartamentul său de trei camere plus dependinţe plus o simpatică grădină cu flori şi grătar dintr-un mic oraş satelit al Quebec, Levis, aflat la distanţă de opt kilometri de centrul oraşului Quebec. Legătura cu Quebec o asigură autobuzul 35R plus linia doi de autobuze. Apoi, o armată de autobuze te poartă unde ai treabă. Voi reveni la sistemul de transport local, ulterior, după ce mă voi dumiri. Suntem într-un cartier liniştit, format dintr-o grămadă de vile şi vilişoare cu un etaj maxim două, situate printre arbori mai bătrîni sau mai tineri. M-a impresionat Quebecul prin imensitatea de verdeaţă din care se iţesc locuinţele, majoritatea gen vilă. Oraşul se întinde preponderent pe orizontală, mai rar blocuri înalte sau blocuri turn.

Cartier liniştit. O să-i aflăm noi secretele poate începînd de mîine că acum,  trebuie să ne organizăm; despachetat valize, împrietenit cu locul, etc etc etc. Silvia pregăteşte o omletă cu jambon, ceapă, brînză şi alte alea. Miam miam 🙂

Deşi am schimbat fusul orar ne-am trezit fără să cucăim de somn dar nu cred că aş fi capabil de vre-un efort. Mă gîndesc cu cîtă uşurinţă condamnă unii inconstanţa unor sportivi de elită. Băi deştepţilor, ia încercaţi să vă schimbaţi săptămînal ambientul, fusul orar, obiceiurile, poate chiar alimentaţia şi abia apoi încercaţi să vorbiţi despre performanţă. În fine.

Robert ne instruieşte cum să folosim telefoanele mobile racordate la reţeaua locală ca să nu tocăm bani pe relaţia Vodafone România cu telefonia mobilă din Canada. Nu-i prea simplu, nici complicat, este numai diferit.

Ce vom face azi ? Nu prea mare lucru. Robert lucrează, Silvia bucătăreşte, eu habar n-am cum să-mi omor timpul că internet, încă n-am. Vremea este frumoasă, însorită, dar spre deosebire de Bucureşti ceva mai răcoroasă dimineaţa şi seara. Am mai terminat de citit o carte, Vin ruşii, care conţine cinci eseuri, după cum urmează:

– Reperele unei istorii. Umbra Rusiei / Ioan Stanomir.

– Visul lui Cotovschi / Marian Voicu.

– Cinci drumuri deschise pe care (mai) pot intra ruşii / Sabina Fati.

-Valul democraţiei iliberale şi ofensiva Rusiei împotriva Occidentului.  Riscuri pentru România / Valentin Naumescu.

– Cînd m-am născut, ruşii veniseră deja / Vitalie Ciobanu.

Dacă vreţi să înţelegeţi EXACT de ce se comportă cum se comportă gaşca lui tăricel şi a lui drăcnel, citiţi această carte, NEAPĂRAT!

Să trecem peste acest spinos / delicat subiect.

Este ora 17 aici, adică ora 24 la Bucureşti şi mă cam lupt cu oboseala. Sînt hotărît să rezist cît pot ca să intru în ritmul timpului local. Am şi o dilemă: mă tentează o bere dar cum eu respect regula orei 18 mai aştept 🙂 Păi? Silvia mă tentează cu cafea. Nu mulţumesc, n-am mai băut cafea de vreo 15 ani şi nici nu mă prea tentează o noapte albă, acum. Chiar NU!

Deocamdată îl aşteptăm pe Robert împreună cu care vom face planul de bătaie pentru următoarele şase săptămîni. Sigur vom vizita Ottawa, Niagara, vom începe desigur cu Quebec,  apoi Montreal, poate şi Toronto. Vom vedea pentru că distanţele sunt mari iar avionul cam costă, la fel şi hotelul. Deocamdată este foarte bine că suntem după opt ani de zile împreună cu Robert şi nu doar pe Skype.

Reclame

Read Full Post »

 

”Cînd aveam jumătatea vîrstei de acum, am scris o carte care se numea Cearta cu filosofia. Mă revoltam împotriva filosofiei academice, a culturii de aparat, a sistemelor filosofice (…) și vorbeam practicînd un romantism juvenil, despre o ceartă fără întoarcere. (…) Cearta mea de-atunci era cearta cu profesionalizarea filosofiei.”

Mai pe scurt spus, filosofia începuse să fie practicată de un număr de filosofi care se retrăseseră într-un turn strict specializat de fildeș și care pierduseră chiar sensul nașterii filosofiei  socratice: explicarea sensului vieții, cetățenilor. Marii creatori de sistem filosofic, Kant, Hegel, Schopenhauer, Heidegger ș.a. nu mai erau înțeleși decît de un număr restrîns de ucenici sau de admiratori, deveniți practic inexistenți pentru marele public cît de cît educat. Se ajunsese la un absurd perfect: ”în amfiteatrul de la Universitatea Seattle, cu sute de locuri, plin ochi, în care urma să vorbească Jacques Derrida (…). Derrida, calm, se urcă pe podium și se așază la masa din mijloc, (…) își pune ochelarii și începe să citească – în limba franceză! (…) În auditoriu, nici o mișcare, toți par a asculta cu atenție respectuoasă”. De prisos a spune că mai nimeni nu pricepea limba franceză dar, ”simplul fapt de a fi fost acolo cînd vorbea marele Derrida era magic important, iar orele de plictiseală, un preț de nimic”.

Explică mai departe autorul: ”căpătasem oroare de fastul conceptului, de aroganța lui, de pretențiile lui de a explica totul, care sfîrșeau cel mai adesea în performanța de a măcina vidul. Lăsîndu-se confiscat de concept, filosoful, afirmam, devenea preotul care stă de vorbă cu Dumnezeu într-un limbaj pe care comunitatea credincioșilor nu-l poate înțelege.” Totul este spus aici!

De aceea, autorul recurge la un exemplu: ”Heiddeger făcuse o încercare disperată de a surprinde sub o formă conceptuală facticitatea existenței, palpitul ei de fiecare clipă. (…) dar la un  moment dat (…) el recurge in extremis vrînd să ofere analizei un reper, la un exemplu literar, la nuvela lui Tolstoi Moartea lui Ivan Ilici”.

Așadar, intră în scenă literatura, pentru că filosofia nu putea atinge viața în direct. Și pornind tot de la un exemplu concret, o analiză hermeneutică a Scrisorii pierdute cu ajutorul lui Platon, analiză făcută de un doctorand al lui Heiddeger, (Alexandru Dragomir, singurul filosof român care a practicat filosofia pe cont propriu și care în timpul vieții n-a publicat nimic) domnul Liiceanu alege cîteva teme filosofice pe care le tălmăcește folosindu-se de poveștile scrise pentru maturi, cărțile.

Citez:

Șapte eseuri despre libertate, Dumnezeu, plictiseală, prostie, frumusețe ascunsă, îndrăgostire, neîntîlnire; spune autorul: ”mai are voie scrisul, în lumea noastră grăbită, să fie abscons fără adîncime, complicat fără să transmită nimic, prețios și doar pentru o mînă de oameni? Iar cei care au pretenția că gîndesc mai pot s-o facă fără aibă harul de a-i pune pe alții pe gînduri?

Am năzuit să scriu o carte frumoasă pur și simplu. Paginile din acest volum reprezintă modul meu de a fi întîlnit literatura dinăuntrul filosofiei. Reprezintă ceea ce a urmat după ”cearta mea cu filosofia” de acum cîteva decenii. (…) Am gîndit cu ajutorul Bibliei, al lui Shakespeare, al lui Flaubert, al lui Joyce, al lui Musil, al lui Caragiale sau Mircea Ivănescu și făcînd-o, mi s-a părut că aflu mai multe și într-un mod mai prietenos decît dacă aș fi rămas singur, față în față cu esențele pure”.

Read Full Post »

Șapte ani de autoexil. Despre asta este vorba în această carte apărută recent, la Polirom. Dar nu numai. Scriitorul Ioan T. Morar explică de ce și mai ales cum a reușit ca după autoexilare, să se integreze în acest tărîm mirific, Provence, în apropiere de Marsilia unde a fost numit consul și destituit în mod abuziv, parcă de guvernul Ponta. În fine.

Despre altceva este vorba în această carte frumoasă, cinste cui a scris-o. O spune chiar autorul în ceea ce denumește precauțiune, chiar înainte de primul capitol: ”această carte e alcătuită în mare parte din texte publicate în revista Orizont în perioada 2014-2018. Paradoxal, totuși, nu e vorba de un volum alcătuit din articole, ci de texte care din capul locului au fost scrise cu gîndul la o carte despre Provence. (…)”

Tot autorul explică foarte bine aproape de finalul cărții ce anume l-a îmboldit: curiozitatea. ”Dacă ești curios, e destul să ieși din casă. Aici, în Provence, dai peste fire care spun povești și te duc la alte fire, la alte povești, la alți oamneni, la alte obiecte și locuri, sub același cer de un albastru ireal, care a atras atîția pictori.”

Autorul ne poartă cu gîndul pe strazile orașului în care a ales să trăiască, La Ciotat, ne face să vedem cu ochii minții mai multe localități din Provence, fiecare cu istoria sa și cu oamenii săi minunați, ne face cunoștință cu diverse personalități ale vieții culturale, ne povestește despre foarte mulți români care și-au construit cariere de succes pe aceste meleaguri, ne descrie peisaje diverse, ne plimbă printre dealurile doldora de viță de vie și de măslini, ne descrie obiceiuri și tradiții locale, pe scurt o mulțime de lucruri utile.

Este cartea unui dezrădăcinat care este adoptat de o altă țară, o altă cultură și care luptă cu neliniștile sale și a familiei sale în efortul de a se integra printre noii săi concetățeni.

Am aflat foarte multe despre vinul roze, noua vedetă a oenologiei, vin pe care l-am descoperit cu vreo zece ani în urmă chiar acasă la el, în Franța și pe care nu l-am mai părăsit  🙂  Am aflat și ce simbolizează un medalion pe care îl port neîncetat de la nunta noastră de argint (2001). Habar nu aveam că medalionul meu pe care sunt reunite o cruce, o ancoră și o inimă reprezintă Crucea de Camargue simbolizînd credința, speranța, și caritatea, simbol care-i asociază pe pescari, pe gardieni (păzitorii de tauri, și pe cele trei Marii, surori (sau ucenice) ale lui Iisus, venite cu o corabie în Camargue.

Și pentru că ultimul capitol este preponderent alcătuit din articole despre vin și crame mai mult sau mai puțin celebre, am aflat și de unde provine cuvîntul damigeană! Cuvîntul provine de la regina Neapolelui reine Jeanne, care s-a adăpostit în timpul unei furtuni în casa unui sticlar din  locul denumit Saint Paul la Galline și care regină a vizitat atelierul sticlarului care, emoționat, a tot suflat pînă a făcut un recipient de zece litri. Văzînd admirație în ochii reginei, omul a vrut să numească noul produs Reine Jeanne numai că aceasta dînd dovadă de modestie a refuzat spunînd că ar fi mai potrivit ca nume Dame Jeanne. Apoi sticlarul a învelit damigeana într-o împletitură de nuiele și așa a rămas!

S-a integrat Ioan T Morar? Da! O spune cu mîndrie dar și cu emoție chiar autorul, mărturisind cu sfială după ce a cîștigat premiul întîi la Festivalul Internațional de Poezie Partajată, fiind primul cîștigător care nu are limba maternă franceza sau provensala: ”nu, nu am scris rîndurile acestea ca să mă laud. Premiul din La Ciotat nu este chiar Nobelul pentru literatură, știu asta. Dar este o diplomă care atestă că mi-am găsit în La Ciotat un loc pe care scria numele meu.”

 

 

Read Full Post »

Am citit și cel mai recent roman al Angelei Tocilă și am înțeles cam ce vrea această scriitoare de certă valoare să transmită: faptul că normalitatea este extrem de fragilă iar democrația liberală nu mai este un scut eficient împotriva noilor tendințe ale corectitudinii politice promovate insistent de politicieni inconștienți al căror vîrf de lance a fost la un moment dat, Angela Merkel.

Concret, autoarea pornește de la o realitate, respectiv existența statului ISIS în orient dar transpune acțiunea în Europa cotropită de valurile de migranți, adică de celebrii ”refugiați”, hoardele de tineri dotați cu bani și cu telefoane de ultimă generație care fug (vorba vine) din calea ororilor războiului. Numai că odată ajunși pe tărîm european indiferent de țară, aceștia în loc să se integreze se enclavizează și după ce se organizează pornesc ofensiva împotriva localnicilor pe care îi obligă să adopte islamul, în caz contrar urmînd a fi uciși sau transformați în sclavi. Totul petrecîndu-se cu complicitatea autorităților inclusiv la nivel militar, fără să fie prea limpede ce urmăresc acești politicieni iresponsabili. Extincția rasei albe? Moartea democrației liberale? Desființarea temeliei civilizației europene respectiv iudeo-creștinismul? Și dacă da, de ce? Întrebări fără răspuns. Deocamdată.

Deși este o ficțiune cu rădăcini bine ancorate în realitate, această carte dă fiori transmițind sentimentul că deși par de domeniul absurdului aceste lucruri cutremurătoare chiar se pot întîmpla! Se știe cu cît cinism s-a încercat impunerea unor cote obligatorii de  ”refugiați” țărilor din UE și cît de greu au luptat unele țări împotriva acestor măsuri absurde. Și disputa încă nu s-a încheiat. Din fericire, în romanul Angelei Tocilă mai sunt țări care deși par înapoiate în ochii ”progresiștilor” au bunul simț să nu-și nege rădăcinile și tradițiile, rezistînd atît cît se mai poate ororilor corectitudinii politice. Către aceste țări se și îndreaptă valul de refugiați autentici, în căutarea unei normalități atît de ușor pierdute: un pat cald, o masă caldă, un suflet iubitor și cald, o viață normală.

Cartea este scrisă în ritm alert și te ține cu atenția trează pe tot parcursul său, lucrurile putînd oricînd să se transforme din bine în rău și invers. Este încheiată într-o notă pozitivă pe care vă invit să o descoperiți citind-o. Spor la lectură!

Read Full Post »

În urmă cu vreo trei ani a apărut o carte care a făcut vîlvă și a stîrnit discuții contradictorii deosebit de aprinse, Supunere, autor Michel Houellebeck. Pe scurt, cartea era un semnal de alarmă, o ficțiune în care se prevedea că pînă în 2022 Franța ar fi fost complet islamizată. Realist scenariu? Posibil. Sau poate că nu. Sau poate că da, dar nu atît de repede. Cert este că în mai multe țări există deja în marile orașe cartiere întregi locuite de găști de ”refugiați” care-și impun punctul de vedere inclusiv în fața autorităților din moment ce nici măcar Poliția nu se aventurează în acele teritorii. Cumplită carte!

Și iată că în 2017 apare o altă carte din același registru, respectiv pericolul islamizării europei și nu numai, o carte semnată de Angela Tocilă, Eu sunt Silvia.

Silvia este o româncă ajunsă în șomaj, cu rate la bancă și greutăți uriașe, care-și caută scăparea în occident, mai exact în Italia unde face munci umilitoare la fel ca atîția și atîția conaționali pînă reușește cumva să scape de sărăcie muncind ca translator și ajunge chiar bogată, are o frumoasă fetiță dobîndită în urma unei frumoase povești de iubire. Numai că năpasta o lovește crunt și după cîțiva ani de fericire împreună cu noua sa familie începe lupta cu nedreptățile mai ales după ce soțul ei este ucis de cîțiva ”refugiați” pedepsiți drastic de justiția vremii: doi ucigași sunt retrimiși în țările lor, iar alți doi sunt condamnați la cîte trei ani de închisoare. Atît valorează viața unui OM! Atît!

Nu trece prea mult timp și Silvia trece ea însăși printr-o experiență traumatizantă: jefuită și aproape ucisă în bătaie tot de niște ”refugiați” Silvia începe o luptă inegală cu autoritățile, cu media, cu mentalitățile îmbîcsite de corectitudinea politică, cu tot acest mediu din ce în ce mai ostil.

Cum va ieși Silvia din acest carusel de nenorociri vă invit să aflați singuri citind această carte minunată scrisă în ritm alert, cinematografic.

O remarcă: dacă Silvia este un personaj fictiv, viața Silviei este alcătuită în bună parte din întîmplări reale, culese din presa vremii: atentate, jafuri și violuri, etc, comise de ”refugiați” și trecute în bună parte sub tăcere de autoritățile vinovate măcar de lașitate dacă nu și de complicitate.

Am mai spus: asta este diferența dintre un om oarecare și un scriitor: scriitorul surprinde un moment (sau mai multe) și îl sondează în adîncime pînă cînd întreaga esență a acelui moment expandează în substanța unei cărți scrise cu liminară sinceritate și cu totală dăruire de sine! Ceea ce Angela Tocilă face cu mare măiestrie!

”Silvia Angelei Tocilă nu este Angela Tocilă, așa cum ar putea crede cineva care o cunoaște pe autoare. Este cartea unui om care vede aberațiile pe care le pot crea și lipsa dreptei măsuri a corectitudinii politice” spune Ara Șeptilici.

Cu toată stima, subliniind că sunt de aceeași părere cu distinsa doamnă, eu cred că ba da, Silvia Angelei Tocilă ESTE Angela Tocilă! Care Silvia spre deosebire de personajul lui Michel Houellebeck, un profesor universitar care trece la islam pentru avantaje, Sivia Angelei Tocilă luptă din răsputeri ca măcar fetița ei să nu trăiască într-o lume care și-a pierdut busola și rădăcinile, adică o europă care și-a pierdut valorile creștine adoptînd tot ce este mai nociv din corectitudinea politică: discriminarea pozitivă, legalizarea căsătoriilor gay, teroarea răspîndită de islamiștii fanatici, etc etc etc. Pericolul este real pentru că politicienii de calibru au dispărut se pare cam din toată lumea, nu doar din Europa.

Ce rezervă viitorul copiilor și nepoților noștri? Dumnezeu cu mila!

Read Full Post »

Nu mai știu cînd mi-a căzut sub ochi prima postare pe fb a Angelei Tocilă. Oricum, cred că au trecut cîțiva ani de atunci și pînă acum. Mi-a plăcut stilul direct chiar agresiv în care se exprimă, îmi place că nu este tributară unui/or partid/e politic/e, îmi place că se circumscrie unor principii NU unor politicieni. După ce a fost acuzată de băsism n-a pregetat să-l dezvueze public pe fostul președinte cînd a considerat că Băsescu a trădat băsismul.

Nu știu de ce nu m-am obosit să cumpăr cărțile sale Picături din soare sau Iris de la Bookfest 2018 și habar n-am de ce m-am hotărît să particip la prezentarea celei mai recente cărți a Angelei Tocilă, Muntele de sticlă. Cînd am ajuns la Muzeul literaturii române erau deja aproximativ 40/50 de cititori. Nu mă așteptam la atîția dar în final au fost – cred eu – mai bine de o sută de participanți, dintre care nu am recunoscut pe nimeni, cu o singură excepție, un simpatic jurnalist, veșnic burlac. 🙂

Am remarcat repejor că se cam cunoșteau între ei și nu m-am aventurat la socializare. Am ceva experiență și nu am numai amintiri plăcute de la astfel de evenimente așa că, mă țin mai așa, lăturiș.  🙂  În fine.

La masa de prezentare, Angela îi aștepta pe cei trei prezentatori ai cărții, între timp scrutînd participanții și schimbînd saluturi și îmbrățișări cu mai mulți dintre ei. La masa amenajată ca tarabă, am văzut pe lîngă Muntele de sticlă și cartea Eu sunt Silvia și le-am cumpărat pe amîndouă. Lîngă mine, am văzut că alt cititor avea și Copiii războiului și m-am hotărît să o cumpăr și pe aceea. Și bine am făcut!

Am ceva lecturi la activ pînă acum și cu greu mă mai poate surprinde stilul unui autor. Dar această carte, chiar mi-a dat de gîndit! Ca să-l parafrazez pe un cunoscut și iubit autor, Gabriel Liiceanu, m-am întrebat: ce-o mai fi și cartea asta? Jurnal nu e, roman nu e, corespondență de război nu e. Dar ce este totuși ? Este o carte care îmbină stilul autoconfesiv al autoarei care povestește crîmpeie din viața sa și a familiei sale cu poveștile triste sau nu ale unor supraviețuitori ai WW II care au trăit acele orori fiind copii. Această carte este deosebită și pentru că în timp ce se încheagă dezvăluie fără sfială chiar laboratorul de creație al autoarei! Rar lucru, din cîte știu eu! Și mai are ceva deosebit această carte: conține propria sa cronică, dezvăluită de autoare atît la început, cît și pe parcurs și evident la epilog trage concluzii.

Pentru a aduna mărturiile vîrstnicilor care au acceptat să retrăiască acele momente cumplite, Angela a străbătut distanțe respectabile, a străbătut cîteva țări și a ascultat cu răbdare tot ce aveau acei oameni de spus. Apoi a scris pe îndelete. Am să extrag cîteva momente care au marcat nașterea aceste cărți pe care o recomand călduros!

”Încă nu-mi dau seama cum s-a născut ideea acestei cărți… poate stînd la masă într-un restaurant unde-l sărbătoream pe cumnatul meu Johann, privind copiii jucîndu-se în mijlocul sălii. (…) Erau trei fetițe și un băiețel știrb de dinții din față, cu o figură de poznaș răsfățat. Se izolaseră de restul lumii, așa cum fac copiii. Erau doar ei și joaca lor, adulții nu mai existau. (…) Și atunci am avut revelația, cartea, chiar și titlul, (…) iar din ziua aceea n-am mai avut liniște și nici astîmpăr.”

Exact asta este diferența dintre un om oarecare și un scriitor: scriitorul surprinde un moment și îl sondează în adîncime pînă cînd întreaga esență a acelui moment expandează în substanța unei cărți scrise cu liminară sinceritate și cu totală dăruire de sine!

N-am de gînd să povestesc conținutul cărții dar mai înserez drept încheiere un crîmpei din epilog: ”Nu am pretenția ca această carte să aibă vreun aport sau să fie parte a unei schimbări, sunt prea modestă pentru a-mi face iluzii, dar ceea ce mi-am dorit și sper să-mi ating scopul, este ca cei ce o vor citi să-și dea seama de fragilitatea normalității în care trăim, că războiul pîndește mereu după ușă, așteptînd doar un pretext cît de mic să ne intre în casă, iar atunci cînd în sfîrșit își face drum, nimeni nu mai e în siguranță, nici măcar copiii pe care trebuie să-i protejăm de cruzimea adulților, cu orice preț.”

Această carte stă sub deviza unui adevăr cumplit: bărbații mai în vîrstă declară război. Dar tinerii trebuie să lupte și să moară. (Herbert Hoover).

 

Read Full Post »

Nu mai știu în ce lecturi am întîlnit prima dată o menționare călduroasă a acestui autor. Nu știam nimic despre el. Stîrnit (mînat de curiozitate) am purces la căutarea acestei cărți în toate librăriile pe care le-am întîlnit în cale, vreme bună; cîțiva ani am toooot căutat-o pînă cînd într-un mall, o fătucă mi-a răspuns cu nonșalanță: cartea domnului Vîrlan s-a epuizat.! Vîrlan? Eu întrebasem de Vintilă NU de bucătarul de pe nu știu ce canal tv. Lămurit, m-am resemnat și am renunțat la căutare. Cu așa librari… Atunci nu mi-a dat prin cap să caut la editură. Asta e!

Apoi, la bookfest București 2018, m-am oprit în dreptul editurii Vremea unde era etalată întreaga (cred) operă a lui Horia Vintilă. Am pus în sfîrșit mîna pe cartea îndelung rîvnită, Dumnezeu s-a născut în exil și începusem să o răsfoiesc cînd un ins cam șters dar cu o privire ostilă m-a întrebat semi-răstit: cine mai este și ĂSTA? Am priceput repejor că era un provocator și am ridicat din umeri arătînd cu un deget către o fată care păzea standul, am plătit cartea și am plecat. Mai aveam în plan cîteva cărți care mă așteptau răbdătoare și pe care le-am pus la așteptare în bibliotecă.

Foarte pe scurt despre autor, citez de pe pagina de gardă: născut la Segarcea 18/31 decembrie 1915 decedat la 4 aprilie 1992. Numele său real fiind Vintilă Caftangioglu; absolvent al Colegiului Național Sfîntul Sava a urmat cursuri la facultățile de Drept, Filosofie și Litere, dar a obținut licența numai în drept.

Sprijinit de Nichifor Crainic, este numit atașat de presă la Roma în iunie 1940; va fi rechemat în țară în luna octombrie de guvernul legionar. În 1941 obține o bursă Humbold și pleacă în Austria, unde cu ajutorul lui Alexandru Marcu, este numit atașat de presă la Viena în 1942. Între august 1944 și mai 1945 este închis, împreună cu soția, în lagăre din Silezia, Austria, Italia.

În februarie 1946, un ”Tribunal al Poporului” din România îl condamnă la muncă silnică pe viață pentru ”crima de dezastrul țării, prin săvîrșire de crime de război constînd în faptul de a se fi pus în slujba hitlerismului și fascismului, contribuind prin fapte proprii la realizarea scopurilor lor politice.”

Opresc citarea (mi-e greață cum reînvie această atmosferă acum, în România, prin vocea mai multor lideri ai puterii) și înșir pe scurt, periplul acestui personaj: emigrează în Italia, Argentina, între 1948 și 1953, an în care se stabilește în Spania țară unde va trăi pînă la sfîrșitul vieții cu excepția perioadei trăite la Paris între 1960-1964. Licențiat al Facultății de Litere din cadrul Universității Catolice din Paris, doctor în Drept al Universității din Valladolid, a avut o bogată activitate ca publicist, profesor, conferențiar.

Distins cu Premiul Goncourt în 1960 pentru romanul Dieu est ne en exil, scris direct în limba franceză. Festivitatea de decernare nu are însă loc din cauza campaniei de denigrare întreprinse de oficiali români, intens sprijinite de L^Humanite și de stînga franceză.

Autor a numeroase romane, volume de versuri, eseuri, istorii literare etc.

În aceste condiții cum să fie cunoscut de tinerii care păzesc și vînd cărți dar care cred că-s librari?

Foarte pe scurt despre carte (pe care o voi prezenta curînd): ”în 1958 Vintilă Horia a avut o întîlnire, o întîlnire de spirit. Se celebrau în anul acela două mii de ani de la nașterea lui Ovidiu. A reluat operele poetului, mai mult sau mai puțin uitate după bacalaureat. A fost o revelație. Ovidiu fusese și el un exilat. (…) Între scriitorul latin din secolul I și scriitorul român s-a format o relație, un fel de legătură supranaturală, care provenea dintr-o tainică asemănare. (…)” Daniel-Rops, membru al academiei franceze.

Și mai pe scurt, Dumnezeu s-a născut în exil este un fel de jurnal ținut de Ovidiu pentru ultimii săi opt ani de viață petrecuți la Tomis, jurnal scris de fapt de Vintilă Horia pentru a descrie propriul său exil. O carte absolut fascinantă!

Read Full Post »

Older Posts »