Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘carte’ Category

Suntem într-un Boeing 737-800, 32 rînduri de fotolii a cîte trei locuri pe fiecare parte a culoarului, pe ultimele trei locuri doi polițiști păzesc un ins. Nu știu ce-a făcut și nici nu mă interesează. Mai avem 10 minute și decolăm.

N-aș fi crezut dar, este destul haos și în aeroportul din Lisabona. Chiar cu vîrf și îndesat. Poarta de ambarcare a fost afișată numai cu vreo 30 de minute înainte de zbor și nu-i normal. În fine…

La bord se vede și un grup distinct de opt femei și bărbați: un clan  inconfundabil prin vorbe și prin port 🙂 E limpede cam ce soi de ”turism” au făcut dumnealor. Și asta cam peste  tot în lume, din păcate…

La drum! Cerul este senin și cei cîțiva norișori nu împiedică privirea. Se vede pămîntul cu puzderie de case și multă verdeață. Dacă trag o linie imaginară între Lisabona și București văd că vom traversa Madridul (unde n-am ajuns, (încă) apoi vom depăși Corsica prin nord, vom traversa o bucățică de Mediterana și Italia, apoi vom traversa Marea Adriatică și vom reintra pe continent în dreptul localității Sarajevo (unde n-am fost) apoi Serbia și Muntenegru și vom ajunge la București să trăiești 🙂

Trei stevardițe drăguțe și un stevardoi antipatic au scos pe interval gheridoanele cu bunătăți. Eu mi-am ales o supă cu gust de vită 🙂 un Piquantrout și o Lacerta roze 0,375 ml + o apă gazoasă mititică. 21,5 euro. Privesc pe fereastră, azuriu peste tot, cerul s-a unit cu marea, între cele două nu mai exită linie de demarcație; se vede numai un albastru infinit, peisajul pare ireal aproape nici nu simțim că plutim. Bine dacă nu s-ar auzi motoarele ar fi și mai bine, nu? 🙂

Cerul ca cerul, ireal au ba, dar supa și Piquantrout-ul sunt destul de reale, adică supa este o infuzie de tăiței cam picantă după gustul meu, dar caldă și pansează oboseala binișor. Cît despre Piquantrout-ul acesta nu-i altceva decît păstrăv mărunțit, un fel pastă la borcan însoțită de cîțiva biscuiți crocanți dar sfărîmicioși. La păstrăv, fabricantul se laudă că a adăugat ceapă, ardei gras și iute, morcov și tomate roșii. Nu-i grozav dar merge, am gustat, acum știu ce-i și nu cred că-mi va lipsi vreodată 🙂

Mai acătării pare vinul. Scump (9 euro) dar bun.

Niște ecrane afișează harta, înălțimea de zbor 11 mii de metri, temperatura exterioară -52 de grade Celsius, timp estimat rămas de zbor 1h 50 minute. Acum traversăm Italia pe la Bologna. Ieșim din cerul Italiei pe la Bergamo, cred, și vom începe traversarea Adriaticei spre Sarajevo.

Iar veniră fetili cu gheridoanca plină cu bijeuri și cu parfumele. Nu vîndură mai nimic. Acum ne mai tentează cu ceva cafele, suc sau bere/vin, nu ne mai trebuie nimica, mulțumim frumos. Am întrat în spațiul nostru aerian și venim la aterizare pe o pantă extrem de dulce, dar na! că romanica nu ne vrea 🙂  și ne întîmpină cu ploaie și cu vînt. Bine măcar că nu e frig.

Nea taxi-Marian ne-a așteptat și acum ne tîrîm cu greu prin Bureștiul îmbîcsit. Dacă din Portugalia în România am zburat doar patru ore, de la aeroport pînă la fosta Tricodava am făcut doar două ore. Dau să mă enervez dar dar, socotesc că-i mai bine să-mi țin Firea 🙂

Bine v-am găsit. End of story.

Read Full Post »

Am oprit la Chilia Veche la ora 13.

Avem la dispoziție o oră dar eu n-am chef să prind vre-un guturai și să nu mai văd Portugalia. Așa că spun PAS venerabilului oraș care ne-a primit cu o ploicică mică dar periculoasă. N-am nici internet, huo   🙂 Chilia Veche!

Tandemul a coborît vesel și contez pe R + S să-mi aducă poze și impresii (vezi să nu 🙂 ). Pînă aici am mers aproximativ patru ore – 83 de km. La întors, vom merge mai anevoie pentru că vom naviga amonte. Vaporașul acesta este comandat de un venerabil lup de apă dulce 🙂 ajutat de un secund și de un matelot. De partea culinară, pentru că pe drumul de întoarcere vom prînzi la bord, se ocupă o fătucă și un tinerel care pînă acum, au cam șomat. Cu mine au mai rămas la bord patru doamne, habar n-am de ce. Iată că după nici cinci minute, un cuplu de pensionari s-a întors indignat de mizeria etalată de oraș! Și de mizeria din magazin. Și de sărăcia jalnică. Și alungați de țînțari.

Bon. La masă. Ne-au dat o ciorbă extraordinară de pește. Și un păhărel de vin tulburel. Întreb ospătarul: ciorba asta este făcută cu apă de Dunăre? Sigur că da, mi-a răspuns. La cinci dimineța m-am dus la Dunăre cu găleata s-o iau 🙂  🙂  🙂 . Întreb fata: ciorba asta este făcută aici sau la hotel? – La hotel. Măcar știm cum stăm. De bună, recunosc că a fost foarte bună. Bun și felul doi, crap la cuptor cu legume (în special ceapă, ardei și ceva tomate roșii cu sos și cu mămăliguță). Din partea casei, un păhăruț de vin. Mai vrei vin, plătești 30 de lei două pahare. Și noi bineînțeles, mai vrem.

Vaporul va circula cam 4-5 ore pînă la hotel. Ce-am văzut la ducere vedem și la întoarcere, de la vapor la hotel nu avem mai mult de zece metri, apoi ascensor și cameră. Deci, liber la pileală că la ora 20,30 avem cina și mîine o luăm de la cap pe canalul Sulina. Sper că va fi și mîine interesant.

Ca de obicei, sînt întrebat ce și de ce scriu și tot ca de obicei pun placa = să îmi rămînă amintirea cît mai exactă din ceea ce trăiesc în diferitele excursii, că memoria este înșelătoare, punct.

Soarele a ieșit dintre nori, mai bine mai tîrziu devît deloc sau prea tîrziu, pe puntea de sus este bine iar, dar eu prefer răcoarea de aici din sala de mese că restaurant nu-i pot spune.

Scurtă discuție cu ghidul despre Deltă și despre neputința românilor de a pune în valoare frumusețile de care dispun. Verdict Paul Blidaru: NU SE VREA! Cei care nu vor îi generează pe cei care nu pot și contra-rezultatele se văd pe termen lung: au ajuns analfabeții și curvele să conducă TOATĂ țara. Respect domnului Blidaru!

Regruparea în spatele cotcodancilei va fi un eșec răsunător dar, deja se coace un alt scenariu. Care? Vom vedea… Plus de asta, o manipulare grosieră a mijloacelor de (dez)informare în massă lucrează la turație maximă.

Noapte bună!

Read Full Post »

Este ora 08,30 și suntem deja la bordul unuia dintre cele trei vapoare deținute de compania care deține și hotelul.

Am luat un mic dejun surprinzător de bogat și de variat. Aseară am oprit aerul condiționat care pe mine mă deranjează foarte tare, (nici Silvia nu-l agreează) și am deschis geamul protejat contra gîngăniilor de o plasă subțirică de metal. Am dormit cu întreruperi dar ne-am odihnit suficient. Vremea este frumoasă deși ceva nori par să se zburlească la noi.  Este o leacă de răcoare dar se poate rezista doar în cămașă. Oricum, eu în afară de cămăși n-am luat nimic pe post de haină, pulover, etc. Am în schimb umbrela că frigul ca frigul, pe mine ploaia mă indispune total. Am pornit. Ghidul face o scurtă istorie a dunării, origini trei brațe, vărsare trei canale, lungime totală 2840 de km și coincidență, totalitatea canalelor din Deltă însumate, totalizează tot atît! Traseul nostru: Tulcea, Ceatalchioi, Padina, Ismail, Chilia veche. Povești despre disputele ucraino-ruso-moldave-românești, despre pescuitul ilegal și barbar (cu explozibil), povești despre barjele abandonate – peste o sută! (vezi Doamne, în conservare), povești povești povești. Ajungem la o bifurcare unde din stînga Dunărea vine de la Galați, iar noi mergem la dreapta, adică intrăm pe brațul Chilia.Uluitoare diversitatea speciilor de păsări! Dunărea este cel mai internaționalizat fluviu, străbate 10 țări și patru capitale, iar în bazinul său geografic sunt 80 milioane de locuitori (doar atît?). Mergem pe marginea canalului și malurile par aproape; în realitate, lățimea canalului este aici de 1000 metri! Trecem și pe lîngă un stol de pescăruși așezați pe luciul apei.

Cît vezi cu ochii, apă, zburătoare și copaci. Și miliarde de tone de pești sub luciul apei. Abia acum înțeleg cît de imensă este inestimabila deltă. Și mă bufnește rîsul cînd îmi amintesc că un ins caraghios, un bețivan care se dădea drept jurnalist, chiar credea că EL este guvernatorul deltei. EL! Mbuahahahahaha 🙂 Iată: imediat ce-am amintit de L.M. vedem pe partea dreaptă un imaș pe care pasc bineînțeles, niște vaci. LOL 🙂

Sunt și drumuri de acces, am văzut și automobile și pescari amatori.

Păcat numai că s-a cam înorat și s-a cam făcut răcoare. Am coborît la sala de mese, acoperită, unde este cald și Iglesias creează o atmosferă tihnită. Julio nu Enriche.Am ajuns la Ismail, port unde vine minereu de fier din Ucraina pentru combinatul din Galați.Pînă aici se întindea Moldova lui Ștefan cel Mare. Ismail este legat de Galați și cu o șosea de 90 de km. Iată-l și pe prietenul lui Daea, cor-mo-raaa-nuuuul 🙂 Pare-se că un cormoran papă pînă la un kg de pește, zilnic. Așa și? Are balta pește!

Iată și un releu al KGB care monitorizează tot tot tot, chiar și pe noi 🙂 Iată și un siloz construit de Saligny. Prolific inginerul acesta!

Mergem și tot mergem. Peisajul a devenit monoton. Vremea urîtă i-a alungat pe turiști cu rare excepții în sala de mese, de jos. Ce liniște era pînă să vină ceilalți! Acum toți tolocănesc la foc automat, asta e!

Astăzi nu vom parcurge și ultimii 22 de km pînă la mare dar mîine, la Sulina vom avea timp la dispoziție să vedem și portul și marea și cine mai știe ce.

Deocamdată, un stol de pelicani se rotește pe deasupra noastră, oferind un spectacol inedit pentru mulți dintre noi.Alte imagini

 

Read Full Post »

Hotel Delta

În fine, ajungem la Hotel Delta, trei stele pîlpîitoare, primim cazarea și coborîm la masă că vorba lui Silvia, ne vine să lătrăm de foame 🙂

Primul fel a fost un soi de șalău (bine gătit, dar cam fad) înecat într-un ocean de piure de cartofi la care s-au îndurat să ne dea și cîte un păhăruț minuscul cu vin de Niculițel + o sticlă mititică de apă plată sau carbogazoasă, la alegere. Deocamdată aștept răbdător să ne aducă felul doi, porc la cuptor sau cam așa ceva. Semn bun: în cameră am zărit o scrumieră, deci se poate fuma!

Au adus porcul, două felii generoase cu două garnituri, pilaf de orez și piure de cartofi cu sos de tomate roșii, dar după ce-am gustat am lăsat totul în farfurie. Bucătari de mahala. Nici măcar desertul, înghețată de vanilie n-a fost mai comestibil. Asta a fost, să vă fie de bine, mulțumim. Vorba lui fratele meu, Cornel, odihnească-l Domnul în pace: mulțumescu-ți ție Doamne, c-am mîncat dar iar mi-e foame 🙂

Lîngă cele 5 mese a cîte 10 persoane (grupul) mai erau vreo 20 de petrecăreți care sărbătoreau ceva, se distrau și jucau de mama focului în sunetul unei orchestre de trei zgomotici plus o talentată distrugătoare de șlagăre autohtone și internaționale.

Mai bine luăm o sticlă de vin pentru delectat pe îndelete în cameră. Mîine ne trezim la 6,45 să mergem cu bamporiul pe Brațul Chilia. Noapte bună!

Read Full Post »

Histria

Plecăm spre Histria. Traversăm Năvodari – Tabăra – apoi Canalul Dunăre Marea Neagră, Combinatul Năvodari-Patriciu, Rompetrol, apoi Corbu. Iată și Săcele, comuna unde s-a născut Gică Hagi, eminent sportiv, eminent OM, eminent caracter care a repus fotbalul românesc pe harta lumii după ce haita de profitori în frunte cu verii Becali l-a îngropat.

Pe stînga vedem Lacul Sinoe, pe dreapta Cetatea Histria unde ajungem mintenaș. Am plătit taxa de intrare dar pentru ghidul local ar trebui să plătim separat încă vreo 50+50 lei. Domnul Blidaru s-a necăjit și a întrebat-o pe casieră ce tîmpit a dat această dispoziție. De parcă nu s-ar ști ce gașcă de analfabeți conduce acum România.

Cultură? Brrrrrr, pericol mare așa că PAS! M-am lămurit și cu această cetate. Numai și numai pietre, ruine, nimic concret.

Am lăsat tableta lui Robi și pentru că am găsit o leacă de răcoare la umbra unui copac stau pe loc și scriu. Nu țin neapărat să văd Lacul Razilm. Așa că… aștept întoarcerea grupului. Pînă să vină grupul am ochit o scurtătură și am văzut și lacul 🙂

Mare lucru nu este de văzut pe aici așa că grupul s-a întors urgent și ne-am cățărat în autocar să purcedem spre Tulcea. După estimarea ghidului mai avem de mers ceva mai mult de o oră. Peisaj familiar, lanuri de porumb, nu și de grîu pentru că a fost cules deja, ceva pomi, ceva eoliene și tot așa. Localități adormite cu bine știutele case dărăpănate, dar de unde NU lipsesc terasele cu cheflii! Suntem obosiți, este trecut de ora 19 și suntem pe drum de 12 ore. Aud ceva explicații despre podișul localitatea și lacul Babadag dar nu mai sînt capabil să rețin aproape nimic. Trăiască în caz de nevoie, Wikipedia 🙂 Cam tot autocarul cu puține excepții moțăie. În sfîrșit ajungem la Tulcea dar, stai așa că nu-i așa. 🙂 Control trafic. De ce ? D-aia! Că nu prea mai știu pesedoii de unde să mai stoarcă ceva bani, fie din amenzi fie din șpăguieli.

Cîteva date despre Histria AICI

Cîteva date despre Babadag AICI

 

Read Full Post »

Am intrat în oraș. Este al doilea ca mărime din România – 365 mii de locuitori – activitate portuară intensă (mafia știe de ce Mazăre și Nicușor și-au luat-o pe coajă după ce-au încercat să preia controlul asupra portului). Trafic infernal. N-am mai fost pe aici de nici nu mai știu cînd și de ce; e limpede că nu mai recunosc nimic nimic nimic. Am intrat în Mamaia, aceeași situație. Nu recunosc decît gondola cu care ne-am plimbat în urmă cu peste 15 ani. A fost ultima dată cînd am fost la mare și atunci am venit special ca să văd gondola măzăricească 🙂

Ghidul ne recomandă o eutoservire; se numește SIRET, este curat, spațios iar mîncarea pare apetisantă. Eu am ochit deja o ciorbă de burtă 🙂

Stațiunea pare full, dar nu e… La restaurant aș nota mîncarea cu trei stele din cinci dar la servire acord fără reținere cinci stele din cinci! Mesele sunt permanent debarasate, pe fiecare masă sunt ghivece cu flori naturale, personalul este extrem de amabil și îndatoritor, chiar ne-au cărat tava cu mîncare la masă! Fiind pe terasă se poate fuma, ce să mai, boierie!

Așa că mi-am mai îndulcit părerea despre turismul practicat în România. Clar că omul sfințește locul și dacă se vrea, se poate! Adaosul comercial afișat 1-1000% dar nu este scump deloc: iahnie de fasole 3 lei, orez sîrbesc 5 lei, varză călită 5 lei, mămăliguță 2 lei, guvizi 9 lei, crap prăjit 13. Ieftin și bun!

Nu știu dacă este patroana dar, cea care părea a fi șefa, muncea mai abitir decît celelalte fete. Și o văd ca avînd vreo 60 de ani. Dar o femeie care se ține bine, rezistă cu brio timpului, oricît ar fi acesta de hain.

Altă boierie: tihna de după masă, la o bericică rece și buuunăăăă 🙂 Mai avem mai bine de o oră pe cont propriu dar n-am chef să revăd marea. Am fotofobie și-s predispus la insolație așa că mai bine, pas.

Silvia s-a topit în decor cum face de obicei, iar Robi s-a dus la scăldat 🙂 Da, a venit alaltăieri pe seară, din Canada sa iubită și vine cu noi în Deltă, apoi vom merge împreună în Portugalia pentru opt zile de vis! Este același OM inimos, generos, luminos, vesel și guraliv mai ales în prezența lui MAMI.

Tandemul s-a refăcut și amîndoi, el și Sivia sunt fericiți și turuie ca două turturele. 🙂

 

Read Full Post »

Ora 12. La drum. Aud în autocar discuții despre banii pe care guvernul nu-i are și de-aia se împrumută cu disperare la dobînzi uriașe. Verdict: vor plăti și încă ne-născuții jaful de acum. Ca să ne lămurim: printre cei 53 de turiști este un singur copil de vreo 12-13 ani și un tînăr de vreo 34; restul numai pensionari cu vreo două excepții. Deci nici măcar pensionarii nu mai sunt prostiți de pesedei. Părerea mea!

Pînă la urmă norii s-au scremut și au picurat cîțiva stropi pe  parbrizul autocarului. Ghidul ne spune povestea celor două războaie dintre daci și romani și-mi aduc aminte despre minunata carte a lui Horia Vintilă, Dumnezeu s-a născut în exil

Asta pentru că trecem pe lîngă ruinele Tropaeum Traiani și ne îndreptăm către Muzeu. Aici, după ce plătim taxa (10 lei adul 5 lei pensionari, elevi și studenți 2,5 lei) aflăm istoria acstui monument unic în lume și fazele în care a fost reconstituit.

Nu mi-am notat nimic, datele acestea pot fi găsite ușor, pe internet, inclusiv meritul pe care l-a avut ceaușescu în această poveste…

Nici n-am intrat bine în Muzeu și baierile cerului s-au rupt într-o răpăială care ne-a băgat la idei. Glumeț, ghidul promite că a făcut cerere ca ploaia să înceteze 🙂 . Șiiii minune! Ploaia a încetat ca prin farmec!

Adevărul este (ne-a spus ghida de la muzeu) că pe aici nu mai plouase de multișor și chiar era nevoie.

Acum, soarele s-a arătat iar tocmai la timp ca s-o zbughim către Mamaia pentru sfînta masă de prînz J și poate o scurtă plimbărică cu gondola. Apropo de Adamclisi, localitatea în care se află Muzeul și ruinele monumentului închinat lui Traian: în secolul al II-lea erau case construite din piatră, drumurile erau pietruite și exista inclusiv canalizare. Acum…

Mergem întins spre mămăica. Tot zonă colinară, serpentine, ogoare arate, pajiști pentru vite, lanuri de porumb și nelipsita floare a soarelui. Cică exportăm ulei de floarea soarelui. Așa o fi, mai știi?

Cocoțați pe pod, traversăm Canalul Dunăre Marea Neagră și mai avem numai 15 km pînă la Constanța. Apoi, am văzut o femeie îmbrăcată lejer, pe marginea șoselei. Și încă una 🙂 Care va să zică, intrarea în oraș este anunțată de centu rioni? Nu, de centu riste 🙂

C]teva date despre Tropaeum Traiani AICI

 

Read Full Post »

Peștera Sfîntului Andrei, încăpătoare, este compusă din trei odăi și bogat împodobită cu icoane.  Clar obscur luminat cu zgîrcenie de cîteva becuri timide. Pe o măsuță puzderie de bilețele și pixuri așteaptă cu răbdare ca turiștii care vor să ridice rugi către creștinătorul românilor să-și noteze doleanțele. Mănăstirea aferentă nu impresionează prin dimensiuni dar impune prin liniște și pace sufletească. Ansamblul este completat de un modest hotel cochet, împodobit cu flori. Dar. Armonia este tulburată de haite de cîini care totuși, NU atacă turiștii fie aceștia credincioși sau nu…

Mai multe despre Grota Sf. Andrei AICI

Read Full Post »

Ne trezim după un somn adînc adînc adînc (de vreo trei ore 🙂 că am stat la sporovăială cu Robert alte vreo trei ore!). Este ora locală şapte şi treizeci.

Aseară, după ce ne-am recuperat bagajele de cală şi ne-am revăzut cu Robi, ne-am urcat în venerabilul său Volvo şi ne-am aciuit în apartamentul său de trei camere plus dependinţe plus o simpatică grădină cu flori şi grătar dintr-un mic oraş satelit al Quebec, Levis, aflat la distanţă de opt kilometri de centrul oraşului Quebec. Legătura cu Quebec o asigură autobuzul 35R plus linia doi de autobuze. Apoi, o armată de autobuze te poartă unde ai treabă. Voi reveni la sistemul de transport local, ulterior, după ce mă voi dumiri. Suntem într-un cartier liniştit, format dintr-o grămadă de vile şi vilişoare cu un etaj maxim două, situate printre arbori mai bătrîni sau mai tineri. M-a impresionat Quebecul prin imensitatea de verdeaţă din care se iţesc locuinţele, majoritatea gen vilă. Oraşul se întinde preponderent pe orizontală, mai rar blocuri înalte sau blocuri turn.

Cartier liniştit. O să-i aflăm noi secretele poate începînd de mîine că acum,  trebuie să ne organizăm; despachetat valize, împrietenit cu locul, etc etc etc. Silvia pregăteşte o omletă cu jambon, ceapă, brînză şi alte alea. Miam miam 🙂

Deşi am schimbat fusul orar ne-am trezit fără să cucăim de somn dar nu cred că aş fi capabil de vre-un efort. Mă gîndesc cu cîtă uşurinţă condamnă unii inconstanţa unor sportivi de elită. Băi deştepţilor, ia încercaţi să vă schimbaţi săptămînal ambientul, fusul orar, obiceiurile, poate chiar alimentaţia şi abia apoi încercaţi să vorbiţi despre performanţă. În fine.

Robert ne instruieşte cum să folosim telefoanele mobile racordate la reţeaua locală ca să nu tocăm bani pe relaţia Vodafone România cu telefonia mobilă din Canada. Nu-i prea simplu, nici complicat, este numai diferit.

Ce vom face azi ? Nu prea mare lucru. Robert lucrează, Silvia bucătăreşte, eu habar n-am cum să-mi omor timpul că internet, încă n-am. Vremea este frumoasă, însorită, dar spre deosebire de Bucureşti ceva mai răcoroasă dimineaţa şi seara. Am mai terminat de citit o carte, Vin ruşii, care conţine cinci eseuri, după cum urmează:

– Reperele unei istorii. Umbra Rusiei / Ioan Stanomir.

– Visul lui Cotovschi / Marian Voicu.

– Cinci drumuri deschise pe care (mai) pot intra ruşii / Sabina Fati.

-Valul democraţiei iliberale şi ofensiva Rusiei împotriva Occidentului.  Riscuri pentru România / Valentin Naumescu.

– Cînd m-am născut, ruşii veniseră deja / Vitalie Ciobanu.

Dacă vreţi să înţelegeţi EXACT de ce se comportă cum se comportă gaşca lui tăricel şi a lui drăcnel, citiţi această carte, NEAPĂRAT!

Să trecem peste acest spinos / delicat subiect.

Este ora 17 aici, adică ora 24 la Bucureşti şi mă cam lupt cu oboseala. Sînt hotărît să rezist cît pot ca să intru în ritmul timpului local. Am şi o dilemă: mă tentează o bere dar cum eu respect regula orei 18 mai aştept 🙂 Păi? Silvia mă tentează cu cafea. Nu mulţumesc, n-am mai băut cafea de vreo 15 ani şi nici nu mă prea tentează o noapte albă, acum. Chiar NU!

Deocamdată îl aşteptăm pe Robert împreună cu care vom face planul de bătaie pentru următoarele şase săptămîni. Sigur vom vizita Ottawa, Niagara, vom începe desigur cu Quebec,  apoi Montreal, poate şi Toronto. Vom vedea pentru că distanţele sunt mari iar avionul cam costă, la fel şi hotelul. Deocamdată este foarte bine că suntem după opt ani de zile împreună cu Robert şi nu doar pe Skype.

Read Full Post »

 

”Cînd aveam jumătatea vîrstei de acum, am scris o carte care se numea Cearta cu filosofia. Mă revoltam împotriva filosofiei academice, a culturii de aparat, a sistemelor filosofice (…) și vorbeam practicînd un romantism juvenil, despre o ceartă fără întoarcere. (…) Cearta mea de-atunci era cearta cu profesionalizarea filosofiei.”

Mai pe scurt spus, filosofia începuse să fie practicată de un număr de filosofi care se retrăseseră într-un turn strict specializat de fildeș și care pierduseră chiar sensul nașterii filosofiei  socratice: explicarea sensului vieții, cetățenilor. Marii creatori de sistem filosofic, Kant, Hegel, Schopenhauer, Heidegger ș.a. nu mai erau înțeleși decît de un număr restrîns de ucenici sau de admiratori, deveniți practic inexistenți pentru marele public cît de cît educat. Se ajunsese la un absurd perfect: ”în amfiteatrul de la Universitatea Seattle, cu sute de locuri, plin ochi, în care urma să vorbească Jacques Derrida (…). Derrida, calm, se urcă pe podium și se așază la masa din mijloc, (…) își pune ochelarii și începe să citească – în limba franceză! (…) În auditoriu, nici o mișcare, toți par a asculta cu atenție respectuoasă”. De prisos a spune că mai nimeni nu pricepea limba franceză dar, ”simplul fapt de a fi fost acolo cînd vorbea marele Derrida era magic important, iar orele de plictiseală, un preț de nimic”.

Explică mai departe autorul: ”căpătasem oroare de fastul conceptului, de aroganța lui, de pretențiile lui de a explica totul, care sfîrșeau cel mai adesea în performanța de a măcina vidul. Lăsîndu-se confiscat de concept, filosoful, afirmam, devenea preotul care stă de vorbă cu Dumnezeu într-un limbaj pe care comunitatea credincioșilor nu-l poate înțelege.” Totul este spus aici!

De aceea, autorul recurge la un exemplu: ”Heiddeger făcuse o încercare disperată de a surprinde sub o formă conceptuală facticitatea existenței, palpitul ei de fiecare clipă. (…) dar la un  moment dat (…) el recurge in extremis vrînd să ofere analizei un reper, la un exemplu literar, la nuvela lui Tolstoi Moartea lui Ivan Ilici”.

Așadar, intră în scenă literatura, pentru că filosofia nu putea atinge viața în direct. Și pornind tot de la un exemplu concret, o analiză hermeneutică a Scrisorii pierdute cu ajutorul lui Platon, analiză făcută de un doctorand al lui Heiddeger, (Alexandru Dragomir, singurul filosof român care a practicat filosofia pe cont propriu și care în timpul vieții n-a publicat nimic) domnul Liiceanu alege cîteva teme filosofice pe care le tălmăcește folosindu-se de poveștile scrise pentru maturi, cărțile.

Citez:

Șapte eseuri despre libertate, Dumnezeu, plictiseală, prostie, frumusețe ascunsă, îndrăgostire, neîntîlnire; spune autorul: ”mai are voie scrisul, în lumea noastră grăbită, să fie abscons fără adîncime, complicat fără să transmită nimic, prețios și doar pentru o mînă de oameni? Iar cei care au pretenția că gîndesc mai pot s-o facă fără aibă harul de a-i pune pe alții pe gînduri?

Am năzuit să scriu o carte frumoasă pur și simplu. Paginile din acest volum reprezintă modul meu de a fi întîlnit literatura dinăuntrul filosofiei. Reprezintă ceea ce a urmat după ”cearta mea cu filosofia” de acum cîteva decenii. (…) Am gîndit cu ajutorul Bibliei, al lui Shakespeare, al lui Flaubert, al lui Joyce, al lui Musil, al lui Caragiale sau Mircea Ivănescu și făcînd-o, mi s-a părut că aflu mai multe și într-un mod mai prietenos decît dacă aș fi rămas singur, față în față cu esențele pure”.

Read Full Post »

Older Posts »