Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘cartea mea’ Category

Ţarcuri

Se preling timid pe lîngă zidurile noastre interioare toate umbrele neputinţelor noastre de a fi aşa cum credeam că sîntem capabili de a fi. Eşuăm în plîns tăcut sau în scrîşnet surd  şi ne complacem vieţuind în falsitatea zîmbetelor arborate circumstanţial, sperînd întotdeauna, nu ştim niciodată, ce. Trăim – fără să ştim -, în ţarcurile castratoare pe care ni le autoimpunem. Ne înghesuim în preajma sărbătorilor să ne felicităm unii pe alţii de parcă lumea ar începe iar, cu urările noastre; uităm neputinţele şi exacerbăm posibilitatea de a fi aşa cum sîntem. Trăim în oniric pentru că nu sîntem capabili de a ne asuma realitatea zilelor noastre. Trăim în ţarcuri. Fiecare dintre noi, are un ţarc propriu pe care îl cultivează – nu cultivă! – cu asiduitate. Sîntem fericiţi fiecare dintre noi în ţarcul propriu dar ne declarăm nefericiţi în parcul comun care ar trebui să ne adune la un singur loc. LMA!

Anunțuri

Read Full Post »

Sincer? DA!

Am tremurat şi m-am frămîntat ani în şir. Mă întrebam înfrigurat dacă e bine ca fiul nostru să părăsească ţara. N-ar fi murit de foame în  România. Avea studii făcute temeinic (şef de promoţie la liceu) şi un masterat luat pe bune, la ASE. Avea şi nişte porţi deschise, atît cît se putea. Le-a refuzat pe toate. Nu înţelegea şi nu vroia să fie ajutat prin PCR (pile, cunoştinţe, relaţii).

Înainte de a pleca a lucrat pentru o multinaţională (pe care a ales-o singur, de capul său) multinaţională care între timp, a plecat din România. Nu dau amănunte pentru că n-are nici-un rost. Între timp, îi  încolţise gîndul plecării. Cam pe la finele anului 2007 (anul suspendării preşedintelui Băsescu). Nu l-am descurajat ci, chiar dimpotrivă! Am asumat acest lucru şi chiar l-am încurajat. Cu sufletul îndoit dar cu optimism pentru viaţa sa. Nu-l vedeam îngroşînd rîndurile încă unei generaţii de sacrificiu. Chiar, NU!

Pe scurt. A aplicat pentru Canada la finele anului 2008. A primit viza la finele anului 2009. A plecat către Canada  pe 22  ianuarie 2010. Am scris atunci ce-am simţit.

Apoi, am aşteptat. A venit să ne vadă pentru scurt timp, în 2012. Îngrozit de ce-a văzut atunci, (a doua suspendare) a plecat după mai puţin de patru zile deşi îşi propusese să stea măcar vreo zece zile, dacă nu chiar două săptămîni. Am lăcrimat dar, nu puteam face nimic să-l mai reţin măcar pentru cîteva zile. Chiar, nimic!

Anii au trecut, ne-am conversat pe telefoane şi on-line pe msg şi pe google talk. De puţină vreme, pe skype (nu-l agrez eu pe mister skype dar, asta-i altă poveste).

Au mai trecut ceva ani. Vorbim, vorbim, şi printre vorbe, întrebăm ce mai face. Cum îi este firea, nu ne spune mai nimic din ce vrea să facă. Ne spune numai după ce-a făcut, ce a făcut. De exemplu ne-a spus că a făcut cursuri de specializare. Unul? Nu, vreo două. În domeniul său (ASE) ? Nu, nici vorbă! Meserii practice. De ce? pentru că dacă vrea să-şi deschidă o firmă, trebuie să fie calificat în domeniul respectiv. Aşa este la EL, acolo, în Canada, nu cum este la VOI, în România. Bon. Treaba lui. El ştie ce are de făcut: e viaţa sa. De ce să insistăm? Nu insistăm.

Şi a venit ZIUA! Ziua în  care ne-a spus: pe 16 decembrie 2014, pe la ora 17 – ora voastră – să fiţi pe recepţie; am o surpriză pentru voi. Bănuiam despre ce este vorba 🙂  Şi chiar aşa aşa şi fost: am participat on-line la ceremonia în care fiul nostru a fost declarat cetăţean al Canadei. L-am auzit depunînd jurămîntul. Am auzit oficialităţile canadiene felicitîndu-i pe noii cetăţeni pentru alegerea făcută. Am plîns. De bucurie.

Şi mă întreb, acum: a meritat toată această perioadă, să ne frămîntăm? Sincer? DA!

Ps. Nu i-am spus nimic despre tragedia morţilor de la Siutghiol. Ce rost ar fi avut?

 

Read Full Post »

Telegramă

Salut Tati,

Ştiu că eşti „de-su” adică dezamăgit de cele ce se petrec în jurul tău.

Cum am vorbit, au trecut 25 de ani din 1989.

Cu toţii am îmbătrînit, unii au plecat, alţii au venit.

Binele pe care toţi îl aşteptăm pare-se că nu mai vine.

Ce trebuie făcut, trebuie căutat.

Soarta e ceva abstract, viaţa e un joc şi noi nişte pioni.

Uneori cădem de sus şi doare, dar doare mai mult în creier.

Din abisuri scufundat însă trebuie să te gîndeşti nu ce ai greşit ci ce vrei să faci mai departe.

În vremuri tulburi şi de deznădejde cel mai bun lucru este să acţionezi.

Sa ai grija de tine.

Robert.

Read Full Post »

Moşi

Între cele 20 de zile de peste an, care stau sub semnul generic de „moşi” este şi ziua de 1 noiembrie, ziua „moşilor de toamnă”. N-am avut parte de instruire religioasă în tinereţe – nu doar eu ci, prea mulţi trăitori din generaţia mea şi următoarele, dar, eu încerc să recuperez acum, la ceas tîrziu, această deficienţă. Măcar parţial. Acum.

Semnificaţia acestei zile poate fi citită – de cei care doresc –  pe portalul Creştin ortodox.

Ce vreau să spun? Nimic altceva decît că, abia cînd vine vremea să ne înţelegem vremelnicia, ne aducem aminte de cei adormiţi întru Domnul, iar mare parte dintre zilele de „moşi” ne dau acest prilej. Iar astăzi, a fost un astfel de prilej. Prilej cu care încercăm să ne împăcăm cu viaţa noastră aşa cum e, raportată la năzuinţele „moşilor” noştri. Unii au timp pentru aşa ceva, alţii n-au timp şi nici nu vor să audă despre aceste obiceiuri (stră) vechi. Nu-i bai, viaţa merge înainte şi cu, şi fără apelul la tradiţii sau la apelul către „moşi”.

Sigur, oamenii mai „cuprinşi” merg la Biserică în aceste zile înarmaţi cu „pomelnice” şi cu daruri destinate celor mai puţin favorizaţi de soartă: pachete cu pomeni împărţite celor vii, cu gîndul că „moşii / morţii” noştri se bucură de aceste daruri şi se ospătează cot la cot cu cei vii, care le primesc. Aşa şi e, cred!

Totuşi, sînt trist: nu doar că din ce în ce mai puţini sînt cei care merg la Biserică. Sînt trist că Biserica a devenit un loc de troc între cerşetorii de profesie, şi creştinii care – avînd posibilitatea de a o face, dăruiesc. Bieţii  săraci adevăraţi! sunt daţi brutal la o parte de cerşetorii de profesie – la fel de săraci! – iar Biserica nu a găsit decît un singur mod de a rezolva acest conflict: îi alungă pe cerşetorii manifeşti. Îi ţine la poarta Bisericii.

Sigur, credincioşii catolici sunt scutiţi de agresiunea cerşetorilor. Ştiu de ce, dar, nu vreau să intru în acest subiect. Mă întreb, numai, un singur lucru: cum poate să creadă BOR, că alungîndu-i cu brutalitate pe „cerşetorii de profesie” rămîne în esenţa creştinismului? Dacă se referă numai la scena în care Iisus, i-a alungat din Templu pe zarafi, este pe o cale greşită. Iisus i-a iubit pe toţi oamenii, fie ei zarafi, cerşetori, bogaţi, vameşi, leproşi – în toate sensurile acestui cuvînt!

„Moşii” noştri ne vegheză dar mai mult decît atît, nu pot face. Depinde numai de noi cum preluăm atît tradiţiile venite dinspre ei cît şi năzuinţele lor.

Dacă nu, vom celebra conceptul comunist: MOŞI = BÎLCI!

Read Full Post »

Realul ireal

Ce bine ar fi pentru noi – toţi – dacă am şti să împăcăm lumea văzutelor cu lumea nevăzutelor… Din păcate, trăim amputaţi: trăim în imediateţe uitînd că adevărata viaţă este în spirit, nu neapărat în carne. Trăim amputaţi pentru că ne complacem în realul imediat perceput ca fiind definitoriu, în timp ce inefabilul ne scapă invariabil, de cele mai multe ori. Ce gîndim, aia trăim, nu? 🙂

 

Read Full Post »

„Nu chiteam noi că aşa va fi; ne-am înşelat cu toţii pentru că ne legănam şi pare-se că încă ne mai legănăm pe iluzia unor idealuri.”

Habar n-am dacă citatul de mai sus, este redat cu acurateţe. Ştiu în schimb că l-am citat din memorie pe un tătic al unui coleg de liceu, coleg care a fost unul dintre cei mai buni prieteni ai adolescenţei mele.

Prietenul meu de atunci, Andrei, mă luase sub oblăduirea sa; de ce? Habar n-am!

Poate pentru că simţise că mă simţeam stingher în colectivitatea de copii ai părinţilor din eşaloanele doi şi trei ale partidului aflat la putere în anii 1960 (către 1970)?

Chiar nu ştiu şi nici nu mai contează. Aş avea multe de spus dar, cui îi mai pasă? Oricum, eu reprezentam EXACT segmentul de tînăr venit în acea şcoală, dinspre proletariat.

Altceva vreau eu acum, să spun. Şi anume, că istoria se cam repetă dacă şi numai dacă, nu învăţăm nimic din greşelile trecutului. Se repetă? Nu chiar: se perpetuează, ceea ce este chiar mai rău.

Aşa-i că nu aşa chiteam noi  c-o să fie, cum este azi, privind retrospectiv la decembrie 1989?

Au trecut cum au trecut din 1989 şi pînă acum, douăzeci şi patru de ani. Cam tot atît cît a „domnit” Ceauşescu peste România. Cu ce ne-am ales?

Spuneţi voi, dacă aveţi ceva de spus: aşa chiteaţi voi atunci, că va fi?

Ps. Nici despre Andrei, nu mai ştiu nimic.

Read Full Post »

Vorba poetului: nu-mi este casa acoperită cu şiţă? Îmi e.

De ce-aş fi trist?

Plonjez în memorie şi extrag fără plăcere un episod petrecut în urmă cu mai bine de douăzeci de ani. De fapt, două episoade.

Eram la începutul anului 1992 într-un oraş apropiat de graniţa cu Ungaria, unde aveam ceva treburi; nu le spun afaceri pentru că pe atunci, nimeni nu ştia să facă afaceri; toată lumea care avea acces cît de cît la „ponturi” cumpăra şi vindea diverse „chestii” cu un profit oarecare. Piaţa era permisivă, iar cumpărătorii erau ahtiaţi de ceva nou adică aproape orice (papuci, blugi, haine de piele, bijuterii, cafea, etc) după seceta de mărfuri de dinainte de anul 1990. Nici măcar invazia mărfurilor turceşti şi mai tîrziu, chinezeşti, nu era în stare să satisfacă apetenţa doritorilor de alte mărfuri în afara celor oferite de comerţul socialist. Să trecem, peste.

Prietenul meu cel mai bun din acea zonă, mi l-a prezentat pe Ghiţă ca pe un om de încredere. Voinic, cu o privire limpede, smead, purtător al unei mustăcioare subtil conturate peste buza superioară a gurii sale cărnoase, fălcos, posesor al unui vocabular minimal. Soţ devotat şi tată a doi copii frumoşi, fată şi băiat.

Sîntem într-un autoturism şi mergem către Ungaria. El conduce. Tac eu, tace şi el. Sparg tăcerea şi întreb: – Ce părere ai despre Iliescu? – GUNOI, replică Ghiţă, scurt. – Ce crezi despre Ceauşescu? – Mare bandit. – Roman? – Gunoi. – Tokeş? Nu primesc răspuns. Tac. Ajungem la graniţă. – O să vezi că gunoaiele astea de români, ne vor ţine pe loc. Tac. Trecem de graniţă, mergem unde trebuia să ajungem şi revenim în romanica. Întreb: – De ce ai spus că românii sunt gunoaie? Primesc o privire severă şi după o tăcere lungă capăt un răspuns năucitor: – tu eşti român dar nu cred că eşti gunoi; eu sînt român şi sînt un gunoi.

Tac. Nu după multă vreme, mă întîlnesc şi cu alţi prieteni ai prietenuilui meu. Maghiari. Unul dintre ei, îmi spune: – la sfîrşitul anului, ne vom privi prin cătarea puştii. Replic fără ezitare: – nici vorbă de aşa ceva. Nu primesc răspuns.

A doua zi, mă reîntîlnesc cu Ghiţă. – Ai înţeles? – Nu; ce să înţeleg? – Pînă acum, eşti singurul român pe care-l văd că spune că nu vom avea război cu ungurii E plină zona de GUNOAIE. – Nu cred că înţeleg ce spui. – Vei vedea peste vreo douăzeci de ani: românii au vocaţia trădării.

De ce-aş fi trist? Pentru că Ghiţă a avut dreptate? E plină ţara de GUNOAIE!

Şi ne-am obişnuit… De ce-aş fi trist?

Ps. Nicidecum n-am înţeles de ce Ghiţă, se considera a fi, gunoi.

Read Full Post »

Older Posts »