Ţarcuri

Se preling timid pe lîngă zidurile noastre interioare toate umbrele neputinţelor noastre de a fi aşa cum credeam că sîntem capabili de a fi. Eşuăm în plîns tăcut sau în scrîşnet surd  şi ne complacem vieţuind în falsitatea zîmbetelor arborate circumstanţial, sperînd întotdeauna, nu ştim niciodată, ce. Trăim – fără să ştim -, în ţarcurile castratoare pe care ni le autoimpunem. Ne înghesuim în preajma sărbătorilor să ne felicităm unii pe alţii de parcă lumea ar începe iar, cu urările noastre; uităm neputinţele şi exacerbăm posibilitatea de a fi aşa cum sîntem. Trăim în oniric pentru că nu sîntem capabili de a ne asuma realitatea zilelor noastre. Trăim în ţarcuri. Fiecare dintre noi, are un ţarc propriu pe care îl cultivează – nu cultivă! – cu asiduitate. Sîntem fericiţi fiecare dintre noi în ţarcul propriu dar ne declarăm nefericiţi în parcul comun care ar trebui să ne adune la un singur loc. LMA!

Read Full Post »

Sincer? DA!

Am tremurat şi m-am frămîntat ani în şir. Mă întrebam înfrigurat dacă e bine ca fiul nostru să părăsească ţara. N-ar fi murit de foame în  România. Avea studii făcute temeinic (şef de promoţie la liceu) şi un masterat luat pe bune, la ASE. Avea şi nişte porţi deschise, atît cît se putea. Le-a refuzat pe toate. Nu înţelegea şi nu vroia să fie ajutat prin PCR (pile, cunoştinţe, relaţii).

Înainte de a pleca a lucrat pentru o multinaţională (pe care a ales-o singur, de capul său) multinaţională care între timp, a plecat din România. Nu dau amănunte pentru că n-are nici-un rost. Între timp, îi  încolţise gîndul plecării. Cam pe la finele anului 2007 (anul suspendării preşedintelui Băsescu). Nu l-am descurajat ci, chiar dimpotrivă! Am asumat acest lucru şi chiar l-am încurajat. Cu sufletul îndoit dar cu optimism pentru viaţa sa. Nu-l vedeam îngroşînd rîndurile încă unei generaţii de sacrificiu. Chiar, NU!

Pe scurt. A aplicat pentru Canada la finele anului 2008. A primit viza la finele anului 2009. A plecat către Canada  pe 22  ianuarie 2010. Am scris atunci ce-am simţit.

Apoi, am aşteptat. A venit să ne vadă pentru scurt timp, în 2012. Îngrozit de ce-a văzut atunci, (a doua suspendare) a plecat după mai puţin de patru zile deşi îşi propusese să stea măcar vreo zece zile, dacă nu chiar două săptămîni. Am lăcrimat dar, nu puteam face nimic să-l mai reţin măcar pentru cîteva zile. Chiar, nimic!

Anii au trecut, ne-am conversat pe telefoane şi on-line pe msg şi pe google talk. De puţină vreme, pe skype (nu-l agrez eu pe mister skype dar, asta-i altă poveste).

Au mai trecut ceva ani. Vorbim, vorbim, şi printre vorbe, întrebăm ce mai face. Cum îi este firea, nu ne spune mai nimic din ce vrea să facă. Ne spune numai după ce-a făcut, ce a făcut. De exemplu ne-a spus că a făcut cursuri de specializare. Unul? Nu, vreo două. În domeniul său (ASE) ? Nu, nici vorbă! Meserii practice. De ce? pentru că dacă vrea să-şi deschidă o firmă, trebuie să fie calificat în domeniul respectiv. Aşa este la EL, acolo, în Canada, nu cum este la VOI, în România. Bon. Treaba lui. El ştie ce are de făcut: e viaţa sa. De ce să insistăm? Nu insistăm.

Şi a venit ZIUA! Ziua în  care ne-a spus: pe 16 decembrie 2014, pe la ora 17 – ora voastră – să fiţi pe recepţie; am o surpriză pentru voi. Bănuiam despre ce este vorba 🙂  Şi chiar aşa aşa şi fost: am participat on-line la ceremonia în care fiul nostru a fost declarat cetăţean al Canadei. L-am auzit depunînd jurămîntul. Am auzit oficialităţile canadiene felicitîndu-i pe noii cetăţeni pentru alegerea făcută. Am plîns. De bucurie.

Şi mă întreb, acum: a meritat toată această perioadă, să ne frămîntăm? Sincer? DA!

Ps. Nu i-am spus nimic despre tragedia morţilor de la Siutghiol. Ce rost ar fi avut?

 

Read Full Post »

Telegramă

Salut Tati,

Ştiu că eşti „de-su” adică dezamăgit de cele ce se petrec în jurul tău.

Cum am vorbit, au trecut 25 de ani din 1989.

Cu toţii am îmbătrînit, unii au plecat, alţii au venit.

Binele pe care toţi îl aşteptăm pare-se că nu mai vine.

Ce trebuie făcut, trebuie căutat.

Soarta e ceva abstract, viaţa e un joc şi noi nişte pioni.

Uneori cădem de sus şi doare, dar doare mai mult în creier.

Din abisuri scufundat însă trebuie să te gîndeşti nu ce ai greşit ci ce vrei să faci mai departe.

În vremuri tulburi şi de deznădejde cel mai bun lucru este să acţionezi.

Sa ai grija de tine.

Robert.

Read Full Post »

Moşi

Între cele 20 de zile de peste an, care stau sub semnul generic de „moşi” este şi ziua de 1 noiembrie, ziua „moşilor de toamnă”. N-am avut parte de instruire religioasă în tinereţe – nu doar eu ci, prea mulţi trăitori din generaţia mea şi următoarele, dar, eu încerc să recuperez acum, la ceas tîrziu, această deficienţă. Măcar parţial. Acum.

Semnificaţia acestei zile poate fi citită – de cei care doresc –  pe portalul Creştin ortodox.

Ce vreau să spun? Nimic altceva decît că, abia cînd vine vremea să ne înţelegem vremelnicia, ne aducem aminte de cei adormiţi întru Domnul, iar mare parte dintre zilele de „moşi” ne dau acest prilej. Iar astăzi, a fost un astfel de prilej. Prilej cu care încercăm să ne împăcăm cu viaţa noastră aşa cum e, raportată la năzuinţele „moşilor” noştri. Unii au timp pentru aşa ceva, alţii n-au timp şi nici nu vor să audă despre aceste obiceiuri (stră) vechi. Nu-i bai, viaţa merge înainte şi cu, şi fără apelul la tradiţii sau la apelul către „moşi”.

Sigur, oamenii mai „cuprinşi” merg la Biserică în aceste zile înarmaţi cu „pomelnice” şi cu daruri destinate celor mai puţin favorizaţi de soartă: pachete cu pomeni împărţite celor vii, cu gîndul că „moşii / morţii” noştri se bucură de aceste daruri şi se ospătează cot la cot cu cei vii, care le primesc. Aşa şi e, cred!

Totuşi, sînt trist: nu doar că din ce în ce mai puţini sînt cei care merg la Biserică. Sînt trist că Biserica a devenit un loc de troc între cerşetorii de profesie, şi creştinii care – avînd posibilitatea de a o face, dăruiesc. Bieţii  săraci adevăraţi! sunt daţi brutal la o parte de cerşetorii de profesie – la fel de săraci! – iar Biserica nu a găsit decît un singur mod de a rezolva acest conflict: îi alungă pe cerşetorii manifeşti. Îi ţine la poarta Bisericii.

Sigur, credincioşii catolici sunt scutiţi de agresiunea cerşetorilor. Ştiu de ce, dar, nu vreau să intru în acest subiect. Mă întreb, numai, un singur lucru: cum poate să creadă BOR, că alungîndu-i cu brutalitate pe „cerşetorii de profesie” rămîne în esenţa creştinismului? Dacă se referă numai la scena în care Iisus, i-a alungat din Templu pe zarafi, este pe o cale greşită. Iisus i-a iubit pe toţi oamenii, fie ei zarafi, cerşetori, bogaţi, vameşi, leproşi – în toate sensurile acestui cuvînt!

„Moşii” noştri ne vegheză dar mai mult decît atît, nu pot face. Depinde numai de noi cum preluăm atît tradiţiile venite dinspre ei cît şi năzuinţele lor.

Dacă nu, vom celebra conceptul comunist: MOŞI = BÎLCI!

Read Full Post »

Realul ireal

Ce bine ar fi pentru noi – toţi – dacă am şti să împăcăm lumea văzutelor cu lumea nevăzutelor… Din păcate, trăim amputaţi: trăim în imediateţe uitînd că adevărata viaţă este în spirit, nu neapărat în carne. Trăim amputaţi pentru că ne complacem în realul imediat perceput ca fiind definitoriu, în timp ce inefabilul ne scapă invariabil, de cele mai multe ori. Ce gîndim, aia trăim, nu? 🙂

 

Read Full Post »

Nu aşa chiteam noi c-o să fie

„Nu chiteam noi că aşa va fi; ne-am înşelat cu toţii pentru că ne legănam şi pare-se că încă ne mai legănăm pe iluzia unor idealuri.”

Habar n-am dacă citatul de mai sus, este redat cu acurateţe. Ştiu în schimb că l-am citat din memorie pe un tătic al unui coleg de liceu, coleg care a fost unul dintre cei mai buni prieteni ai adolescenţei mele.

Prietenul meu de atunci, Andrei, mă luase sub oblăduirea sa; de ce? Habar n-am!

Poate pentru că simţise că mă simţeam stingher în colectivitatea de copii ai părinţilor din eşaloanele doi şi trei ale partidului aflat la putere în anii 1960 (către 1970)?

Chiar nu ştiu şi nici nu mai contează. Aş avea multe de spus dar, cui îi mai pasă? Oricum, eu reprezentam EXACT segmentul de tînăr venit în acea şcoală, dinspre proletariat.

Altceva vreau eu acum, să spun. Şi anume, că istoria se cam repetă dacă şi numai dacă, nu învăţăm nimic din greşelile trecutului. Se repetă? Nu chiar: se perpetuează, ceea ce este chiar mai rău.

Aşa-i că nu aşa chiteam noi  c-o să fie, cum este azi, privind retrospectiv la decembrie 1989?

Au trecut cum au trecut din 1989 şi pînă acum, douăzeci şi patru de ani. Cam tot atît cît a „domnit” Ceauşescu peste România. Cu ce ne-am ales?

Spuneţi voi, dacă aveţi ceva de spus: aşa chiteaţi voi atunci, că va fi?

Ps. Nici despre Andrei, nu mai ştiu nimic.

Read Full Post »

De ce-aş fi trist?

Vorba poetului: nu-mi este casa acoperită cu şiţă? Îmi e.

De ce-aş fi trist?

Plonjez în memorie şi extrag fără plăcere un episod petrecut în urmă cu mai bine de douăzeci de ani. De fapt, două episoade.

Eram la începutul anului 1992 într-un oraş apropiat de graniţa cu Ungaria, unde aveam ceva treburi; nu le spun afaceri pentru că pe atunci, nimeni nu ştia să facă afaceri; toată lumea care avea acces cît de cît la „ponturi” cumpăra şi vindea diverse „chestii” cu un profit oarecare. Piaţa era permisivă, iar cumpărătorii erau ahtiaţi de ceva nou adică aproape orice (papuci, blugi, haine de piele, bijuterii, cafea, etc) după seceta de mărfuri de dinainte de anul 1990. Nici măcar invazia mărfurilor turceşti şi mai tîrziu, chinezeşti, nu era în stare să satisfacă apetenţa doritorilor de alte mărfuri în afara celor oferite de comerţul socialist. Să trecem, peste.

Prietenul meu cel mai bun din acea zonă, mi l-a prezentat pe Ghiţă ca pe un om de încredere. Voinic, cu o privire limpede, smead, purtător al unei mustăcioare subtil conturate peste buza superioară a gurii sale cărnoase, fălcos, posesor al unui vocabular minimal. Soţ devotat şi tată a doi copii frumoşi, fată şi băiat.

Sîntem într-un autoturism şi mergem către Ungaria. El conduce. Tac eu, tace şi el. Sparg tăcerea şi întreb: – Ce părere ai despre Iliescu? – GUNOI, replică Ghiţă, scurt. – Ce crezi despre Ceauşescu? – Mare bandit. – Roman? – Gunoi. – Tokeş? Nu primesc răspuns. Tac. Ajungem la graniţă. – O să vezi că gunoaiele astea de români, ne vor ţine pe loc. Tac. Trecem de graniţă, mergem unde trebuia să ajungem şi revenim în romanica. Întreb: – De ce ai spus că românii sunt gunoaie? Primesc o privire severă şi după o tăcere lungă capăt un răspuns năucitor: – tu eşti român dar nu cred că eşti gunoi; eu sînt român şi sînt un gunoi.

Tac. Nu după multă vreme, mă întîlnesc şi cu alţi prieteni ai prietenuilui meu. Maghiari. Unul dintre ei, îmi spune: – la sfîrşitul anului, ne vom privi prin cătarea puştii. Replic fără ezitare: – nici vorbă de aşa ceva. Nu primesc răspuns.

A doua zi, mă reîntîlnesc cu Ghiţă. – Ai înţeles? – Nu; ce să înţeleg? – Pînă acum, eşti singurul român pe care-l văd că spune că nu vom avea război cu ungurii E plină zona de GUNOAIE. – Nu cred că înţeleg ce spui. – Vei vedea peste vreo douăzeci de ani: românii au vocaţia trădării.

De ce-aş fi trist? Pentru că Ghiţă a avut dreptate? E plină ţara de GUNOAIE!

Şi ne-am obişnuit… De ce-aş fi trist?

Ps. Nicidecum n-am înţeles de ce Ghiţă, se considera a fi, gunoi.

Read Full Post »

Fapt divers

Intru în parcarea magazinului yyy  (că doar n-o să-i fac reclamă) şi găsesc imediat un loc liber unde să-mi pot abandona beamveul; bată-te norocul Ghiţă, (prietenul meu de la Oradea la care voi reveni), că de la tine am învăţat să-i spun aşa, credinciosului  deşi cam vechiului meu  automobil, BMW.

Am de făcut ceva cumpărături strict necesare: bere şi chipsuri, he he. Şi desigur, ţigări. Am avut încă o zi grea şi probabil că diseară mă voi relaxa privind la nesuferitul televizor diverse prostii care-mi vor ocupa şi acest sfîrşit de zi, dacă nu mă voi hotărî cumva în sfîrşit să fac o chestie care-mi dă tîrcoale de mai multă vreme: să intru pe internet, să iau legătura cu nişte prostituate şi să le întreb: ce poftiţi voi fetelor şi mai ales, cum aţi ajuns voi aici, în lumea prostituţiei? Ce vă mînă pe voi să rămîneţi în această lume infectă?

N-am ce şi nici de ce să le cer ca prestaţie; mă interesează numai, motivele lor.

Nu ştiu de ce mi se pare că o discuţie cu aceste nefericite m-ar putea lămuri; poate pentru că fac o legătură între prostituate şi politicieni? Hm. Nu ştiu. Oricum, dacă mă gîndesc mai bine, fetele acestea promit numai ceea ce ştiu că pot să ofere. În fine.

Soţia mea este plecată într-o delegaţie dar ca de obicei, mi-a lăsat frigiderul plin cu tot felul de bunătăţi; geaba: dacă ea nu e, nimic nu e.

Fata noastră este pe punctul de a divorţa şi nu vrea să ne spună cum a ajuns la această ruptură de Gabriel, iar fiul nostru tocmai mă anunţase că Dana, prietena sa, a rupt relaţia. Rahat. Viaţă cusută cu aţă.

Împing căruciorul de cumpărături printre rafturile bine luminate, rafturi pline cu mărfuri de calitate îndoielnică. Am de ales? Am: să iau un avion şi să merg la schopping în oricare altă ţară  din UE, probabil în  afară de Bulgaria. N-am timp de aşa ceva. Şi nici destui bani dar, asta-i altă discuţie.

Evident că nici azi nu găsesc berea mea preferată. Nu-i nimic. Iau ce mi se pare a fi asemănător şi plec. Nu mă obosesc să mai duc căruciorul pînă la locul unde mi-aş putea recupera fisa de 50 de bani. Îmi iau berea din cărucior şi-i fac semn unui ins mărunţel, cu o barbă neglijentă să ia căruciorul şi să recupereze amărîta aia de fisă; mă simţeam generos. OMUL acela vine, mă priveşte drept în ochi şi-mi spune:

– Eu nu sînt cerşetor; eu vînd cărţi. Şi în treacăt fie spus, la Parndorf, în Austria, căcăţelul acesta de fisă  introdusă în căruciorul de cumpărături, valorează 50 de eurocenţi.

Încep să mă simt stînjenit. Drept este că l-am văzut uneori pe acest OM  stînd pe bordura aleii care merge către magazin cu nasul în cîte-o carte jerpelită, aidoma altor cărţi expuse acolo pe betonul neprimitor. Dar nu-mi pot imagina că a fost şi el în Austria, la Parndorf.

Îmi adun curajul şi încerc să fac un  mini sondaj de opinie: – Ce crezi despre politicieni? – Nişte curve mincinoase. – Cum aşa? – Curvele adevărate iau bani pentru ceea ce oferă şi FAC; politicienii iau bani pentru ceea ce nu vor face niciodată mai nimic din  ceea ce au promis.

Schimb discuţia şi întreb: – Ce carte-mi recomanzi? – Nici-una. Ai citit Lup Larsen?  – Ăăăăă, cred că da, în urmă cu mai multă vreme; Jack London? – Vezi că ştii? Acolo este expusă întreaga teorie a vieţii: viaţa este o LUPTĂ!

Descumpănit, îmi aduc aminte de nenea Tomiţă (altă paranteză) care-mi spusese cam acelaşi lucru în urmă cu mai multă vreme; nimic nu este nou sub soare? Pare-se că nu prea…

– Bine. Uite cum facem: las căruciorul aici şi tu vei stabili cine ia fisa de 50 de bani; apropo, cum te numeşti? Eu sînt Daniel. – Nu-mi pasă cine eşti şi cum te numeşti; eu sînt un ins oarecare despre care n-o să-ţi mai aminteşti nimic. La ce bun să-ţi spun ce nume am? – Faci cum vrei. Încerc să-ţi spun că mi-ar plăcea să mai vorbim.

Şi am plecat. Beamveul m-a dus pînă acasă, am vorbit la telefon cu EA şi cu EI, am scormonit în frigider şi m-am îndestulat; apoi, după ce-am pilit vreo două beri, m-am întrebat: de ce n-am văzut niciodată ce carte citea mărunţelul acela cu barbă neglijentă care părea cerşetor deşi nu era? Proastă întrebare; de fapt, ar fi trebuit să mă întreb: de ce mărunţelul acela bărbos gîndea despre politicieni la fel ca mine şi ca voi. NU?

Şi m-am hotărît să-l botez pe mărunţelul bărbos, CFN = Cărturarul Fără Nume.

Read Full Post »

Plimbare prin centrul vechi

Am coborît din autobuzul 385 la fosta Operetă de pe malul Dîmboviţei. Opereta nu mai e. Nici alte repere ale tinereţii mele nu mai sunt la locul lor. Viaţa îşi urmează cursul.

În faţa primului bloc foarte înalt construit în Bucureşti, bloc de locuinţe care a sfidat cerul de la înălţimea celor vreo 17 etaje, bloc construit de sovietici prin anii una mie nouă sute cincizeci şi ceva, bloc care ar fi trebuit să exprime forţa constructivă a măreţiei URSS, o pancartă ne invită la Hanul Berarilor, han care şi-a găsit adăpost în Casa Bucur, vechi monument arhitectonic al oraşului, clădire transformată în anii post decembrişti rînd pe rînd în cazinou, hotel, etc. Am mai fost acolo şi nu mă opresc.

Traversez podul care lasă în urmă ispititoarea ofertă a hanului dragilor berari şi mă îndrept către Calea Victoriei. Pe partea dreaptă, se înalţă o clădire care mi-e tare dragă pentru că de pe acoperişul său, un foarte cunoscut actor, astăzi trecut în veşnicie, a interpretat o melodie în vogă în anii supremei tristeţi din vremea antedecembristă: Hai coşar… Îl ştiţi? Unii îl ştiţi, alţii încearcă să şi-l amintească, cei tineri habar n-au şi nici nu cred că-i interesează. Viaţa îşi urmează cursul.

Pînă să ajung la clădirea care adăposteşte sediul central al CEC, privesc nostalgic la noile destinaţii ale unor prăvălii de care am fost legat: nu mai există nici vopsitoria de haine de piele, nici micuţa dugheană în care singurul specialist în stilouri sofisticate ştia să adauge pe vîrful peniţelor acestor stilouri, un punct extrem de preţios de iridium… Nu ştiu dacă domnul Roşca mai trăieşte; cert este că arta sa, a dispărut. Viaţa îşi urmează cursul.

Trec grăbit prin faţa Muzeului de istorie în faţa căruia tronează în continuare hidoşenia aceea ostentativ semi pornografică, care (uuups) ar reprezenta chipurile, habar n-am ce. Aştept să mă lumineze cine ştie despre ce este vorba. Nu mă interesează nici faptul că s-a împlinit o sută de ani de cînd România este prezentă pe Naţional Geografic. Viaţa îşi urmează cursul.

Nu mă las impresionat nici de cerşetorii blazaţi care-şi fac veacul în faţa bisericii care a scăpat ca prin minune de demolare. Am un lapsus aici; mă ajută cineva să-mi amintesc cum se numeşte această biserică? Dacă nu, viaţa îşi urmează cursul.

Am o ţintă destul de clară a plimbării mele: Caru’ cu bere. De ce? Vom vedea… 🙂 Ajung, intru, evaluez atmosfera; se pare că de cînd am fost ultima dată aici şi pînă acum, locul nu a involuat. Ies şi continui (sau continuu? mereu le încurc 🙂  )  să mă plimb. Mănăstirea Stavropoleos este învăluită de o discreţie tăcută accentuată de un mister subliniat de întunericul care-o cum să spun, protejează? Nu ştiu…

Merg mai departe, pe străduţele vechiului centru al oraşului Bucureşti: Smîrdan, Lipscani, Covaci. Văd cu tristeţe cum modernitatea calcă în picioare tot ce a reprezentat istorie pe aceste locuri. Văd cum noii potentaţi ai vremurilor noastre (patroni vremelnici) desfid aceste locuri. Văd cu stupoare că nici măcar o singură locantă n-are specific românesc. Viaţa îşi urmează cursul?

Ies către Universitate. Am remarcat în trecere că Banca Naţională încearcă să devină un reper ceva mai luminos în această lume, tristă. Un grup statuar plasat într-unul dintre colţurile acestui edificiu, grup statuar luminat cuviincios, îl evocă pe Eugeniu Carada. De parcă ar mai şti cineva, cine a fost Eugeniu Carada. Viaţa îşi urmează cursul…

Trec pe lîngă Casa Armatei (unde am fost invitat aseară) şi mă avînt iar, pe Calea Victoriei. Merg agale. La Capşa, este linişte şi pace. Vizavi, Simplon-ul a dispărut într-o tăcere de ruină bine planificată. Nici magazinele de stofe nu mai sunt. Teatrul Odeon pare mai discret decît oricînd. Pasajul Victoria este neîmbietor. Noua construcţie edificată pe locul fostului Teatru Naţional, este de o incertitudine alarmantă. N-am nici cea mai mică intenţie să văd despre ce este vorba, acolo. Hotelul Continental este bine luminat dar, pustiu. Dar. Viaţa îşi continuă cursul: o doamnă între două vîrste, decent îmbrăcată, mă abordează abrupt şi fără multă vorbă îmi spune că este din Bucovina, a rămas fără bani, mama sa este bolnavă şi nu-mi cere decît să-i cumpăr măcar una dintre cele două cărţi jerpelite pe care mi le oferea la preţul de numai 10 ron.

Traversez intersecţia şi în loc să o iau la vale către Sala Palatului, mă reîntorc. Ajuns în faţa Casei Armatei, stau cîteva clipe privind la Hotel Capitol, hotel de la restaurantul căruia am nişte amintiri superbe. He he. Aici am avut prima întîlnire cu Silvia. Nu insist, acum… Viaţa îşi urmează cursul, nu?

Cobor pe Sărindar. Trec prin faţa restaurantului Berlin. Am petrecut şi pe aici, destule clipe interesante. Am amintiri consistente dar, nu este încă, vremea să le evoc. Viaţa îşi urmează cursul…

Trec dezgustat privind la ruina clădirilor care fost-au cîndva, cinematografele de pe Bulevardul Magheru. Ajuns în faţa clădirii în care a fiinţat ziarul Universul (şantajul şi etajul pentru cunoscători) o iau la stînga spre Bulevard. Intru din curiozitate la Berăria Gambrinus. Nici urmă de Marele Caragiale. Acum, locul seamănă a fi ca un soi de pub. Pustiu. N-am de ce să rămîn nici aici.

Bon. Nu-mi rămîne decît să intru la Librăria Humanitas Cişmigiu şi să mă plimb cîteva momente printre cărţi. Mare parte dintre acestea, le ştiu. Mă tentează cîteva dar, rezist. Urmează să-mi completez lista de lecturi destul de curînd, la Gaudeamus.

Mai departe, viaţa îşi urmează cursul: peste cîteva minute, mă voi întîlni cu draga mea Silvia la Caru’ cu bere, să ne reamintim că în urmă cu vreoooo 37 de ani, ne-am unit destinele.

ps. Regret că Hanul lui Manuc unde ne-am celebrat căsătoria a decăzut dar, viaţa merge mai departe, nu?

Read Full Post »

Fabulă

Neghiniţe şi secară

Un neghin şi-o neghiniţă, se luptară pentru tron. Palidă, biata secară, cu maniere de salon, şi cu zîmbet de fetiţă, a sperat că mai spre seară, bunăoară, mătrăguni şi mătrăgune, reveniţi la gînduri bune, o vor proclama regină în regatul lor, de tină. Buruieni şi buruiene invitate la conclav, decretat-au pe ton grav: cine-mparte anateme către noi, majoritarii, din motive mult prea varii, este duşman de ogor; negînditele-ţi cuvinte, n-or să aibă nici-un spor. Nu mă las şi nu vă las, spus-a biata cereală cu alură ireală. Ba ne laşi şi ia aminte: în această tristă ţară, cei ca voi ce nu-s ca noi, ori îşi taie din cuvinte, ori definitiv, SE CARĂ!

Read Full Post »