Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘cartea mea’ Category

Fapt divers

Intru în parcarea magazinului yyy  (că doar n-o să-i fac reclamă) şi găsesc imediat un loc liber unde să-mi pot abandona beamveul; bată-te norocul Ghiţă, (prietenul meu de la Oradea la care voi reveni), că de la tine am învăţat să-i spun aşa, credinciosului  deşi cam vechiului meu  automobil, BMW.

Am de făcut ceva cumpărături strict necesare: bere şi chipsuri, he he. Şi desigur, ţigări. Am avut încă o zi grea şi probabil că diseară mă voi relaxa privind la nesuferitul televizor diverse prostii care-mi vor ocupa şi acest sfîrşit de zi, dacă nu mă voi hotărî cumva în sfîrşit să fac o chestie care-mi dă tîrcoale de mai multă vreme: să intru pe internet, să iau legătura cu nişte prostituate şi să le întreb: ce poftiţi voi fetelor şi mai ales, cum aţi ajuns voi aici, în lumea prostituţiei? Ce vă mînă pe voi să rămîneţi în această lume infectă?

N-am ce şi nici de ce să le cer ca prestaţie; mă interesează numai, motivele lor.

Nu ştiu de ce mi se pare că o discuţie cu aceste nefericite m-ar putea lămuri; poate pentru că fac o legătură între prostituate şi politicieni? Hm. Nu ştiu. Oricum, dacă mă gîndesc mai bine, fetele acestea promit numai ceea ce ştiu că pot să ofere. În fine.

Soţia mea este plecată într-o delegaţie dar ca de obicei, mi-a lăsat frigiderul plin cu tot felul de bunătăţi; geaba: dacă ea nu e, nimic nu e.

Fata noastră este pe punctul de a divorţa şi nu vrea să ne spună cum a ajuns la această ruptură de Gabriel, iar fiul nostru tocmai mă anunţase că Dana, prietena sa, a rupt relaţia. Rahat. Viaţă cusută cu aţă.

Împing căruciorul de cumpărături printre rafturile bine luminate, rafturi pline cu mărfuri de calitate îndoielnică. Am de ales? Am: să iau un avion şi să merg la schopping în oricare altă ţară  din UE, probabil în  afară de Bulgaria. N-am timp de aşa ceva. Şi nici destui bani dar, asta-i altă discuţie.

Evident că nici azi nu găsesc berea mea preferată. Nu-i nimic. Iau ce mi se pare a fi asemănător şi plec. Nu mă obosesc să mai duc căruciorul pînă la locul unde mi-aş putea recupera fisa de 50 de bani. Îmi iau berea din cărucior şi-i fac semn unui ins mărunţel, cu o barbă neglijentă să ia căruciorul şi să recupereze amărîta aia de fisă; mă simţeam generos. OMUL acela vine, mă priveşte drept în ochi şi-mi spune:

– Eu nu sînt cerşetor; eu vînd cărţi. Şi în treacăt fie spus, la Parndorf, în Austria, căcăţelul acesta de fisă  introdusă în căruciorul de cumpărături, valorează 50 de eurocenţi.

Încep să mă simt stînjenit. Drept este că l-am văzut uneori pe acest OM  stînd pe bordura aleii care merge către magazin cu nasul în cîte-o carte jerpelită, aidoma altor cărţi expuse acolo pe betonul neprimitor. Dar nu-mi pot imagina că a fost şi el în Austria, la Parndorf.

Îmi adun curajul şi încerc să fac un  mini sondaj de opinie: – Ce crezi despre politicieni? – Nişte curve mincinoase. – Cum aşa? – Curvele adevărate iau bani pentru ceea ce oferă şi FAC; politicienii iau bani pentru ceea ce nu vor face niciodată mai nimic din  ceea ce au promis.

Schimb discuţia şi întreb: – Ce carte-mi recomanzi? – Nici-una. Ai citit Lup Larsen?  – Ăăăăă, cred că da, în urmă cu mai multă vreme; Jack London? – Vezi că ştii? Acolo este expusă întreaga teorie a vieţii: viaţa este o LUPTĂ!

Descumpănit, îmi aduc aminte de nenea Tomiţă (altă paranteză) care-mi spusese cam acelaşi lucru în urmă cu mai multă vreme; nimic nu este nou sub soare? Pare-se că nu prea…

– Bine. Uite cum facem: las căruciorul aici şi tu vei stabili cine ia fisa de 50 de bani; apropo, cum te numeşti? Eu sînt Daniel. – Nu-mi pasă cine eşti şi cum te numeşti; eu sînt un ins oarecare despre care n-o să-ţi mai aminteşti nimic. La ce bun să-ţi spun ce nume am? – Faci cum vrei. Încerc să-ţi spun că mi-ar plăcea să mai vorbim.

Şi am plecat. Beamveul m-a dus pînă acasă, am vorbit la telefon cu EA şi cu EI, am scormonit în frigider şi m-am îndestulat; apoi, după ce-am pilit vreo două beri, m-am întrebat: de ce n-am văzut niciodată ce carte citea mărunţelul acela cu barbă neglijentă care părea cerşetor deşi nu era? Proastă întrebare; de fapt, ar fi trebuit să mă întreb: de ce mărunţelul acela bărbos gîndea despre politicieni la fel ca mine şi ca voi. NU?

Şi m-am hotărît să-l botez pe mărunţelul bărbos, CFN = Cărturarul Fără Nume.

Reclame

Read Full Post »

Am coborît din autobuzul 385 la fosta Operetă de pe malul Dîmboviţei. Opereta nu mai e. Nici alte repere ale tinereţii mele nu mai sunt la locul lor. Viaţa îşi urmează cursul.

În faţa primului bloc foarte înalt construit în Bucureşti, bloc de locuinţe care a sfidat cerul de la înălţimea celor vreo 17 etaje, bloc construit de sovietici prin anii una mie nouă sute cincizeci şi ceva, bloc care ar fi trebuit să exprime forţa constructivă a măreţiei URSS, o pancartă ne invită la Hanul Berarilor, han care şi-a găsit adăpost în Casa Bucur, vechi monument arhitectonic al oraşului, clădire transformată în anii post decembrişti rînd pe rînd în cazinou, hotel, etc. Am mai fost acolo şi nu mă opresc.

Traversez podul care lasă în urmă ispititoarea ofertă a hanului dragilor berari şi mă îndrept către Calea Victoriei. Pe partea dreaptă, se înalţă o clădire care mi-e tare dragă pentru că de pe acoperişul său, un foarte cunoscut actor, astăzi trecut în veşnicie, a interpretat o melodie în vogă în anii supremei tristeţi din vremea antedecembristă: Hai coşar… Îl ştiţi? Unii îl ştiţi, alţii încearcă să şi-l amintească, cei tineri habar n-au şi nici nu cred că-i interesează. Viaţa îşi urmează cursul.

Pînă să ajung la clădirea care adăposteşte sediul central al CEC, privesc nostalgic la noile destinaţii ale unor prăvălii de care am fost legat: nu mai există nici vopsitoria de haine de piele, nici micuţa dugheană în care singurul specialist în stilouri sofisticate ştia să adauge pe vîrful peniţelor acestor stilouri, un punct extrem de preţios de iridium… Nu ştiu dacă domnul Roşca mai trăieşte; cert este că arta sa, a dispărut. Viaţa îşi urmează cursul.

Trec grăbit prin faţa Muzeului de istorie în faţa căruia tronează în continuare hidoşenia aceea ostentativ semi pornografică, care (uuups) ar reprezenta chipurile, habar n-am ce. Aştept să mă lumineze cine ştie despre ce este vorba. Nu mă interesează nici faptul că s-a împlinit o sută de ani de cînd România este prezentă pe Naţional Geografic. Viaţa îşi urmează cursul.

Nu mă las impresionat nici de cerşetorii blazaţi care-şi fac veacul în faţa bisericii care a scăpat ca prin minune de demolare. Am un lapsus aici; mă ajută cineva să-mi amintesc cum se numeşte această biserică? Dacă nu, viaţa îşi urmează cursul.

Am o ţintă destul de clară a plimbării mele: Caru’ cu bere. De ce? Vom vedea… 🙂 Ajung, intru, evaluez atmosfera; se pare că de cînd am fost ultima dată aici şi pînă acum, locul nu a involuat. Ies şi continui (sau continuu? mereu le încurc 🙂  )  să mă plimb. Mănăstirea Stavropoleos este învăluită de o discreţie tăcută accentuată de un mister subliniat de întunericul care-o cum să spun, protejează? Nu ştiu…

Merg mai departe, pe străduţele vechiului centru al oraşului Bucureşti: Smîrdan, Lipscani, Covaci. Văd cu tristeţe cum modernitatea calcă în picioare tot ce a reprezentat istorie pe aceste locuri. Văd cum noii potentaţi ai vremurilor noastre (patroni vremelnici) desfid aceste locuri. Văd cu stupoare că nici măcar o singură locantă n-are specific românesc. Viaţa îşi urmează cursul?

Ies către Universitate. Am remarcat în trecere că Banca Naţională încearcă să devină un reper ceva mai luminos în această lume, tristă. Un grup statuar plasat într-unul dintre colţurile acestui edificiu, grup statuar luminat cuviincios, îl evocă pe Eugeniu Carada. De parcă ar mai şti cineva, cine a fost Eugeniu Carada. Viaţa îşi urmează cursul…

Trec pe lîngă Casa Armatei (unde am fost invitat aseară) şi mă avînt iar, pe Calea Victoriei. Merg agale. La Capşa, este linişte şi pace. Vizavi, Simplon-ul a dispărut într-o tăcere de ruină bine planificată. Nici magazinele de stofe nu mai sunt. Teatrul Odeon pare mai discret decît oricînd. Pasajul Victoria este neîmbietor. Noua construcţie edificată pe locul fostului Teatru Naţional, este de o incertitudine alarmantă. N-am nici cea mai mică intenţie să văd despre ce este vorba, acolo. Hotelul Continental este bine luminat dar, pustiu. Dar. Viaţa îşi continuă cursul: o doamnă între două vîrste, decent îmbrăcată, mă abordează abrupt şi fără multă vorbă îmi spune că este din Bucovina, a rămas fără bani, mama sa este bolnavă şi nu-mi cere decît să-i cumpăr măcar una dintre cele două cărţi jerpelite pe care mi le oferea la preţul de numai 10 ron.

Traversez intersecţia şi în loc să o iau la vale către Sala Palatului, mă reîntorc. Ajuns în faţa Casei Armatei, stau cîteva clipe privind la Hotel Capitol, hotel de la restaurantul căruia am nişte amintiri superbe. He he. Aici am avut prima întîlnire cu Silvia. Nu insist, acum… Viaţa îşi urmează cursul, nu?

Cobor pe Sărindar. Trec prin faţa restaurantului Berlin. Am petrecut şi pe aici, destule clipe interesante. Am amintiri consistente dar, nu este încă, vremea să le evoc. Viaţa îşi urmează cursul…

Trec dezgustat privind la ruina clădirilor care fost-au cîndva, cinematografele de pe Bulevardul Magheru. Ajuns în faţa clădirii în care a fiinţat ziarul Universul (şantajul şi etajul pentru cunoscători) o iau la stînga spre Bulevard. Intru din curiozitate la Berăria Gambrinus. Nici urmă de Marele Caragiale. Acum, locul seamănă a fi ca un soi de pub. Pustiu. N-am de ce să rămîn nici aici.

Bon. Nu-mi rămîne decît să intru la Librăria Humanitas Cişmigiu şi să mă plimb cîteva momente printre cărţi. Mare parte dintre acestea, le ştiu. Mă tentează cîteva dar, rezist. Urmează să-mi completez lista de lecturi destul de curînd, la Gaudeamus.

Mai departe, viaţa îşi urmează cursul: peste cîteva minute, mă voi întîlni cu draga mea Silvia la Caru’ cu bere, să ne reamintim că în urmă cu vreoooo 37 de ani, ne-am unit destinele.

ps. Regret că Hanul lui Manuc unde ne-am celebrat căsătoria a decăzut dar, viaţa merge mai departe, nu?

Read Full Post »

Fabulă

Neghiniţe şi secară

Un neghin şi-o neghiniţă, se luptară pentru tron. Palidă, biata secară, cu maniere de salon, şi cu zîmbet de fetiţă, a sperat că mai spre seară, bunăoară, mătrăguni şi mătrăgune, reveniţi la gînduri bune, o vor proclama regină în regatul lor, de tină. Buruieni şi buruiene invitate la conclav, decretat-au pe ton grav: cine-mparte anateme către noi, majoritarii, din motive mult prea varii, este duşman de ogor; negînditele-ţi cuvinte, n-or să aibă nici-un spor. Nu mă las şi nu vă las, spus-a biata cereală cu alură ireală. Ba ne laşi şi ia aminte: în această tristă ţară, cei ca voi ce nu-s ca noi, ori îşi taie din cuvinte, ori definitiv, SE CARĂ!

Read Full Post »

“Dacă ar fi vreodată să scriu o carte către fiul meu, precis că acea carte nu ar fi de genul cărţii domnului Liiceanu – Scrisori către fiul meu – , un soi de pastişă a „învăţăturilor lui Nea’ Goe Basarab,  către fiul său, Teodosie ”. Nici vorbă ! N-ar fi nici măcar o destăinuire a unor habitudini de-a le mele, care să demonstreze cît de tare îl iubesc.

Aş începe prin a-i spune baiatului meu, într-o eventuală carte,  că am partea mea de vină, pentru că el trăieşte în afara ţării noastre. Aş continua cu faptul că aşa am crezut eu de cuviinţă sa-l protejez, ca să nu mai treacă prin umilinţa prin care au trecut bunicii mei, tata, mama, unchii şi mătuşile mele, nenumăratele generaţii de sacrificiu, oameni care au fost siliţi să abjure tot sistemul de valori în care credeau. Nu. Aş scrie în acea carte, un lucru simplu: băiatule, eşti cred eu, iubit de bunul Dumnezeu, dacă ai reuşit să scapi din infernul acesta … Să nu îndrăzneşti să te gîndeşti să te întorci. Lasă viitorilor tăi fii, nostalgia întoarcerii pe meleagurile strămoşeşti. Tu, acum, trebuie să îţi vezi de viaţa ta.”

Am scris acest scurt text, în urmă cu aproape doi ani de zile.

La o zi după cum văd că a fost sărbătorită ziua de unire a tuturor românilor (24 ianuarie), mă felicit pentru vizionarism. Şi mă simt cum nu se poate mai umilit pentru acest vizionarism.

– Tati şi mami, ştiţi ce am împlint eu azi? ne-a întrebat fiul nostru, în urmă cu trei zile. – Da, fiule, ştim: ai împlinit doi ani de cînd trăieşti într-o lume liberă. – Nuuu, tati şi mami, nuuu, a răspuns fiul nostru. Astăzi am împlinit doi ani de zile, de cînd am înţeles cît de mult vă iubesc.

Aşa că nu văd de ce-ar mai trebui să scriu şi eu, o carte către fiul meu. A spus el, tot ce era de spus.

BLOGUL ZILEIhttp://rahoveanu.wordpress.com/ . http://dictaturajustitiei.wordpress.com/ .

 

Read Full Post »

Fila XII

Reiau şirul postărilor autoconfesive. Auto confesive? Hm. Mai degrabă, mult mai degrabă, bine ar fi să le spun pur şi simplu, exhibări. Pur? Ei, aici chiar că este de discutat… Simplu? Cît de simplu recurgem la clişee de genul pur şi simplu, de parcă ar şti cineva, ce înseamnă pur, sau ar şti cineva, ce înseamnă simplu. Chiar: ce este pur şi simplu pe lumea asta? Eu nu ştiu… Voi, ştiţi? Tare mi-ar plăcea să aflu ce credeţi despre aceste noţiuni: pur ŞI simplu, tare mi-ar plăcea. Pur şi simplu = un soi de adică, ferm? În fine…

Crăciunul din acest an, mi-a adus mai întîi de toate, o deziluzie. Nu insist pentru că ştiu foarte bine că atunci cînd o uşă se  închide, se deschide o fereastră. Fereastra mea, s-a deschis. Voi reveni cu amănunte, în preajma Sfintelor Sărbători de Paşte. Adică pur şi simplu, sper că voi veni pe blog la vremea potrivită, cu un soi de reportaj din ţara cantoanelor. 🙂

Dar. Uite ce dar (cumplit) am primit chiar azi: m-a sunat un prieten vechi. Un prieten pe care îl cunosc de nu mai puţin de 37 de ani. 37! Doamne Dumnezeule, unde s-au scurs aceşti 37 de ani? Cum au trecut? Prietenul meu, plîngea la telefon. Plîngea amarnic. Plîngea. Ultima oară cînd l-am văzut, a fost la ceremonia de înmormîntare a unui alt prieten comun,  prieten care a dispărut din evidenţele pămîntene, la vîrsta de numai 52 de ani. Acum, prietenul meu, mă anunţa plîngînd amarnic, că un alt prieten comun este atins de o maladie neiertătoare şi că nici el, acel alt prieten comun, nu mai are mult de trăit pe acest pămînt. Vreo cîteva luni de zile. Vreo patru.

Nu ştiu alţii cum sunt dar eu, nu dramatizez aceste întîmplări. Ştiu relativ sigur că tot ce există pe lumea asta pămînteană are un sens; şi are o finalitate. O finalitate urmată de altceva. Îmi place să cred că dacă o lume se apropie de asfinţit, o altă lume stă să apară. A început să moară lumea unora dintre noi? Aşa şi? De ce nu putem să ne bucurăm că am vieţuit pe lumea aceasta? Oare de ce ne întristăm că această lume va fi şi după ce noi nu vom mai fi? Avem copii, nepoţi, urmaşi. Viaţa continuă şi după noi. Pur şi simplu, viaţa continuă. NU?

Read Full Post »

Zborul

Tare greu mai trece timpul cînd nerăbdarea dă în clocot. Şi cum pînă la urmă vremea se toacă aproape la fel, fie că stai acasă cu ochii pironiţi în televizor, fie că stai la aeroport, am închis ferestrele, am tras perdelele şi am pornit cu trolerele către aeroportul Băneasa. Formalităţile au decurs rapid dar tot mai sunt două ore de topit pînă la zbor. Aeroportul este mic, dar forfoteşte. Pleacă lumea pe rupte. Criză? N-au aceştia treabă cu criza. Nici cu politica. Fericiţi oameni!

Cred că am plecat tocmai la timp din Bucureşti. După ce a fost splendidă timp îndelungat, vremea s-a stricat brusc şi parcă stă să plouă. Cum o fi pe Costa Brava?

Avem o întîrziere de cîteva minute pentru că ambarcarea a fost gîndită de nişte incompetenţi care după ce că-s proşti ca noaptea sunt şi agresiv-obraznici; şi nesimţiţi pe deasupra. Cele două sute de metri dintre aeroport şi avion, au fost parcurse la bordul unor mafio-buze care parazitează aeroportul. La traficul acestui aeroport, fiecare avion ar putea să tragă chiar lîngă uşa aeroportului, dar în acest caz, cum s-ar mai îmbogăţi mafia autobuzelor din aeroport?

Vom zbura cu un A 320 operat de Wizz Air. Nu există locuri rezervate. Fiecare stă pe unde apucă. Acesta este numai un aspect al zborului low-cost. În timp ce motoarele urlă  puternic, două fete frumuşele ne ridică moralul explicîndu-ne ce trebuie să facem în caz de catastrofă – uşile de evacuare, măştile de oxigen, colacul de salvare, etcaetera…

Ne înscriem pe pistă. La capătul ei motoarele sunt turate la maxim iar după ce frînele sunt eliberate avionul aleargă pînă prinde portanţă şi se desprinde hotărît de sol, avîntîndu-se spre cerul înnorat. Zburăm o scurtă perioadă de timp printr-un alb lăptos rarefiat şi nu după multă vreme avionul sparge plafonul de nori şi este scăldat în lumina unui soare strălucitor.

Motoarele torc liniştite ca nişte pisici uriaşe şi fiecare pasager se cufundă în cîte ceva: unii în somn, alţii în reviste, eu în scris iar vecinul meu din stînga, trage cu ochiul la ce scriu. 🙂 Fetele ne anunţă că putem comanda cîte ceva de papa sau de pilit, contra cost, evident. Mare brînză, n-au. Sandvişuri, sucuri, apă, vin alb sau roşu, vodka, whiski, rom, salut. A! şi bere Heineken. Un suc sau o bere costă 3 euro, un sandviş dublu tot 3 euro, iar fix 0,187 L de vin, patru euro. Cum vă place? De fapt, milostivă, compania low-cost nu face decît să ne obişnuiască de pe acum cu preţurile care ne aşteaptă de acum încolo… Zborul va  dura circa trei ore dar este mai puţin confortabil decît a fost cu Boeing 737. Spaţiul este mai înghesuit, scaunele nu se rabatează, dar sunt destui amatori. În afară de turişti, mai sunt şi unii care “lucrează” în Spania, dintre care unul stă chiar lîngă mine. Freză de jme cu creastă, tunsă scurt şi încheiată cu perciuni şto, unghii lăcuite la capetele unor degete lungi, de”pianist”, mîini fine pe care nu văd nici-o bătătură, privire între placid şi şme, deşi nu prea pricepe ce-i explică stewardesa despre mîncare. Ce lucrează? Tien, tien, secretul lui Polichinelle! 🙂

Am trecut pe lîngă fiecare rînd de scaune contrariindu-i pe pasageri. Nu făceam decît să-i număr dar cine ştie ce le-a trecut unora mai tuciurii prin tărtăcuţă? mi-au ieşit la socoteală 128 de capete care acum, înfulecă şi leorbăie de zor. Pămîntul nu se mai vede fiind ascuns de nori, iar deasupra se vede un cer limpede-albastru-senin.

A trecut deja o oră de zbor. Ne mai despart vreo două ore de Barcelona şi poate încă vreo două de Costa Brava. După ce-au adunat resturile (ambalaje, sticle) fetele trec pe lîngă noi îmbiindu-ne cu parfumuri, jucărele şi-alte cele. Nu prea au succes.

Am ieşit din plafonul compact de nori şi vedem undeva jos nişte munţi care par ca de jucărie. Pe ici pe colo, crestele sunt acoperite de nea şi rar se mai vede şi cîte-o localitate. Om fi deasupra Italiei? Socotind după timp, pare plauzibil. Asta înseamnă că nu peste prea multă vreme, vom zbura deasupra Mediteranei iar peste încă aproximativ un ceas, vom fi la Barcelona…

Am impresia că deja am intrat pe un curs de zbor descendent. Echipajul confirmă că tocmai a început procedura de aterizare. Suntem suspendaţi între două splendori albastre: înaltul cerului care devine din ce în ce mai înalt şi albastrul vălurit al Mediteranei. Ici colo, cîte-un petec de nor înviorează peisajul iar soarele străluceşte orbitor în stînga avionului care toarce tot mai molcom. Apa se vede din ce în ce mai aproape şi se distinge limpede siajul unor nave care o brăzdează maiestuos. O scurtă scuturătură urmată de aplauze, ne anunţă că am aterizat.

 

Read Full Post »

Stau în gîndurile mele

 

Stau în gîndurile mele şi mă fulgeră o jale:

ce păcate or’ să-mi spele versurile Dumitale?

 

Ca şi mîine, ca şi ieri,

 nici nu cer nici nu primesc.

 

TIMPULE ! Nu ştiu ce-mi ceri?

Singur o să ispăşesc:

 

– tot prinosul ce m-apasă;

– toate relele-mi purtări;

– toată latura-mi hidoasă;

– tot ce jindui în visări …

 

Stînd în gîndurile mele,

mă asum aşa cum sînt:

aţintindu-mă spre stele,

cu genunchiul pe pămînt!

#

versuri mai frumoase veţi găsi la psi papornitacuvorbe Shayna Isis sara Sonia   anaid 

 

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »