Asasinarea lui Culianu – repostare (1)

La sugestia unui foarte bun prieten (din) virtual, am citit o carte excepţională “Eros, Magie şi Asasinarea Profesorului Culianu” / Ted Anton / Polirom / 2005. Văzînd că încerc să deslusesc cîte ceva despre opera acestui savant, Teofil, căci despre dumnealui este vorba,  m-a îndrumat către această minunată carte. Am mai citit despre Culianu şi alt volum, “Ioan Petru Culianu – Omul şi Opera” / Polirom / 2003, o culegere de texte scrise de oameni care l-au cunoscut, oameni cu care a lucrat, rude şi prieteni, dar cartea lui Ted Anton este cu adevarăt necesară celui care vrea să pătrundă în intimitatea operei şi a personalităţii savantului Ioan Petru Culianu.

Profesor la Universitatea DePaul din Chicago (la data apariţiei cărţii) Ted Anton a întreprins pentru a scrie această carte, de-a lungul a cinci ani, călătorii în Statele Unite, România, Italia, Olanda sau Franţa, beneficiind în acest scop de o bursă Fullbright, iar apoi de alta, acordată de The Fund of Inverstigative Journalism. A adunat sute de mărturii de la cele mai diverse categorii de persoane, atît dintre admiratori ai lui I.P.Culianu, dar şi detractori (sunt şi dintre aceştia, destui).

Cu remarcabil talent, profesorul Ted Anton reface itinerarul biografic şi academic al profesorului Culianu de la naşterea sa într-o familie de vază a Iaşului, cu un arbore genealogic documentat pe sute de ani, trecînd prin etapele de copil, şcolar, student, bursier al statului italian, profesor, colaborator al lui Eliade şi pînă la asasinarea sa. Ca într-un veritabil roman politist, Ted Anton reface acest itinerar în cronologie inversă, începînd cu ziua crimei, 21 Mai 1991, încercînd ca un veritabil detectiv să treacă în revistă toate împrejurările care ar fi putut să se constituie în motive ale asasinatului. Încă de la începutul anchetei poliţieneşti, au apărut nenumărate semne de întrebare, poliţiştii au acţionat cam fără tragere de inimă, au avansat  inclusiv ipoteza absurdă a sinuciderii, campusul fiind străbătut de zvonistica atît de bine cunoscută pe meleagurile româneşti, deşi tragedia s-a petrecut la Chicago.

Intrînd în biografia propriu-zisă a lui Culianu, sunt evocate rădăcinile greceşti ale familiei acestuia, refugiul familiei sale din calea oprimării otomane în Moldova, faptul că bunicul său, Neculai Culianu, rector intre 1880 şi 1898 al Universităţii din Iasi, este unul dintre fondatorii Societăţii Junimea, faptul că familia acestuia se înrudea sau era în relaţii de prietenie cu personalităţi ca Garabet Ibrăileanu, Paul Zarifopol, Mihail Sadoveanu. Autorul pune în evidenţă diferite aspecte ale istoriei României, pentru a familiariza cititorul cu evoluţia unor evenimente. De exemplu explică în ce circumstanţe a apărut la Iaşi, Garda de Fier, asasinarea lui Codreanu, rebeliunea legionară, politica lui Antonescu, abdicarea regelui Mihai, instalarea comunismului în România.

Născut în 5 ianuarie 1950, în plin regim bolşevic, Culianu avea să fie crescut de trei femei, mama sa, sora ei şi o dădacă, călugăriţă trăitoare în lume, “pentru că în lume este cel mai greu”. O admira pe sora sa mai mare, Tereza (Tess) care în prezent îngrijeşte colecţia Polirom dedicată lui Culianu. De mic a dat dovadă de dragoste pentru cărţi, iar dădaca sa îl învaţă cîte ceva despre religie, în plin deşert religios comunist. Este un elev eminent şi absolvă liceul ca şef de promoţie. Spunea “Intr-o bună zi, am să fiu un profesor celebru în Occident“.

În 1967 pleacă la Bucureşti, unde se înscrie la Facultatea de Limbă şi Literatură Română. Este un tînar retras, dedicat cu totul studiului. De la cîţiva colegi îşi procură cîte ceva din literatura prohibită în acele vremuri : Ionesco, Cioran, dar în mod special, Eliade. Se hotărăşte să studieze istoria religiilor, interzisă în România. Studiază in particular sanscrita. Duce o viaţă de ascet hindus, hrănindu-se doar cu lapte şi miere. Este interesat de operele lui Marsilio Ficino şi Giordano Bruno.

Acum va pune bazele operei sale de mai tîrziu, “Eros şi Magie în Occident” , sub forma unei teze de licenţă. Ratează o bursă pentru studiul Cabalei în Israel. Îi scrie lui Eliade, şi culmea! primeşte răspuns! Sigur că nu putea sa scape tendinţelor de racolare. Ca să se sustragă insistenţelor securităţii, devine membru de partid. Primele şicane se ivesc la orizont. Pentru început, revista la care publica încă din 1967, îi respinge fără explicaţii articolele, editura Eminescu nu îi mai publică un volum de povestiri, deşi era deja cuprins în planul editorial, etc.

După absolvirea facultăţii cu media cea mai mare – 9,89 – se înscrie la o bursă acordată de guvernul italian. O obţine şi după nenumărate peripeţii, ajunge în Italia. Tocmai la timp, pentru că alternativa din ţară, ar fi fost să o facă pe profesoraşul, undeva într-un colţ obscur de provincie.

Continuare 2 . Continuare 3 . Continuare 4 . Toate postările dedicate lui Culianu se pot găsi în această pagină.

Read Full Post »

Culianu

Despre Ioan Petru Culianu este vorba în multe dintre postările mele pe acest blog. De ce? Chiar: de ce? Am fost întrebat la un moment dat, de un blogger de toată isprava: pe cine mai interesează Culianu acum? Pe mine, răspund; pe mine şi pe toţi aceia care au reuşit prin metode numai de ei ştiute, să afle măcar cîte ceva despre acest eminent savant român şi despre opera sa academică şi literară.

Se împlinesc azi, 21 de ani de cînd Culianu a trecut pragul acestei lumi în care vieţuim. Unde a plecat? Cine ştie? Nu ştie nimeni. Nici cei care l-au apreciat – şi nu sunt puţini, nici detractorii săi – şi nu sunt puţini; nu ştiu unde a plecat Culianu nici măcar indiferenţii faţă de marile valori universale provenite din rîndul neamului român.

Prea mulţi dintre oamenii de mare cultură români, au creat şi au pierit pe meleaguri străine. Mult prea mulţi. Dar nu foarte mulţi au pierit asasinaţi în plină putere creatoare. Din păcate, Culianu se numără printre aceştia din urmă.

Cei care au comandat asasinatul, au ştiut foarte bine ce fac: acesta a fost cadoul lor pentru mama lui Culianu, care se numea ELENA şi un avertisment pentru românii care n-au votat cum trebuie, în “Duminica Orbului”!

Am scris cum a pierit Culianu. Nu reiau cele spuse. Cine vrea să vadă ce-am spus, n-are decît să acceseze pagina blogului meu dedicată lui.

Astăzi nu fac decît să adresez un pios omagiu, memoriei sale. RIP!

De citit  http://nicoletasavin.wordpress.com/category/arca-lui-culianu/

Cine este interesat poate privi astăzi de la ora 22, o emisiune dedicată lui Culianu pe

http://www.gigatv.info/urmareste-giga-tv.html

Read Full Post »

Arta fugii 3

Fuga I: Numerele

Cînd călugărul în rasa lungă şi murdară cu barba încîlcită şi ochi rătăciţi îi anunţase că tatăl său doreşte să-l vadă, Simon mai întîi se bucură înainte să gîndească. Apoi călugărul dispăru în noapte fără alte cuvinte, gîrbov, apărîndu-se cu mîinile de ploaie, umblînd către tărîmul acela mult jinduit şi înmspăimîntător unde tatăl aştepta întîlnirea cu fiul. Dacă tata doreşte, mai mult, cere, să vin la el, îşi spuse Simon, desigur dincolo de bucuria revederii urmăreşte un anumir lucru. Iar eu am fost o clipă fericit ca un nebun, ştiind că întîlnirea cu tatăl meu e singurul lucru adevărat pe care îl vreau în lume. În acelaşi timp însă, groaza atîtor ascunzişuri, spaima de a-i fi călcat o dată porunca – ceea ce fără îndoială el ştie -, spaima de a fi cu atît mai neputincios în faţa mustrării lui cu cît am fost neputincios în faţa poruncii lui sunt tot atîtea cauze pentru care revederea noastră mă poate lovi fără putinţă de îndreptare. Şi aşa sînt atît de şovăielnic încît o muscă mă poate jigni cu hotărîrea sa neclintită de a voi să mănînce; sînt atît de în marginea vieţii încît orice voinţă de a trăi mi se pare monstruoasă. Iar dacă tatăl meu mă va întreba cît înţeleg din opera lui neterminată, cum voi duce eu mai departe lupta lui cu numerele, ce i-aş putea răspunde decît că asemeni lui, dar fără a-l cunoaşte, încerc să construiesc o Artă a fugii din lume, o artă a evadării într-o împărăţie de sunete pure şi triunghiuri, în afara timpului şi deasupra munţilor, încerc fără mişcare să găsesc poporul depărtat la nesfîrşit al Nemuritorilor. Şi asta nu ajunge, pentru că ar putea fi răspunsul la întrebarea unui om iubit atunci cînd în fine reuşeşti să-l întîlneşti; răspuns pe care el l-ar primi cu un zîmbet şi o privire în gol, simţindu-se aidoma ţie, mai aproape sau mai departe de acelaşi ţel. Pe cîtă vreme cuvintele acestea vagi nu mărturisesc hotărîrea celui care a împlinit o poruncă, ci numai o  cale lăturalnică, laşă a neputinciosului. Căci eu nu fac nimic decît să strig în faţa celorlalţi neînţelegerea şi singurătatea mea neomenească; dar nicidecum să fiu prin asta deasupra lor. Mai ştii, îşi spuse Simon, poate că fiecare dintre ei are părticica lui de curaj, părticica lui de putere, părticica lui de dragoste şi înţelegere şi apropiere şi atunci merit de la aceştia ca şi tatăl meu numai dispreţ şi lupta mea în afara lor e numai o zbatere caraghioasă prin care sînt unicul înjosit. Simon crede că într-adevăr nu ar fi gîndit niciodată aşa fără porunca tatălui său de a duce mai departe o himeră pe care, vai, nui o poate dispreţui – zăcînd şi în el o scînteie din focul pur al drepţilor care i-a ars părintele. Pentru că altfel, ce poate fi mai măreţ decît să stasi deoparte prefăcîndu-te că nu înţelegi? Şi care păcat este mai mare decît laşitatea, trădare a ta însuţi în faţa celui care ţi-a dat viaţă?

În fereastră se tîrîie presimţirea luminii tulburi, păsările încep să cînte în oboseala vîntului, iar Simon zice:

cel ce are ceva de spus, o spune la lumina candelei; înşiră cuvintele fără lumină;

cel ce nu are somn îşi iubeşte nopţile;

cel dincolo de orizont nu se mişcă de pe scena arlechinilor;

cel ce nu mai are decît un ceas de trăit îşi curăţă unghiile.

Dar eu, înfipt în tăcerea acestei lumi ca o piatră, fără simţire şi fără venin, aştept zorii culcat gîndindu-mă cu frică la ceea ce sînt; gîndindu-mă cu frică la ceea ce niciodată nu voi fi. Iar acum nu doresc altceva decît monştii galbeni ai răsăritului. Apoi cîntă cu vocespartă, pierdută în zări:

cine speră în această lume n-a băut deloc;

cine speră în această lume n-a făcut dragoste niciodată;

cine speră în această lume n-a văzut niciodată o stea.

Şi strig, raţiunea mea căzînd: Nu mai vreau să fiu, nebun ce-am fost să cred cînd scaunul spînzuratului tremura sub mine că voi fi acest tot ce mă îmbrăţişează, acest tot care mă înnebuneşte, CEL DE NEÎNLOCUIT.

Nu mai e alcool şi n-am băut deloc deci ar trebui să am multă speranţă, îşi zise Simon încercînd să doarmă. Am să citesc Evanghelia în dimineaţa asta.

Read Full Post »

Arta fugii 2

Cuvînt lămuritor asupra ediţiei – Tereza Culianu Petrescu

Volumul de faţă cuprinde cea mai mare parte din proza de primă tinereţe a lui Ioan Petru Culianu, scrisă în Iaşi şi în Bucureşti, pînă la plecarea sa în exil, în Italia, pe 4 iulie 1972.

Într-un Proiect de plan editorial pe anul 1971, Editura Eminescu anunţa, pentru luna iunie, apariţia volumului “Arta Fugii, schiţe” de Ioan Petru Culianiu. Tînărul Culianu debutase cu o proză scurtă, intitulată “Şi-am rîs, prosteşte, fără voia mea”, în revista Cronica din Iaşiul natal, la 4 martie 1967 (an II, nr. 9). Împlinise 17 ani, era elev în ultima clasă de liceu, şi citise cu puţin timp înainte trei povestiri în cenaclul revistei, găzduit, ca şi redacţia, în Palatul Culturii…

Ca student la Litere în Bucureşti din toamna aceluiaşi an, Culianu cvontinuă colaborarea la Cronica, apăruse în 1969 cu proză în Luceafărul şi Universitas, în timp ce în Contemporanul semna în 1970, la rubrica numită “Cartea străină”, scurte recenzii despre cărţi recent traduse în româneşte, cum ar fi Ţărmul Syrtelor de Julien Gracq, Povestiri fioroase de Villiers de L’Isle-Adam, Monstrul Colombre – nuvele de Dino Buzzati, Confesiunile unui opioman englez ale lui Thomas de Quincey sau “apariţia mult aşteptată” a Antologiei de poezie romantică germană. Titlurile cărţilor comentate oferă indicii asupra freferinţelor literare ale unui adolescent introvertit, fantast şi hipersensibil; să amintim că parcursese, pe la paisprezece-cincisprezece ani, pe cînd îi scria poetului Geo Dumitrescu la “Poşta redacţiei” de la Contemporanul, ceea ce numea o fază acută Hemingway; se pasionase în urmă de povestirile şi poemele lui Poe, avea deja lecturi consistente din romantismul german a cărui Nachtseite îl fascina; în liceu tradusese din Poe, în anii 1968-1971 traducea din Rimbaud, Lautreamont, Novalis sau din suprarealiştii francezi, şi încerca să transpună lirică românească, mai ales poeme de Dan Laurenţiu, în franceză şi italiană.

Din toamna lui 1970 însă, în urma refuzului său de-a “colabora” cu Securitatea reprezentată, în Universitatea Bucureşti, de un personaj cunoscut drept “căpitanul Ureche”… Culianu fusese trecut pe listele negre ale cenzurii şi interzis de la publicare în toată presa scrisă dinţară. În aceste condiţii, ne imaginăm că introducerea volumului său în planul unei edituri un an mai tîrziu, nu fusese lucru uşor – îl făcuseră posibil minunatele şi uneori salvatoarele prietenii literare… În cazul de faţă cunoaştem doar rolul scriitorului şi editorului Mircea Ciobanu… Şi poate că volumul ar fi existat, dacă n-ar fi fost promulgate şi nefericitele “teze din iulie” 1971. după spusele lui Mircea Ciobanu, volumul de debut ar fi apucat să iasă din tipar şi ar fi fost topit ulterior; după alţii, nici n-ar fi apărut. Nimeni nu l-a văzut tipărit, iar dactilograma predată editurii nu a putut fi regăsită.

Între manuscrisele din arhiva familiei se află doar o parte dintre textele care fuseseră cu certitudine incluse în carte. În aceste condiţii, volumul de acum se suprapune numai într-o anumită mpăsură peste cel alcătuit de autor în 1971…

Toate istorisirile au fost puse pe hîrtie între 1967 şi 1972…

Am păstrat aşadar, pentru a da nume acestui volum cu proze dinaintea exilului, titlul cărţii alcătuite de autor, nu numai pentru că “arta fugii” este la Ioan Culianu un leit-motiv central, un principiu structurant, al avatarurilor sale existenţiale şi artistice. Răspunzînd, în revista Amfiteatru   din mai 1968, la o anchetă pe tema raporturilor dintre proza “tradişională” şi cea “nouă” românească, tînărul Culianu se pronunţă (cu plăcerea vădită de a da un bobîrnac realismului calp recomandat oficial) pentru ceea ce putea fi, după el, un filon novator în epică: “Tendinţa actuală a prozei ar putea fi numită simbolism. Fugile lui Bach sunt structuri limitate spaţial şi temporal… dar au adîncime infinită… Gide voia  şi el să creeze o “Artă A fugii”… Borges creează asemenea structuri simbolice…

Astfel stînd lucrurile, titlul vlomului lui Ioan Culianu întrunind prozele primei tinereţi nu putea fi decît cel pe care el însuşi îl dăduse aceluia acum pierdut, ars sau aşteptînd undeva să fie redescoperit în întregimea lui.

 

Read Full Post »

Arta fugii

   În secţiunea “Biblioteca Ioan Petru Culianu” a Editurii Polirom a apărut şi acest volum de povestiri care cuprinde scrierile din tinereţe ale lui Culianu, pînă la plecarea sa din ţară. Volumul este prefaţat de Dan C. Mihăilescu şi redau aici fragmentul de pe copertă:

„La 1871, romanticul student vienez Eminescu era absorbit de vis, himerism, arhei, ştiinţe oculte, Ahasver, vălul lui Isis, alchimie şi astrologie. La 1971, romanticul student bucureştean Culianu a absorbit deja toată acea ‘lume’ eminesciană, îl dublează pe Schopenhauer cu Jung, pe Kant cu Kierkegaard, pe Gautier cu Borges. Ca şi la Eminescu şi Eliade, la Culianu, în prozele sale, nici o hermeneutică nu poate fi vreodată excesivă.

La tot pasul apar simboluri policentrice, iar referinţele se ramifică de la Casa Usher la Remember-ul matein, de la  Cezara  şi Contes cruels la Novalis şi – de ce nu? – la cromatica strălucitoare a mandalelor din epoca hippy a anilor ’60, cu extazele psihedelice. Nu vă lăsaţi scandalizaţi de atari trimiteri în timp, fiindcă, dincolo de mulţimea şi limpezimea simbologiei arhaic-romantice, prozele lui Culianu din anii 1967-1972 au subtextul fermecător de impregnat de acel extraordinar amestec de rock, indianistică, etno-melo-filosofie ‘haiducească’, magie, alcool, sincretism religios, extaze yoghine sau de Kama-sutra, erudiţie şi senzualism ca la generaţia ’27, plus frenezia comunitară a libertăţii împărtăşite ce caracteriza tînăra generaţie din anii festivalului de la Woodstock – ori de la Clubul Arhitecturii bucureştene, anii Phoenix sau Sideral.”

Read Full Post »

Nemuritorul Eminescu. Repostare

“Romantic tardiv, poetul Mihai Eminescu (1850-1859) a studiat la Viena ( 1870-1872) într-o vreme când Schopenhauer făcea obiectul veneraţiei lumii savante, şi la Berlin ( 1872-1874 ) într-un moment când mişcarea proletară era deosebit de activă. Mai puţin atras de ultimul context decât de primul, a studiat de asemenea filosofia sanscrită şi indiană, probabil pentru a ajunge la sursele traducerii persane din Upanisade ( Oupnek’hat ), ce a lăat urme de neşters asupra gândirii lui Schopenhauer. Impactul filosofiei lui Schopenhauer a dus la un rezultat straniu. Ître anii 1871-1872, Eminescu a produs mituri dualiste care par a depăşi cu mult viziunea lui Schopenhauer asupra lumii.”

Personalitate complexă, poet, prozator, jurnalist, Eminescu a fost studiat din varii puncte de vedere; adulat, criticat, poate uneori exagerat sau chiar minimalizat. Cert este că Eminescu s-a impus în atenţia tuturor. Şi când părea că despre Eminescu este greu de spus ceva inedit, vine Culianu şi propune o nouă analiză, după o nouă metodă şi anume mitanaliza. Vom examina câteva aspecte relevate de Culianu din această perspectivă din opera eminesciană.

FANTASMELE LIBERTĂŢII LA MIHAI EMINESCU

Peisajul centrului lumii în nuvela Cezara

De la bun început, Culianu explică : “teoria ( mitanalizei) e simplă : ea afirmă că literatura conţine un material latent pe care-i revine cercetătorului să-l aducă la suprafaţă  (şi să-l interpreteze – n.m.   tibi )”.

Concepută între 1875-1876 ( în trei variante), această nuvelă relevă mai întâi o altă perspectivă a relaţiei dintre ‘el şi ea’, în viziunea romantică a lui Eminescu. Dacă de exemplu în Luceafărul, “femeia se exhibează, bărbatul priveşte, dar specificul iubirii revine  în a împiedica faptul ca bărbatul să poată vedea bine şi totul, altminteri sentimentul se degradează şi se reduce la pura bestialitate”. În Cezara, situaţia este complet schimbată : “tânărul Ieronim se exhibă iar femeia priveşte pe furiş” la obiectul dorinţelor sale. În fond, această nuvelă dă un contur literar discuţiilor duse în epocă despre căsătorie şi chiar despre dreptul femeii la amor liber.

Cezara, fiica unui înrăit jucator, este este promisă bogatului Castelmare ca să scape tatăl său de datorii. “ Sătulă de a nu fi subiectul ci simplul obiect al unui asemenea contract, Cezara se revoltă împotriva acestei stări de lucruri”. Deci, caută să-şi exercite ‘subiectivitatea’ pe un bărbat înzestrat cu pasivitate. “ Or exemplarul cel mai desăvârşit care-i cade în raza vizuală este un tânar călugăr chipeş …” Cel care încurajează ca această relaţie să se contretizeze este “Francesco-pictorul […] care se ţine după junele călugăr numai ca să completeze cu trăsăturile chipului său […] locul lui Lucifer în tabloul pe care îl picta, Căderea îngerilor”.

Ieronim, posedând o judecată pesimistă despre lume ( mâncare şi reproducere, reproducere şi mâncare ), pentru a nu deveni “sclavul acestor instincte bestiale” se retrage într-o atitudine misogină. În scrisori repetate, el îi explică Cezarei că “ nu este nici egoist nici mincinos, dar îi refuză dragostea rugând-o : “Lasă-mă în mândria şi răceala mea !” În definitiv, Ieronim nu este decât un inadaptat.  “Dar sângle tinerei fete e mai fierbinte decât frigiditatea simulată a lui Ieronim”. Până la urmă, “rezistenţa lui se va topi precum ceara la un foc.” Ieronim mai are un motiv pentru care la început refuză dragostea Cezarei : “existenţa unchiului său Euthanasius,” trăitor în “Paradisul terestru”, o insulă de vis, “Insula lui Euthanasius, cu care schimbă în mod misterios, mesaje.

Euthanasius, în versiune eminesciană, “este un bătrân ‘săhastru’ care, în singurătatea vrăjită a refugiului său, are trei ocupaţii : pictura, îngrijitul albinelor şi desigur, meditaţia asiduă”.Euthanasius, “departe de a fi numai etolog, este şi erotolog” si şi-a împodobit pereţii peşterii cu trei tablouri, respectiv Adam şi Eva, Venus şi Adonis, Aurora şi Orion. Adică, “Eva care-l ispiteşte pe Adam, Venus care-l urmăreşte pe Adonis şiAuroracare-l răpeşte pe Orion”.

Insula lui Euthanasius este înconjurată de munţi şi pare pustie şi neprietenoasă, navigatorii ocolind-o. De fapt, este un paradis terestru. În mijlocul insulei se află un lac. Iar în mijlocul lacului un ostrov, pe care se găseşte peştera lui Euthanasius, şi unde se va consuma în final, pentru vecie, iubirea dintre Cezara şi Ieronim. Adică, centrul lumii !

Deci, pâna la urmă rezistenţa tânărului se frânge şi “cei doi amorezi sânt surprinşi într-o noapte de către Castelmare […] pe care Ieronim îl răneşte ulterior într-un duel”. Silit să părăsească oraşul, Ieronim alege o cale bizară : se duce pe malul mării, se urcă într-o barcă, aruncă lopeţile în apă, adoarme şi se lasă în voia sorţii. A doua zi, se trezi pe un ţărm străin, şi “pătrunse într-o galerie ce-l duce direct la paradisul lui Euthanasius”. Numai că acesta, dispăruse ,lăsând un billet : “ ochii mi se-nchid […] mă sting […] mă voi aşeza sub cascada unui pârâu […] curgând în veci proaspăt să mă dizolve şi să mă unească cu întregul naturei”. Ieronim, îi ia pur şi simplu, locul.

Cezara, silită în cele din urmă să accepte căsătoria cu Castelmare este salvată în mod miraculos : în ziua sorocită nunţii tatăl ei moare şi ea se retrage la o mănăstire pentru anul obligatoriu de doliu.” Într-o seară, ea vine să înoate ca de obicei, dar nu se mai întoarce, căci marea o poartă până la intrarea secretă a insulei edenice a lui Ieronim, unde-şi regăseşte pentru totdeauna, iubitul”.

În această nuvelă, Culianu identifică nişte uluitoare asemănări cu mituri vechi şi străvechi, din diverse culturi. De exemplu, personaje care ca şi Ieronim, se abandonează mării se regăsesc în tradiţiile celtice şi anglo-saxone. “La începutul legendei Beowulf, corabia pe care se găsea trupul lui Scyld,este abandonată mării”.

Sau, abandonul tinerelor femei însărcinate care nu au soţ în bărci fără vâsle, “precum mama viitoarei sfinte Kentigerm”.

Sfântul Brandane, faimosul navigator le spune ciracilor săi :  “aruncaţi în mare toate lopeţile şi cârma […] şi facă Domnul ce vrea cu sclavii săi”.

Plutarh din Cheroneea ( 50-120 e.n.) are o versiune în dialogul său De facie in orbe lunae  în care “Cronos, tatăl lui Zeus […] a fost exilat de către fiul său pe o insulă din Oceanul Atlantic”.

Sau. Există o asociere dintre peşteră şi albine în multe locuri din istoria religiilor. Despre una dintre ele, vorbeşte Porfyrios în tratatul De antro Nympharum compus după scrierile lui Numenius (profesorul lui Plotin) şi Cronius.

În romanul lui Iamblicos “Babyloniaka”, este o “poveste de dragoste în care moartea aparentă joacă un rol essenţial , […] îndrăgostiţii se refugiază într-o peşteră unde se adăposteau albine sălbatice”.

Fără îndoială că în orice poveste, se poate regăsi un mit. Numai că, cititorul trebuie să ştie mitologie nu glumă, ca să-l poată recunoaşte. Iar Culianu, era chiar specialist în aşa ceva.

Revenind la Cezara eminesciană,  Euthanasius, ignorând faptul că traieşte într-un mit, se ocupă de albine pentru că acestea la rândul lor, se ocupă deREGINA lor. Nu taina vieţii i-o comunică albinele ci, taina morţii!

Ieronim, fiind blând şi supus, intră în refugiul edenic unde-l va întâlni într-o nouă viaţă ( sau moarte ?) Cezara. “ Porfyrios învestea stupul din grota nimfelor cu sensul unei alegorii a sufletelor aflate în universal fizic, în trupuri”. Albinele se ocupă de regina lor, pentru că ea este STAPÎNA  ! De fapt, aceasta este semnificaţia numelui Cezara !” pentru Culianu : femininul de la Cezar.

Această temă va fi reluată şi de către Mircea Eliade, în cartea sa “Insula lui Euthanasius”.

Alături de alţi mari ‘monştri sacri’, Caragiale, Enescu, Brâncusi, Eliade, Noica, SI Eminescu a devenit un arhetip al patrimoniului nostru cultural. UN MIT ! Aşa cum de altfel, va deveni mai devreme sau mai târziu ŞI Ioan Petru Culianu, asasinat mişeleşte pe 21 Mai 1991.

Au mai repostat: psi . flavius . anaveronica . blueriver . oana . Agatha . urez bun venit unui nou venit în club:   anacondele .  Carmen . anacondele . 

Read Full Post »

Aforisme

Un venerabil amic italian m-a întrebat odată dacă am ţinut vreodată jurnal. Prea multe i-am răspuns. Cea mai nobilă datorie înainte de moarte va fi să le ard pe toate.

Emil Cioran are desigur dreptate să se mire de succesul său. El demonstrează faptul că poţi reuşi chiar cînd posezi numai inteligenţă şi nimic altceva.

Am iubit mai demult cu fervoare creştinismul : noroc că creştinii m-au îndepărtat cu totul de el.

Jumătatea de viaţă petrecută în Occident mi-a confirmat ceea ce mă învăţase prima jumătate de viaţă petrecută în România : secretul reuşitei sociale stă în a şti să povesteşti bancuri. Cei mai iluştri colegi ai mei sunt aceia care au reuşit să-şi transforme întreaga operă într-un banc. După aceea dau lecţii şi primesc doctorate honoris causa.

Dintre cei care înnegresc paginile, fie ca profesie, fie din reculegere, nu există unul care să nu roşească la vreun rînd scris mai demult. În afară, bineînţeles, a celor care au într-adevăr motiv să roşească.

Cineva ar trebui să-i iubească într-atîta pe români, încît să le facă un portret nimicitor. Numai cu această condiţie s-ar putea alege ceva de ei.

Ioan Petru Culianu – Păcatul împotriva spiritului – Polirom / 2005

Am reprodus AICI articolul care a dat titlul întregului volum, iar dacă este cineva interesat de mai multe postări despre Culianu, search în motorul de căutare al blogului.

Read Full Post »

IOCARI SERIO – Ştiinţă şi artă în gîndirea Renaşterii

Notă asupra ediţiei

     Eseul inedit intitulat Iocario serio. Ştiinţă şi artă în gîndirea Renaşterii (dactilogramă, 160 pp.) a fost redactat în 1979, în perioada în care Ioan Petru Culianu era profesor în Olanda, la Universitatea din Groningen…

     Culianu propusese editurii pariziene Flammarion publicarea acestei lucrări despre Renaştere; înţelegea astfel să se reîntoarcă la studierea părţii esoterice, hermetice, magice şi alchimice a epocii, care constituise principala sa preocupare în cei doi ani dinaintea plecării în exil (1970 – 1972 ), formînd şi subiectul tezei lui de licenţă  ( Marsilio Ficino e il platonismo nel Rinascimento, inedită, 142 pp.). “Sperăm să putem relua într-un context mai amplu şi să putem dezvolta, prospera fortuna, această cercetare” : aşa se încheia disertaţia prezentată în faţa comisiei conduse de prof. Nina Facon, în iunie 1972, la Literele din Bucureşti. În vremea şederii în Italia ( 1972 – 1976 ), deşi cîmpul central de studiu academic al lui Culianu se concentrează pe alte tematici – creştinism timpuriu, gnosticism -, subiectele renascentiste continuă să-l pasioneze. Mapa încărcată a manuscriselor italiene, în cea mai mare parte inedite, conţine numeroase însemnări de lectură privind neoplatonismul renascentist şi Cabala creştină, precum şi două lucrări despre Giordano Bruno – Alcune considerazioni sull’etica di Giordano Bruno şi Intorno alla morale di Giordano Bruno – care i-au adus diploma finală de studiu la Universitata per Stranieri din Perugia şi premiul “A. Lupatelli” în septembrie 1973. Un comentariu asupra simbolisticii din pictura lui Leonardo, “Nota su ‘’La Vergine delle Rocce’’ di Leonardo”, este publicat în 1975 în revista Aevum (Milano, 1975, nr. 49). Capitolul al patrulea din Iocari serio… “Leonardo şi grota”, continuă direct analiza din “Nota…” deja publicată.

     Cartea despre “jocul serios” văzut ca simbol al Renaşterii se compune din Introducere, patru capitole şi notele aferente lor (fusese iniţial plănuită încă o secvenţă, iar în cîteva rînduri se fac în text referiri la materia unui al cincilea capitol din prima parte, care nici el nu a mai fost scris), şi este scrisă în limba română – cea mai mare parte, respectiv cele patru capitole – şi în franceză – Introducerea, notele. În cursul discuţiilor cu Yves Bonnefoy, coordonatorul colecţiei “Idees et recherches” de la Editura Flammarion, se convenise ca autorul să redacteze în româneşte şi să încredinţeze lucrarea unui traducător; dar cum în 1981 traducerea încă întîrzia, Culianu a decis să dea el însuşi versiunea franceză. Aşa avea să apară, în 1984, o altă carte, diferită de cea din 1979 : Eros et magie a la Renaissance.1484… Această notă a fost alcătuită de Tereza Culianu- Petrescu.

     Despre ce este vorba (pe scurt) în această carte, ne spune chiar autorul :   “A juca jocul lumii, ludus globi, iată poate cea mai potrivită expresie a proiectului filosofic al Renaşterii; dar a-l juca serios, iocari serio – cu vorbele lui Marsilio Ficino -,  într-un fel bine cumpănit şi chibzuit. Jocul din Renaştere este o atitudine iniţiatică, un simbol ambiguu, melancolic prin excelenţă, deopotrivă însă şi exaltant. E folosit în general spre a indica stăpînirea unei discipline deosebit de dificile precum alchimia, sau Arta prin excelenţă, magia. Nicolaus Cusanus îl introduce într-un sistem pedagogic şi exegetic tipic creştin, în vreme ce Ficino îl aplică mai ales studiului însuşi al filosofiei, care este o doctrină pătimită, pentru că este trăită…”

     Această ediţie a cărţii, se încheie cu o excelentă postfaţă semnată de H.R. Patapievici, din care citez, tot foarte pe scurt : “În privinţa sensului lumii şi a răspunsului la întrebarea ‘’de ce ceea ce este, este?’’ gîndirea întîlneşte o barieră de netrecut. Nu este o barieră individuală, deoarece aceia care au pus-o în evidenţă, prin eşecul lor, au fost spirite de cea mai mare mărime. Nu este o barieră a unei culturi, pentru că toate culturile au cunoscut-o. este însă o barieră individuată cultural, deoarece fiecare cultură atinge limita care îi este specifică. În privinţa culturii moderne, Ioan Petru Culianu credea că această limită este fragmentul din Heraclit numerotat de Hermann Diels B 52 – ‘’Timpul este un copil care se joacă, mutînd mereu pietrele de joc; este domnia unui copil’’. El a remarcat că moartea, întunecarea mintală sau tăcerea au cenzurat de fiecare dată încercările marilor gînditori moderni de a gîndi pînă la capăt înţelesul jocului : Nicolaus Cusanus a compus De ludo globi cu un an înainte de moarte, Nietzsche a meditat asupra fragmentului din Heraclit în anul în care şi-a pierdut minţile, iar seminarul lui Heidegger despre Heraclit este una dintre ultimele sale opere. Exemplele pot continua cu viaţa şi opera lui Culianu însuşi. Cartea în care acesta a încercat să explice de ce ‘’ misterul creaţiei stă în caracterul ei ludic’’, pe care a intitulat-o Iocari serio (joc serios), a rămas neterminată, iar viaţa sa a fost brutal curmată în chiar momentul în care ajunsese la o explicaţie completă a lumii spiritului, în termeni de joc binar. Tăcerea şi moartea au fost şi în cazul lui bariera pînă la care gîndul său individual a putut răzbi în chestiunea crucială a jocului, dovedind în chip tragic că teza sa – ideea că tema ludus mundi marchează limita ultimă a gîndirii moderne – este adevărată”.

Read Full Post »

Filme de groază

     În America, toate se sfîrşesc întotdeauna, cu bine. Aşa se întîmplă şi în proaspătul film al lui Steven Spielberg “Gremlins II”, unde bestiile micuţe cu fizionomii de monştri medievali care cotropiseră palatul miliardarului Clamp (adică Trump) se prefac, în cele din urmă, într-un nămol verzui…

     La polul opus, lucrurile se sfîrşesc întotdeauna rău în România. Acolo s-au desfăşurat – de cincizeci şi trei de ani – filme din ce în ce mai macabre, plkecînd dintr-un Ev Mediu cu bandiţi răzbunători şi cadavre putrezind în stradă, şi sfîrşind cu ceea ce Paul Goma numea “ocupaţia românilor de către români”. Ca film de groază, povestea nu e rea. În America fusese de mult transformată în film, ba chiar de două ori, sub numele de “invazia hoţilor de cadavre”, o dată cu sfîrşit bun, a doua oară cu sfîrşit teribil. De prisos să mai spunem cu care dintre filme a semănat situaţia din România. Vreme de douăzeci şi cinci de ani, monştri vorbind aceeaşi limbă şi arătînd aproape exact ca şi ceilalţi romăni (cu excepţia burţii şi a cefei groase, atribut prin excelenţă al activistului de partid) au desfăşurat o operaţiune amplă, reuşind să-i preschimbe pe toţi ceilalţi în fiinţe aidoma lor. Ce e drept, au reuşit numai cu 85 % din populaţie, nu mai mult…

     Astfel a început o nouă eră, ca în “Gremlins II”, cu milioane dev monstruleţi jucînd tarantela pe ruinele româniei. Cu excepţia aspectului, care nu diferă de al celorlalţi români, situaţiile sunt similare. Monstruleţii sunt imitaţii de oameni, dotaţi cu o înaltă capacitate mimetică, se entuziasmează uşor în faţa unui bun spectacol, adoră mîncarea şi… farsele. Ceea ce le lipseşte nu e neapărat inteligenţa brută, capacitatea de a efectua operaţii mentale, ci priceperea, răbdarea, orientarea, etica profesională, constrîngerea socială. Cum spune căpetenia lor, un “profesor” care vorbeşte fluent (şi afectat), ne aflăm în faţa unei probleme de comunicare între două civilizaţii diferite. Daţi-le atenţia cuvenită, şi gremlinii se vor integra. Din păcate, în România gremlinii au fost şi au rămas la putere, oamenii sunt în minoritate. Aici intevin alte filme de groază, ca “1984”, şi “Planeta maimuţelor”, “451 grade Fahrenheit”, unde majoritatea e nebună şi rolurile sunt întoarse ca în nuvela lui Edgar Allan Poe : pacienţii controlează azilul de nebuni unde au închis personalul medical.

     Ce e de făcut?

     În lumea lui Steven Spielberg, unde toate se sfîrşesc cu bine, monstruleţii sunt exterminaţi înainte de a putea infesta lumea. În România situaţia e de aşa natură, încît puţinii oameni rămaşi ar putea fi uşor exterminaţi. Nu le rămîne decît să se caute unul pe altul, să se strîngă laolaltă, să se organizeze. Mai ales să nu se teamă că, o dată ieşiţi de sub monstruoasa tutelă a statului, vor muri de foame, vor rămîne fără mijloace de subzistenţă. Acest nou stat, hibrid ca orice creaţie a unei minţi bolnave, are un punct nevralgic : vrînd-nevrînd va tolera proprietatea privată şi libera iniţiativă. Puţinii oameni deştepţi vor putea cîştiga mai bine decît întregul stat, dacă ştiu să muncească şi să se organizeze în cooperative private. Şi ce să producă ?

     Partea bună este că, în România, orice ai produce, tot lipseşte, aşa că se vinde. Produceţi hîrtie igienică. Sau hîrtie pur şi simplu, iar dacă nu aveţi din ce, importaţi hîrtie din China. Fiindcă oamenii noştri scriu, scriu fără frîne. Daţi-le material ca să-şi desfăşoare gîndurile, şi ce e sordid va pieri oricum. Faceţi pîine, căci lipseşte. Cultivaţi-vă grădinile. Faceţi lămpi, pantofi, ţigări ca să-i otrăviţi, funii ca să-i trageţi cu ele la judecata istoriei, arme ca să vă appăraţi de prostie, haine ca să nu vă batjocorească goliciunea, medicamente ca să suipravieţuiţi. Luaţi-le din mînă monopolul economiei, fiindcă sunteţi mai buni ca ei şi-i puteţi distruge cu propriile lor arme.

     Monstruleţii doresc să huzurească, şi-i cuprinde panica atunci cînd altul prosperă prin muncă. Faceţi-i să asude din greu, şi inimile lor înecate de grăsime vor ceda. Uşor.

     Cînd pîrîie bine, nu vă lăsaţi cuprinşi de milă. După cum spune şi amuzantul film al lui Spielberg, în lume nu e loc pentru monştri.

Ioan Petru Culianu, Lumea liberă românească, (New York)  nr 90, 23 iunie 1990.

Read Full Post »

TOZGREC .7. – I.P. Culianu

Povestire autobiografică de Caspar Stolzius

     În care autorul, martor al unor evenimente stranii, se hotărăşte să le descrie într-o carte. El însuşi fiind un savant, nu are încotro şi pentru a nu risca oprobriul comunităţii academice, recurge la un personaj fictiv, care să joace rolul eroului principal. Acesta, un oarecare tînăr, Jean, care-şi părăsise ţara şi încerca din răsputeri să-şi promoveze teoriile sale cam ciudate, căuta un mijloc de a demonstra că universul, este mult mai maleabil decît sunt oamenii dispuşi, să admită. „În acest sens, credea Jean, magia tradiţională, de pildă, care opera într-o altă dimensiune a naturii. putea fi la fel de întemeiată ca ştiinţa modernă, deşi, din punctul de vedere al acesteia, ea a fost complet absurdă”.

     Absurdă ? Poate, dar nu şi pentru Jean. Mai întîi, acesta a înţeles destul de repede că avea de studiat enorm, deşi el era deja un mare erudit pentru vremurile acelea. A înţeles repede şi că avea nevoie de timp. Mult timp. La nevoie, chiar şi de o eternitate. Şi bineînţeles, avea nevoie de un trai tihnit, îndestulat. Împreună cu prietena sa Eve, care era de asemenea fascinată de acest domeniu, Jean începe să citească vechi cărţi de chiromanţie. De Tarot. De magie. Înţelege că va trebui să-şi confecţioneze singur ustensilele necesare. „Trebuie să călească oţelul muindu-l în sînge de coţofana, de raţă şi de cîrtiţă, în suc de iarbă mercurială şi de Anagallis arvensis. Lumînările trebuie să le facă din ceară neîncepută, de la un stup nou”. Trebuiesc respectate cu stricteţe, ritualuri. În sfîrşit sosi şi ziua în care, „pătrunzînd în mijlocul pentagramei, Jean îi invocă în genunchi pe îngerii celor şapte planete, celor şapte zile ale săptămînii, celor şapte culori şi şapte metale, după care rosti numele îngerilor aerieni…”

     O vreme, nu s-a petrecut nimic. Tocmai pe cînd erau gata să abandoneze ritualul, apăru „totuşi un spirit, singur şi fără să facă prea mare tapaj”. Acesta avea aspectul unui moşneag cam decrepit dar cu ochii plini de viclenie. Batjocoritor şi cu o voce neplăcută, acesta le adresă cuvîntul . ” – Ascultaţi-mă cu atenţie şi nu răspundeţi nimic. De obicei, asemenea lucruri nu se întîmplă. Atunci cînd cineva ne invocă, din ce în ce mai rar, ne facem că nu băgăm de seamă… În cazul dumneavoastră, s-a decis să se facă o derogare…” Apoi, după ce moşneagul le-a povestit o seamă de lucruri aparent fără însemnătate, dispăru.

     Ce poate fi plauzibil în povestirea lui Caspar ? totul şi nimic. Retras pentru o vreme pentru studiu, într-un loc izolat, Caspar întîlneşte o tînără stranie, Mekor. Aceasta pare să ştie exact ce gînduri îl frămîntă. Îi dă diverse indicii despre univers, despre apariţia vieţii, îi spune că a venit special pentru a-i conduce paşii pentru ca el, Caspar Stolzius, să poate accede la cele mai ascunse taine. Caspar, nu este convins. El este mai degrabă preocupat, de dorinţa de a cunoaşte-o pe Mekor, în sens lumesc. De-abia cînd insistenţele sale devin prea îndrăzneţe, Mekor dispare. Dar nu înainte de a-i spune că răspunsul la întrebările sale, poate fi găsit intr-un ţinut din California, La Maja, unde însuşi Tozgrec avea să-l îndrume.

     Ajuns în locul acela, Caspar „se pomeni în faţa unei porţi cu grilaj”. Este condus de două tinere în casa care se afla în mijlocul unei grădini minunate. Apare Tozgrec. Acesta , afabil, îi arată ce poate să facă în acest loc minunat. Poate să studieze liniştit, toate tainele pămîntului. Are la dispoziţie, o bibliotecă vastă în care se găseau toate cărţile din lume. Se poate bucura de un trai tihnit şi îmbelşugat. Poate primi în vizită, pe oricine doreşte. Se poate bucura de îngrijirea şi chiar de favorurile celor două tinere frumoase. – Pot să o am chiar şi pe Mekor ? – Dacă asta doreşti, desigur, spune Tozgrec. Este acesta un vis ? se întreabă Caspar. Nu. nu este un vis îi spune Tozgrec. Totul este cît se poate de real. Un singur lucru nu poate să mai facă : să părăsească acest tărîm.

     Va fi captiv pentru eternitate, în acest vis, REAL

Read Full Post »