Nopţi la Serampore – Mircea Eliade

Tot despre ieşirea din timp este vorba şi în această nuvelă. Trei prieteni, se duc adeseori la bungaloul unui cunoscut al unuia dintre ei, bungalou aflat într-o pădure. La un moment dat, toţi trei sunt proiectaţi în afara timpului prezent şi asistă la o întîmplare care fusese baza unei legende, o întîmplare tristă în care soţia unui hindus fusese răpită şi asasinată de un musulman. Este posibil acest lucru? Poate da, poate nu, cert este că India este plină de mistere de nedezlegat. Dar. Această povestire aduce un element nou:

“ – Oricare ar fi adevărul în privinţa plecării noastre din bungalou, nu acesta e lucrul care mă nedumereşte cel mai mult… Înţeleg foarte bine că am fost proiectaţi în afară din timpul şi spaţiul actual şi am devenit martorii unei crime întîmplate acum o sută cincizeci de ani prin aceste locuri. Pădurea pe care am văzut-o noi la un moment dat era pădurea de atunci; vastă, cu arbori mari şi venerabili, care fără îndoială au fost tăiaţi în decursul secolului trecut. Casa lui Nilamvara era, de asemenea, o casă din secolul XVIII, una din vilele pe care am aflat că le avea el în apropierea Seramporelui şi care a fost rasă de pe faţa pămîntului. Oamenii pe care i-am zărit acolo, ducînd pe năsălia de ramuri trupul tinerei Lila, erau tot aşa, îmbrăcaţi ca în secolul XVIII, cu turbane şi şalvari, cum nu se mai poartă acum în Bengal. Toate acestea le înţeleg foarte bine. Şi n-aş fi avut nici o nedumerire dacă noi, cei trei, ne-am fi trezit că asistăm la asasinarea Lilei şi la jalea casei lui Dasa. Dar noi am auzit numai ţipetele tinerei fete şi, deşi am alergat în toate părţile, n-am văzut pe nimeni; nici pe ea, nici pe cei care o răpiseră. Şi apoi, acolo unde nu mai înţeleg nimic este intrarea noastră în casa lui Dasa. Ar fi firesc ca noi, cum spuneam, să asistăm la jalea lui de acum o sută cincizeci de ani; atît şi nimic mai mult. Dar n-a avut loc o simplă repetare a evenimentelor întîmplate acum o sută cincizeci de ani, ci au intervenit elemente noi, create de prezenţa noastră în acea casă. Noi i-am vorbit lui Dasa şi el ne-a răspuns… lucrurile acestea nu se îmtîmplaseră însă acum o sută cincizeci de ani. Deci nu asistam pur şi simplu la o scenă demult întîmplată, ci interveneam în această scenă, modificînd-o prin prezenţa noastră, de care eroii luaseră cunoştinţă, şi prin întrebările noastre, la care ei răspundeau…Aşadar noi n-am retrăit exact  o întîmplare de acum o sută cincizeci de ani, ci am fost proiectaţi ca martorii unui eveniment pe care însă l-am modificat… Accept ipoteza că aş putea asista la bătălia de la Waterloo, însă nu pot accepta că aş putea asista la bătălia de la Waterloo văzînd în acelaşi timp cum Napoleon iese biruitor. Swami Shivananda începu să rîdă şi-mi luă braţul. – Tot raţionamentul d-tale e foarte frumos, însă e cu desăvîrşire greşit, îmi spuse el… Şi e greşit pentru că…”

Chiar. De ce este greşit acel raţionament?

– – –

” – Şi e greşit, continuă el, pentru că acordă oarecare realitate întîmplărilor, fie aceste întîmplări trecute, prezente sau viitoare. Dar nici o întîmplare nu este reală, dragul meu. Tot ce se petrece în cosmosul acesta este iluzoriu… Iar într-o lume de aparenţe, în care nici un lucru şi nici un eveniment nu e consistent, nu îşi are realitatea sa proprie, oricine e stăpîn pe anumite forţe, pe care voi le numiţi oculte, poate face ce vrea. Evident, nici el nu creează nimic real, ci numai un joc de aparenţe.”

Acest raţionament este corect?

Read Full Post »

Secretul doctorului Honigberger – M. Eliade

fragment

“Nu înţelegeam, şi ea stărui:

– Adevărul este că tata a dispărut, în înţelesul propriu al cuvîntului. Şi a dispărut, fără ca să-şi ia vreunul din costumele de haine, fără pălărie, lăsîndu-şi toţi banii în sertarul biroului. Nu şi-a luat nici un act, n-a scos paşaport şi n-a scris nici-o scrisoare mamei sau vreunui prieten. E foarte greu  să înţelegi cît de misterioasă a părut dispariţia aceasta pentru cei care au cunoscut împrejurările. Tata ducea de cîţiva ani o viaţă destul de curioasă, aproape ascetică. Nu vedea pe nimeni. Ziua şi noaptea şi-o petrecea în această bibliotecă şi în odaia lui de culcare, într-un pat de lemn, fără saltea şi fără pernă. Umbla foarte sumar îmbrăcat, într-un pantalon alb, sandale şi o cămaşă de in. Acesta era costumul lui de casă, de altfel vara şi iarna. Şi în acest costum, în care n-ar fi ieşit în stradă, a dispărut. N-am putut afla dacă a dispărul în cursul nopţii, plecînd de/a dreptul de-aici, din bibliotecă sau după ce s-a retras la el în odaie. Toată casa dormea la ora cînd, de obicei, îşi întrerupea el lucrul: la 3 dimineaţa. Peste două ceasuri, la 5, se deştepta, îşi făcea duşul şi rămînea multă vreme închis în odaia lui, meditînd. Aşa credeam noi, cel puţin, căci mamei nu-i spunea nimic. Se detaşase de lume, de familie. Cînd îl întîlneam, rareori, simţeam că iubirea lui nu se stinsese, dar era o altfel de iubire…

– Şi toate cercetările n-au dus la nici-un rezultat? întrebai eu. Nu i s-a dat nicăieri de urmă? E de necrezut că un om poate dispărea aşa, fără să lase nici un fel de urmă.

– Şi, cu toate acestea, lucrurile s-au petrecut întocmai. N-am găsit nici un semn care să trădeze pregătirile lui de plecare. Şi aici şi în odaia de culcare, totul era în ordine; pe biroul ăsta cărţile şi caietele rămăseseră ca în fiecare seară, în iatac i-am găsit ceasul pe noptieră, cheile şi portofelul cu mărunţiş. Ca şi cînd ar fi dispărut în cîteva clipe, înainte ca să aibă timp de lămurire sau de iertare… Te-aş ruga numai să nu pomeneşti mamei nimic despre convorbirea noastră. Ea are anumite superstiţii şi nu vreau s-o mîhnesc neţinînd seama de ele…

– – –

O jumătate de ceas în urma mea, intră doamna Zerlendi.

– Îmi pare bine că vă văd lucrînd cu atîta intensitate, începu ea, dînd cu ochii de maldărul de caiete. Hîrtiile acestea n-au fost încă cercetate de nimeni, adăugă, roşind uşor. Nu trebuie să ţineţi seama de ce v-a spus ieri, fiica mea. Smaranda e o fire fantastică şi în închipuirea ei vede legături între lucruri care n-au nimic de-a face unele cu altele. Ea era un copil pe atunci. Şi pentru că Hans, logodnicul ei, a murit din imprudenţă la o vînătoare, după ce începuse să cerceteze şi el caietele acestea, Smaranda şi-a făurit o întreagă teorie. Ea crede că tot ce se leagă de Honigberger stă sub semnul unui blestem şi cei care-i cercetează arhiva, începînd cu soţul meu, suferă de tot felul de nenorociri; cam aşa cum se spune că s-a întîmplat cu cercetătorii mormîntului lui Tutankhamon. Dar astea sunt fanteziile ei şi a început să creadă în ele după ce a cetit nu ştiu ce cărţi despre Tutankhamon… Smaranda a rămas neconsolată după moartea lui Hans, în 1921; poate că datorită acestei mari dureri nu mai are, uneori, simţul realităţii.

– – –

În după-amiaza aceea de toamnă ploioasă n-am găsit nimic în sertarul cu manuscrise, care să-mi indice altceva decît o înverşunată pasiune pentru studiul limbii sanscrite. Doar o simplă însemnare, pe prima pagină a unui caiet de exerciţii, mi-a atras o clipă atenţia. Erau cîteva cuvinte, tulburătoare însă pentru mine . Shambala = Agarttha = tărîmul nevăzut. “

Ce părere aveţi? Există acest tărîm? Pot oamenii să dispară pur şi simplu?

Read Full Post »

Cuvinte din trecut – repostari

 Despre Întoarcerea din rai

            Graţie prietenului Teofil căruia îi mulţumesc iar, recent am intrat în posesia unei cărţi despre care habar nu aveam : “Întoarcerea din rai” de Mircea Eliade. Dacă tot am ratat ediţia apărută la Humanitas în 2008, am cumpărat ediţia apărută ieri, 01 septembrie 2010, ediţie difuzată împreună cu “Jurnalul Naţional”. Cartea este amplu prefaţată de Dan C. Mihăilescu, dispune de o cronologie cuprinzătoare (despre viaţa şi opera lui Eliade ) alcătuită de Mihai Iovănel, o amănunţită părere a lui Eliade însuşi despre această carte (10 pagini) şi referinţe critice (15 pagini). Pe scurt, este o bijuterie.

            Eliade s-a înscris în 1925 la Facultatea de Litere şi Filosofie, unde îi va avea ca profesori pe Constantin Rădulescu – Motru, P.P. Negulescu şi Nae Ionescu. După ce în octombrie 1928, obţine licenţa cu o teză despre filosofia Renaşterii, pe 20 noiembrie pleacă în India unde obţinuse o bursă de la Maharajahul Manindra Chandra Nandy de Kassimbazar; (Descris în Biblioteca Maharajahului – AICI).

            După episodul despărţirii de profesorul şi mentorul său – Dasgupta – ruptură survenită în urma poveştii sale de dragoste cu Maitreyi – fiica profesorului, Eliade pleacă înHimalayaunde se adăposteşte la cîteva mănăstiri, în 1930. Anul următor, revine laCalcutta, apoi revine înţară. Apare ca fiind de la sine înţeles, faptul că acest periplu indian fusese RAIUL din care se va întoarce Eliade. Va nimeri direct în iadul confruntărilor politice ale vremii. Dictatura carlistă, legionarii, asasinarea prim-ministrului I.G. Duca, arestarea (în 1934) lui Nae Ionescu, toate aceste lucruri îl vor marca profund pe tînărul Eliade. Să revenim la carte.

            În  Mai 1933 apare romanul Maitreyi, roman care cîştigase un concurs de manuscrise,  comisia fiind formată din Perpessicius, Cezar Petrescu, Mihail Ralea, Şerban Cioculescu, G. Călinescu. Succes fulminant atît de public cît de critică literară. Premiul de 20. 000 lei, îi va fi înmînat de Alexandru Rosetti, iar pînă de Crăciun, fiind reeditată de trei ori, tirajul acestei cărţi va atinge 10. 000 de exemplare vîndute.

            Anul următor, pe fondul frămîntărilor politice, apare totuşi romanul “Întoarcerea din rai”, prima parte dintr-o serie de cărţi care urmărea să descrie aspiraţiile generaţiei sale, serie din care va mai scrie “Huliganii”în 1935 şi “Lumina ce se stinge”.

            “Întoarcerea din rai e cu adevărat romanul tinerei generaţii româneşti de la începutul anilor ’30 … Minus latura religioasă, atitudinea o anticipează frapant pe a scriitorilor din generaţia 2000. Sexualitatea, beţiile, drogurile, şi un spleen perpetuu caracterizează personajele care nu ştiu evident, ce să facă cu viaţa lor” – scrie N. Manolescu în Îstoria sa critică, lucrare monumentală, apărută în 2008.

            “Nu am nimic cu literatura ta, atîta vreme cît nu o consider opera unui literat.Mi-a plăcut întotdeauna să văd în romanele tale timpul liber al unui om extrem de ocupat, fantezia unui savant în devenire, libertăţile unui filosof … “ – îi scria lui Eliade, prietenul său, Constantin Noica. Noica îşi va face mai tîrziu, un soi de mea culpa : “ Pentru mine, asta (Huliganii) e prima ta carte … de extremă tinereţe … Astăzi trebuie să admit că, înăuntrul literaturii, ai posibilitatea de a crea opera aceea … Lectura Huliganilor m-a făcut să nu mai fiu neîncrezător”.

            Dan C. Mihăilescu, din prefaţa căruia am şi extras cele de mai sus, spune : “ Apropo de scrisori către cei din ţară, vreau anume să închei cu o vorbă a lui Liviu Rebreanu către mai tînărul său confrate, aşa cum o relatează Eliade în scrisoarea către Mircea Zaciu din 16 octombrie 1984 : Maestrului îi plăcuse întotdeauna
Întoarcerea din rai, dar regreta că nu-l terminasem. Este doar primul volum dintr-o trilogie, am încercat să mă scuz. Nu-ţi vorbeam despre asta, mă întrerupse Liviu Rebreanu cu zîmbetul lui blînd şi grav totodată. Acest prim volum este neterminat! Dacă l-ai fi transcris măcar o singură dată, ai fi descoperit multe lucruri pe care încă nu le cunoşti. Lucruri importante pentru semnificaţia romanului. (Evident, avea dreptate). Care ar fi fost acele lucruri importante pentru Eliade, cel din 1984, autorul, cuminte, nu ne mărturiseşte … “

            Şi mai adaugă Dan C. “Astăzi, neofitul în cele istorico-literare, dar sincer iubitor de proză incandescentă poate citi Întoarcerea din rai pur şi simplu ca pe un roman de dragoste, prietenie şi anarhie instinctuală”.  Evident, asta voi face şi eu.

Şi-au mai adus aminte :  psipsina  anaveronica  carmen sima  lotusull  D\’AGATHA  valentina Carmen

Read Full Post »

Dragostea nu moare

Nu ştiu de ce am amînat să citesc această carte pînă acum. Alte lecturi mi-au ocupat timpul, treburi domestice mi l-au risipit. Dacă mai este cineva care nu a citit aceste două magistrale cărţi, Maitreyi şi Dragostea nu moare, n-ar trebui să mai aştepte. Iar dacă aş avea această putere, aş porunci ca aceste două cărţi să fie nedespărţite pentru totdeauna, într-un singur volum. N-am vrut să-mi dau cu părerea despre Maitreyi ci, am redat integral prefaţa scrisă de Mihail Sebastian, AICI. Nu-mi voi da nici acum cu părerea despre Dragostea nu moare, pentru că abia am terminat lectura şi tebuie să-mi las impresiile la decantat. Sau poate, la descîntat. Voi reda numai o postfaţă extrem de calificată scrisă la cartea aceasta, de Mircea Handoca, AICI. Merită cu prisosinţă să cheltuiţi căteva minute, citind-o.  Dacă nu mai găsiţi aceste două cărţi în librării sau anticariate, pot fi citite on-line,  AICI şi AICI. Vă asigur că merită cu vîrf şi îndesat! Maitreyi, începe cu o dedicaţie scrisă de Mircea Eliade în bengali : „Îţi mai aminteşti de mine Maitreyi ? Şi dacă da, ai putut să mă ierţi?” Maitreyi, nu l-a uitat şi l-a iertat. Mircea a trăit toată viaţa sa într-o lume a misterelor, lume pe care a deprins-o în India şi care i-a guvernat întreaga viaţă. Lectură plăcută.

Cîteva citate din această carte găsiţi AICI

Read Full Post »

Despre Maitreyi

Text publicat de Mihail Sebastian în România literară, an II, nr. 64, 6 mai 1933

MIRCEA ELIADE : MAITREYI

Dacă aş fi cu desăvîrşire sincer cu mine şi cu dumneata, cititorule, aş tipări aici, în locul cronicii literare, o singură mărturisire : nu pot să scriu despre Maitreyi. Cu asta aş termina socotelile şi am trece mai departe, să vorbim despre altele, cărţi, probleme, literare polemici, idei, că sunt, slavă Domnului, destule. Se întîmplă şi în viaţă – nu-i aşa ? – lucruri pe care le păstrezi exclusiv pentru tine şi peste care arunci o lespede interioară, niciodată bănuită de ceilalţi, pentru ca altminteri să continui să rîzi. Să umbli, să mănînci şi să ai opinii ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.

Aş fi atît de bucuros să am curajul de a face acelaşi lucru cu Maitreyi! Cartea aceasta îmi deschide atîtea porţi intime, încît a vorbi despre ea mi se pare un act de proprie devastare. Nu e o lectură pe care o judec. Este un ceas de viaţă proprie asupra căruia sunt silit să fac un oribil referat. Ar fi trebuit – toţi  cei care am citit Maitreyi – să oblonim în noi povestea asta şi să convenim a o trece în tăcere, fiecare păstrînd-o pentru consolările sau dezastrele lui personale.

Se zice că oamenii care supravieţuiesc unei mari catastrofe – un naufragiu sau un incendiu – nu vorbesc niciodată între ei despre ce s-a întîmplat. Maitreyi este un asemenea dezastru sufletesc. După ce ai închis cartea, viaţa din jur ţi se pare scăzută, mediocră, nici suficient de trivială măcar, cu toate orizonturile trăite. Pentru o bună bucată de vreme, Maitreyi te dezadaptează. Ţi se pare deşert să te duci la lucru, să saluţi, să scrii. Te apleci asupra vieţii tale, ca asupra unui destin străin. Îţi trebuie o convalescenţă de cîteva zile ca să revii la agenda ta de avocat, profesor, gazetar, sau ce se întîmplă să fii. În cazul nostru – din nefericire – critic literar.

Niciodată, exerciţiul criticii nu mi s-a părut mai sterp. Comentarii, comentarii… Ştiu atît de bine că există în Maitreyi un punct de foc pe care nici eu, nici nimeni nu-l va capta! Şi totuşi, iată, sunt gata să dau ocolul cărţii şi să precizez : “judecăţi de valoare”, ca un farmacist, care, cînd a spus preţul unui gram de mercur, crede că a spus ceva despre esenţa mercurului.

Simplul gînd de a vorbi despre cartea asta într-o cronică săptămînală, de a o înscrie deci într-o “mişcare literară”, de a o pune alături de alte nume şi opere, de a o încadra într-o categorie critică, acest simplu gînd mi se pare că este de la început o trădare, căci Maitreyi este un fapt unic, fără precedent şi fără urmare,  un fapt pe care ar trebui să-l iubim şi să-l înţelegem în afară de orice deprinderi curente de judecată critică.

Mă întreb cum anume voi face lămurit acest lucru şi, aducîndu-mi aminte că am scris în fiecare săptămînă aici despre atîtea cărţi bune şi proaste, nu ştiu cum să vă spun mai categoric că Maitreyi trebuie scoasă din rîndul lor, că nu este vorba acum despre o carte excelentă sau detestabilă, ci de altceva, pentru care toate formulele noastre critice sunt incuficiente. Talent, psihologie, emoţie, profunzime, atmosferă, construcţie etc., etc. Cît de inexpresive sunt jucăriile acestea critice.

Maitreyi le depăşeşte pe toate. Maiteyi îl depăşeşte pe Mircea Eliade  însuşi – nu în sensul că i-ar întrece posibilităţile de creaţie, dar în sensul că această carte trece dincolo de cariera sa de scriitor (“dincolo” nu înseamnă “mai sus” ci “pe alt plan”), dincolo de preocupările sale de cugetare, dincolo de problemele sale spirituale. Maitreyi este un miracol împlinit. Mircea Eliade, – acest Mircea Eliade cu care scriem în aceeaşi redacţie, cu care mergem la cinematograf, pe care îl necăjim şi care ne necăjeşte în discuţii amicale – el nu are în împlinirea acestei întîmplări miraculoase care se numeşte Maitreyi decît rolul unui martor. Fiecărui timp, probabil, îi trebuie o carte frumoasă despre iubire. Daphnis şi Chloe, Paul et Virginie. Maitreyi este această carte de iubire. Destinul l-a solicitat pe Mircea Eliade să o scrie şi să ne-o dea. Vedeţi, destinul ştie să-şi aleagă oamenii.

Cred cu atîta certitudine că Maitreyi este un fapt excepţional, încît nioci nu încerc să-l leg de antecedentele literare ale lui Mircea Eliade. Ar fi uşor – şi interesant, de altfel – să observăm în ce relaţii se află cartea aceasta recentă faţă de Isabel şi apele diavolului, dar ar fi vorba de relaţii strict artistice, adică neglijabile şi în orice caz de plan secund. Că viziunea de romancier a autorului s-a netezit de la Isabel încoace, devenind mai sobră, mai liniară şi mai fermă, se vede foarte bine din lectura lui Maitreyi. Dar acest lucru îl putam afla din alte pagini (“Jurnalul” publicat în revista Azi, de excepţională valoare pentru definirea scriitorului epic Mircea Eliade). Că problematica din Isabel, de un juvenil şi profund totuşi satanism, şi-a liniştit de atunci apele turburi, evoluînd spre un simţ tragic, mai puţin exterior, mai resemnat, mai împăcat cu sine însuşi şi atenuant, de un  vag umor, pe care întîile fapte literare ale lui Mircea Eliade nu-l aveau deloc, că neliniştea ce tăia adînc pînă la tumult şi confuzie, în paginile lui din primii ani, dinaintea plecării în India sau din anul întîi al şederii sale acolo, că această nelinişte, fără să se piardă, a luat de atunci forma matură de expresie şi căutare, o aflăm desigur, şi din Maitreyi, dar mai ales din alte pagini recente ale sale, din fragmentul romanului Victorii tipărit tot în Azi şi din aproape toate eseurile sale publicate anul acesta în Vremea, eseuri care vor trebui neapărat tipărite în volum, pentru a se înţelege că genul acesta abia cu Mircea Eliade începe să creeze valori originale la noi.

Dar, repet, este inutil să-i solicităm lui Maitreyi semnificaţii critice, pe care autorul ni le oferă larg în toate celelalte scrieri recente ale sale. Maitreyi trebuie păstrat pentru ceea ce are absolut unic, unicnu numai în literatura noastră, dar în literatura lui Eliade însuşi.

E neîndoios că istoria literară rom,ânească va păstra cartea aceasta pentru nenumărate argumente de ordin artistic. Într-o epică plină de averi, arendaşi, revoltaţi social de stil sămănătorist, cucoane sentimentale şi eroi superiori rataţi în provincie, într-o asemenea epică, oamenii, culorile, situaţiile, portretele lui Mircea Eliade însemnează o puternică şi decisivă revoluţie. Lucru pe care l-am remarcat şi altă dată cînd am vorbit despre tulburătoarea domnişoară Roth din Isabel. Paul Sterian  îmi spunea de curînd că plecarea lui Mircea Eliade în Indii echivalează pentru romanul românesc cu plecarea lui Delacroix înAlgeria pentru plastica franceză. Comparaţia mi se pare neasemuit de fericită. Cine a văzut vreodată o colecţie Delacroix, va verifica această apropiere. Mircea Eliade îi deschide romanului românesc ţinuturi umane noi, îi aduce prin ferestre brusc deschise, un alt cerc, o altă lumină, alte culori, de o intensitate pînă la el neştiută, psihologii, siluete, drame şi momente, dar inaugurează un alt drum în arta noastră literară.

Dar toate acestea, toate, rămîn sub Maitreyi. Findcă Maitreyi, după cum am spus pînă aici, continuă totuşi a fi altceva.

“Altceva”, e foarte uşor de spus. Ce anume însă ?

Nu ştiu. Un poem poate, o legendă, un mit. Vedeţi, tot ce vă pot spune despre Maitreyi, este o mărturisire personală, în nici un caz o precizare critică. O dată cu închiderea cărţii, povestea iubirii lui Allan şi a Maitreyi a trecut în mitologia noastră intimă, în rădăcinile cele mai adînci ale folclorului nostru personal. Îmi aduc aminte de tragedia aceasta, ca de un sîmbure nestins al unei dureri mari din trecut, din propriul meu trecut. Îmi aduc aminte, poate, de o noapte petrecută singur pe ocean. Îmi închipui că trebuie să fie un sentiment asemănător. Este un sentiment ireductibil, care nu se explică. Îl trăieşti sau nu.

Dacă ar ajuta la ceva, v-aş spune că e cea maio frumoasă şi mai tristă carte pe care am citit-o. Sau mi-aş corecta această confesiune categorică, amintind de alte pagini frumoase, de unele păoeme ale lui Baudelaire, de unele versuri ale lui Mallarme, de unele poveşti ale lui Turgheniev, de Pan al lui Knut Hamsun, de Le Grand Meaulnes al lui Alain Fournier… dar nu ajută la nimic. Misterul lui Maitreyi rămîne mai departe, închis ca un inel aruncat în mare.

Şi e cu atît mai greu de explicat acest mister, cu cît nu ştii de unde începe, totul fiind cuprins într-o derutantă simplicitate, de la prima pagină pînă la cea din urmă. Mircea Eliade este un scriitor lucid şi cele mai febrile pagini ale sale indică, în cele mai patetice momente, prezenţa unui ochi scrutător, ce nu iartă evadări lirice.

“Cînd iubesc cu adevărat pe cineva îmi place să ascult lumea bîrfindu-l; asta îmi verifică oarecum anumite procese obscure ale conştiinţei mele, pe care nu le pricep şi de care nu-mi place să-mi aduc aminte”(p.9)

O asemenea observaţie (şi sunt multe în cursul acestei cărţi totuşi pastorală) ar putea să schimbe drumul povestei spre interpretări psihologice, probleme intime, căutări complexe. Ar trebui în orice caz să rupă cercul magic de incantaţie şi vrajă ce înconjoară drama din Maitreyi. Totuşi, prin nu ştiu ce inexplicabil dar de poet, cartea este construită pe elemente strict epice şi pe observaţii continuu lucide, fără lirism, într-o lumină calmă şi dureroasă de poem.

Din halucinanta rătăcire a lui Allan (p. 212-218) din această goană disperată, strivitoare, plină de cea mai năvalnică sfîşiere interioară, din aceste pagini pe care nu le recitesc fără strîngere de inimă, reţin totuşi curioasa paranteză de la pagina 216, atît de precisă, practică şi crudă în brutalitatea notaţiei :

“Straniu, cu toată durerea mea, eram conştient că port asupră-mi cinci sute de rupii şi, de cîte ori se apropiau oameni, duceam instinctiv mîna la portofel”.

Asemenea remarcă îl trădează pe romancier şi psiholog, pe observatorul exersat, pe căutătorul de detalii exacte. Este uluitor, repet, cum din asemenea trăsături epice se clădeşte o carte atît de vrăjită, purtînd peste toate imaginile ei obiective, ritmul unei emoţii care ridică cele mai uşoare detalii la o înaltă semnificaţie.

Bănuiesc că trebuie să fie aici, sub această definitivă simplicitate, foarte multă artă şi o extrem de subtilă tehnică. Dar mi-e cu neputinţă să discut opera din acest punct de vedere. Poate altă dată, mai tîrziu, la o a doua lectură, cînd voi fi uitat melodia cărţii, cînd voi fi pierdut gustul acesta inexprimabil de bucurie şi de moarte. Sunt cîteva rînduri în Maitreyi care exprimă cu multă linişte şi cuprinzînd nesfîrşite orizonturi lăuntrice acest sentiment pe care ţi-l lasă lectura cărţii.

“Aş vrea să fiu o buturugă, plutind a lene, senină, beată de apele Gangelui. Să nu mai simt nimic, să nu-mi mai amintesc de nimic. Oare nu poate fi un sens al existenţei această întoarcere la mineral, la cristal de pildă ? Să fii un cristal, să trăieşti şi să împarţi lumina ca un cristal…”

Poate că asta, sentimentul ăsta, este Maitreyi, poate că aici stă cheia legendei, punctul de foc al poemului, centrul care îi uneşte toate drumurile torturate şi i lepacifică. Vreau să întîrzii cît mai mult în această lumină şi nu consimt să o sacrific unei cronici. Îngăduie-mi, cititorule, să-ţi vorbesc altă dată edespre cartea lui Mircea Eliade. Te-am prevenit, de altminteri, că nu pot să o fac astăzi.

Mihail Sebastian

Ce părere ai despre această carte ? Dacă nu ai citit-o încă, ce mai aştepţi ?  🙂  

 

Read Full Post »

Tozgrec .1. – Ioan Petru Culianu

Cuvînt asupra ediţiei / Tereza Culianu-Petrescu

     Romanul inedit Tozgrec se alătură celorlalte scrieri de ficţiune ale lui Ioan Petru Culianu publicate postum : povestirilor de primă tinereţe din Arta fugii (Polirom, 2002), romanelor Hesperus (Univers, 1992; Nemira, 1998; Polirom, 2004) şi Jocul de smarald (Polirom, 2005, 2008). Lucrarea, amplă, nu a fost definitivată. Ceea ce s-a păstrat se află cuprins în mai multe caiete şi file detaşate, toate manuscrise, redactate în limbile română şi franceză (cu scurte însemnări, uneori, în engleză), majoritatea purtînd aceeaşi indicaţie de titlu – Tozgrec – şi diferite subtitluri sau titluri ale părţilor componente : Grădinile lui Tozgrec, Mekor Haym, Păianjenul Hermion, Tozgrec urmat de extrase din presă privind Experimentul Lombrosa.

     Acest întins şantier scriptural – în jur de 500 de pagini manuscrise – a fost desfăşurat între anii 1981-1984, pe cînd autorul era profesor la Universitatea din Groningen, în Olanda. Era tocmai perioada în care, în planul activităţii ştiinţifice, Culianu reluase lucrul la scrierea sa din 1979, Iocari serio, în vederea publicării la Editura Flammarion, transformînd-o în ceea ce avea să fie Eros et magie a la Renaissance. 1484 (1984), marea sa carte despre imaginarul Renaşterii şi magie. În septembrie 1984, Culianu îi scria lui Eliade că voia să încheie cît mai repede „prima versiune a romanului fantastic la care scriu – Tozgrec” (Dialoguri întrerupte. Corespondenţă Mircea eliade – Ioan Petru Culianu, Polirom, 2004, p. 257).  Acest fapt nu s-a întîmplat, scrierea a rămas compusă din secţiuni nedefinitivate, dar parcurgerea manuscriselor este poate mai tulburătoare şi mai edificatoare decît lectura unei versiuni finale, inevitabil supuse autocenzurii.

     Există totuşi o cunoscută povestire cu titlul Tozgrec, scrisă în 1986, publicată în volumul La collezione di smeraldi (Milano, Jaca Book, 1989; v. şi traducerea românească, în Pergamentul diafan (Nemira, 1993) şi Pergamentul diafan. Ultimele povestiri (Nemira, 1996; Polirom, 2002). Această povestire are o intrigă doar tangenţial asemănătoare cu cele desfăşurate în versiunile nedefinitivate ale romanului.

     Tozgrec este în bună măsură o carte de şi despre magie, pandant şi prelungire ficţională a studiilor de istoria religiilor semnate de Culianu, dedicate acestui subiect major în viziunea sa – „cealaltă ştiinţă”, ştiinţa alternativă, implicănd o întreagă concepţie a lumii şi un anume comportament uman.

     Cele patru versiuni păstrate au subiecte diferite, în ele regăsindu-se însă personajele Mekor Haym şi bătrînul Haym, Elis sau „onirologul” Caspar Stolzius – şi desigur, Tozgrec, figură legendară de magician, discipol al lui Solomon, transformat aici într-o realitate misterioasă în căutarea căreia se află toate celelalte personaje. Ficţiune ale cărei planuri se întrepătrund sau alunecă îndepărtîndu-se unele de altele, romanul are în fundal Odessa începutului de secol XX, Amsterdamul, Elveţia – şi proprietatea californiană La Maja, apropiată de oraşul închipuit Lombrosa, unde sălăşluieşte comunitatea adepţilor lui Tozgrec şi unde Caspar Stolzius îşi desfăşoară în anii 1980 experimentul de manipulare a oamenilor prin inducerea anumitor vise.

     Biografic cu inserturi esoterice, realist pe secvenţe, fantastic-esoteric şi mitologic, Tozgrec constituie probabil cea mai enigmatică scriere dintre postumele lui Ioan Petru Culianu.

     În volumul pe care-l publicăm acum, cele patru versiuni (urmate de Addenda) se succed în ordinea cronologică a redactării lor.

 

Read Full Post »

Despre Întoarcerea din rai

             Graţie prietenului Teofil căruia îi mulţumesc iar, recent am intrat în posesia unei cărţi despre care habar nu aveam : “Întoarcerea din rai” de Mircea Eliade. Dacă tot am ratat ediţia apărută la Humanitas în 2008, am cumpărat ediţia apărută ieri, 01 septembrie 2010, ediţie difuzată îmreună cu “Juranalul Naţional”. (Hm!). Cartea este amplu prefaţată de Dan C. Mihăilescu, dispune de o cronologie cuprinzătoare (despre viaţa şi opera lui Eliade ) alcătuită de Mihai Iovănel, o amănunţită părere a lui Eliade însuşi despre această carte (10 pagini) şi referinţe critice (15 pagini). Pe scurt, este o bijuterie.

            Eliade s-a înscris în 1925 la Facultatea de Litere şi Filosofie, unde îi va avea ca profesori pe Constantin Rădulescu – Motru, P.P. Negulescu şi Nae Ionescu. După ce în octombrie 1928, obţine licenţa cu o teză despre filosofia Renaşterii, pe 20 noiembrie pleacă în India unde obţinuse o bursă de la Maharajahul Manindra Chandra Nandy de Kassimbazar; (Descris în Biblioteca Maharajahului).

            După episodul despărţirii de profesorul şi mentorul său – Dasgupta – ruptură survenită în urma poveştii sale de dragoste cu Maitreyi – fiica profesorului, Eliade pleacă în Himalaya unde se adăposteşte la cîteva mănăstiri, în 1930. Anul următor, revine la Calcutta, apoi revine în ţară. Apare ca fiind de la sine înţeles, faptul că acest periplu indian fusese RAIUL din care se va întoarce Eliade. Va nimeri direct în iadul confruntărilor politice ale vremii. Dictatura carlistă, legionarii, asasinarea prim-ministrului I.G. Duca, arestarea (în 1934) lui Nae Ionescu, toate aceste lucruri îl vor marca profund pe tînărul Eliade. Să revenim la carte.

            În  Mai 1933 apare romanul Maitreyi, roman care cîştigase un concurs de manuscrise,  comisia fiind formată din Perpessicius, Cezar Petrescu, Mihail Ralea, Şerban Cioculescu, G. Călinescu. Succes fulminant atît de public cît de critică literară. Premiul de 20. 000 lei, îi va fi înmînat de Alexandru Rosetti, iar pînă de Crăciun, fiind reeditată de trei ori, tirajul acestei cărţi va atinge 10. 000 de exemplare vîndute.

            Anul următor, pe fondul frămîntărilor politice, apare totuşi romanul “Întoarcerea din rai”, prima parte dintr-o serie de cărţi care urmărea să descrie aspiraţiile generaţiei sale, serie din care va mai scrie “Huliganii”în 1935 şi “Lumina ce se stinge”.

            “Întoarcerea din rai e cu adevărat romanul tinerei generaţii româneşti de la începutul anilor ’30 … Minus latura religioasă, atitudinea o anticipează frapant pe a scriitorilor din generaţia 2000. Sexualitatea, beţiile, drogurile, şi un spleen perpetuu caracterizează personajele care nu ştiu evident, ce să facă cu viaţa lor” – scrie N. Manolescu în Îstoria sa critică, lucrare monumentală, apărută în 2008.

            “Nu am nimic cu literatura ta, atîta vreme cît nu o consider opera unui literat.Mi-a plăcut întotdeauna să văd în romanele tale timpul liber al unui om extrem de ocupat, fantezia unui savant în devenire, libertăţile unui filosof … “ – îi scria lui Eliade prietenul său, Constantin Noica. Noica îşi va face mai tîrziu, un soi de mea culpa : “ Pentru mine, asta (Huliganii) e prima ta carte … de extremă tinereţe … Astăzi trebuie să admit că, înăuntrul literaturii, ai posibilitatea de a crea opera aceea … Lectura Huliganilor m-a făcut să nu mai fiu neîncrezător”.

            Dan C. Mihăilescu, din prefaţa căruia am şi extras cele de mai sus, spune : “ Apropo de scrisori către cei din ţară, vreau anume să închei cu o vorbă a lui Liviu Rebreanu către mai tînărul său confrate, aşa cum o relatează Eliade în scrisoarea către Mircea Zaciu din 16 octombrie 1984 : Maestrului îi plăcuse întotdeauna Întoarcerea din rai, dar regreta că nu-l terminasem. – Este doar primul volum dintr-o trilogie, am încercat să mă scuz. – Nu-ţi vorbeam despre asta, mă întrerupse Liviu Rebreanu cu zîmbetul lui blînd şi grav totodată. Acest prim volum este neterminat! Dacă l-ai fi transcris măcar o singură dată, ai fi descoperit multe lucruri pe care încă nu le cunoşti. Lucruri importante pentru semnificaţia romanului. (Evident, avea dreptate). Care ar fi fost acele lucruri importante pentru Eliade, cel din 1984!, autorul, cuminte, nu ne mărturiseşte … “

            Şi mai adaugă Dan C. “Astăzi, neofitul în cele istorico-literare, dar sincer iubitor de proză incandescentă poate citi Întoarcerea din rai pur şi simplu ca pe un roman de dragoste, prietenie şi anarhie instinctuală”.

            Evident, asta voi face şi eu.

           BLOGUL ZILEI  :  http://bibliophyle.wordpress.com/

Read Full Post »

De ce 19 trandafiri ?

 – În cea de a nouăsprezecea săptămînă a sarcinii, fătul are 22 de centimetri, (număr cu însemnătate cabalistică) este deja format, iar sexul viitorului copil este perfect conturat.

– In Evanghelia după Ioan, capitolul al nouăsprezecelea este capitolul în care sunt descrise patimile lui Christos, începînd cu biciuirea, judecata, osîndirea, crucificarea şi pînă la punerea în mormînt.

– Un aranjament floral compus din nouăsprezece trandafiri roşii este cel mai indicat cadou pentru cineva foarte drag, cu ocazia Sfintelor Sărbători Pascale.

– În Sepher Yetzirah, a nouăsprezecea cale, este numită înteligenţa secretului sau a tuturor lucrărilor spirituale. Influxul pe care ea îl primeşte vine de la Binecuvîntarea nespus de înaltă şi de la slava supremă.

            Este vreo legătură între semnificaţia atribuită de Maestrul Eliade numărului 19 şi aceste semnificaţii de mai sus ? Nu ştiu dar, cîteva coincidenţe dau de gîndit. Serdaru şi Niculina îşi fac apariţia aproximativ în momentul în care Maestrul Palade, tocmai îşi reamintea de faptul că pe vremuri, încercase să facă o paralela între Orfeu şi Isus. Amîndoi înfruntaseră moartea, în numele iubirii.

            Deşi fătul pluteşte în lichidul amniotic, deja pieptul său mimează respiraţia. Acest lucru, chiar pare interesant. În primul rînd, este de remarcat că Serdaru, este instructor de înot. Apoi, legenda din care este inspirată pantomima jucată de Niculina în faţa Maestrului, este legenda lui Matsyendranath, cel nenăscut din femeie, cel despre care legenda  spune, că a fost creat dintr-un peşte; semnificaţia peştelui, se cunoaşte. Accentul este pus, pe legendarul Matsyendranath, creator al Hatha-Yoga.

            Mare parte din tehnica predată la şcoala lui Ieronim, se bazează pe autosugestie, perfecţiunea fiind de atins numai dacă subiectul respectiv reuşeşte să intre în rolul unei fiinţe care atinge perfecţiunea.

            Semnificaţia celor 19 trandafiri dăruiţi de Paşte este evidentă : secretarul şi soţia sa, urmează să dea naştere noii generaţii de copii, pentru care libertatea absolută va fi chiar preţul supravieţuirii.

            “ De cîteva minute tăcea absent, cu privirile pierdute pe fereastră. Am închis carnetul şi l-am băgat în buzunar”.

            Încă de la început, cartea destăinuie intenţia autorului : secretarul consemnează spusele Maestrului, deşi acesta priveşte absent, pe fereastră. Absenţa este cred eu,  semnificantul sustragerii din timp, pe o fereastră temporală. Apoi. Titlul romanului de mare succes al Maestrului care se tot reedita, în timp ce toată lumea aştepta o continuare, se numea Roata Morii. Este prea evident ce semnifică.

            Bucătăreasa Maestrului, era specialistă în omletă, adică hrana preparată din elemetele primordiale ale vieţii. Tot ea, este şi prima care dispare. O dispariţie banală, pentru o idilă banală, dar care deschide seria de momente pline de tensiune. Şi Niculina şi Serdaru, sunt în aparenţă orfani. Ambii îşi caută tatăl. Acest lucru poate semnifica inclusiv faptul că omenirea, îşi caută asiduu rădăcinile.

            Cel care îl conduce pe secretar în tabăra de teatru, este asemuit Mutului din jocul Caluşarilor, adică cel care menţine disciplina si aplică pedepse. În carte, băiatul numărului Doi, avea un rol de jucat în lupta politică. Prin neimplicarea sa, lucrurile au intrat oarecum pe un făgaş normal. Aşteptarea celor 243 de zile a celor doi tineri de pînă la întîlnirea cu Maestrul are tot o semnificaţie cabalistică; 243 reprezentînd abstracţiunea.

            Toată trupa lui Ieronim stăpîneşte arta de a-şi modifica înfăţişarea, fiecare dintre ei putînd deveni de nerecunoscut, chiar vîrsta fiind ocultată adesea. De mare importanţă este de asemeni, faptul că întreaga lume este asemuită unei gigantce scene de teatru, or se ştie bine că atunci cînd mai marii lumii în calitate de regizori au comis erori, lumea a fost paralizată perioade îndelungate pînă la găsirea unui remediu. De aici, paralizia şi vindecarea lui Ieronim.

            În definitiv, acesta este idealul omenirii de cînd se ştie : libertatea absolută. Se poate ajunge la ea ? Nu ştiu dar, Maestrul sugerează o cale. Rămîne ca fiecare dintre noi,  să-şi descopere calea personală.. Maestrul nu destăinuie ce văzuse pe fereastră în noapte aceea de Craciun,(noaptea naşterii Mîntuitorului) cînd împreună cu actriţa-Euridice îl concepuse pe Laurian Serdaru. Nici nu este nevoie să ne spună. Era prea evident ca să vedem : abia după ce a ieşit din amnezie, a înţeles Maestrul ce văzuse : calea către mîntuire. Pentru că aşa cum însuşi Eliade spunea, sacrul este ascuns în cele mai profane lucruri. De ce 19 trandafiri ?

Read Full Post »

7.Nouăsprezece trandafiri MIRCEA ELIADE

              Versiunea oficială a dispariţiei Maestrului, este una destul de ambiguă : acesta ar fi internat într-o clinică, fiind amnezic. Versiunea secretarului era una extrem de simplă : “la un moment dat, caii s-au speriat şi au luat-o la goană; eu mi-am pierdut cunoştinţa, sania a dispărut în întuneric şi am fost găsit a doua zi aproape degerat, îngropat în zăpadă”. Ghiţă Horia, directorul editurii, este dezamăgit : “crezuse şi el, ca şi Albini, ca şi mulţi alţii, că totul fusese o înscenare pentru a camufla fuga lui A.D.P în străinătate”. Versiune absurdă din moment ce Maestrul putea ieşi nestingherit peste hotare. Dar, pentru că se părea că Maestrul ar fi avut şanse de a primi Nobelul, se construia o iluzie : aceea că acesta este în viaţă deşi amnezic . I se publică Memoriile, iar secretarul semnează contractul pentru cartea sa.

            În locuinţa Maestrului, nu rămăsese decît un miliţian; cu excepţia bucătăriei, toate încăperile fuseseră sigilate. Chiar şi Ecaterina se mutase la o soră de a sa, urmănd să se căsătorească cu vechea sa dragoste, omul care apărea şi dispărea din viaţa ei, de vreo 20 de ani.

            Într-o zi, secretarul îl întîlneşte pe Ieronim Thanase, cu care are o discuţie lămuritoare. Acesta îl pune la curent. Albini, ca un veritabil agent al serviciilor secrete, mergea pe mîna unui personaj implicat în lupta pentru puterea politică. Adică conform legendei lansate de numărul Trei, în acea noapte, sub pretextul scenei din film, băiatul numărului Doi (Mutul) ar fi trebuit să treacă graniţa cu documente compromiţătoare la adresa numărului Unu. Mutul nefiind la locul de filmare, misiunea aceasta ar fi fost preluată de A.D.P. Prin urmare, trupa lui Ieronim fusese reţinută la securitate. Conspiraţia fiind descoperită, numărul Trei a fost înlocuit, iar Albini a fost mutat la alt sector.

            Evident, Albini era într-o gravă eroare crezînd că “e vorba despre o libertate politică şi imediată, deci primejdioasă socialismului. Dar ceea ce ne-am obişnuit să numim libertatea absolută este cu totul altveva. Oricine priveşte realitatea în faţă înţelege că vom intra curînd într-o fază a Istoriei Universale cînd niciuna din libertăţile pe care abia apucaserăm să le cunoaştem nu va mai fi posibilă (…) Pierderea treptată şi fatală a tuturor libertăţilor (…) nu poate fi compensată decît prin ceea ce am numit libertatea absolută (…) Meditaţiile, rugăciunile interioare, anumite exerciţii fizice, nu pot fi interzise. Şi aceste nimicuri – gesturi, cîntece, poezii recitate altfel decît am fost învăţaţi, meditaţii, rugăciuni interioare, exerciţii de respiraţie şi vizualizare, pot deveni tehnici de evadare. – Evadare unde ? (…) În ce ţară, în ce continent ? – Tocmai dumneata mă întrebi ? (…) dumneata care ai pătruns într-o pădure distrusă cu 25 de ani în urmă, ai intrat într-o casă cu luminile aprinse şi masa pusă şi şampania frapată, aşa cum era în Ajunul Crăciunului 1938 ? (…) Evadarea de care-ţi vorbeam adineaori nu implică ţări, oraşe, sau continente necunoscute. Evadezi doar din timpul şi spaţiul în care ai trăit pînă atunci, timp şi spaţiu  care, într-un viitor apropiat, vor echivala cu o existenţă perfect programată într-o imensă închisoare colectivă. Urmaşii noştri, dacă nu vor şti să descopere tehnicile de evadare şi să utilizeze libertatea absolută, care ne este dată în însăşi structura condiţiei noastre, (…) se vor considera cu adevărat captivi pe viaţă într-o temniţă fără uşi şi fără ferestre – şi, în cele din urmă, vor muri”.

            Ieronim nu are de unde să ştie cu adevărat ce s-a întîmplat Cei Trei dar, dacă aceştia trăiesc, “într-o zi ne vor face un semn (…) Dacă pînă acum nu ne-au dat nici un semn de viaţă, nu înseamnă că nu mai trăiesc (…) Stiu doar că libertatea absolută există şi că cel care o cunoaşte – sau o primeşte în dar – dispune de posibilităţi pe care nimeni nu le poate imagina. Ştiu asta, pentru că m-am convins de mult, că omul, ca şi Cosmosul, au mult mai multe dimensiuni decît cele pe care le-am învăţat la şcoală. – Şi atunci ? am întrebat (…) – Dumneata care te întorci din India (…) ştii, în orice caz, că cele mai primejdioase ispitiri, sfinţii şi yoghinii le întîmpină în preajma mîntuirii sau în clipa cînd  au cucerit libertatea absolută”.

            Pe neaşteptate, Damian primeşte o vizită. Albini îi spune : “- Ca secretar, prieten şi legatar universal al Maestrului Pandele, s-ar putea aranja un interviu în care aţi mărturisi ca, din păcate, acum, după trei luni de la dispariţie, nu mai credeţi în posibilitatea unei amnezii”. Avea să fie ultima dată cînd îl va mai vedea. Nici urmărit nu mai era.

            Împreună cu logodnica sa, hotărăsc nunta pe 11 Aprilie, “fără să înţelegem de ce“. Va fi o nuntă restrînsă : 16 persoane. “Număr norocos le-am spus”. După recepţie, se întorc acasă. Abia închid uşa cînd se aude soneria. Deschid temători. “În prag, învelit în hîrtie de celofan, un imens buchet de trandafiri roşii”. Erau 19 trandafiri. Şi un bilet : “As always, A.D.P. Remember,  Niculina – Laurian”. Damian face cîteva investigaţii. Niciuna dintre florăriile obişnuite nu expediase acel buchet. Se publică şi volumul India – văzute şi nevăzute. Apoi, apare şi filmul lui Ieronim, intitulat Copiii nimănui. Un subiect simplu şi tulburător. Niculina “găsise, ascunşi, într-un hambar părăsit, ultimii copii dintr-o şcoală întreagă, fugiţi din sat cu o săptămînă înainte, cînd începuse bombardamentul, şi murind de atunci unul după altul, de foame, de frig, de oboseală”. Neavînd cu ce să-i hrănească, Niculina le cîntă, le dansează, le povesteşte, pînă cînd, pe neaşteptate, se aud zurgălăii săniilor … declarat iniţial cel mai bun film socialist al secolului, după ce a fost premiat la Cannes, a fost pe neaşteptate, retras.

            Cu regularitate, la aniversarea căsătoriei, primeau buchetul de flori. Întotdeauna 19 trandafiri roşii cu tija foarte lungă, întotdeauna însoţiţi de acelaşi bilet : “As always, A.D.P. Remember, Niculina – Laurian”. Fără excepţie, şase dintre trandafiri se ofileau şi rămîneau 13. Număr cu noroc! şoptea Damian visător …

            După naşterea fiului lor în februarie 1969, la data aniversară a căsătoriei, primeşte nelipsitul buchet. Are impresia că de dasta asta a fost adus de un tînăr după care aleargă. Acesta ridică din umeri. Nu el adusese buchetul. El avea un examen de trecut. Trebuia să traducă şi să explice un text : LIBERTATEA ABSOLUTĂ.

Read Full Post »

6.Nouăsprezece trandafiri MIRCEA ELIADE

           ”Cred că în clipa cînd m-am trezit şi-mi priveam mirat degetele bandajate, am recunoscut vocea lui Albini. – Nu te speria!, îmi spuse. Nici degetele, nici tălpile nu sunt degerate. (…) Opt, nouă ceasuri, pe jumătate îngropat în zăpadă, cîte nu se pot întîmpla?”

            Chiar aşa! Ce se întîmplase ? Albini îl informează că fusese găsit în dimineaţa zilei de 25 Decembrie la vreo 10 km. de Casa de Odihnă. Şedea aşezat pe o buturugă, în zăpadă, în haină şi cu capul gol. La cîţiva metri de el, era paltonul, o căciulă şi nişte cizme îmblănite. De ce nu era îmbrăcat cu ele ? au crezut mai întîi, că băuse dar analizele infirmaseră acest lucru.

            Damian îşi aminteşte brusc de logodnica sa. În ce dată sunt? În 27 Decembrie îl linişteşte Albini. Logodnica sa fusese înştiinţată, iar medicii erau optimişti că în cîteva zile va putea fi externat. Dar Maestrul, ce este cu Maestrul ? Pe 29 trebuia să-i cunune! “Albini mă privea uşor încruntat, cercetător, amînîndu-şi parcă voit răspunsul. – Noi credeam că dumneata ai să ne spui ce s-a întîmplat cu Maestrul …”

            Pe cît de clare erau lucrurile, pe atît de neînţeles erau. Coloana de sănii se deplasa către locul unde trebuia turnată o scenă din film în acea noapte. La 11:30, sania în care se afla Maestrul, secretarul, Niculina şi Serdaru, se distanţase serios de restul săniilor şi pur şi simplu, dispăruse! Asta este ceea ce putuseră să relateze toţi martorii. Mai departe, era rîndul secretarului să relateze ce ştia.

            Acesta, începe să povestească. În apropierea pădurii, caii s-au speriat şi au început să alerge nebuneşte. Serdaru nu reuşise să-i mai strunească. Înaintau în pădure pe o alee bine îngrijită şi la un moment dat Maestrul, recunoscuse drumul : erau în apropiere de cabana în care făcuseră dragoste el şi actriţa-Euridice. Intrînd în cabană, sunt uluiţi! Deşi nu era nimeni, masa era pregătită, lumînările ardeau, într-un vas mare de argint erau două sticle de şampanie. “Acum ştiu ce s-a întîmplat, a şoptit Maestrul. N-a fost chipul fetei. Era în legătură cu apa pe care o beam. În timp ce beam din cană, m-am uitat pe frereastră şi am văzut. Acum ştiu ce am văzut!”

            Maestrul nu a spus ŞI ce a văzut dar, Niculina i-a şoptit lui Serdaru :” – Este deci, aşa cum bănuiam noi! – Eusebiu, a adăugat Maestrul întorcîndu-se către mine. Dumneata ne aştepţi aici. Nu întîrziem mai mult de cinci, zece minute… I-am văzut cum s-au suit în sanie,  (…) dar, curios, după cîteva clipe n-am mai auzit zurgălăii. Mi-era cald, şi mi-am scos paltonul şi cizmele. (…) Şi deodată mi s-a făcut sete. Am intrat în bucătărie şi am găsit cana aceea de care vorbise Maestrul”. A băut, s-a aşezat pe un fotoliu regretînd că nu a insistat să fie şi el luat în sanie, şi a adormit.

            Albini ascultă, apoi spuse pe un ton destul de dur. – Nu ştiu ce să cred. Nu-mi vine să cred că aţi inventat această poveste ca să ascundeţi adevărul, oricare ar fi acest adevăr. Apoi Albini îi spune secretarului că în zona descrisă de el, nu exista în apropierea Casei de Odihnă nici-o pădure, nicăieri! Damian susţine că nu a inventat nimic. La nevoie, ar putea să recunoască locurile descrise dacă ar merge împreună, acolo. Dar nu ati inventat nimic, spune Albini. Am să vă arăt mai tîrziu nişte fotografii ale pădurii şi ale cabanei. Dumneavoastră nu faceţi decît să susţineţi, ce va spus Maestrul. Pentru că Pădurea Alunarului, a fost tăiată în totalitate, în 1941. Albini insistă  : ar fi mai bine ca secretarul să spună adevărul. În acest caz, poate că cercetările i-ar mai găsi pe cei trei, în că în viaţă. Pentru că din acea noapte, nimeni nu îi mai văzuse pe Maestru, pe Serdaru şi pe Niculina. Nimeni nu ştia ce se mai întîmplase cu ei.

            A doua zi, Abini îi arată fotografia locului unde fusese găsit. Adevărat, pe vremuri pe acolo se întindea Pădurea Alunarului dar, nu se poate stabili cu certitudine dacă în acel loc ar fi fost pe vremuri, cabana pădurarului. – Poate am visat, şopteşte îngîndurat secretarul. – Posibil, spune Albini. Dar asta, nu explică restul. Or tocmai restul interesează acum. Unde sunt cei trei! – Cei trei şi sania cu cai, spune secretarul. – Sania şi caii, au fost găsiţi a doua zi. Curios, au fost găsiţi în grajdul Casei de Odihnă.

            Cei doi încep o lungă discuţie plină de ipoteze. Totul era posibil. Fie ca cei trei să fi murit, fie să se fi retras pe undeva incognito ca să petreacă liniştiţi o vacanţă, fie chiar să fi trecut graniţa şi să lase în urma lor legenda dispariţiei.

            Reîntors la Bucureşti, Damian încearcă să-şi reia cursul vieţii. Despre nuntă nu mai putea fi vorba. Cum toată lumea ştia că Maestrul ar fi trebuit să îi cunune, cîtă vreme nu se afla ce este cu el, nunta era amînată de la sine. Oriunde mergea, secretarul observă că era urmărit de un agent, dar ştiindu-se nevinovat, nu este prea deranjat. La editură este primit cu răceală, dacă nu chiar evitat. Merge acasă la Maestru, pentru a-şi relua munca. “– Te aşteptam mai de mult, mă întîmpină Albini”. Acesta, aşezat la biroul Maestrului, citea hîrtiile acestuia. După ce îi laudă munca sa de secretar perfect, îi spune că în caz de deces, el ar fi devenit legatar universal, Memoriile s-ar fi tipărit în ediţii repetate, ar fi urmat funeralii naţionale, casa acestuia ar fi devenit Muzeu Memorial, iar el, Eusebiu Damian, ar fi devenit conservatorul colecţiilor. “- Sper totuşi că trăieşte, am şoptit”. Da, spune Albini, dumneata crezi în miracole ca cele petrecute lui Ieronim Thanase. E de mirare în ce fel a simulat excrocul acela paralizia timp de doi ani. E de mirare cum s-a lăsat Maestrul antrenat în erezii ca cele ale Niculinei.

            Totuşi, Albini este convins că vor înţelege ce a vrut de fapt să facă Maestrul, în noaptea dintre 24 şi 25 Decembrie, de-abia după ce se va găsi codul teatrului său, în care se vorbeşte despre libertatea absolută .

Read Full Post »