Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘file incipit’ Category

Revin la Cortazar. După umila mea părere, cartea sa de căpătîi, este ŞOTRON, o carte complexă, densă, cu multe sensuri existenţiale, pe urmele cărţii lui Italo Calvino, “Dacă într-o noapte un călător”, dar cred că Julio Cortazar este un maestru al prozei scurte, proză definită a fi ceva între schiţă şi nuvelă, proză cochetînd definitoriu cu momentul, proză perfect reliefată, în scrierile lui Borges.

Cel mai recent volum semnat de Cortazar  pe care l-am citit, se numeşte “Idolul Cicladelor”, volum alcătuit din  39 de povestiri de diferite întinderi, de la o singură pagină pînă la cîteva zeci. (două dintre aceste povestiri se regăsesc şi în volumul Bestiar). Oricare dintre volumele semnate de Cortazar, se potriveşte perfect pentru o lectură de vacanţă, sau o lectură pe furate (în tren, în tramvai sau autobuz, în avion…). Iar celor care nu ştiu că mă refer la Julio Cortazar nu la Ernesto, le dedic o melodie 🙂

Anunțuri

Read Full Post »

Incipit 5. Italo Calvino

Avid, Cititorul s-a cufundat în lectură. Şi descoperă contrariat, o poveste mizerabilă. Doi complici, fac tot posibilul să scape de un cadavru. Ea, dorea ca Jojo să moară pentru că nu-i mai suporta tiraniile. El, era obligat să-l omoare pe fostul său tovarăş de fărădelegi. Erau duşmani vechi şi aprigi, încercaseră să se distrugă unul pe celălalt cu multă osteneală. Numai că el, se săturase să se tot ascundă de Jojo. Acum, avea un mic negoţ cu peşti exotici din care trăia liniştit străduindu-se în mod inutil, săşi facă uitate toate identităţile sub care comisese o groază de ticăloşii, în diverse locuri de pe acest pămînt, sub cele mei diverse nume şi înfăţisări. Devenise un ticălos bonom, care nu mai vroia de la viaţa sa zbuciumată, decît o mică răsplată : să fie lăsat în pace de toată lumea. Dar trecutul nu îi dă pace. Cine crede că poate să şteargă cu buretele peste o viaţă şi să înceapă pur şi simplu alta, se înşeală amarnic. Asta să fie legătura cu cărţile dinainte ? se întreabă Cititorul. Hmmm, nu pare. Tînărul acela care o făcea pe înlocuitorul de meteorolog, nu părea a fi un ticalos. Ba, chiar părea un romantic. Răbdare Cititorule. Doctorul Cavedagna nu este un ageamiu. Ştie aproape totul despre cărţi. Într-o zi, în fa paşnicului negustor de peştisori, se opri un tînăr care privindu-l stăruitor, îi oferă puişori de crocodil. – Nu cumpăr crocodili, jeune homme, eu vînd alte chestii, mergi cu ei la la Zoo. Oricum, cine te-a trimis la mine ? – Mademoiselle Sibylle. Şi ce legatură are fiica mea, cu crocodilii ? Şi negustoraşul cel paşnic de peştişori, află că fiica sa executa un număr cu caimani, într-un local de noapte, denumit „Noul Titania”. Înţelege că trecutul năvălise iar peste el. Fosta sa soţie Vlada îşi descoperise fiica, iar prin aceasta îl avea deja la mînă. Şi totuşi, ce legatură au paginile acestea cu cartea ? Păi sigur că au. Localul acela de noapte este chiar acela din care ieşeau beţivii aceia însoţiţi de stricatele alea, în dimineaţa în care care Alex, Irina şi Valeriano, mergeau către Comisariat. Din păcate, aici paginile se opresc. Doctorul Cavedagna îl asigură că în urma scandalului, Marana traducătorul a dispărut cu tot cu hîrtiile sale, fie ele text original cimbric, polonez sau francez. Dar. Marana, începuse să-i trimită domnului Cavedagna din peregrinările sale pe cele cinci continente scrisori, în care se lansează în speculaţii care de care mai fanteziste. Cititorul are privilegiul de a le consulta. Hait ! Cititorule, acum e acum. Vei fi în stare navighezi printre elucubraţiile lui Marana ? Ludmila aşteaptă un răspuns de la tine. Ai uitat ? Sigur că te laşi acaparat de noul scriitor propus de Marana. Sigur că şi acest subiect este pe cît de exotic pe atît de incitant. Găseşti legătura cu cartea despre care vroiai să te dumireşti ? Scriitorul despre care vorbeşte acum Marana, este un irlandez. Celebru. Silas Flannery. Iar cartea sa, are un titlu foarte sugestiv. Intr-o reţea de linii care ne leagă. Mai zăboveşte puţin Cititorule. Vezi ce spune Flannery. Apoi, aleargă la Ludmila care te aşteaptă şi spune-i. Spune-i ce crezi tu despre. Citeşte atent, cugetă, iar de-abia apoi spune-i Ludmilei ce crezi tu că vrea ea să afle. Citeşte Cititorule, citeşte. Citeşte mai întîi, cartea asta sugetivă. Intr-o reţea de linii care ne leagă.

Nu toţi cei care decid să înceapă o viaţă nouă sunt ticăloşi care se ascund de alţi ticăloşi. Mulţi sunt oameni oneşti în căutare de noi orizonturi. Fenomenul este vechi de cînd lumea şi pămîntul, dar dacă nu mai migrează popoare întregi, obiceiul acesta ancestral a rămas la nivel individual. Se ştie că o mare parte a oamenilor foloseşte orice prilej disponibil pentru a călători. Mai aproape, mai departe, în ţările lor sau peste hotare, la munte sau la mare, turismul este o industrie din care multe ţări trăiesc onorabil. Ţările conduse de oameni cît de cît responsabili, evident. Tot la nivel individual sau maxim cu familia, proliferează un fenomen la fel de vechi : emi şi imigraţia. Se deplasează mase de oameni care pe alocuri ating cifre uluitoare. Sigur, ţările care promit posibilităţi economice mai mari, sunt alese cu prioritate, de aici şi limitarea imigraţiei în aceste ţări. De ce emigreaza oamenii ? Din cîte ştiu, din motive profesionale, economice sau politice. Din România se emigrează masiv, din toate aceste trei motive. Dacă nu ai nici-o legătură cu un potentat politic sau economic, nu ai nici cea mai mică şansă de a putea săţi construieşti o afacere sau o carieră. Toate funcţiile decizionale cu rare excepţii, sunt negociate politic şi ocupate numai pe criterii de obedienţă faţă de partid, fără nici-o legtură cu o minimală competenţă. Milioane de specialişti români lucrează în toată lumea. Acasă, se lăfăie în funcţii şi onoruri, ticăloşii.

Read Full Post »

Prima zi a lunii februarie.

 O măzăriche matinală s-a transformat cam pe furiş, în valuri de ninsoare care cad necontenit, unind văzduhul cu pămîntul, cu albul cel mai diafan.

Incipit 4. Italo Calvino.

– Acela este un fals, spune indignat profesorul Uzzi-Tuzii. Material de propagandă anticimeriană, răspîndite de cimbri. – Acest text a fost dovedit a fi autentic, spuse profesorul Gulligani. – Mistificare grosolană, tună Uzzi-Tuzii. – Colega, hai să nu coborîm nivelul discuţiei. Îngîndurată, Ludmila se gîndea la spusele Lotariei. Ar fi interesant ca această carte să aibă o urmare, scrisă indiferent în ce limbă. Lotaria tocmai organizase un seminar dedicat scriitorului Vorts Viljandi şi mulţumeşte profesorului Gulligani pentru că le-a pus la dispoziţie un exemplar rar din cartea acestuia, Fără a se teme de vînt şi ameţeală. Cititorul şi Ludmila, îşi aruncă priviri cu subînţeles. Cartea asta nu pare să aibă ceva în comun cu cealaltă. Dar, „oricum ar fi, e un roman în care odată intraţi, aţi vrea să mergeţi înainte fără a vă opri” – spune Italo Calvino. Adevăratul crez al Cititoruluioricare ar fi acela – adaug fără sfială, eu. Ia să vedem ce vrea să spună şi cartea aceasta. Eu sînt curios. Dumneavoastră, NU ? Poi zice cam aşa. Două puncte şi.

O localitate oarecare, aflată la numai 12 kilometri de locul unde frontul se prăbuşise, îşi începe o nouă zi de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. În faţa prăvăliilor cu alimente se formează cozile. Tavernele deschise toată noaptea se debarasează cu greu de ultimii cheflii, care pleacă spre casele lor însoţiţi de unii dintre instrumentişti şi de femei care sunt prea obosite ca să-şi mai controleze ţinuta. Îşi tîrîie poalele rochiilor lungi prin noroaie, chicotind. Săracii oraşului cerşesc, fiecare pe unde apucă, pentru că biserica fusese transformată în spital pentru bolnavii de holeră. O bătrînă apucă să-i blesteme pe cei trei trecători, doi bărbaţi şi o femeie, dar încremeneşte cînd vede că unul dintre ei are pe sub palton o uniforma militară. Aceştia n-au timp de bătrînă. Se îndreaptă spre Comisariatul Industriei Grele, pentru că situaţia devenise foarte grea. Diversele mişcări sindicale nu cădeau la acelasi numitor : trebuia sau nu declanşată greva la fabrica de muniţie Kauderer ? Trebuia sustinută înarmarea populară împotriva armatelor contrarevoluţionare ? Cei doi bărbaţi, erau prieteni, unul era artilerist şi celălalt lucra la Comisariat. Artileristul, Alex, o cunoscuse pe Irina pe Podul Căruţelor cu o zi înainte. O sprijinise cînd aceasta, în urma unei ameţeli trecătoare, în ziua aceea vîntoasă, risca să cadă în mijlocul podului şi să fie călcată de mulţime în picioare. – Am să mă revanşez promisese Irina. In vocea sa tremura o urmă de resentiment. Alex încă nu ştia că Irina este colegă la comisariat cu prietenul său, Valeriano. Era o militantă feministă feroce şi tocmai căuta să afle cine era trădătorul din interiorul Comisariatului. În viaţa civilă, era desenatoare. Zicea Irina : – Noi femeile trebuie să vă luăm locul vostru al bărbaţilor. Noi deasupra şi voi dedesupt. Ca să ştiţi şi voi ce simţi cînd eşti femeie. Irina se juca cu un revolver pe care îl îndrepta ca din joacă, spre Alex. – Irina nu glumeşte niciodată, îl avertizase Valeriano. Deci biletul pe care îl găsise nu era o glumă sinistră. Acolo scria că este condamnat la moarte ca trădător. Mimase Irina, acea clipă de ameţeală ?

 În acest moment liniştea seminarului este spartă de voci aprinse, discutînd în contradictoriu. Nu se poate ajunge la un rezultat : este sau nu este aceeaşi carte ? Ludmila îi spune Cititorului – Trebui să mergi la Editură şi să te interesezi. Eu am să aştept să-mi povesteşti ce ai aflat. La Editură, Cititorul este îndreptat către doctorul Cavedagna. Numai că va trebui să aştepte. Mai au şi alţii destule nelămuriri. În plus de competenţele sale literare, doctorul Cavedagna se ocupă şi de alte lucruri. Este un soi de factotum al locului. După ce îl felicită pe Cititor, că este ceea ce este , adică un adevărat Cititor, începe să-l lămurească. Sigur, da, ştie de disputa dintre profesorul Uzzi-Tuzii şi profesorul Gulligani. Chestiunea este simpla. După razboi, unde era Cimeria acum este Cimbria, iar cimbrii şi-au însuşit literatura cimeriană ca pradă de razboi. În plus de asta, traducătorul, un oarecare Marana, habar nu avea de limba cimbrică. Unde nu înţelegea, inventa. Şi pînă la urmă,ce importanţă are numele unui autor ? În urma lui Socrate care nu a scris nimic a ramas o operă, iar o groază de lucrări au fost atribuite unui misterios Homer. Doctorul Cavedagna ezită, dar pentru că are în faţa sa un adevarat Cititor, îl lasă să consulte un manuscris foarte important, cu un nume incitant : Priveşte în jos unde umbrele se-ndesesc.

Pare absurd subiectul de mai sus. Cumva suprarealist. Nu este chiar deloc aşa. Realitatea este din păcate chiar mai dură decît pot scriitorii să-şi imagineze. Aproape întotdeauna te loveşte cel mai tare exact cel pe care fie l-ai ajutat, fie măcar l-ai iertat dacă ţi-a greşit. Cărţile, ah cărţile ! Sigur că uneori seamănă între ele, sigur că de multe ori au subiecte asemănătoare, dar fiecare carte are savoarea şi parfumul ei absolut inconfundabile. Există din păcate şi multă maculatură, ca de exemplu cartea asta viitoare – a mea. Dar vanitatea de a lăsa o urmă în trecerea ta pe acest pămînt, este totuşi prea mare. Şi care din proprie iniţiativă, care îndemnat de prieteni – fereşte-mă Doamne de prieteni – se apucă de scris. Deja cred că numărul celor care scriu este muuult mai mare decît al celor care citesc. Bine, nu punem la socoteală Analfabeţii şi Necititorii Culţi. Nici Suficienţii care ştiu tot, tot, tot. Nu punem la socoteală nici Imbecilii. Ne referim numai la oamenii inteligenţi. Mîzgăleală, boală grea. Sigur că în tinereţe am mîzgălit şi eu ca orice acneic care se respectă, caiete întregi cu tot felul de bazaconii. Unele în proză căznită, altele în versuri albe, cîteva chiar şi dădeau din coadă a sunet de rimă şchioapă. Norocul dumneavoastra este că într-o clipă de mare luciditate le-am pus aşa după cum se şi cuvenea, pe foc.  

Read Full Post »

Incipit 3. ITALO CALVINO

Hei, Cititorule, dacă tot te-ai lăsat convins de Ludmila să citeşti cartea lui Tazio Bazakbal şi ai ajuns la cartea poetului Ukko Ahti, serveşte-te! – pare a spune profesorul Uzzi-Tuzii. Deci. Undeva în Cimeria, în ţinutul Petkwo se află Pensiunea Kudgiwa. Aici, este un dute-vino permanent. Este foarte greu să socoteşti cîte persoane se află aici. Probabil că este şi inutil. Pe noi ne interesează numai ce scrie în jurnalul său, un tînar – tînărul acela care lasă o viaţă în urma sa, pentru a începe o altă viaţă. Ia să vedem noi ce are de spus. Luni. „Sunt deja 20 de zile de cînd o întîlnesc singura … şi nu doresc altceva decît să-i pot adresa cuvîntul …”. Tînărul nostru are un motiv foarte întemeiat să nu deschidă discuţia. Domnişoara Zwida desenează scoici, iar el, se teme de acest subiect care i-ar readuce în faţa ochilor, fosta sa viaţă. Aşteaptă alt prilej. Care vine chiar a doua zi. Marţi. „Azi dimineaţă am vorbit pentru prima oară cu domnişoara Zwida”. Sigur că era momentul potrivit. Zwida tocmai desena un arici de mare şi toata lumea ştie că desenatul aricilor de mare este îngrozitor de greu. Nu ? Cu o zi înainte, tînarul nostru acceptase să preia sarcina meteorologului care plecase intempestiv. Pe cînd controla aparatele, doi bărbaţi s-au apropiat, şi au început să-l chestioneze despre meteorolog. Chestia asta dă o tentă de mister poveştii, că doar bărbaţii aceia aveau haine negre şi gulerele ridicate. Miercuri. Zi de vizită la închisoarea oraşului. Purtînd o voaletă neagră fixată de pălărie, domnişoara Zwida stă la rînd printre femeile care poartă basmale şi ţin copiii neastîmpăraţi de mînă. Toata scena este discret supravegheată de cei doi bărbaţi care se interesau de meteorolog. Pentru că este o fiinţă esenţialmente diurnă, tînărul nostru nu iese seara niciodată. Scrie în jurnalul care va fi descoperit muuuultă vreme după moartea sa, că vrea să transmită şi altora, „sensul ambiguu al lucrurilor care îl aşteaptă”. He, he, heee, ia te uita la el, ditamai filosoful! Joi. Intuind că fusese observată pe cînd vizita închisoarea, tînăra explică : directorul închisorii îi eliberase un permis special ca să poată vizita deţinuţii şi să le facă portretele. Dar cel mai dificil lucru, este sa desenezi o ‘grapină’, ancora aceea cu patru gheare; este aproape imposibil de găsit un unghi convenabil şi să redai cele patru gheare în mod realist. Va trebui să cumpere o grapină ca sa o poată desena în voie, oricînd avea chef. Vineri. Întreaga zi, tînărul încearcă fără succes să cumpere o grapină pentru domnişoara Zwida. Toata lumea devine bănuitoare. Pescarul îl trimite la magazin, iar aici i se explică politicos dar ferm, că o grapină nu putea fi vîndută, aşa, oricui. Nimeni nu are chef de încurcături cu poliţia. Dacă cineva vrea să o folosească la evadarea unui deţinut ? Cum să le explici că tot ce dorea domnişoara Zwida era să o deseneze ? Oameni obtuzi. Sîmbătă. Uluit, tînărul nostru găseşte un bilet de la domnul Kauderer, meteorologul. Acesta îi fixează o întîlnire la miezul nopţii, la cimitir. Deşi nu ieşea din casă nicodată seara sau noaptea, tînărul se duce la întîlnire. Iar domnul Kauderer îi trage un perdaf pe cinste. Cum putea el, un tînăr serios, sa se implice într-o evadare individuală ? Cînd va fi chemat la poliţie, nu cumva să-l amestece şi pe el, Kauderer cu ceva în afacerea grapinei, că nu va fi bine deloc. Şi atît de supărat este, că îl ameninţă că îi va retrage cinstea de a citi aparatele meteorologice. Tînărul promite că se va îndrepta. Duminică. Dis de dimineaţă, tînpărul merge la observatorul meteo. Vremea se strică repejor şi începe o ploaie. Deodată, privirea tînărului se opreşte pe un bărbat cu barbă, cu vestonul ud care-l priveşte senin. „- Am evadat … Nu mă trădaţi … Vreţi să anunţaţi pe cineva ? Locuieşte la hotelul …” Tînărului i se înmoaie picioarele. Era vorba despre domnişoara Zwida. În acest moment, al lecturii, Cititorul o descoperi în încăperea unde citea profesorul, pe Ludmila, care întreabă – Şi pe urmă ? – Pe urmă nimic, spune profesorul Uzzi-Tuzii. Romanele cimariene sunt toate neterminate. – Ba nu este adevărat! – spuse Lotaria, romanul se cheamă altfel, Fără a se teme de vînt şi ameţeală, este scris în cimbrică nu cimeriană şi este semnat cu un pseudonim, Vorts Viljandi.

Read Full Post »

Incipit 2. ITALO CALVINO

Povestirea te-a captivat. Citeşti avid cu ochii minţii larg deschişi sorbind lacom cuvînt după cuvînt, paragraf după paragraf. Deodată, nedumerit, te opreşti. Ce se întîmplă ? Eşti sigur că ai mai citit aceste cuvinte. Priveşti numărul paginii. Ei, asta-i bună. După pagina 32 urmează pagina 17. Sigur că este o greşeală de legătorie. A doua zi, cu o falcă în cer şi cu una în pămint, te prezinţi la librar ca să îndrepte dandanaua. Acesta e calm şi te linişteşte şi pe tine, Cititorule. Ştie despre ce este vorba. Cei de la editură au încurcat nişte pagini. Au pus o coală tipografică din cartea Dacă într-o noapte un călător de Italo Calvino, în cartea În afara localităţii Malbork de Tazio Bazakbal. – Nu e nici-o problemă. Retragem exemplarele cu defect şi le înlocuim cu altele tocmai bune de citit. – Dar exemplarul meu are două coli tipografice identice. – Se mai întîmplă şi aşa. Exemplul la care mă refer eu, librar cu experienţă, este în cartea asta a lui Tazio Bazakbal. Uite, domnişoara de colo a păţit acest lucru. Cum ar spune o prietenă foarte bună de a mea din virtual – maya – nimic nu este întîmplător. Sigur că nu este. Încurcătura asta a făcut Cititorule, să te întîlneşti cu Cititoarea, care ca orice fată cu gropiţe în obrăjori, este teribil de frumoasă. Sigur că după ce schimbaţi impresii literare, Cititoarea te convinge să-l laşi naibii la o parte pe Italo Calvino cu cartea sa cu tot, şi să o schimbi cu cartea lui Tazio Bazakbal, doar acum, după ce ai aflat numarul de telefon al Cititoarei, e musai să vă întîlniţi, iar cartea asta este un pretext tocmai bun ca să aveţi măcar primul subiect de discuţie. NU ? Sigur că da ! Ajuns acasa, îţi zici : ia să mai citim şi ceva literatură poloneză, că nu strică. Malbork. Pe unde o fi localitatea asta ? Prin Polonia de bună seamă, după nume. Cititorul de pe vremea aceea, era obligat să caute prin atlase. De lene, de multe ori se abţinea. Dar acum, Google te scoate imediat din încurcătură. Numai să ai chef. Începi lectura. Şi găseşti o poveste încîlcită despre un tînăr care trebuia să se mute şi să lase în urma sa toate urmele trecerii sale prin viaţa de pîna atunci : iubita, amintirile, prietenii şi chiar şi dusmanii. Hei, dar stai puţin ! Ce fel de nume sunt acestea ? Că nu par poloneze deloc : Brigd, Ugurd, Ponko, Zwida. Cine te poate scoate din încurcătură ? Cititoarea desigur. – Alo, Ludmila ? – Nu e Ludmila, sunt sora ei, Lotaria. Ce treabă aveţi cu Ludmila ? Surescitat, îi povesteşti încurcătura. Ştie cumva cum o poate găsi pe Ludmila ? Trebuie neapărat s-o întîlneşti; trebuie musai să afli care este misterul cu încurcătura din cărţile acelea. – Alo, Ludmila la telefon. Sînteti domnul de la librarie ? – Da. – Bine. Uitaţi cum stă treaba. Romanul acesta nu este polonez. Este cimerian. Da, nu vă miraţi. Ci-me-ri-an. Să vă explic. Cimeria, 340 mii de locuitori, capitala Orkko … – Ludmila nu înţelegi ? Trebuie sa te văd. Trebuie! – Uite cum o să facem. Cunosc un profesor de limba cimeriană la Universitate. O să ne întîlnim acolo. Aleargă Cititorule, aleargă la Universitate, că ai acolo întîlnire la profesorul de cimeriană Uzzi-Tuzii cu Ludmila. Ajuns la Universitate, Cititorul bate cu putere la uşa pe care stă scris : Institutul de limbi botno-ugrice. Deschide chiar profesorul. – Ludmila e aici ? – Aici nu e nici-o Ludmilă. Ce doriti. Hai Cititorule, nu te mai bîlbîi şi spune ce ai pe suflet. Profesorul pricepe şi începe el să se tînguie. Că cimeriana este singura limbă vie-moartă din lume. Că nu mai are studenţi. Aceştia preferă să studieze mai bine ţigăneasca. O lungă litanie-jelanie amară. Cartea ? Sigur că da. Este o mică încurcătură. Cartea de fapt se cheama Iţindu-se de pe coasta abrupta, unicul roman al poetului Ukko Ahti. Sigur că da. Ludmila ? Vine cînd vrea, pleacă tot aşa, cînd are chef. Asta-i tot ? Bine.

Am păţit şi eu dandanaua cu text lipsă sau repetat. Numai că înainte de anii 90 nici prin cap nu-ţi putea trece că un exemplar defect putea să-ţi fie înlocuit. Aşa ceva era inimaginabil. Ar fi trebuit ca cineva să plătească greşeala, iar în Romînia vinovatul nu este găsit niciodată, afară de cazul în care cineva trebuie sacrificat, pentru că a mişcat în front. Acela care o face pe deşteptul şi nu îşi ţine grumazul aplecat, este urgent rebotezat Acarul Paun şi pedepsit cu asprime. Anul trecut, am cumpărat de la Gaudeamus mai multe cărţi. La una dintre ele am găsit text repetat. Am telefonat fără nici-o speranţă editurii respective şi am relatat păţania. Am fost asigurat că acel exemplar îmi va fi înlocuit. aşa a şi fost pînă la urmă. Mulţumiri Editurii Art. Merită tot respectul atît pentru conţinutul editorial cît şi pentru aspectul extrem de bine îngrijit al cărţilor editate. Adevărate bijuterii atît ca formă, da şi ca fond.

Read Full Post »

Primul incipit din cartea lui Italo Calvino poartă numele întregului metaroman : Dacă într-o noapte de iarna un călător. Acesta, are o treabă  de făcut. Să schimbe ca din întîmplare propria sa valiză cu una asemănătoare, valiză pe care o va lua de la un necunoscut, într-o gară oarecare. Coboară pe peronul slab luminat şi încearcă să ghicească : oare care dintre anonimii din raza privirii sale este cel care ar trebui să-l aştepte ? Nimeni nu-i dă atenţie. Peronul rămîne gol. Clădirea micuţă a gării, adăposteşte un bar. Pe peretele exterior, un telefon aşteaptă răbdator să-i risipească nedumerirea. Degeaba încearcă să mituiască telefonul cu fise. La numărul format nu vrea nimeni să răspundă şi să-i spună ce are de făcut. Intră în bar. Aici, o parte dintre locuitorii micuţei localităţi vin în fiecare seară pentru a-şi omorî timpul. Unii, joacă diverse jocuri de noroc, de plictiseală, nu pe bani. Alţii fac pariuri. Cine va veni primul în această seară ? Doctorul Marne, sau comisarul ? Cei care au pariat pe doctor au cîştigat. Acesta intră, salută şi se duce direct la biliardul electric. Nu este atent la joc. El de fapt supraveghează – crede el discret – cu cine mai flirtează fosta sa soţie, proprietara magazinului de pielărie, valize şi articole de călătorie. Femeia remarcă valiza eroului nostru şi remarcă amuzată. „- Ia te uită ! Am vîndut astă-seară o valiză identică ! Mă mir, pentru că nimeni nu a mai cumpărat o astfel de valiză; nu sunt prea practice. Nici măcar arătoase nu sunt. „- Cine a cumpărat-o ? – Nu ştiu. Nu era din orăşelul nostru. S-a suit în primul tren şi a plecat”. Acela să fi fost oare omul care ar fi trebuit să-l aştepte ? Înainte de a se gîndi mai departe, intră comisarul. Ca din întîmplare spune : „- Zenon din Eleea.” Călătorul nostru ramîne interzis ! Asta este parola ! M-au dat pe mîna poliţiei ? Comisarul : „- L-au omorît pe Jan. Pleacă de aici. – Şi valiza ? – Ia-o cu tine … Ia rapidul de unsprezece. – Dar nu opreşte aici. – Va opri”. Rapidul opreşte şi călătorul nostru se pierde în noapte cu valiza sa cu tot. Aici, Italo Calvino se opreşte. Fantezia noastra, de-abia se pune în miscare. Ce fel de organizaţie secretă este aceea în care poliţia este parte ? Întrebare de naiv. Nici-o organizaţie clandestină nu poate funcţiona fără oblăduirea poliţiei. Organizaţia este chiar aşa de puternică, încît să oprească trenurile unde vrea şi cînd vrea ?

 Depun mărturie ca DA ! Eram la începutul anilor ’90 într-un oraş din vestul ţării. Era în ziua de Crăciun. Viscolul şi lipsa de călători anulase cursa de avion către Bucureşti. Numai că îngerul meu păzitor veghea. Un prieten al unui prieten, unul dintre primii întreprinzători din ţară, m-a întrebat dacă pot să-i duc un plic la o banca. Am răspuns că da, numai că nu ştiu cînd voi putea pleca. A zis el : – Cursa care pleacă spre capitală din oraşul vecin va opri aici, te va lua şi pe tine, te duci direct la bancă şi le predai plicul. – Dar ajung noaptea, va fi închis. – Cînd ajungi la bancă, baţi de două ori în uşă, apoi încă de trei ori, apoi încă o dată şi aştepţi. Paznicul mi-a deschis, am intrat, am dat plicul, am telefonat binefăcătorului şi meu i-am mulţumit din tot sufletul : puteam şi eu să petrec Crăciunul în familie.

Ei, cîrcotaşilor, mai aveţi ceva de spus ? Organizaţia există şi funcţionează. Cum în beneficiul cui ! În beneficiul oamenilor care mai cred în Moş Craciun.

Read Full Post »

ITALO CALVINO

Tot la Polirom a apărut în urmă cu ceva vreme o carte, care pare a fi un soi de carte a cărţilor destinată Cititorului şi Cititoarei în veşnica lor goană după cărţi. Străjuită în loc de prefaţă de o prezentare făcută de autor ca răspuns la adresa unui critic de-al său care ratase complet subiectul cărţii, şi încheiată cu o postfaţă foarte utilă, întocmită de traducătorul acestui volum, domnul Bogdan-Alexandru Stănescu. Compusă de fapt din 10 incipit, zece începuturi de roman, niciunul terminat, în zece stiluri diferite şi atingînd tematici din zece domenii literare diverse. După cum spune autorul, astfel de precedente există în istoria literaturii. De la bine cunoscuta O mie şi una de nopţi pînă la Exercices de style, „în care o anecdotă de cîteva rînduri era tratată în 99 de redactari diferite de Raymond Queneau” (1947). Cartea este scrisă sub forma narativă a personajului principal, dar titlul fiecărui capitol-nou roman este anunţat de Ludmila, o Cititoare. Nu lipseşte nici personajul antipodic, Necititorul în persoană, care are şi el un cuvînt de spus. Începutul cărţii este genial : „Tocmai te pregăteşti să începi noul roman Dacă într-o noapte de iarnă un călător de Italo Calvino. Relaxează-te. Concentrează-te. Îndepărtează de tine orice alt gînd …Spune imediat celorlalţi : nu vreau să mă uit la televizor! … Citesc ! nu vreau să fiu deranjat !” Urmează cele zece capitole-roman despre care cred că fiecare va merita o postare de sine stătătoare, şi un epilog de-a dreptul hazliu : „Cititor şi Cititoare, acum sunteţi soţ şi soţie. Un pat dublu, mare, e locul lecturilor voastre paralele. Ludmila îşi închide cartea, stinge lumina, îşi lasă capul pe pernă, spune : Stinge şi tu lumina. Nu eşti obosit de atîta citit ? Iar tu : Încă o clipă. Aproape am terminat Dacă într-o noapte de iarnă un călător de Italo Calvino”. Interesant este faptul că citite în succesiune, cele zece titluri alcătuiesc o frază filmică : „Dacă într-o noapte de iarnă un călător, în afara localităţii Malbork , iţindu-se de pe coasta abruptă, fără a se teme de vînt şi de ameţeală, priveşte în jos unde umbrele se-ndesesc, într-o reţea de linii ce se leagă, într-o reţea de linii ce se intersectează, pe covorul de frunze luminate de lună, în jurul unei gropi goale, ce poveste îşi aşteaptă finalul ?” Acest roman este considerat capodopera acestui genial scriitor italian. Acest metaroman a apărut în 1979. Un an mai tîrziu, va vedea lumina tiparului, o altă capodoperă : În numele trandafirului de Umberto Eco.

Mai departe am mers pe ideea de a dezvolta cele zece „incipit” în zece capitole separate, eventual împănate cu episoade din viaţa mea şi a altora, inventate mai mult sau mai puţin, unele poate chiar reale. Cine poate fi sigur ? Memoria înşeală întotdeauna, o dată cu trecerea anilor.

Read Full Post »