Prima zi a lunii februarie.
O măzăriche matinală s-a transformat cam pe furiş, în valuri de ninsoare care cad necontenit, unind văzduhul cu pămîntul, cu albul cel mai diafan.
Incipit 4. Italo Calvino.
– Acela este un fals, spune indignat profesorul Uzzi-Tuzii. Material de propagandă anticimeriană, răspîndite de cimbri. – Acest text a fost dovedit a fi autentic, spuse profesorul Gulligani. – Mistificare grosolană, tună Uzzi-Tuzii. – Colega, hai să nu coborîm nivelul discuţiei. Îngîndurată, Ludmila se gîndea la spusele Lotariei. Ar fi interesant ca această carte să aibă o urmare, scrisă indiferent în ce limbă. Lotaria tocmai organizase un seminar dedicat scriitorului Vorts Viljandi şi mulţumeşte profesorului Gulligani pentru că le-a pus la dispoziţie un exemplar rar din cartea acestuia, Fără a se teme de vînt şi ameţeală. Cititorul şi Ludmila, îşi aruncă priviri cu subînţeles. Cartea asta nu pare să aibă ceva în comun cu cealaltă. Dar, „oricum ar fi, e un roman în care odată intraţi, aţi vrea să mergeţi înainte fără a vă opri” – spune Italo Calvino. Adevăratul crez al Cititorului – oricare ar fi acela – adaug fără sfială, eu. Ia să vedem ce vrea să spună şi cartea aceasta. Eu sînt curios. Dumneavoastră, NU ? Poi zice cam aşa. Două puncte şi.
O localitate oarecare, aflată la numai 12 kilometri de locul unde frontul se prăbuşise, îşi începe o nouă zi de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. În faţa prăvăliilor cu alimente se formează cozile. Tavernele deschise toată noaptea se debarasează cu greu de ultimii cheflii, care pleacă spre casele lor însoţiţi de unii dintre instrumentişti şi de femei care sunt prea obosite ca să-şi mai controleze ţinuta. Îşi tîrîie poalele rochiilor lungi prin noroaie, chicotind. Săracii oraşului cerşesc, fiecare pe unde apucă, pentru că biserica fusese transformată în spital pentru bolnavii de holeră. O bătrînă apucă să-i blesteme pe cei trei trecători, doi bărbaţi şi o femeie, dar încremeneşte cînd vede că unul dintre ei are pe sub palton o uniforma militară. Aceştia n-au timp de bătrînă. Se îndreaptă spre Comisariatul Industriei Grele, pentru că situaţia devenise foarte grea. Diversele mişcări sindicale nu cădeau la acelasi numitor : trebuia sau nu declanşată greva la fabrica de muniţie Kauderer ? Trebuia sustinută înarmarea populară împotriva armatelor contrarevoluţionare ? Cei doi bărbaţi, erau prieteni, unul era artilerist şi celălalt lucra la Comisariat. Artileristul, Alex, o cunoscuse pe Irina pe Podul Căruţelor cu o zi înainte. O sprijinise cînd aceasta, în urma unei ameţeli trecătoare, în ziua aceea vîntoasă, risca să cadă în mijlocul podului şi să fie călcată de mulţime în picioare. – Am să mă revanşez promisese Irina. In vocea sa tremura o urmă de resentiment. Alex încă nu ştia că Irina este colegă la comisariat cu prietenul său, Valeriano. Era o militantă feministă feroce şi tocmai căuta să afle cine era trădătorul din interiorul Comisariatului. În viaţa civilă, era desenatoare. Zicea Irina : – Noi femeile trebuie să vă luăm locul vostru al bărbaţilor. Noi deasupra şi voi dedesupt. Ca să ştiţi şi voi ce simţi cînd eşti femeie. Irina se juca cu un revolver pe care îl îndrepta ca din joacă, spre Alex. – Irina nu glumeşte niciodată, îl avertizase Valeriano. Deci biletul pe care îl găsise nu era o glumă sinistră. Acolo scria că este condamnat la moarte ca trădător. Mimase Irina, acea clipă de ameţeală ?
În acest moment liniştea seminarului este spartă de voci aprinse, discutînd în contradictoriu. Nu se poate ajunge la un rezultat : este sau nu este aceeaşi carte ? Ludmila îi spune Cititorului – Trebui să mergi la Editură şi să te interesezi. Eu am să aştept să-mi povesteşti ce ai aflat. La Editură, Cititorul este îndreptat către doctorul Cavedagna. Numai că va trebui să aştepte. Mai au şi alţii destule nelămuriri. În plus de competenţele sale literare, doctorul Cavedagna se ocupă şi de alte lucruri. Este un soi de factotum al locului. După ce îl felicită pe Cititor, că este ceea ce este , adică un adevărat Cititor, începe să-l lămurească. Sigur, da, ştie de disputa dintre profesorul Uzzi-Tuzii şi profesorul Gulligani. Chestiunea este simpla. După razboi, unde era Cimeria acum este Cimbria, iar cimbrii şi-au însuşit literatura cimeriană ca pradă de razboi. În plus de asta, traducătorul, un oarecare Marana, habar nu avea de limba cimbrică. Unde nu înţelegea, inventa. Şi pînă la urmă,ce importanţă are numele unui autor ? În urma lui Socrate care nu a scris nimic a ramas o operă, iar o groază de lucrări au fost atribuite unui misterios Homer. Doctorul Cavedagna ezită, dar pentru că are în faţa sa un adevarat Cititor, îl lasă să consulte un manuscris foarte important, cu un nume incitant : Priveşte în jos unde umbrele se-ndesesc.
Pare absurd subiectul de mai sus. Cumva suprarealist. Nu este chiar deloc aşa. Realitatea este din păcate chiar mai dură decît pot scriitorii să-şi imagineze. Aproape întotdeauna te loveşte cel mai tare exact cel pe care fie l-ai ajutat, fie măcar l-ai iertat dacă ţi-a greşit. Cărţile, ah cărţile ! Sigur că uneori seamănă între ele, sigur că de multe ori au subiecte asemănătoare, dar fiecare carte are savoarea şi parfumul ei absolut inconfundabile. Există din păcate şi multă maculatură, ca de exemplu cartea asta viitoare – a mea. Dar vanitatea de a lăsa o urmă în trecerea ta pe acest pămînt, este totuşi prea mare. Şi care din proprie iniţiativă, care îndemnat de prieteni – fereşte-mă Doamne de prieteni – se apucă de scris. Deja cred că numărul celor care scriu este muuult mai mare decît al celor care citesc. Bine, nu punem la socoteală Analfabeţii şi Necititorii Culţi. Nici Suficienţii care ştiu tot, tot, tot. Nu punem la socoteală nici Imbecilii. Ne referim numai la oamenii inteligenţi. Mîzgăleală, boală grea. Sigur că în tinereţe am mîzgălit şi eu ca orice acneic care se respectă, caiete întregi cu tot felul de bazaconii. Unele în proză căznită, altele în versuri albe, cîteva chiar şi dădeau din coadă a sunet de rimă şchioapă. Norocul dumneavoastra este că într-o clipă de mare luciditate le-am pus aşa după cum se şi cuvenea, pe foc.
Read Full Post »
