Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘istorie’ Category

     La mai mult de două luni de zile de cînd am revenit din scurta noastră excursie în Israel, văzînd şi vîlvătaia care a cuprins Orientul Mijlociu, mi-am dat seama că nu am fost prea atent la explicaţiile ghidului nostru, de fapt, la explicaţiile despre partea politică a vieţii israelienilor. După ce am văzut punctul de vedere (mai vechi) al unui scriitor celebru, Saul Bellow, în cartea sa pe care am prezentat-o sumar AICI, am găsit şi o carte ceva mai recentă care prezintă istoria Israelului dintr-un punct de vedere al unei femei, dar nu o femeie chiar oarecare ci, fiica lui Shimon Perez.

     Autoarea, TSVIA WALDEN s-a născut în 1946, este o pacifistă convinsă şi are o familie obişnuită cu un soţ medic şi două fete frumoase şi inteligente. Cartea cu titlul de mai sus, a apărut la Editura Hasefer în 2004 şi fiecare rînd trădează vocaţia omului de cultură îndrăgostit de limba şi de cultura evreiască, dar şi vocaţia omului care pentru traiul în comun al palestienilor şi al evreilor, mizează pe pace, nu pe război. Autoarea, ştie că nici-un popor nu poate fi învins ci, eventual nimicit.

     “Vă rog dragi cititori, să nu citiţi cartea ca pe un document politic, ci mai curînd să o situaţi în cadrul ei firesc, cel al culturii şi civilizaţiei descrise, desigur, de fiica unui fost prim-ministru al Israelului – dar care este, în acelaşi timp, o femeie ce crede în harul dăruit omului, în harul cuvîntului, şi în special al cuvîntului aflat în slujba ascultării” – spune chiar autoarea.

     Locul natal al autoarei, kibutzul Alumot se află situat pe malul Lacului Tiberiada, care pentru creştini, este “locul unde Iisus a păşit pe ape, pentru arabi, este bazinul în care se adună apele preţioase ale rîurilor din Siria şi din Liban” dar, pentru evrei, “lacul acesta evocă, prin forma sa, aceea a unei harfe, amintirea regelui David, care cînta din kinor (vioară în ebraică) : de aceea se şi numeşte el, Kineret.

     Fiind în primul rînd autobiografică, această carte prezintă rînd pe rînd, diversele etape ale vieţii sale. Etapa vieţii în kibutz – amplu explicată în resorturile intime care îi leagă pe membrii săi, apoi războaiele prin care a trecut Israelul începînd cu Războiul de Independenţă din 1948 şi pînă la cele mai recente confruntări armate care au avut loc pe Pămîntul Sfînt.

     Tatăl său fiind un om politic important, TSVIA a cunoscut de timpuriu oameni la fel de importanţi : Ben Gurion, Itzhak Rabin, Moşe Dayan; se poate spune deci, că istoria recentă a Israelului a fost plămădită în imediata sa apropiere. Asta nu a scutit-o de toate greutăţile pe care fiecare copil sau tînăr israelian, trebuie să le îndure, inclusiv serviciul militar obligatoriu, atît pentru fete ( doi ani) cît şi pentru băieţi (trei ani).

     Întreaga naţiune, încerca să uite ororile Şoah-ului, despre care era aproape interzis să se vorbească. “Educatorii cultivau ideea că fiecare tînăr trebuie să-şi creeze o identitate nouă, ocultîndu-şi trecutul”. Oare ? “Mama prietenei mele, Lizi Doron n-a tăcut… sînt purtătorul lor de cuvînt (al morţilor, n.m. T.O.), spunea ea. Trăiesc pentru a-i numi pe ei”.

     Aşa gîndesc şi eu. O naţiune care ascunde grozăviile trecutului, le va repeta în viitor. Ticăloşii nepedepsiţi, vor repeta la adăpostul impunităţii, ticăloşiile făcute.

     Autoarea ne arată în această carte, uriaşele eforturi făcute de supravieţuitorii WW 2 pentru a-şi construi într-un deşert arid, o ţară. Totul trebuia luat de la ZERO : nu existau ogoare cultivabile, nu exista industrie, nu existau şcoli, nu exitau nici măcar manuale. Toate aceste lipsuri erau însoţite de atacurile la care Israelul a fost supus de vecinii săi în dese rînduri.

     În decursul unora dintre aceste războaie, TSVIA îşi pierde o parte dintre prieteni, inclusiv o parte dintre foştii colegi de serviciu militar. Dar, viaţa merge înainte. În 1995, cînd Itzhak Rabin a fost asasinat, tocmai se conciliase cu Simon Perez pe scena din faţa primăriei din Tel Aviv. Cei doi, găsiseră o cale de pace cu palestinienii. Un fanatic religios, a considerat această cale către pace, ca fiind o trădare a Israelului. Atentatul a fost reuşit adică Itzhak a fost asasinat, şi pentru că acesta refuzase să mai poarte vesta anti-glonţ în mijlocul poporului său! Simon Perez a scăpat pentru că îl urma la cîţiva metri depărtare, la părăsirea scenei unde fuseseră aclamaţi de 200. 000 de israelieni sătui de război.

     TSVIA WALDEN şi-a construit întraga viaţă pe o învăţătură din Talmud : “Lumea se sprijină pe răsuflarea copiilor care învaţă”. Depinde numai, ce şi cît învaţă adulţii de la viaţă şi ce îi învaţă aceşti adulţi, pe copii.

Read Full Post »

     Nici măcar nu am auzit despre acest autor, cu atît mai puţin să fi citit ceva scris de el. Am aflat că acest roman a fost ecranizat, filmul bucurîndu-se de un enorm succes, fiind nominalizat atît la Oscar cît şi la premiile BAFTA, obţinînd un “Glob de Aur”. Autorul s-a născut în 1944 la Bielefeld şi este profesor la Universitatea Humboldt; a studiat ştiinţele juridice. A debutat în 1987 cu un roman poliţist, primul dintr-o trilogie dar, consacrarea internaţională o va cunoaşte  în 1995 cu acest straniu roman – CITITORUL.

     “…este povestea unei iubiri mai puţin obişnuite : aceea dintre adolescentul Michael Berg, fiul unui conferenţiar la facultatea de filosofie ostracizat din pricina insistenţei de a preda gînditori ce contraziceau ideologia nazistă, şi taxatoarea de tramvai Hanna Schmitz, cu douăzeci de ani mai în vîrstă, care este gata de orice sacrificiu pentru a ascunde un secret ruşinos. Mai mult decît o iniţiere erotică, această relaţie devine modalitatea privilegiată de investigare şi asumare a trecutului politic al unei întregi naţiuni; judecată şi condamnată pentru faptele comise în calitate de supraveghetoare într-un lagăr pentru femei din apropierea Cracoviei, Hanna influenţează profund modul în care Michael ajunge să resimtă responsabilitatea şi vina, transformînd evenimentul istoric în realitate trăită” – stă scris pe pagina de gardă a acestei cărţi.

     Cîteva pagini sunt oferite de editura Polirom pentru degustare. Click AICI.

     Pentru cinefili, o scurtă prezentare. Click AICI.

     O foarte bună cronică a acestei cărţi. Click AICI.

     Un interviu cu autorul. Click AICI.

###

     De fapt, autorul foloseşte un procedeu îndelung exersat din punct de vedere literar, pentru a-şi argumenta această carte : raportarea noilor generaţii, la iubire. Numai iubirea ne poate dimensiona exact, viaţa în care suntem proiectaţi fără să ştim nimic despre viaţă. Nimic despre viaţa anterioară vieţii noastre.

     Doamne, Dumnezeule, dacă atunci cînd noi venim pe lume, nu ştim pentru că nu avem cum să ştim, ce au făcut precedesorii noştri, fie ei părinţii noştri, sau numai alţi oameni care au trăit o istorie cumplită, suntem şi noi responsabili pentru acele grozăvii ? Moştenim şi suntem responsabili pentru acele grozăvii ?

     Greu de dat un răspuns. Accentul pus de autor în această carte, nu este nicidecum iubirea dintre un puber şi o femeie vîrstnică. Nici accentul pus pe iniţierea în erotism a unui adolescent. Accentul grav pus de acest autor în această carte, este împăcarea noilor generaţii cu greşelile vechilor generaţii, prin iubire, pentru că numai iubirea poate estompa defectele umane, păcatele umane, grozăviile petrecute în istoria umană.

     Hannah, nu este chiar atît de vinovată pe cît se poate crede. Hannah, este vinovată numai de o imensă vanitate : pentru că nu poate accepta şi nu poate recunoaşte că este analfabetă, Hannah refuză succesiv, promovările la locuri de muncă unde era nevoie de o minimă alfabetizare : nu aceptă să fie promovată ca vatman de tramvai de la postul de taxatoare, nu acceptă  un post de şefă la o uzină electrică, dar acceptă un post de supraveghetoare la un lagăr de femei.

     Misiunea sa în acel post, era sinistră : trebuia ca periodic, să indice care anume dintre femeile care erau în custodia sa, să fie date morţii, în lagărele de exterminare. Hannah, le alege pe cele mai fragile dintre aceste femei, pentru a-i fi companioane. Nu, Hannah, nu avea orientări sexuale de acest gen, nici vorbă. Hannah, le alegea pe acestea, numai pentru că ea analfabetă fiind, se putea bucura de momentele în care aceste femei, puteau să îi citească din cărţile la care ea nu avea accces. Le prelungea în acest mod acelor femei, viaţa!

     Aceasta era partea întunecată a vieţii sale, pe care Hannah încerca să o ascundă : trecutul nazist al vieţii sale.

     Dincolo de iniţierea în erotism a tînărului Michael, ea nu încerca decît să recuperereze viaţa sa eşuată în nimic : revărsa asupra acestui tînăr imberb, atît dragostea unei mame neîmplinite cît şi frustrările unei femei neiubite şi neînţelese.

     La momentul potrivit, Hannah a ştiut să se îndepărteze de tînărul Michael, lăsîndu-l pe acesta, să se frămînte inutil. Ea, analfabeta, ştia mult mai bine decît fiul filosofului, că viaţa are propriile sale meandre.

     Iar momentul în care Michael, tînăr student în ştiinţe juridice, este pus în situaţia de a studia procesul în care Hannah era condamnată ca parte a sistemului nazist, este tulburător : Michael înţelege ca Hannah luase asupra sa, vina care nu îi revenea integral, numai pentru că nu era capabilă, să recunoască faptul că raportul de rutină al armatei naziste, nu fusese scris de ea; de fapt, ea nu putea trece peste vanitatea care o condamna la silnicie : analfabetismul său!

     Michael, a trecut peste această mizerabilă vremelnicie, cu iubirea pe care nu a uitat că trebuie să o poarte unei femei demne, femeie despre care a înţeles că este exact liantul dintre generaţii. Nu tatăl său fusese legătura dintre trecut şi viitor, nici mama sa. Liantul dintre generaţii, era suferinţa acestei femei analfabete, femeia care condamnată fiind la oprobriu, l-a învăţat să treacă dincolo de pojghiţa aparenţelor.

###

     Mă întreb şi vă întreb : cum împăcăm noi, trecutul nostru cu ceea ce se întîmplă acum în viaţa noastră, gîndindu-ne la viitor ? Suntem noi atît de analfabeţi, încît să avem nevoie de un cititor/cititoare, care să ne tălmăcească slova vremilor în care trăim ?

Read Full Post »

     Am intrat într-un butic de cartier, să-mi cumpăr ţigări. Nu vreau să deranjez o şuetă amicală dintre vînzătoarea din butic şi doi amici ai dumisale, care-şi pierdeau vremea pe acolo. Mă prefac interesat de rafturile buticului, de parcă n-aş şti foarte bine ce ofertă are bietul butic : pileală de proastă calitate, sucuri contrafăcute, biscuiţi, pîine.

     Aud : – zilele trecute, un apartament din blocul meu, a fost călcat de hoţi, spune un cetăţean paşnic, între două vîrste. Nenorociţii dracului, după ce au căutat zadarnic bani sau bijuterii, au dat iama în frigider. Au furat de acolo, tot! Şi rîde!

     – Asta n-ar fi nimic, spune alt cetăţean. În blocul meu, un apartament a fost călcat de hoţi noaptea, în timp ce proprietarii dormeau duşi; cred că se piliseră de nu au auzit nimic. Au furat televizorul şi un calculator. Şi rîde!

     – În blocul meu, un apartament a fost spart tot noaptea, spune vînzătoarea. Înainte de a pleca din apartament cu ce furaseră, hoţii s-au ospătat, au băut, ba, au spălat şi vasele! Şi rîd toţi, de parcă cine ştie ce chestii amuzante povesteau.

     Hait! Îmi spun în barbă. Ăştia fabulează. Risc o remarcă : – Interesant mi se pare, că astfel de chestii vi se par amuzante.

     – Dar nu ni se par amuzante, spune unul dintre cetăţeni. Chiar deloc! Dar, ce putem face noi ???

     Nu mai spun nimic. Iau ţigările (cu timbru) şi plec. Nici nu mă mai gîndesc dacă timbrul de pe pachetul de ţigări este autentic sau, NU. Mă gîndesc la ce făceau cei trei. Ştiţi de fapt ce făceau aceştia ? Pur şi simplu, făceau haz de necaz! Atît le-a mai rămas românilor ? Să facă haz de necaz? Chiar atît de adînc este înrădăcinată în mintea oamenilor, ideea că nu mai este nimic de făcut, în afară de haz de necaz ???

Read Full Post »

     În America, toate se sfîrşesc întotdeauna, cu bine. Aşa se întîmplă şi în proaspătul film al lui Steven Spielberg “Gremlins II”, unde bestiile micuţe cu fizionomii de monştri medievali care cotropiseră palatul miliardarului Clamp (adică Trump) se prefac, în cele din urmă, într-un nămol verzui…

     La polul opus, lucrurile se sfîrşesc întotdeauna rău în România. Acolo s-au desfăşurat – de cincizeci şi trei de ani – filme din ce în ce mai macabre, plkecînd dintr-un Ev Mediu cu bandiţi răzbunători şi cadavre putrezind în stradă, şi sfîrşind cu ceea ce Paul Goma numea “ocupaţia românilor de către români”. Ca film de groază, povestea nu e rea. În America fusese de mult transformată în film, ba chiar de două ori, sub numele de “invazia hoţilor de cadavre”, o dată cu sfîrşit bun, a doua oară cu sfîrşit teribil. De prisos să mai spunem cu care dintre filme a semănat situaţia din România. Vreme de douăzeci şi cinci de ani, monştri vorbind aceeaşi limbă şi arătînd aproape exact ca şi ceilalţi romăni (cu excepţia burţii şi a cefei groase, atribut prin excelenţă al activistului de partid) au desfăşurat o operaţiune amplă, reuşind să-i preschimbe pe toţi ceilalţi în fiinţe aidoma lor. Ce e drept, au reuşit numai cu 85 % din populaţie, nu mai mult…

     Astfel a început o nouă eră, ca în “Gremlins II”, cu milioane dev monstruleţi jucînd tarantela pe ruinele româniei. Cu excepţia aspectului, care nu diferă de al celorlalţi români, situaţiile sunt similare. Monstruleţii sunt imitaţii de oameni, dotaţi cu o înaltă capacitate mimetică, se entuziasmează uşor în faţa unui bun spectacol, adoră mîncarea şi… farsele. Ceea ce le lipseşte nu e neapărat inteligenţa brută, capacitatea de a efectua operaţii mentale, ci priceperea, răbdarea, orientarea, etica profesională, constrîngerea socială. Cum spune căpetenia lor, un “profesor” care vorbeşte fluent (şi afectat), ne aflăm în faţa unei probleme de comunicare între două civilizaţii diferite. Daţi-le atenţia cuvenită, şi gremlinii se vor integra. Din păcate, în România gremlinii au fost şi au rămas la putere, oamenii sunt în minoritate. Aici intevin alte filme de groază, ca “1984”, şi “Planeta maimuţelor”, “451 grade Fahrenheit”, unde majoritatea e nebună şi rolurile sunt întoarse ca în nuvela lui Edgar Allan Poe : pacienţii controlează azilul de nebuni unde au închis personalul medical.

     Ce e de făcut?

     În lumea lui Steven Spielberg, unde toate se sfîrşesc cu bine, monstruleţii sunt exterminaţi înainte de a putea infesta lumea. În România situaţia e de aşa natură, încît puţinii oameni rămaşi ar putea fi uşor exterminaţi. Nu le rămîne decît să se caute unul pe altul, să se strîngă laolaltă, să se organizeze. Mai ales să nu se teamă că, o dată ieşiţi de sub monstruoasa tutelă a statului, vor muri de foame, vor rămîne fără mijloace de subzistenţă. Acest nou stat, hibrid ca orice creaţie a unei minţi bolnave, are un punct nevralgic : vrînd-nevrînd va tolera proprietatea privată şi libera iniţiativă. Puţinii oameni deştepţi vor putea cîştiga mai bine decît întregul stat, dacă ştiu să muncească şi să se organizeze în cooperative private. Şi ce să producă ?

     Partea bună este că, în România, orice ai produce, tot lipseşte, aşa că se vinde. Produceţi hîrtie igienică. Sau hîrtie pur şi simplu, iar dacă nu aveţi din ce, importaţi hîrtie din China. Fiindcă oamenii noştri scriu, scriu fără frîne. Daţi-le material ca să-şi desfăşoare gîndurile, şi ce e sordid va pieri oricum. Faceţi pîine, căci lipseşte. Cultivaţi-vă grădinile. Faceţi lămpi, pantofi, ţigări ca să-i otrăviţi, funii ca să-i trageţi cu ele la judecata istoriei, arme ca să vă appăraţi de prostie, haine ca să nu vă batjocorească goliciunea, medicamente ca să suipravieţuiţi. Luaţi-le din mînă monopolul economiei, fiindcă sunteţi mai buni ca ei şi-i puteţi distruge cu propriile lor arme.

     Monstruleţii doresc să huzurească, şi-i cuprinde panica atunci cînd altul prosperă prin muncă. Faceţi-i să asude din greu, şi inimile lor înecate de grăsime vor ceda. Uşor.

     Cînd pîrîie bine, nu vă lăsaţi cuprinşi de milă. După cum spune şi amuzantul film al lui Spielberg, în lume nu e loc pentru monştri.

Ioan Petru Culianu, Lumea liberă românească, (New York)  nr 90, 23 iunie 1990.

Read Full Post »

     Aş fi fost foarte inspirat dacă aş fi citit această carte a lui Saul Bellow înainte de a merge în acea scurtă excursie în Israel. Nici acum nu este prea tîrziu să o citesc şi eventual, să o recitesc. Departe de a fi ceea ce mă aşteptam, respectiv o descriere a Israelului din punctul de vedere al unui scriitor-turist, am găsit “o încercare minuţioasă de a descifra istoria şi viitorul Israelului… Saul Bellow surprinde, din multiple puncte de vedere, opiniile, pasiunile şi visele evreilor – de la Yitzac Rabin sau romancierul Amos Oz la membrul unui kibbutz… – la care adaugă propriile reflecţii privind situaţia evreilor în secolul XX (coperta IV).

     “Înainte de a pleca din Chicago, criticul de artă Harold Rosenberg mi-a spus : – Te duci la Ierusalim ? Şi te întrebi dacă oamenii îţi vor vorbi liber ? Cred că glumeşti – te vor ameţi de cap”. Harold Rosenberg, de data asta s-a înşelat. Cu tenacitatea unui jurnalist de mare anvergură, Saul Bellow a vorbit pe îndelete cu oameni din toate categoriile sociale, atît evrei cît şi arabi. A discutat cu politicieni şi cu oameni de cultură. A discutat cu oameni de toate orientările politice sau religioase. Nu face ample referiri la istoria milenară a acestor pămînturi, nu face prea dese referiri nici la Cartea Sfîntă, dar face minuţioase referiri la politica şi la istoria secolului XX, măcar pînă în anul 1975, anul călătoriei sale în Israel. Cartea a fost publicată în 1976, an în care Saul Bellow a fost distins cu Premiul Nobel pentru Literatură, iar la Polirom a fost tipărită în 2008 a doua ediţie – din care citez.

     “La Ierusalim, mult timp, evreii îi depăşiseră ca număr pe arabi şi pe creştini… înainte de a fi alungaţi din Oraşul Vechi la sfîrşitul anilor ’40… însă lumea a reglementat problemele Orientului Mijlociu în felul acesta : Iordania (sau Transiordania) a fost creată în mod arbitrar de englezi – da, chiar de Winston Churchill, probabil cu o trăsătură de condei între două pahare : aici vom da bucata asta haşemiţilor ăstora”. Cei din fostul lagăr comunist, cunosc foarte bine metoda domnului Churchill de a face geo-politică.

     Saul Bellow insistă pe istoria relativ recentă de dinaintea vizitei sale. Aminteşte rezoluţia ONU din 1947 prin care se instituia statul Israel. În urma refuzului statelor arabe de a accepta această rezoluţie, a urmat războiul din 1948. Apoi războiul din 1973. Ce făcea Europa în acest timp ? Se gudura pe lîngă petrodolarii şeicilor uitînd de principiile democraţiei. Singurul aliat veritabil al Israelului, era Statele Unite. Ce făcea Rusia (sau mă rog, URSS) în acest timp ? Alimenta fenomenul terorist în regiune ca să  slăbească influenţa SUA în Orientul Mijlociu.

     Saul Bellow descrie minuţios politica lui Kissinger, a lui Arafat, poziţiile unor oameni de cultură ca Sartre sau Soljeniţzin. Cine este cu adevărat interesat de politica actuală din OM, cred că nu ar tebui să rateze această carte. Foarte multe din problemele de atunci sunt de mare actualitate şi astăzi. Probabil că măcar în parte, unele revolte actuale din această regiune îşi au originea în probleme care mocnesc de atunci.

     Ce au făcut evreii mai cu seamă după 1948 ? “Israelul a făcut eforturi extraordinare pentru a adopta o atitudine democratică, echitabilă, rezonabilă, pentru a fi capabil de schimbare. În Europa lui Hitler, ei au fost masacraţi; în 1948, supravieţuitorii au devenit luptători extraordinari. În exil, fără ţară, au devenit fermieri. Mamelucii decretaseră că şesul de pe coasta palestiniană trebuie să fie deşert; evreii au făcut din el o grădină”.

     Aşa este! Am fost, am văzut. Israelul este o grădină. Profesorul Jacob Leib Talmon se simţea îndreptăţit să se întrebe dacă nu cumva Hitler a cîştigat. Două milioane de evrei dintre cele şase milioane exterminate au fost oameni de înaltă calificare; de aceştia s-a ales praful-cenuşă, la propriu. “Evreii din Răsărit care au venit aici sunt admirabili în felul lor, însă nu au abilităţile cerute de vremurile moderne”. A cîştigat Hitler ? Hotărît lucru, NU! “Cei ce reuşiseră să scape, şocaţi, de la Auschwitz demonstraseră că au putut să cultive pămînt arid, să-l industrializeze, să construiască oraşe, să creeze o societate, să facă cercetări, să filosofeze, să scrie cărţi… şi în final să înfiinţeze o armată formată din luptători aprigi!”.

BLOGUL ZILEI  :  http://tilbuhoglinda.wordpress.com/

 

Read Full Post »

     Poţi ajunge lesne la această concluzie, citind superficial cărţi cu subiect istoric, filosofic sau religios. Fiecare autor, are propria sa viziune despre lume, despre univers, despre om. Fiecare om are – sau nu, un bagaj cultural cu ajutorul căruia încearcă să se orienteze pe parcursul vieţii sale în această lume. Este lumea o junglă ? Aparent, da; prea mari sunt deosebirile de concepţie etalate în cărţi de diferiţi autori, fie aceşti autori mai mult sau mai puţin erudiţi. Singura problemă este că nici-un om nu va reuşi vreodată, să aibă o vedere atotcuprinzătoare asupra întregului mecanism care face lumea să se mişte.

     Umberto Eco are – cred eu – marele merit de a nu da impresia că are soluţii fără rest la acest fel de întrebări tulburătoare. Mai degrabă, Umberto Eco, pune cap la cap diferite informaţii, le ordonează după diversele tipuri de contradicţie despre un subiect sau altul şi invită la reflecţie.

     Nici cartea sa, Cimitirul din Praga, nu face excepţie. Prin metoda literară aleasă, această carte lasă deplină libertate Cititorului să-şi construiască propriul său adevăr despre diversele epoci. El, Umberto Eco – Naratorul, nu intervine în desfăşurarea evenimentelor descrise în carte, decît în măsura în care contradicţiile din povestea căpitanului Simonini – alias abatele Piccola, sunt prea flagrante sau povestea are lacune prea mari.

     Despre orice eveniment istoric pe-trecut, sunt mai multe interpretări. Problema este dacă între aceste evenimente sunt legături de cauzalitate care decurg una din alta, reunite sub sceptrul unui “mare păpuşar universal”. Este vreo legătură între Revoluţia Franceză din 1789 şi Războiul de Independenţă a Statelor Unite ? Dar între Garibaldi şi Comuna din Paris? Cît de mare a fost Napoleon Bonaparte ? Sau, a fost Bonaparte un distrugător al Europei ? Ce a însemnat Epoca Luminilor în istoria Europei şi poate chiar a lumii? Cît de mare este (sau a fost) rolul serviciilor secrete în curgerea aceasta istorică a lumii?

     Şi alte nenumărate întrebări : există cu adevărat o conspiraţie mondială ? Este această conspiraţie iniţiată de Poporul Ales? Toate organizaţiile secrete din decursul veacurilor (masoneria, carbonarii, illuminati, etc) au drept scop ultim, sub-şi-ordonarea lumii, potivit unei concepţii de atot-stăpînire-a-tot-şi-a-toate? Şi dacă da, cu ce finalitate ultimă?

     Cert lucru este, potrivit lui Umberto Eco, cred eu, că prea multe dintre documentele la care fac referire istoricii, sunt apocrife. Cert este, că e din ce în ce mai greu, să distingem între documentele cu adevărat reale şi cele contrafăcute, documente contrafăcute numai pentru că diverşi omuleţi din diverse epoci, chiar au crezut că pot schimba – definitiv – faţa lumii.

     Cu adevărat tulburător este faptul că sprijinindu-se pe istoria mai mult sau mai puţin contrafăcută, oamenii momentului care au un cuvînt GREU de spus, construiesc o realitate destul de calpă, realitate care va influenţa desigur, viitorul.

     Deci : este lumea apocrifă?

#

O recenzie foarte bună a acestei cărţi, AICI!

 

Read Full Post »

   Orice apariţie a unei noi cărţi scrise de Umberto ECO  , nu poate fi decît un prilej de bucurie pentru cititorii care-l apreciază pe acest prolific autor. Cea mai nouă apariţie (nu vreau să cred că este ultima!), este un roman, “Cimitirul din Praga (care) spune povestea unui personaj misterios… Nu se ştie exact cu ce se ocupă – cel mai probabil cu falsificarea de scrisori şi acte oficiale, din moment ce guvernanţii, poliţia şi serviciile secrete din multe ţări sunt interesate de munca lui şi vor să-l angajeze” – stă scris pe pagina de gardă a acestui volum.

     O carte în care editorul, crede că “Între conspiraţii şi revolte, Umberto Eco arată cum se desenează încet-încet noua tablă de şah pe Vechiul Continent în a doua jumătate a secolului XX. Un roman cutremurător, despre aspecte ale unei politici trecute sub tăcere, care aruncă o lumină sumbră asupra viitorului”.

     Dacă aşa este, vom vedea pe parcursul lecturii, pentru că de data aceasta, Eco foloseşte un stil literar oarecum inedit : Naratorul îl invită pe Cititor să intre într-o prăvălioară ponosită a unui telal care expune grămezi de obiecte inutile. Cu puţin  meşteşug, Cititorul trebuie să-l urmeze pe Narator într-o cameră mobilată cu gust, în care un ins complet necunoscut, cam vîrstnic, aşezat la o masă, tocmai scrie cele ce urmează.

     Nici măcar Naratorul nu ştie cine este omul care scrie şi evident, nu ştie nici ce scrie acesta. Amîndoi, Narator şi Cititor privesc peste umărul acestui personaj, în caietul pe care acesta îl umple cu slove şovăielnice.

     Mai întîi de toate, acesta trebuie să afle el însuşi cine este, pentru că unele accese de amnezie îl ţin în suspans : este el Căpitanul Simonini sau Abatele Dalla Piccola. Are cumva dublă personalitate ?

     “Aşa că m-am hotărît să ţin jurnalul ăsta, chiar dacă în ordine inversă, povestindu-mi mie trecutul, pe măsură ce reuşesc să-l fac să-mi revină în minte, chiar şi lucrurile cele mai neînsemnate, pînă ce elementul (cum se spune?) traumatizant ar ieşi la lumină. De unul singur. Şi tot singur vreau să mă vindec, fără să mă dau pe mîinile medicilor de femei nebune”.

     Cum nimic nu trebuie să-l tulbure sau să-l întrerupă de la demersul său,  a pus la uşa prăvălioarei un anunţ : “proprietarul va lipsi timp de o lună”. Evident, fără ca cineva să poată şti prea bine, cînd acea lună va începe sau se va sfîrşi.

Read Full Post »

      Nu vom ajunge la Qumran. Pe cine mai interesează nişte peşteri străvechi, unde au fost descoperite urme ale unor comunităţi (esenieni?) care au locuit aici cu vreo două sute de ani î. Hr.? Pe oamenii de ştiinţă, mai ales după ce un beduin a descoperit în mod  întîmplător, celebrele manuscrise de la Marea Moartă, în 1947. Noi, suntem simpli turişti aşa că ne îndreptăm spre un magazin plin cu tot felul de alifii şi de creme, unde doamnele pot cumpăra ieftin produse de înfrumuseţare şi de întinerire iar domnii, pot cumpăra şi ei produse care eventual, le pot reda vigoarea. Sau, după poftă, suveniruri, ulei de măsline, fructe, şi alte fleacuri care fac deliciul călătorilor. Scumpe foc, toate. Firesc, doar locul pare a fi în stăpînirea unor ruşi de origine evreiască, repatriaţi. Mă tentează o sticlă cu ulei de măsline de 500 ml. dar preţul, mă descurajează : 75 de dolari americani.

     Este vremea mesei. O autoservire încăpătoare şi foarte populată oferă o largă varietate de preparate culinare, de sucuri şi de băuturi. După ce ne ospătăm cu cîte o supă minusculă dar delicioasă şi cu cîte o porţie de chiftele de pui cu sos şi cu cartofi copţi, ieşim la o ţigară, pe terasă. Savurăm cîte o bericică, privind încîntaţi peisajul. Nici aici nu am scăpat mai ieftin dar, nu mai contează. Privilegiul de a te ospăta aici, are preţul cuvenit.

     Marea Moartă este locul aflat la cea mai scăzută cotă  a altitudinii de pe pămînt, respectiv minus 428 de metri. În vechime, a fost denumită Marea Sărată. Denumire meritată din plin, doar concentraţia de săruri atinge incredibilul nivel de 30 %. Din sărurile care se găsesc în această mare, se produc atît acele alifii de care am amintit, cît şi îngrăşăminte pentru agricultură.

     Aici, sunt amenajate vestiare şi duşuri pentru doritorii de a se scălda, fără teama de a se putea îneca. Pur şi simplu cine vrea se întinde pe apă, iar marea te ţine la suprafaţă de parcă ar fi un divan! Este recomandabil totuşi, să nu zăboveşti prea mult în apă iar după ce ieşi, musai să faci un duş chiar pe plajă. Tot aici, o inscripţie te anunţă că eşti în apropierea barului aflat la cea mai scăzută cotă – minus 418 metri, faţă de oceanul planetar. Record după record! Ai uitat cumva să iei costumul de baie cu tine ? nu-i nimic. Un magazin oferă respectivele costume la preţuri ridicate. Vînzătorii ? tot nişte ruşi, desigur. Şi parcă, am văzut şi vreo cîţiva arabi.

     Ce mai avem de văzut pe aici? O manastire ortodoxă ridicată la cîţiva kilometri de locul unde se spune că a fost cu adevărat botezat, Iisus. Nu vom merge şi noi acolo unde pelerini din toată lumea vin să se boteze în schimb, vom vizita mănăstirea. La intrare, se află un atelier unde se fabrică mozaicuri, la comandă. Cîţiva călugări trudesc aici cu meşteşug bine deprins. Şi aici, avem norocul de a primi cîteva explicaţii de la un călugăr vorbitor de limbă română. Doritorii de bucate călugăreşti nu au decît să coboare în trapeza mănăstirii, unde vor fi ospătaţi gratuit. Silvia merge cu ei. Eu, prefer să mai arunc o ultimă privire acestor locuri, unde nu cred că voi mai ajunge, vreodată.

     Seara a început să se lase pe nesimţite. La locul de întîlnire, toată lumea este prezentă. La drum. Domnul Iosif, neobosit, ne arată pe marginea drumului, tufe şi copaci specifici deşertului care, pot trăi chiar şi în lipsa apei. Suntem în Cisiordania, unul dintre teritoriile ocupate, unde îşi duc traiul beduinii şi cîteva comunităţi de evrei colonişti. Statul nu învesteşte nimic pe aici, pentru că din 1967 şi pînă în prezent, încă nu s-a putut ajunge la un acord politic care să reglementeze aceste teritorii. Dar, speranţe mai sunt!

     Odată ajunşi la hotel, avem parte de o surpriză! Cele două agenţii care au organizat excursia noastră, au convenit să ne ofere o masă de rămas bun la un restaurant din Jaffa, parte şi ca o compensaţie a faptului că de Revelion, ar fi fost loc şi de mai bine. Frumos din partea lor!     

     Cina a fost compusă din renumitele salate mediteraneene asezonate din belşug cu bolurile din care fiecare mesean, şi-a putut alege după pofta inimii, aproape orice. Desigur, în deschidere a fost nelipsitul humus, pentru cunoscători sosul picant, iar pentru cine se pricepe cu adevărat, peştele marinat. Apoi, o tavă cu fructe de mare şi una cu peşte la cuptor, au mers să astîmpere vinul zglobiu sec, rece şi foarte bun. Cei mai prevăzători, care au mai păstrat ceva loc în burdihane, au putut să se delecteze cu cîteva specialităţi de cofeturi.

     Vremea a trecut cam fără veste atît la propriu cît şi la figurat; a doua zi, după o raită de bun rămas prin Tel-Aviv şi prin Hertzelyia, vom purcede la aeroport şi de acolo acasă, la Romanica. Despre asta, am scris, AICI!

Read Full Post »

      Cei 14 “hoinărici” amatori de drumeţie, s-au prezentat la ora fixată. În faţa hotelului stătea răbdător un microbuz de vreo 20 de locuri, lîngă care ghidul nostru stă de vorbă cu un bărbat înalt, cu ochelari şi cu o figură zîmbitoare. El va fi şoferul nostru pentru acest drum. El va fi şi ghidul nostru la Ierihon, pentru că şi acest mic şi antic oraşel, este controlat de Autoritatea Palestiniană, iar aici, domnul Iosif nu trebuie să intre dacă ţine la pielea dumisale. Ca cetăţean israelian dar şi ca pensionar fost ofiţer activ în  serviciul de informaţii ale armatei, ar fi lesne ţinta teroriştilor, luat prizonier şi eventual folosit ca monedă de schimb pentru teroriştii din închisorile israeliene.

     Peisajul ne este deja familiar; mare parte din drumul catre Ierihon se face pe autostrada spre Ierusalim. La un moment dat, domnul ghid ne atrage atenţia pe marginea drumului, unde nişte borne semnalează cota faţă de  nivelul mării,  la care ne aflăm. Tocmai am trecut pe lîngă cota 500 şi tot coborîm. De o parte şi de cealaltă a drumului, se văd aşezări de beduini. Foarte pretenţios spus, aşezări. De fapt, sunt cîteva zeci de corturi improvizate din lemn, pînză şi plastic, în care trăiesc aceste cete de păstori nomazi. Trăiesc bineînţeles, exact ca acum 500, 1500, 3500 sau poate chiar, 8000 de ani! Ne aflăm în zona deşertică a Israelului. Totuşi, sistemul de irigaţie este şi aici la datorie şi fiecare palmă de pămînt care poate fi lucrată, este cultivată.

     Ajungem la un mic popas format dintr-o benzinărie, cîteva magazine cu artizanat, un soi de restaurant-cafenea şi un post de control militar israelian. Aici, domnul Iosif va aştepta pînă cînd ne vom întoarce noi de la Ierihon. Timpul nu ne mai presează ca pînă acum şi facem o scurtă pauză. Mă uit la preţul benzinei; între 7 şi 9 shekeli. Scump! Două cămile aşteaptă în poziţia şezînd (îngenunchiat) doritorii să se fotografieze lîngă ele, sau chiar să facă o plimbare. Privesc fascinat cămilele cum se ridică în picioare cu cei care li s-au căţărat în spinare, cum ocolesc nepăsătoare locul de popas conduse de căpăstru de un beduin, apoi cum reîngenunchiază pentru a-i lăsa pe călăreţi să coboare din şaua dublă.

     Plecăm. Trecem de o barieră deschisă unde nu ne controlează nimeni. Figura şoferului nostru se pare că este cunoscută şi funcţionează ca un soi de garanţie. Domnul Iosif ne spusese numai cuvinte de laudă despre acesta. Că de fapt, este proprietarul a opt autocare şi a acestui micribuz. Că a pornit de la poziţia de ghid în care este foarte bine pregătit. Că mai are şi o plantaţie cu vreo 200 de măslini. Că este harnic, se vede, doar nu a pregetat să o facă pe şoferul în prima zi a anului nou! Ce nu ne-a spus domnul Iosif, este că nenea acesta habar nu are o boabă de română aşa că, nu ne va explica nimic. Eh, atîta pagubă!

     Ierihon, este se pare, prima cetate cucerită de evreii din vechime după ce trecuseră cei 40 de ani petrecuţi în deşert. Este aşezarea umană cea mai veche de pe pămînt şi este aflată la cea mai scăzută cotă faţă de nivelul oceanului planetar, respectiv minus 250 metri. Este un oraş cu populaţie majoritar arabă, deci a fost cedat Autorităţii Palestiniene în 2005. Vizităm Aşezămîntul Românesc compus dintr-un complex frumos de clădiri şi o biserică. Nu ne bagă nimeni în seamă. De-abia la plecare, vine un călugăr care se oferă să ne spună cîteva cuvinte. Mai coborîm din microbuz ? Nuuuu! Pînă acum, ce-o fi păzit ? În apropiere mai este o capelă în curtea căreia se află Dudul lui Zaheu . Zaheu a fost un vameş care auzind că Iisus va trece pe aici, s-a căţărat într-un sicomor (tradus ca fiind dud) pentru a-L vedea şi s-a convertit.

     Urcăm pe un platou de unde vedem la înălţime, săpată în stîncă, o cetate. Vedem pe deasupra capetelor noastre, un teleferic. De unde pleacă vedem, unde ajunge, nu, şi nici nu vom afla pentru că am uitat să-l întrebăm pe domnul Iosif. Pe aceste meleaguri Iisus a făcut destule minuni menţionate în NT, aici îşi are originea pilda cu bunul samarinean, aici se află şi Muntele Ispitei. N-are rost să mai stăm pe aici prea multă vreme. Ce am avut de văzut am văzut, iar după ce am făcut un tur al noului oraş cu locuinţele sale moderne, cu tarabe pline cu fructe, cu locaşuri de cult, cu circulaţie anevoioasă, mergem spre barieră. Nu ne mai controlează nimeni, îl recuperăm pe domnul Iosif, şi la drum! spre Marea Moartă.

Read Full Post »

     Autocarul urcă încet, greoi dar neşovăielnic, străduţele înguste mărginite de prăvălii diverse. Gabriela ne spune cîte ceva despre traiul în această cetate, despre traiul în interiorul unor ziduri păzite zi şi noapte. Nu-mi notez nimic; deşi au trecut 21 de ani de cînd întreaga Românie era o imensă închisoare, încă nu am uitat nimic, spre deosebire de prea mulţi alţii care au cam uitat; şi spre deosebire de cei tineri care habar nu au cum a fost atunci dar spun că atunci a fost mai bine.

(Acest episod, este recompus din memorie ajutat fiind atît de secvenţele filmate cît şi de cartea „Călătorie în Ţara Sfîntă”, autor dr. Randall D. Smith.)

Un clişeu verbal des folosit,  spune că o imagine face cît o mie de cuvinte. Ei bine, reciproca este perfect valabilă. Sunt momente în care cîteva cuvinte scrise atunci cînd eşti încercat de un sentiment la un moment dat, într-un loc încărcat de semnificaţii, nu pot fi înlocuite de cîteva mii de imagini. Ajută dar, nu le pot înlocui.

Am coborît din autocar şi după ce mai străbatem per-pedes cîteva străduţe, ne oprim pe un platou. Este chiar locul de unde vom pătrunde într-un complex de clădiri, alcătuit din trei biserici creştine (greco-ortodoxă, armeană şi catolică) adică chiar locul denumit Biserica Nativităţii din Betlehem, locul unde Fecioara Maria a venit împreună cu Iosif, pentru a-L naşte pe Iisus, aşa cum prevede VT şi cum este scris în NT.

Gabriela ne spune ce vom vedea în interior dar nu zăbovim prea mult afară pentru că, o burniţă rară dar binefăcătoare pică din cerul mohorît. Nu uită Gabriela să ne atenţioneze să nu ne răzleţim prea mult; nici nu ar fi recomandabil. Un ochi atent îi observă cu uşurinţă pe cei cîţiva soldaţi în uniformă şi pe cei cîţiva civili însărcinaţi cu paza acestor locuri, unii dintre ei fiind responsabili chiar cu securitatea grupului nostru.

Intrăm. Din nou, istoria zbuciumată a acestor locuri, ne este expusă pe larg. Rezum. Aceste biserici au fost construite deasupra grotei în care Fecioara l-a născut pe Iisus. De ce Iisus S-a născut într-un staul ? Simplu : pentru că pe acele vremuri, locurile de ospeţie erau construite în afara aşezării, şi tot în aceste locuri erau adăpostite şi animalele domestice. Deasupra acestei grote, Împăratul Adrian a construit un templu închinat lui Adonis în anul 135. Împărăteasa Elena a dărîmat acest templu în anul 329 şi a construit aici, prima Biserică a Nativităţii. În anul 390 a fost adăugat un mozaic care se mai vede şi astăzi. După ce a fost avariată de o răscoală a samarinenilor în anul 522, a fost renovată de Împăratul Iustinian în anul 527. Un mozaic care îi reprezenta pe Magi în haine persane, a avut menirea de a scăpa această biserică de la distrugerile provocate de perşi în anul 614. Cruciaţii au renovat biserica şi au folosit-o ca loc al încoronării lui Bauduin I-ul ca rege al Regatului Latin în ziua de Crăciun a anului 1100. Etc…

Intrarea în biserică este foarte îngustă şi foarte puţin înaltă; din nou, suntem nevoiţi să ne plecăm cu umilinţă pentru a intra. Gabriela a reluat explicaţiile de factură istorică. Mulţi ascultă, alţii nu. O sală lungă mărginită de coloane înalte

conduce spre intrarea în Grota Nativităţii, străjuită de  Icoana Făcătoare de Minuni. Pe partea stîngă se văd cele două altare ale Bisericii Armene. Lîngă icoana Maicii Domnului, sunt cîteva trepte abrupte. Pe dreapta, un călugăr ne împarte lumînări. Agenţii de pază, veghează atent. După ce ne-am prosternat şi ne-am închinat pe locul care aminteşte de grota unde s-a născut Iisus, vedem în apropiere un tablou-icoană care înfăţişează Staulul Sfînt; un alt călugăr ne înmînează icoane de hîrtie; cei care nu şi-au putut permite să cumpere alte icoane, vor avea măcar  un semn al trecerii lor pe aceste Locuri Sfinte. Un alt şir de trepte ne conduce spre ieşirea în Biserica Armenească. Agenţii veghează discret. Un alt călugăr este însărcinat cu adunarea acatistelor. Înmînează doritorilor hîrtie şi creion cu un zîmbet bonom; nu pretinde dar primeşte cu un aer absent, micile sume de bani oferite.

Aici, îi aşteptăm pe cei care s-au răzleţit de grup. Facem autonumărătoarea astfel : cineva începe cu unu, altcineva rosteşte doi şi tot aşa pînă cînd ultimul venit, spune 33. Număr biblic, desigur. Suntem toţi. Pe dreapta, un grilaj închis ne îngăduie să aruncăm o scurtă privire în bogata şi bine luminata Biserică Catolică. Pînă aici, luminozitatea nu a fost din cale afară de mare, conferind locurilor o aură de Mister Divin…

Pe neaşteptate, cineva din grupul nostru, iniţiază o colindă de Crăciun, O ce veste minunată! Cîntăm cu toţii, amintindu-ne în mod neaşteptat, versurile. Spontan fiind, acest moment chiar a fost sublim!

Ieşim într-o micuţă curticică interioară, unde este intrarea în Biserica Catolică. Portocali şi trandafiri înfloriţi. O coloană de marmură este împodobită cu statuia Sfîntului Ieronim, la baza căreia este un vas de ceramică ? pe care este încrustată Crucea Ierusalimului. Nici Gabriela nu ştie de ce este închisă biserica, acum. Nu-i nimic, mergem mai departe. Nu mai este multă vreme pînă cînd misiunea doamnei Gabriela, de a ne ghida pe aceste locuri, va lua sfîrşit. Ar mai fi multe de spus dar, probabil că voi relua aceste însemnări pentru a le dezvolta. Poate.

Autocarul ne aşteaptă într-un garaj special amenajat; de aici, doritorii mai pot cumpăra ceva suveniruri, dintr-un mic mazazin. Plecăm spre bariera de la intrarea în oraş. Gabriela ne urează toate cele bune şi se mistuie pe străduţele înguste. Mulţumim Gabriela! La întrebarea mea, cum s-a aciuat aici, îmi spune cu un zîmbet impenetrabil . – Am venit să văd despre ce este vorba, mi-a plăcut şi am rămas. Nu insist.

Dacă la intrare nu ne-a băgat nimeni în seamă, la ieşire văd înaintea noastră un alt autocar oprit; după cîteva minute, bariera s-a ridicat şi trece. A scăpat. Este rîndul nostru la control. Doi soldaţi înarmaţi se urcă în autocar şi ne cer paşapoartele. Aruncă numai cîte o privire exersată la fotografii, la figurile noastre, mulţumesc în engleză şi coboară. După cîteva minute încordate, ne fac semn să plecăm. Ceea ce ne şi grăbim să facem, cu un vag sentiment de uşurare. Aici, poţi înţelege pe viu că ceea ce tot auzim la ştiri despre conflictul acesta milenar, este cît se poate de real. Pericolul este aproape palpabil. Chiar nu este de glumă. Chiar este o chestiune de viaţă şi de moarte între care nu este decît o pojghiţă subţire. Inimaginabil de subţire şi de inconsistentă. In fine. Îl recuperăm pe domnul Iosif, ghidul nostru şi plecăm la drum, spre Ierusalim.

 

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »