Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘julio cortazar’ Category

Da, petrecerea continuă. Nu este chiar o petrecere, este o simplă beţie cu vodcă, jazz şi cafea, în semiobscuritatea plină de fum de ţigară, a unei camere în care noncorformismul este la el acasă, fără să se ajungă totuşi ! la libertinaj. Sigur, perechile se despart temporar, fiecare EA, se aciuează pe lîngă un EL, altul decît cel de toate zilele, cei care au venit singuri suferă ca de obicei în tăcere, dar tot e ceva : măcar nu-şi plîng de milă acasă, fără ţipenie lîngă ei. Satchmo, Armstrong, se aud în surdină, totul predispune la tot felul de idei, care mai de care mai bizare. – Povesteşte, îi spune Gregorovius, Magăi. – Ce să povestesc ? – Viaţa ta din Buenos Aires, de pînă să vii aici, la Paris. Maga îi spune cum a rămas fără mamă de cînd era o fetiţă destul de mică şi cum tatăl ei o bătea fără motiv şi cum un negru se certa ce negresa lui în aceeaşi curte, după care se îmbătau şi cîntau toată noaptea jazz … Oliveira priveşte fascinat-oripilat, nişte fotografii pe care i le arată Wong; vai, cum pot oamenii să le facă aşa ceva altor oameni ? Oare aş fi putut să privesc fotografii în care să-l văd pe tata, sau pe un frate, sau pe un prieten, sau pe o rudă oarecare, torturat ? Alcoolul li se suise la cap. Ca să fii tîmpit de-a binelea bunăoară, e musai să-i citeşti pe toţi rinţii Bisericii, pe Platon, sau pe Plotin !!? iar la urmă, îndopat cu erudiţie înaltă, sa te întrebi doct : – Oare la ce se gîndea Hristos în pat, înainte de a adormi ? Babs iar începe să plîngă, deşi Ronald îi mîngîia şoldul şi era tare plăcut, chiar i se aşezase cîteva momente în poala, dar uite, Ossip este totuşi prea trist. Oare de ce ? Hei, pe unde a dispărut Wong ? Parcă se lăudase că o să mai facă nişte cafea. – Ce-i povesteşti lui Gregorovius ? – Tocmai îi explicam cum m-a violat negrul acela într-o noapte cînd tata s-a îmbătat şi nu s-a mai întors de la cîrciumă. Vrei să-i relatez în amănunt ? – Relatează-i sigur, de ce nu. Oricît ar fi frigul de afară de respingator, tot trebuie cumva să pleci şi să ajungi acasă într-un tîrziu. A doua zi, în cămăruţa în care Maga îşi creştea copilul încă de faşă, Oliveira revarsă asupra ei acuzaţii : – Ştiam că te culci şi cu el – De cînd suntem împreună nu m-am culcat cu nimeni în afară de tine. – Şi de unde ai colierul colierul ? – De la Ossip. Mi l-a dăruit cînd a auzit cum am fost deflorată de sălbaticul acela. Dar, mi-ai dat o idee. Poate am să mă culc cu el. Oliveira ? Gînduri negre de bărbat nesigur. Cîţi au mai fost înainte ? Cum au fost ? Femeile sunt mult mai reţinute în această privinţă. Mai naturale. Ele ştiu instinctiv că orice relaţie se poate destrăma dacă nu treci firesc peste astfel de lucruri. – Ies puţin să dau o raită. – Dacă pleci, să nu te mai întorci. Amîndoi ştiu că ceva s-a rupt. Rememorează locuri pe unde au hoinărit împreună. Hotelul unde au făcut dragoste întîia oară. Locurile de unde au privit Sena. Cafenelele în care au rîs fără griji. Locurile în care s-au simţit fericiţi şi liberi. Ea ştie că el va pleca. El ştie că nu se va întoarce. Ştie ? Tare proşti mai sunt oamenii. Nu toţi, dar prea mulţi dintre ei. Trist. 13, 115, 14, 114, 15, 120, 16, 137, 17, 97, 18, 153, 19, 90, 20, 126. Ţopăim printre capitolele vieţii noastre, fără să ştim de ce.

Read Full Post »

81 sau poate, 6. Este o mare diferenţă între a cunoaşte şi a şti. Mulţi dintre noi nu fac deosebirea dintre o-carte-în-plus sau o-carte-în-minus. Au ajuns la urechile noastre nume sonore, ca, Homer, Goethe, Faulkner, Baudelaire, Sfîntul Augustin. Ei şi ? Maga ar fi vrut să-i citească pe toţi aceştia, dar Oliveira ridică sastisit din umeri, cunoscind deja deformările la care era supus un cititor full-time. Acum, prefera să privească natura, clădirile sau oamenii. De aceea, cei doi încep săşi dea întîlniri fără loc precizat anume, lăsînd săşi facă loc între ei, plăcerea de a se reîntîlni din întîmplare, prin vreun cartier cunoscut de amîndoi. – Şi dacă nu m-ai fi întîlnit ? – Nu ştiu, dar eşti aici, răspundea Maga. Iar iubirea ar putea să umple spaţiile dintre noi. „Să născocim pasiuni noi, sau să le imităm pe cele vechi cu aceeaşi intensitate” – (Aristofan). 7, apoi 8. Iubirea carnală cu sfîşieri tandre de unghii sau cu muşcături care ne dor dulce-acrişor, ca mirarea gustului de fruct pîrguit. Sau iubirea calmă, în care amanţii descătuşaţi de patimă, cutreieră şi descoperă lumea ca doi prieteni foarte buni : muzee, acvarii, curgerea Senei, prăvălii. Fericirea e simplă şi la îndemînă, atunci cînd ştii cum s-o obţii. 9. Mai ales atunci cînd ai prieteni care ştiu s-o descrie suprarealist, că doar sunt pictori, iar ca orice artişti care se respectă, trăiesc aproape de libertinaj. Plîngeri ? La naiba cu vecinii. Ce ştiu ei ? 93. Doar iubirea, spune Horacio, ne poate face să-l descoperim pe cel care se aflăîn partea cealaltă„, el pentru ea, ea pentru el; împreună putem să construim o punte pentru noi, fără să fim Le Corbusier care facă un pod pentru Beatrice; împreună, putem face o maşină de zburat, fără să fim fraţii Wright. Sau putem (10) să ne imaginăm că trăim pe melodia Jazz Me Blue … Are dreptate şi J.Cortazar pînă la urmă; sunt şi capitole la care se poate renunţa(65). Cine are nevoie de o identitate falsă ? 11. În nici-un caz prietenul lor Gregorovius sau prietena lui Roland, Babs. În atmosfera saturată de vodcă şi de jazz din locuinţa sa, puteau săşi închipuie că fiecare se putea lăsa mîngîiat de. Nu ţipaţi ca din gură de şarpe ! N-aţi aflat ? Credinţa se află pe calea dintre bunacuviinţă şi libertinaj. Sărim peste 136. Este un simplu citat. Sărim şi peste banalitatea din 137. Oliveira, de fapt era amuzat cum Gregorovius se străduia inutil să ascundă că este îndrăgostit lulea de Maga, dar totul are o limită. 12. Nu este adevarat Babs, îi spunea el mîngîindu-i delicat părul, nu este adevărat. – O, ba da, plîngea aceasta sughiţînd de plîns, adăpostită la pieptul său, este adevărat. Nu, nu este, gîndea Oliveira, că altfel ar trebui să-i crăp capul său de bosniac. Nu vă lăsaţi corupţi de J.C. cu 106. Acolo nu se întîmplă nimic. Sunt numai nişte versuri. Sunteţi superstiţioşi ? Dacă nu, petrecerea continuă. Cu13. Prea multe cifre ? Poate, dar asta este constrîngerea acestui roman : pentru a-l putea citi, trebuie să te transformi în copilul care joacă ŞOTRON. Doar aşa, poţi să citeşti această carte. Sărind de colo, colo. Sărim, sărim, printre capitole mînaţi de colo, colo. … Nu facem tot aşa, în viaţa noastră de fiecare zi ? ps. pînă aici, traseul povestit de mine, a fost : 1, 73, 2, 116, 3, 84, 4, 71, 5, 81, 6, 7, 8, 9, 93, 10, 65, 11, 136, 137, 12, 106. Urmează 13, dar am spus asta deja. Mai sunt 133. M-am abătut pînă acum de la traseul lui J.C. de trei ori. De acum încoloooo, nu ştiu ce voi face, dar am chef de ţopăială.

Read Full Post »

Nu există pe lumea aceasta loc mai potrivit decît Parisul, unde o relaţie dintre un bărbat şi o femeie, începută ca un soi de joc al descoperirii celuilalt, să se transforme întro iubire grea de înţelesuri pentru amîndoi. Dincolo de toate misterele pe care o femeie le ascunde în bucuria descoperirii unui trup idealizat sau a unei minţi scormonitoare încărcată de amintirile tuturor frumuseţilor lumii ascunse printre meandrele cărţilor, muzeelor sau a cîntecelor care ne definesc, o femeie îşi destăinuie definitiv secretele, de-abia după ce un bărbat primeşte încuviinţarea amuzată, de a-i scormoni prin geanta în care femeia îşi cară toate obiectele de care are o imperioasă nevoie, pentru a rămîne mereu aceeaşi. Să nu mă contraziceti, vă rog. După 1-73-2, J.C. propune 116, dar pentru că aici nu găsesc decît modul în care un autor îl ademeneşte pe Cititor plimbîndu-l printre lecturi, merg la capitolul 3. Ce poate fi mai frumos decît săţi mîngîi iubita adormită de osteneala dragostei şi să îşi aminteşti cîte ceva din viaţa ta, de pînă la întîlnirea cu această bijuterie ? Şi cum să rezişti asaltului cu care te întîmpină la trezire iubita că gîndeşti prea mult înainte de a face ? – Eşti cumva ca Sfîntul Toma, care voia să atingă înainte de a crede ? – Da, iubito, ai nimerit sfîntul potrivit. În capitolul 84 Oliveira se lasă bîntuit de trăiri existenţiale, pe care i le insuflă Goethe, Rilke sau Dante. Genii ? Simpli indivizi. Imaginaţia este de vină. 4. Niciodată clipa destăinuirilor nu întîrzie să apară dacă un barbat şi o femeie au chef şi de aşa ceva. Au experienţe comune ? Diferite ? Întotdeauna descoperi cu uimire că punctele tangente sunt mai multe decît te aştepţi, iar diferenţele completează întregul. Iubiri peste care aţi trecut ? Dezamăgiri ? Regrete ? Sunt cumplit de asemănătoare. Orice femeie sau barbat care se respectă, a avut măcar o experienţă non-hetero. Oricît de vechi sunt pe lume apucăturile acestea, se exagerează bineînţeles. Fiecare dintre noi ştie de ce. În fiecare dintre noi există un paradis pierdut, către care suntem condamnaţi să tînjim perpetuu şi în care poate ne vom găsi izbăvirea (71). Edenul în sine (per se) este idealul fiecăruia dintre noi, chiar dacă îl regăsim şi în cărţile scrise de la Facerea Lumii, pînă în prezent, indiferent cine ar fi autorul lor. Dacă am aflat lucrurile acestea, este vremea să ne reîntoarcem la Cartea dintîi, în cheia lui J.C. Care coincide şi cu cheia propusă pentru Cartea a doua. Cititorul are de ales desigur, dar din comoditate, merge la capitolul 5. Prima dată. Orice relaţie trupească, are un început. Mai romantic sau mai prozaic, depinde cum îl vede fiecare. După îndelungate plimbări, într-o seară sau zi cu burniţă sîcîitoare, degeaba se adăpostesc pe sub portaluri; un hotel nu tocmai mizer, este prin preajmă îmbietor. Maga şi Oliveira ignoră privirea îngăduitoare a bătrînei care le înmînează cheia. După ce literatura înlătură cu farmecul său stînjeneala firească, trupurile se găsesc parcă singure într-o simfonie cunoscută prea bine de ele. Ce înseamnă acest abandon ? Binecunoscutul triumf al vieţii, care ca o pasăre Phoenix renaşte în fiecare dintre noi. Iubirea ? Dacă încă nu a apărut, va apărea negreit.

Read Full Post »

Viaţa noastră nu curge liniştită la vale ca un rîu care vine din munte şi se duce liniştit sau învolburat către marea cea mare. Viaţa noastră este ca o pădure cu mai multe poteci; despre unele dintre aceste alei înfrunzite ale naturii ştim totul, despre altele nu ştim nimic, despre unele ne place să povestim şi altora, despre altele nu vorbim nici măcar cu propriul noastru eu. Iar dacă este adevărat că orice viaţă poate fi un roman, este tot atît de adevărat că orice carte îşi are viaţa sa făcută din mai multe alei. Un Cititor adevărat nu se lasă păcălit de Julio Cortazar şi se abţine să înceapă cartea după indicaţiile sale, adică de la capitolul 73, după care să meargă la capitolul 1 urmat de capitolul 2. Asta este o capcană pur şi simplu. Un Cititor adevărat începe cu capitolul unu, cu primele cuvinte scrise acolo : „Oare o voi întîlni pe Maga”? , după care citeşte primele cuvinte din capitolul 73 : „Da, însă cine ne-ar vindeca de focul mocnit, de focul fără culoare care se prelinge la căderea nopţii pe rue de la …” după care citeşte capitolul 2, după care îşi va găsi propria sa cale de urmat printre copacii din care este făcu această poveste de viaţă, oscilînd între cele două moduri de lectură indicate de autor, construindu-şi propria sa carte, din substanţa pusă la dispoziţia noastră de Julio Cortazar. Se ştie că odată scapată către marele public, orice carte nu îi mai aparţine autorului ci, fiecărui Cititor în parte. Fiecare Cititor este liber să înţeleagă ce vrea sau ce poate, din orice carte scrisă de orice autor. O carte care-şi merită acest nume nu poate fi citită într-un singur fel, cu o singură curgere, cu un singur tîlc. Şi mai ales, un Cititor, răsfoieşte cartea alene, la întîmplare, zăbovind uneori pe la cîte o pagină, sau sărind fără pic de curiozitate peste capitole întregi. De-abia după ce săvîrşeşte acest ritual foarte important începe lectura. Rar te abţii să nu arunci o privire la paginile următoare, înainte de a parcurge pînă la capăt pagina sau capitolul la care tocmai buchiseşti. Deci. O va întîlni Oliveira pe Maga ? Sigur că o va rentîlni, chiar dacă nu şi-au dat întîlnire ca orice burghezi cumsecade dar anoşti. O va întîlni oarecum cînd va voi, pentru că ştie pe unde îi place să se plimbe, îi ştie obiceiurile, îi poate pîndi de cîte ori vrea contemplările, chiar şi fără să se apropie de ea şi să îi apuce talia delicată cu degetele sale ferm adunate într-o îmbrăţişare tandră. Amîndoi ştiu că o întîlnire întîmplătoare, este lucrul cel mai puţin întîmplător cu putinţă. Şi dacă cine ştie de ce, Maga va lipsi de la o întîlnire întîmplătoare, nu poate lipsi de la întîlnirea cu gîndurile sale, care o ţin prizonieră în orice ipostază doreşte, dar, cred că acest lucru îl cunoaşteţi foarte bine şi dumneavoastră, nu e aşa ?

Read Full Post »

În felul ei, această carte înseamnă mai multe cărţi, dar mai ales două cărţi. Cititorul este invitat să aleagă una din urmatoarele posibilităţi : 1. Prima carte se citeşte în mod obişnuit şi se termină cu capitolul 56, după care apar trei steluţe frumoase ce echivalează cu cuvîntul ” Sfîrşit”. Aşadar, cititorul va renunţa fără păreri de rău la ceea ce urmează. 2. Cartea a doua se citeşte începînd cu capitolul 73 şi continuînd în ordinea indicată la sfîrşitul fiecărui capitol. În caz de confuzie sau uitare, e de-ajuns să se consulte următoarea listă : 73-1-2-116 …( etc; cine are cartea are înşiruirea, iar pentru cine nu o are, şirul acesta de numere (155) este irelevant; n.m. tibi). * Julio Cortazar

Şi mînat de speranţa de a fi de folos cu osebire celor tineri şi de a contribui la reforma moravurilor în general, am alcătuit prezenta culegere de maxime, sfaturi şi învăţături, care sunt temelia acelei morale universale atît de prielnice fericirii spirituale şi temporale a tuturor oamenilor, de orice vîrstă, stare sau condiţie ar fi ei, şi propăşirii şi bunei orînduieli, nu numai a republicii civile şi creştine în care trăim, ci a oricărei alte republici sau cîrmuiri pe care filosofii cei mai pătrunzători şi înţelepţi de pe lume ar dori s-o plăsmuiască. * Spiritul Bibliei şi Moralei universale, extras din Vechiul şi Noul Testament. Scris în toscană de abatele Martini cu citatele în josul paginii. Tradus în spaniolă de un Cleric Rector al Congregaţiei Sfîntului Cayetano de la această Curte. Cu învoirea eclesiastică. Madrid : Por Aznar, 1797.

Cînd începe timpul răcoros, adică pe la jumătatea toamnei, mi se năzare să mă gîndesc la tot felul de idei de tip esentric şi esotic, ca de pildă aceea că mi-ar plăcea să fiu rîndunică spre a zbura în ţările calde, sau o furnică spre a mă vîrî binişor într-o pivniţă şi a mă înfrupta din alimentele păstrate peste vară, sau o viperă ca acelea de la gradina zoologică, ţinute într-o cuşcă de sticlă încălzită ca să nu amorţească de frig, aşa cum păţesc bietele făpturi omeneşti care nu-şi pot cumpăra haine, că-s tare scumpe, şi nici nu se pot încălzi din lipsă de gaz, din lipsă de cărbuni, din lipsă de lemne şi din lipsă de bani, fiindcă atunci cînd ai biştari la tine poţi intra în orice cîrciumă şi poţi cere un rachiu zdravăn care încălzeşte grozav, deşi nu se cade să întreci măsura, căci din exces se trage viciul şi din viciu nevolnicia trupului, precum şi defectele morale ale fiecăruia şi, cînd o porneşti în jos pe povîrnişul final al lipsei de bună creştere în toate sensurile, nimeni şi nimic nu te mai salvează de la sfîrşitul în cel mai înspăimîntător coş de gunoi al nevredniciei omeneşti, şi niciodată nu-ţi vor întinde o mînă ca să te scoată din mîlul spurcat unde te bălăceşti, de parcă ai fi întocmai un condor care la tinereţe a ştiut să se înalţe şi să zboare peste creste semeţe de munţi, dar cînd a ajuns bătrîn a căzut jos ca un bombardier in picaj pe care-l lasă motorul moral. Şi să dea Domnul ca tot ce scriu eu aici să-i fie cuiva de folos, să ia bine aminte în ce chip se poartă şi să nu se căiască atunci cînd e prea tîrziu şi totul s-a dus pe apa sîmbetei din vina lui! * Cezar Bruto, Ce mi-ar plăcea mie să fiu dacă n-aş fi ceea ce sînt (capitolul ” Cîinele Saint Bernard”).

În afară de îndrumarul de lectură pe care l-am reprodus mai sus integral, şi care se întinde pînă la pagina 9, Prima carte din această carte, mai cuprinde două secţiuni şi anume : De partea cealaltă, pînă la pagina 251 şi De partea aceasta, pînă la pagina 399. Pentru doritorii de a citi şi cea de A doua Carte, prezentul volum mai include, Din alte părţi, respectiv capitolele 57-155. La cuprins, nu sunt specificate numerele paginilor unde poate fi găsit fiecare capitol în parte. Pentru ambele categorii de cititori, volumul se încheie cu o postfaţă scrisă de Tudora Şandru Mehedinţi de la pagina 599 pînă la pagina 611. Cine vrea şi are cartea, poate citi postfaţa acum. Eu, am să aştept. * Tiberiu Orăşan.

Read Full Post »

     După ce am terminat seria de postări despre cartea lui Italo Calvino – Dacă într-o noapte de iarnă un călător, am primit o provocare : să spun cum privesc eu cartea lui Julio Cortazar, Şotron. Înainte de a o deschide, am căutat cîte ceva despre semnificaţia acestui joc. Am aflat că este un joc neaoş, dar nu mai mult. Dacă ştie cineva ceva mai mult, aş fi fericit să aflu. Am înţeles însă ca titlul original al romanului este Rayuela. Care în traducere română, tot la şotron conduce. De unde a aflat Cortazar de şotronul nostru, nu mai ştiu să spun. Nu ştiu nici dacă acest joc este sau măcar a fost în voga şi pentru alţi copii, de pe alte meleaguri.

     Pe site – ul „madrizen” am găsit o postare care m-a incitat teribil. Redau aici, o parte din ea : ” Toată Rayuela e o improvizaţie de jazz. Personajele principale Horacio şi Maga îşi dau întîlnire în Paris. Fără a-şi spune timpul şi locul exact. Hoinăresc prin Paris pînă dau unul de altul. În epoca celularelor aşa ceva pare inimaginabil şi totuşi, se înscrie într-o logică a hazardului.

     Curios lucru, o astfel de întîlnire hazardată s-a produs într-un tîrziu, între Julio Cortazar şi o doamnă pe care o cunoscuse cîndva. Sau plăcut, însă au evitat să facă schimb de adrese. Cu ocazia unei vizite scurte la Paris, doamna i-a scris, cerîndu-i întîlnire. Însă Cortazar i-a răspuns că nu suporta ideea unei întîlniri atît de frugale. În aceeaşi zi, s-au întîlnit întîmplător pe strazile Parisului, de parcă dorinţa era cea care i-a condus pe ambii, în locul cu pricina, la ora cu pricina”.

     Frumos spus, dar am două obiecţii : cartea asta a apărut în 1964, deci nu putea fi vorba despre celulare, iar dacă Julio Cortazar a evitat să îi dea adresa acelei misterioase doamne, unde i-a scris aceasta ? Mai bine încep eu cartea, poate mă lămuresc şi vă spun. Dacă nu mă lămuresc, o să plîng, iar voi va trebui să mă consolaţi, ca să nu mă las cuprins de disperarea care m-ar conduce către ideea de a mă lăsa de blogăreală. Sau ar fi o idee bună ? Hmmmm?!

     Pînă voi începe eu să spun ce şi cum, iată ce spune Denisa Comănescu : „Protagoniştii Şotronului, intelectualul argentinian Oliveira, spirit lucid, frămîntat şi sfîşiat deopotrivă de de mistere existenţiale, şi iubita sa Maga, întruchipare poetică a nonconformismului grefat pe un farmec natural veşnic reînnoit, se întîlnesc, se iubesc, se resping, se pierd şi se caută, se regăsesc, trăindu-şi cu extremă intensitate dramatica lor poveste de dragoste, sublimată într-un simbol al miticei perechi Orfeu-Euridice, în atmosfera Parisului anilor ’60.

     Pentru cunoscători, un supliment despre Julio Cortazar : în 1967, Michelangelo Antonioni, inspirat din nuvela sa Funigei, a regizat filmul Blow-up.

 

 

Read Full Post »

« Newer Posts