Îi rog insistent pe toţi vizitatorii acestui blog, să intre logaţi dacă la rîndul lor, trudesc să întreţină un blog.
Chiar nu înţeleg de ce unii dintre voi, intră numai cu gravatarul sau şi mai rău, cu pagina de pe wordpress – sau de pe alte platforme – unde scrie că “acest blog nu mai este accesibil”.
Îmi face plăcere să vă citesc şi eu la rîndul meu şi nu înţeleg de ce trebuie să fac slalom printre bloguri sau să vă caut pe goagăl pînă vă găsesc.
Vă temeţi ca accesul pe acest blog să nu fie interpretat drept o promovare a propriilor voastre bloguri?
În ceea ce mă priveşte pe mine, acest fapt denotă o modestie lipsită de conţinut. Cu toţii suntem mîndri de munca noastră şi chiar nu văd de de nu trebuie promovată macar prin acest mod simplu: intrarea pe un blog, LOGAT!
Iar este sîmbătă şi iar ne-am aşternut la joaca de-a prinde cele douăsprezece cuvinte enumerate mai sus într-o salbă de mărgele ale unui colier metaforic, în urma unui generos îndemn care vine de la psi. Deci, zic şi io’, ceva, ceva :
Vremea a început să fie tot mai rece, toamna îşi cere dreptul la vreme răcoroasă, aseară a plouat binişor iar acum, pămîntul din faţa ferestrei mele, este reavăn. Cerul este încă albăstriu dar în zare se văd norişori de culoare alburie, care parcă se tot învîrtoşesc, indiciu că poate va ploua şi în această noapte, şi pas de mai merge dimineaţă prin noroi ca să smulg din rădăcină o bălărie care-mi sufocă un cedru plantat de fiul meu, la care ţin enorm. Despre acest soi de copac, circulă o frumoasă legendă care spune, că :
„Mama Lumii l-ar fi întrebat pe Creator : – Scînteile din Focul Spiritului tău pot aduce salvarea dar cine le va aduna, cine le va păstra ? Creatorul ar fi răspuns : – Copacii şi iarba vor păstra scînteile mele dar cînd scînteile lor vor păli, fie ca Cedrul şi surorile lui să păstreze Focul pentru tot anul”.
Frumos mesaj transmite această legendă rusească dar gîndul meu zboară acum la altceva; mă gîndesc la vacanţa noastră din acest an, vacanţă care stă să înceapă nu peste multă vreme, vacanţă în care pe lîngă splendoarea unor biserici din Barcelona sau uluitoarele opere ale geniului gaudian, vacanţă în care sper să am şi răgazul de a vedea acasă la ele trupele de flamenco cu spaniolele cu păr negru ca abanosul în care sunt înfipţi frumoşi piepteni din fildeş, spanio-leoaice focoase care dansează senzual dar nu lasciv, încîntînd ochii spectatorilor tineri printre care se vor amesteca şi un bătrînel bonom sprijinit într-un baston cu măciulie de argint, braţ la braţ cu frumoasa sa consoartă de-o viaţă…
Se iau douăsprezece vorbe scoase la-ntîmplare dintr-o traistăaurie ca un gălbenuş de ou, vorbe disparate foarte dar pline de farmec, vorbe cum ar fi : iubesc, cioara, malai, traista, aspirina, cireasa, galbenus, vraja, neagra, aurie, boala, arsura.
Apoi, se procedează astfel (reţeta mea) : umpli o stacană de lut cu vin roşu, umpli altă stacană cu vraja de la o cafea neagră, iei o aspirină ca să previi arsura razelor de soare adunat(e) în boabele de struguri brumării, pui la cuptor o halcă de pastramă de oaie marinată din timp, şi cauţi măcar o leacă de mălai din care să faci o mămăliguţă vîrtoasă. Ţii la îndemînă pentru desert o îngheţată ornată cu o ademenitoare cireaşă şi începi să te gîndeşti : de ce este atît de longevivă, o cioară. Chiar! Ştie cineva, de ce ?
O astfel de tratamentariseală, te scapă mintenaş de orice fel de acedie şi de orice boală şi te predispune la o dulce visare. Fiecare visează şi vizează, ceva.
La ce visez eu, acum ? E simplu : aştept confirmarea de la agenţia de voiaj, pentru sejurul de la Costa Brava. Parcă nu mai am răbdare pînă în octombrie deşi, timpul zboară şi zboară… Unde zboară timpul, oameni buni ? Şi către ce ?
Se duce şi vara asta, a doua la rînd fără hoinăreală. În urmă cu doi ani am fost în Grecia, iar revelionul trecut l-am făcut în Israel. Cum ultimul concediu făcut în ţară, datează din 2004, mă gîndesc să spun ce am petrecut pe acolo, pe undeam fost atunci. Măcar parţial. Deci.
Chiar era momentul sa ne luăm o mică vacanţă; nu fuseserăm în concediu nici anul trecut, aşa că … Bun. Deci rămînea numai să stabilim unde să mergem. Şi pentru că în aşa zisul HarCov nu fusesem niciodată, am stabilit ca destinaţie, Tuşnad .
Primele zile de căutări pe la agenţii; la început politicoşi dar, pe măsură ce înţeleg că nu căutam ceva scump, nu mai sunt chiar aşa de interesaţi. Ba vor să-ţi bage mic dejun obligatoriu pe gît, ba vor să te îmbogăţească musai cu tichete de masă bineînţeles valabile într-un singur loc, ba vor să te pricopsească forţat cu tot felul de proceduri de tratament de care evident nu avem nevoie; nimeni nu vrea să ne vîndă doar cazare; chiar şi primim într-un loc o replică drăguţă: nu căutaţi ce nu există! Au şi ei dreptate într-un fel : ei trăiesc din comisionul de 10% din suma încasată, aşa că…
Nu dezarmăm şi pînă la urmă, la o agenţie cu nume parcă predestinat, Vacanţa, găsim un bărbat agreabil şi amabil, binişor trecut de prima tinereţe, care ne înţelege şi ne rezervă două locuri în vila Raza Soarelui; ba ne mai şi face cîteva recomandări de locuri de vizitat şi cîrciumi de neocolit! Omul era în cunoştinţă de cauză pentru că fusese pe acolo, recent.
Luăm bilete pt. perioada 12-18 Iul.2004 .
Plecăm din Gara de Nord cu intercity de 12.55 şi la ora 16.32 ajungem la Tuşnad. După cîteva momente de dezorientare, înţelegînd că nu vom găsi nici-un mijloc de transport, dar cu speranţa că vila asta nu e prea departe de gară, o luăm cătinel la deal cu bagajele în cîrcă. Aproape din întîmplare dar evident cu ceva noroc nimerim la un punct de informaţii turistice, care se va dovedi şi punctul de recepţie/cazare al vilei în care aveam rezervare. Rezistăm eroic noilor oferte de plată suplimentară pentru confort sporit şi căpătăm pînă la urmă cheile către o săptămînă de binemeritată odihnă, căreia îi întrevedem deja, ceva delicii. Mda, nu era musai nevoie de transport : de la gară pîna la vilă să tot fi fost vreo două-trei sute de metri distanţă. Cam în deal destul de abrupt dar, asta E.
Locurile sunt într-adevăr superbe. Vila e destul de bine întreţinută, e destul de curat pentru cele două stele ale sale, camera noastră e destul de spaţioasă, grup sanitar cu duş, balcon jumătate acoperit, aproape mai bine decît ne aşteptam.
De la balcon, avem parte de o vedere magnifică : privirea ni se strecoară printre brazi maiestuos ţîşnind spre cerul azuriu, poposind într-un tîrziu pe strada principală a staţiunii mărginită de vile cochete; în stînga imaginii se conturează silueta unei biserici catolice cu design modern; totul proiectat pe fundalul superb al muntelui scăldat încă în soare.
După ce ne instalăm, o zbughim fuga la familiarizarea cu locurile. Pricepem destul de repejor că staţiunea nu e mare deloc, ba e chiar micuţă, dar supercocheţică. Aerul este excelent, temperatura e mirifică de parcă întrega staţiune este protejată de o gigantică instalaţie de aer condiţionat. Şi dacă mai pui la socoteală că pe seară, încă mai e un soare strălucitor pe fondul unui cer cu tentă de albastru de Voroneţ, nu ne mai rămîne decît să găsim un loc pe unde să ne tragem sufletul la o bericică şi unde să ne mai întremăm niţel cu ceva de-ale gurii.
Dăm crezare domnului recepţioner şi căutăm restaurantul Veveriţa. Îl găsim, nu avem voie înăuntru cu căţelul, dar ne lasă pe terasă unde consultam o lista de bucate, şi începe comédia : vine o fătucă drăgălaşă căreia îi cerem să ne recomande nişte preparate locale; după ce ni le recomandă, nu ştie din ce sunt făcute; fătuca respectivă nu e chiar din partea locului; a venit şi ea pe aici de curînd să facă ceva bani; bun şi aşa, drept pentru care, fătuca face şi reface de vreo şapte ori drumul de la noi la bucătărie; în modul acesta, indirect, avem un constructiv dialog cu bucătarul care nu prea ştie vorbi româneşte dar găteşte foarte bine ungureşte. În sfîrşit, comandăm fiecare cîte ceva. Foarte bun, dar foarte scump; şi porţii foarte mici. Sau poate aşa credem noi, respectivele bucate fiind aşezate pe nişte tipsii, sau farfurii, sau ce-or fi fost, cam de mărimea unor pălării de mexican. Mă rog, pe respectivele bucate, le-o mai fi ronţăit şi veveriţa.
Ne mai vînturăm niţel pe ici pe colo, găsim punctul alimentar, ne aprovizionăm zdravăn cu bere şi cu sucuri, ne retragem strategic în balconul camerei şi ne punem vîrtos pe sporovăit şi beţivit. Mai către miezul nopţii, o leacă zgribuliţi, (seara se face totuşi răcoare) ne aranjăm cu toţii cum putem în cele două paturi alăturate; eu, Silvia, Robert, şi Lesi, draga noastră căţeluşă-teckel. Adică eu & SRL-ul meu! 🙂
Şi vă dedic o melodie dragă mie
A doua zi, ne trezim nesperat de odihniţi şi inspectăm împrejurimile deşi cam plouă molcom-mocăneşte. Evident, am dormit buştean! Găsim restaurantul Moara lui Făgădau ( recomandat de nenea de la agenţie) unde ne ospătăm cu nişte păstrăvi f. gustoşi, prăjiţi cu meşteşug dar de-abia după ce fuseseră tăvăliţi conştiicios în boia iute de ardei. Cu o leacă de mămăliguţă lîngă dumnealor, şi cuviincios asezonaţi cu o Fetească Regală de Jidvei … Da’ numai una, că de-aici pînă la vilăăă să tot fie cam un kilometru de parcurs per pedes, asta ca să nu mai spun că avem de dovedit şi o diferenţă de nivel de vreo două sute de metri. Sau poate trei? cine mai ştie … Şi nici ploiţa mocănească nu prea dă semne că s-ar opri. Deci, ne întoarcem acasă cătinel, şi ne gîndim că ne-om mai scoate din pîrleală pe balconul jumătate acoperit, parcă special amenajat ca loc de beţivit şi de tolocănit la vreme mohorîtă şi plouată. Şi totuşi pe a doua zi, sperăm la vreme bună : se văd piezişe săgetări de soare ce răzbat pe sub nourii ce se destramă-ncetişor. Ba, tocmai sus, pe cresta muntelui se-nalţă aburi alburii şi parcă iar se vede albăstriul cel vestit, asemuit cu cela de la Voroneţ.
Titlul acesta derutează. Contrariază. Consternează. Dar negreşit trezeşte curiozitatea. Ce naiba vrea să spună în definitiv Agnes ? Mănîncă-mă ? Ei bine, DA ! Oare nu spunem noi despre cei nesuferiţi că nu putem să-i înghiţim ? Nu spune cîte-o mămică extaziată de propriul copilaş – mînca-l-ar mama de drăgălaş ? Ba, cam DA ! spune.
Eroina acestei cărţi, Myriam, o femeie între două vîrste, zdravăn scuturată de vitregia sorţii, îşi caută un liman. Nevoită să-şi părăsească familia, soţul, copilul, repudiată (pe nedrept!) de societate, de prieteni, de toate şi de toţi, încearcă să-şi reclădească destinul. Găseşte o cameră şi deschide un mic restaurant. De ce “chez moi”? Pentru că acea cameră devine întregul său univers. Acolo trăieşte şi munceşte, acolo doarme şi visează, acolo poartă întreaga sa luptă pentru regăsire. Iar cînd un furnizor de mobilă de mîna a doua, termină de instalat cele cîteva mese şi scaune,
“ – ‘Vă servesc cu ceva’ ? îl întreb, sperînd dintoata inima să nu vrea nimic. – ‘Ce aveţi dumneavoastră mai bun’ … Pe mine, mănîncă-mă pe mine, mă fulgeră un gînd. […] Mă uit la el şi mă gîndesc că mănîncă din mine, din trupul meu. Am pus în această primă prajitură, în desertul acesta inaugural, tot ce aveam, vorba lui, bun”.
Încet, încet, acest nou univers al lui Myriam începe să se repopuleze. Două fete de liceu, deschid seria clienţilor aducînd un aer de prospeţime, iar florarul de vis-a-vis îi oferă generos florile nevîndute, pentru decor. În fiecare nouă zi, Myriam face dimineaţa cumpărături, găteşte pentru prînz, serveşte clienţii cu bunătăţi, spală vasele, deretică, aţipeşte puţin după-amiaza, pregăteşte cina, serveşte noii clienti, închide noaptea tîrziu şi frîntă de oboseală, doarme pe o canapea. În rarele momente de linişte, Myriam plonjează în propria sa existenţă.
“ Cum se face că trăim mai multe vieţi ? […] Voi muri o singură dată, sigur, dar în timpul pe care l-am primit am trăit mai multe vieţi alăturate, dar cu totul distincte. La treizeci de ani eram alta, o fiinţă complet diferită de cea, să zisem de la opt ani. […] Femeia care sunt azi n-are rădăcini, e detaşată de tot ce o înconjoară, solitară într-un mod de neînţeles.”
Odată plecată din căldura căminului, Myriam rătăcise pe străzi, negăsind adapost nicăieri; nimeni nu o mai vroia. Ajunsă la marginea oraşului, intră în cortul unor circari privind fascinată spectacolul . Nu e întreaga noastră viaţă, un spectacol de circ ? Rămasă pe gînduri, nici nu a băgat de seamă că la final, rămăsese singură. Patronul circului, om hîrşit de viaţă, simţindu-i deruta o întreabă :
“ – ‘Ce-i cu tine ?’ Nu ştiu ce vrea, nu ştiu ce să-i răspund. – ‘Ce ştii să faci ?’ – ‘Nimic’ răspund aşa de încet, că nu mă aude. – Ce ? – ‘Nimic, nu ştiu să fac nimic’. […] Patronul aşteptă un moment, apoi începu să înşire : – ‘Acrobaţie? Femeia-ghiulea? Echilibristică? Trapez? […] Parcă aduna mărgăritare pe un colier. […] Nu spun nimic. – ‘Avem nevoie de cineva care să facă de mîncare, […] ştii să găteşti ?’ – ‘Da! strig cu toată puterea.’
Şi acolo avea să rămînă. Măcar un timp. Pentru că atunci cînd circul a fost nevoit să plece, patronul i-a spus destul de brutal : ‘nu ne permitem să te luam cu noi!’
Rămasă iar în voia soartei, Myriam pricepe că nu se poate baza decît pe sine. Astfel, ajunge să deschidă ‘chez moi’. Faima micuţului local se răspîndeşte iute, clienţii îl umplu aproape permanent, iar de unde la un moment dat pe Myriam o năpădise iarăşi disperarea că avea să eşueze şi cu încercarea asta, acum nu mai face faţă de una singură. Deşi refuza cu îndărătnicie, pînă la urmă Myriam este nevoită să admită ca are nevoie de ajutor. Primele sale cliente, elevele de liceu, îi trimit un prieten de-al lor; după ezitări, Myriam îl acceptă; se va dovedi o mişcare extrem de inspirată. Acesta, devine omul de bază, factotumul, organizatorul perfect de care viaţa vraişte a lui Myriam avea mare nevoie. Acesta vine cu idei novatoare, pune contabilitatea în ordine, face reclamă localului inclusiv pe internet, afacerea începe să se dezvolte. Este nevoie de mai mult ajutor. La sugestia fratelui său, despre care Myriam spune că ‘este versiunea mea reuşită’ îl caută pe furnizorul de fructe şi legume care asigura aprovizionarea circului. Altă mişcare inspirată. “Chez moi”, începe să capete aerul unei afaceri de succes. Viaţa lui Myriam începe să semene cu un puzlle refăcut. Trecutul şi prezentul se îmbină, promiţînd un viitor.
A reuşit Myriam să se adune ? Încă nu. O mai bîntuie o fantasmă a trecutului, despărţirea de soţ şi de copil. Înainte de căsătorie, Myriam era o excentrică, o inadaptată, o nonconformistă. Nu se încadra în tipare, deloc. Era mai tot timpul în contra-timp cu toate şi cu toţi. Era un soi de ciudăţenie. Myriam era de fapt o emancipată, dar nimeni nu era dispus să admită acest lucru, devenit acum, ceva mai bine tolerat. Pentru a intra în rîndul lumii, Myriam se căsătoreşte, iar la vremea sorocită, naşte o mîndreţe de băieţel. Asupra căruia îşi îndreaptă tot prea-plinul de afecţiune necheltuit, căci bărbatul său, după ce s-a văzut cu nevastă şi copil, nu mai vedea nici-un motiv să îi mai acorde atenţie visătoarei sale soţii. Copilul creşte. Devine cel mai bun la toate : la carte şi la gimnastică, la relaţii sociale, pe scurt, îi farmecă pe toţi. Mai puţin pe un coleg al său, nemulţumit să fie eclipsat. Ca să se răzbune, acesta coace un plan diabolic. Devenit un adolescent arătos, începe să o viziteze pe Myriam care plină de candoare intră într-un joc nevinovat pentru ea, dar care îi va deveni fatal. Ticălosul acela, face pe ascuns poze care par extrem de compromiţătoare, numai că de fapt, între el şi Myriam nu se consumase nici-o faptă vinovată. Bineînţeles că lumea nu primeşte explicaţiile lui Myriam. Este ostracizată de toţi – mamă, tată, frate, soţ, prieteni, vecini; pînă şi copilul său adorat o blamează.
Cu aceste fantome ale trecutului are de luptat acum Myriam ca să îşi pună viaţa în ordine pe plan sufletesc. Pe plan material, este pe cale să reuşească. Pe plan sentimental, deşi încă nu ştie, este aproape de reuşită. Cum să reconciliezi ireconciliabilul măcar cu propriul copil pe care îl adoră în continuare ? Are nevoie de un miracol. Miracol care se şi produce. Prietena fiului său, o tînără ziaristă, citeşte reclama micuţului local “chez moi”; întîmplarea – fericită – face ca în acel moment, fiul să-şi recunoască mama în fotografia din ziar. Tînăra pune cap la cap poveştile şi cu o remarcabilă intuiţie pricepe toată tărăşenia; pricepe în ce capcană îngrozitoare căzuse Myriam; şi îi deschide ochii dragului copil al lui Myriam.
“N-aş şti să spun cîte zile au trecut de cînd a sosit […] îngerul cu vestea, dar uite-l că intră, după ce a ciocănit cu degetul în geam. […] e atît de înalt ! Mi se taie răsuflarea. […] ‘Dragul meu ! Iubitul meu fiu !’ – Tot ţăcănită ai rămas! rîde el, ciupindu-mă de obraz !’ Îmi lipesc capul de pieptul lui şi ascult cum îi bate inima.”
Restul, decurge firesc. Prietenia dintre Myriam şi furnizorul de legume-fructe, se transformă într-o vîlvătaie potolită de iubire tîrzie, calmă şi tămăduitoare. Myriam trece toată grija micuţului local, în sarcina băiatului care o ajutase să pună afacerea pe picioare, şi a unei administratoare pe care o alesese dupa metoda patronului de circ : ce ştii să faci ? NIMIC ! răspunsese aleasa, care se va dovedi ulterior, extrem de destoinică.
“ Puţin după aceea, camioneta apare la colţul străzii. Valiza mea nu cîntăreşte mai nimic. De pe trotuarul din faţă, mă uit la intrarea cochetă a restaurantului ‘chez moi’. Terasa e înconjurată de portocali. ”
Regăsită, Myriam îşi poate continua viaţa !
###
„Nu există poziţie de şah-mat în viaţă, cu excepţia morţii!” – HR Patapievici.
Prin maldăre de amintiri, trec fluturînd accentuat, imaginile mele despre un înger care mă ridică la cer, înger terestru despre care nu-mi pasă dacă este învăluit într-o rochie diafană sau într-un port obişnuit; îmi dau seama pînă la capăt că îngerul meu, nu-mi tîrguieşte sufletul îndesîndu-l într-o sacoşă oarecare ci, mi-l pune pe tava sufletului său. Acest înger, este soţia mea, Silvia. Ştiu acest lucru, cu fiecare vertebră a sufletului meu. Ferice de cei care înţeleg, preţuiesc sau trăiesc plenar, acest sentiment divin.
Habar nu am cum m-am lăsat antrenat în acest carusel de bloggeri care periodic îşi intersectează blogurile, oameni care se întîlnesc şi schimbă păreri pe teme pre-definite. Hmmmm, cred că psipsina are un rol aici dar, nu cred că va recunoaşte. 🙂 Oricum. Important mi se pare că în scurtă vreme, am reuşit să găsesc bloguri extrem de diverse, bloguri cu un conţinut pronunţat cultural, bloguri care promovează constant idei frumoase, bloguri care reuşesc să descreţească frunţi poate prea preocupate de latura politică a vieţii noastre a tuturor – indiferent de pe ce poziţie, bloguri care invită la un binemeritat răgaz, bloguri care demonstrează cu prisosinţă că oamenii pot petrece împreună clipe de frumuseţe indiferent de concepţiile lor, de pregătirea lor, de statutul lor social, bloguri despre care cred că promovează latura frumoasă a lumii în care trăim. Mulţumesc noilor mei prieteni şi mulţumesc şi prietenilor ceva mai vechi, care mă mai vizitează. Mă simt onorat de prietenia voastră şi vă mulţumesc, tuturor! 🙂 Continuăm joaca ? Sigur ca DA!
Insomniacilor şi nu numai, le reamintesc lastnightmusic.
Ascultînd Rapsodia Română a Maestrului Enescu , am plonjat în copilărie. Frumoase amintiri. Mi-am amintit de marmelada cu care ungeam feliile de pîine neagră, la micul dejun. Mi-am amintit că nu se găseau pe vremea ‘ceea, decît cîteva feluri de săpun : de faţă, cheia şi calupurile de săpun pentru rufe. Se spăla numai manual, că maşina de spălat… Mi-am amintit cum tînăr imberb fiind, frecventam saloanele de dans, dar pentru mine, seducătorul tango a rămas un mare secret necunoscut. Secret care nu s-a lipit de mine, nicidecum. Nici acum nu ştiu dansa prea bine, dar, supravieţuiesc cumva, cumva! 🙂
Dacă nu dansez bine, măcar ştiu să ascult 🙂
Am vizitat mai deunăzi, locul copilăriei mele, loc de care mi-este tare dor; locul unde era şi un parc frumos, cu aleile umbrite de nişte nuci falnici, copaci în care noi copiii, ne jucam leapşa. Da, da ,da, nu vă miraţi! Jucam “leapşa în copaci” că nucii aceia, aveau coroanele apropiate şi puteam trece dintr-un copac în altul!
Eh, ce dezamăgire mă aştepta. Am văzut cu adîncă tristeţe, un loc defrişat. Am aflat că pe aceste locuri, se vor construi alte viloaie ale noilor profitori ai nesfîrşitei tranziţii către un viitor necunoscut, viitor neanunţat de nici-un mesager.
Hm… Gata cu scrisul că mă cheamă la mas (na! că s-a terminat pasta din pix şi de-aici tre’ să scriu cu demodatul creion). Gata. PA!
P.S. Aaaa. Era să uit. La masă, avem calcan. Îmi recomandă cineva, nişte vin ?
Vine şi desertuuul 🙂
¤¤¤
Cei care vor să se prindă în această joacă, pot citi regulile AICI si AICI
Tiberiuorasanu's Blog 