Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘repostari’ Category

Mănâncă-mă AGNES DESARTHE

Titlul acesta derutează. Contrariază. Consternează. Dar negreşit trezeşte curiozitatea. Ce naiba vrea să spună în definitiv Agnes ? Mănîncă-mă ? Ei bine, DA ! Oare nu spunem noi despre cei nesuferiţi că nu putem să-i înghiţim ? Nu spune cîte-o mămică extaziată de propriul copilaş – mînca-l-ar mama de drăgălaş ? Ba, cam DA ! spune.

Eroina acestei cărţi, Myriam, o femeie între două vîrste, zdravăn scuturată de vitregia sorţii, îşi caută un liman. Nevoită să-şi părăsească familia, soţul, copilul, repudiată (pe nedrept!) de societate, de prieteni, de toate şi de toţi, încearcă să-şi reclădească destinul. Găseşte o cameră şi deschide un mic restaurant. De ce “chez moi”? Pentru că acea cameră devine întregul său univers. Acolo trăieşte şi munceşte, acolo doarme şi visează, acolo poartă întreaga sa luptă pentru regăsire. Iar cînd un furnizor de mobilă de mîna a doua, termină de instalat cele cîteva mese şi scaune,

“ – ‘Vă servesc cu ceva’ ? îl întreb, sperînd din toata inima să nu vrea nimic. – ‘Ce aveţi dumneavoastră mai bun’ …  Pe mine, mănîncă-mă pe mine, mă fulgeră un gînd. […] Mă uit la el şi mă gîndesc că mănîncă din mine, din trupul meu. Am pus în această primă prajitură, în desertul acesta inaugural, tot ce aveam, vorba lui, bun”.

Încet, încet, acest nou univers al lui Myriam începe să se repopuleze. Două fete de liceu, deschid seria clienţilor aducînd un aer de prospeţime, iar florarul de vis-a-vis îi oferă generos florile nevîndute, pentru decor. În fiecare nouă zi, Myriam face dimineaţa cumpărături, găteşte pentru prînz, serveşte clienţii cu bunătăţi, spală vasele, deretică, aţipeşte puţin după-amiaza, pregăteşte cina, serveşte noii clienti, închide noaptea tîrziu şi frîntă de oboseală, doarme pe o canapea. În rarele momente de linişte, Myriam plonjează în propria sa existenţă.

Cum se face că trăim mai multe vieţi ? […] Voi muri o singură dată, sigur, dar în timpul pe care l-am primit am trăit mai multe vieţi alăturate, dar cu totul distincte. La treizeci de ani eram alta, o fiinţă complet diferită de cea, să zisem de la opt ani. […] Femeia care sunt azi n-are rădăcini, e detaşată de tot ce o înconjoară, solitară într-un mod de neînţeles.”

Odată plecată din căldura căminului, Myriam rătăcise pe străzi, negăsind adapost nicăieri; nimeni nu o mai vroia. Ajunsă la marginea oraşului, intră în cortul unor circari privind fascinată spectacolul . Nu e întreaga noastră viaţă, un spectacol de circ ? Rămasă pe gînduri, nici nu a băgat de seamă că la final, rămăsese singură. Patronul circului, om hîrşit de viaţă, simţindu-i deruta o întreabă :

 “ – ‘Ce-i cu tine ?’ Nu ştiu ce vrea, nu ştiu ce să-i răspund.  – ‘Ce ştii să faci ?’ – ‘Nimic’ răspund aşa de încet, că nu mă aude. – Ce ? – ‘Nimic, nu ştiu să fac nimic’. […] Patronul aşteptă un moment, apoi începu să înşire : – ‘Acrobaţie? Femeia-ghiulea? Echilibristică? Trapez? […] Parcă aduna mărgăritare pe un colier. […] Nu spun nimic. – ‘Avem nevoie de cineva care să facă de mîncare, […] ştii să găteşti ?’ – ‘Da! strig cu toată puterea.’

 Şi acolo avea să rămînă. Măcar un timp. Pentru că atunci cînd circul a fost nevoit să plece, patronul i-a spus destul de brutal : ‘nu ne permitem să te luam cu noi!’

Rămasă iar în voia soartei, Myriam pricepe că nu se poate baza decît pe sine. Astfel, ajunge să deschidă ‘chez moi’. Faima micuţului local se răspîndeşte iute, clienţii îl umplu aproape permanent, iar de unde la un moment dat pe Myriam o năpădise iarăşi disperarea că avea să eşueze şi cu încercarea asta, acum nu mai face faţă de una singură. Deşi refuza cu îndărătnicie, pînă la urmă Myriam este nevoită să admită ca are nevoie de ajutor. Primele sale cliente, elevele de liceu, îi trimit un prieten de-al lor; după ezitări, Myriam îl acceptă; se va dovedi o mişcare extrem de inspirată. Acesta, devine omul de bază, factotumul, organizatorul perfect de care viaţa vraişte a lui Myriam avea mare nevoie. Acesta vine cu idei novatoare, pune contabilitatea în ordine, face reclamă localului inclusiv pe internet, afacerea începe să se dezvolte. Este nevoie de mai mult ajutor. La sugestia fratelui său, despre care Myriam spune că ‘este versiunea mea reuşită’ îl caută pe furnizorul de fructe şi legume care asigura aprovizionarea circului. Altă mişcare inspirată. “Chez moi”, începe să capete aerul unei afaceri de succes. Viaţa lui Myriam începe să semene cu un puzlle refăcut. Trecutul şi prezentul se îmbină, promiţînd un viitor.

A reuşit Myriam să se adune ? Încă nu. O mai bîntuie o fantasmă a trecutului, despărţirea de soţ şi de copil. Înainte de căsătorie, Myriam era o excentrică, o inadaptată, o nonconformistă. Nu se încadra în tipare, deloc. Era mai tot timpul în contra-timp cu toate şi cu toţi. Era un soi de ciudăţenie. Myriam era de fapt o emancipată, dar nimeni nu era dispus să admită acest lucru, devenit acum, ceva  mai bine tolerat. Pentru a intra în rîndul lumii, Myriam se căsătoreşte, iar la vremea sorocită, naşte o mîndreţe de băieţel. Asupra căruia îşi îndreaptă tot prea-plinul de afecţiune necheltuit, căci bărbatul său, după ce s-a văzut cu nevastă şi copil, nu mai vedea nici-un motiv să îi mai acorde atenţie visătoarei sale soţii. Copilul creşte. Devine cel mai bun la toate : la carte şi la gimnastică, la relaţii sociale, pe scurt, îi farmecă pe toţi. Mai puţin pe un coleg al său, nemulţumit să fie eclipsat. Ca să se răzbune, acesta coace un plan diabolic. Devenit un adolescent arătos, începe să o viziteze pe Myriam care plină de candoare intră într-un joc nevinovat pentru ea, dar care îi va deveni fatal. Ticălosul acela, face pe ascuns poze care par extrem de compromiţătoare, numai că de fapt, între el şi Myriam nu se consumase nici-o faptă vinovată. Bineînţeles că lumea nu primeşte explicaţiile lui Myriam. Este ostracizată de toţi – mamă, tată, frate, soţ, prieteni, vecini; pînă şi copilul său adorat o blamează.

Cu aceste fantome ale trecutului are de luptat acum Myriam ca să îşi pună viaţa în ordine pe plan sufletesc. Pe plan material, este pe cale să reuşească. Pe plan sentimental, deşi încă nu ştie, este aproape de reuşită. Cum să reconciliezi ireconciliabilul măcar cu propriul copil pe care îl adoră în continuare ? Are nevoie de un miracol. Miracol care se şi produce. Prietena fiului său, o tînără ziaristă, citeşte reclama micuţului local “chez moi”; întîmplarea – fericită –  face ca în acel moment, fiul să-şi recunoască mama în fotografia din ziar.  Tînăra pune cap la cap poveştile şi cu o remarcabilă intuiţie pricepe toată tărăşenia; pricepe în ce capcană îngrozitoare căzuse Myriam; şi îi deschide ochii dragului copil al lui Myriam.

 “N-aş şti să spun cîte zile au trecut de cînd a sosit […] îngerul cu vestea, dar uite-l că intră, după ce a ciocănit cu degetul în geam. […] e atît de înalt ! Mi se taie răsuflarea. […] ‘Dragul meu ! Iubitul meu fiu !’ – Tot ţăcănită ai rămas! rîde el, ciupindu-mă de obraz !’ Îmi lipesc capul de pieptul lui şi ascult cum îi bate inima.”

Restul, decurge firesc. Prietenia dintre Myriam şi furnizorul de legume-fructe, se transformă într-o vîlvătaie potolită de iubire tîrzie, calmă şi tămăduitoare. Myriam trece toată grija micuţului local, în sarcina băiatului care o ajutase să pună afacerea pe picioare, şi a unei administratoare pe care o alesese dupa metoda patronului de circ : ce ştii să faci ? NIMIC !  răspunsese aleasa, care se va dovedi ulterior, extrem de destoinică.

“ Puţin după aceea, camioneta apare la colţul străzii. Valiza mea nu cîntăreşte mai nimic. De pe trotuarul din faţă, mă uit la intrarea cochetă a restaurantului ‘chez moi’. Terasa e înconjurată de portocali. ”

  Regăsită, Myriam îşi poate continua viaţa !

###

„Nu există poziţie de şah-mat în viaţă, cu excepţia morţii!” – HR Patapievici.

###

Au mai apelat la amintiri pînă acum : psipsina  D’AGATHA  anaveronica  carmen sima  Cita

Anunțuri

Read Full Post »

Revin la Cortazar. După umila mea părere, cartea sa de căpătîi, este ŞOTRON, o carte complexă, densă, cu multe sensuri existenţiale, pe urmele cărţii lui Italo Calvino, “Dacă într-o noapte un călător”, dar cred că Julio Cortazar este un maestru al prozei scurte, proză definită a fi ceva între schiţă şi nuvelă, proză cochetînd definitoriu cu momentul, proză perfect reliefată, în scrierile lui Borges.

Cel mai recent volum semnat de Cortazar  pe care l-am citit, se numeşte “Idolul Cicladelor”, volum alcătuit din  39 de povestiri de diferite întinderi, de la o singură pagină pînă la cîteva zeci. (două dintre aceste povestiri se regăsesc şi în volumul Bestiar). Oricare dintre volumele semnate de Cortazar, se potriveşte perfect pentru o lectură de vacanţă, sau o lectură pe furate (în tren, în tramvai sau autobuz, în avion…). Iar celor care nu ştiu că mă refer la Julio Cortazar nu la Ernesto, le dedic o melodie 🙂

Read Full Post »

IOANA PÎRVULESCU

Când nu conferenţiază la Facultatea de litere Bucureşti, unde ţine cursuri de literatură română, Ioana Pârvulescu coordonează colecţia “Cartea de pe noptieră “ de la prestigioasa editură Humanitas; iar când nu semnează în revista “România literară” unde este redactor, I.P. scrie. Titluri ca “Lenevind într-un ochi”/ed. Eminescu/1990 , “Alfabetul doamnelor”/ed. Crater / 1999 , “Întoarcere in Bucureştiul interbelic” /ed. Humanitas /2003, şi 2007, “Prejudecăţi literare” /ed Univers 1999  s-au epuizat deja. De o bună primire s-au bucurat şi traducerile domniei sale, dintre care amintesc  : Maurice Nadeau “Să fie binecuvântaţi” / Ed. Est 2002 şi Laurent Seksik “Consultaţia”/ Humanitas /2006.

De această dată, Ioana Pârvulescu ne propune un eseu, despre eternul personaj caragialean, Mitică .  Se pare ca o bună parte dintre contemporanii noştri, au început să-şi pună insistent întrebarea dacă lumea lui Caragiale nu este cumva mai actuală acum decît atunci, când a fost denunţată de Maestrul Caragiale.  Mai este Mitică actual?

Autoarea plonjează mai întâi, ‘în metoda’ lui Caragiale :“Într-una din amintirile lui Slavici, apare o replică spusă de Caragiale, lui Eminescu : “Drept să-ţi spun, mie Kant al tău, mi se pare un moftangiu!” Uriaşă afirmaţie !!! De fapt, Caragiale nu urmărea decât să-l stârnească pe Eminescu şi să capete gratis o lecţie de filozofie. Tot aşa proceda şi cu vânzătoarele unguroaice din piaţă, ca să le savureze limbajul şi să-l reţină pentru vreo viitoare replică. Spune autoarea :”Caragiale a ştiut ca nimeni altul în literatura noastră’ să tragă profit din răul lumii lui şi din cusururile oamenilor, pentru că nu s-a ferit de aceştia, ci din contra, şi le-a asumat ca fiind un merit propriuÎn timp ce contemporanii lui caută patriotism, […]Caragiale caută şi adună mostre de patri-hoţi, prostovani, discursuri sforăitoare şi pline de greşeli.

Din această lume vie s-a inspirat Caragiale pentru a popula “Ţara Miticilor” cu personaje diverse gen Miţa Baston, Zoe, Pristanda, Trahanache, Spiridon, Tipătescu, Farfuridi, Goe şi atâţia alţii. Toate aceste personaje sunt numai diversele faţete ale lui Mitică. Mitică cel care descinde direct din Dumitru, sfânt care e pomenit “doar ca o filă din calendar”. “Tot ce există in lumea lui Mitică, e pe măsura numelui său, adică diminutivizat. Este o lume în care nu se petrec drame ci dramolete, unde nu există Binele dar totul se obţine cu binişorul, unde multe rele mici, te împiedică să vezi Răul Mare.

Cu toate imperfecţiunile sale, Mitică al lui Caragiale, era totuşi dacă nu ‘stimabil’ , macar jovial şi prietenos chiar dacă tapangiu, lăcrimos chiar dacă nu reusea decât să se autocompatimească; pe scurt, deşi plin de defecte avea totuşi un profil doldora de slăbiciuni, dar uman. Mai este lumea Miticilor lui Caragiale actuală ? La prima impresie, pare că da! este actuală. Bileţele pierdute, razboaiele din presă (Pac! la Razboiu’!), intrigi, sforării, trădări, cetăţateni turmentaţi, (Eu cu cine votez ?) aproape nimic nu lipseşte. Ba, chiar prisoseşte.

Ce nu este asemănător ? Încrîncenarea. Încrincenarea lipseşte din lumea descrisă de Caragiale. Acolo, după ce se stabilea cît de cît,  cine pe cine a dovedit, procedau cu toţii la “Pupat Piaţa Independenţei!” Astăzi, în zilele noastre, Piaţa Independenţei nu mai există. Acum există Piaţa Media, dominată de prădătorii tranziţiei, a căror viziune proprie despre cum se pot sustrage ‘gulerele albe’ din faţa justiţiei, a devenit politică de stat. Partidele parlamentare l-au trimis pe Mitică al lui Caragiale în surghiun, tot aşa după cum contemporanii lui Caragiale l-au determinat pe acesta să se autoexileze în Germania, el, care nu ştia o boabă nemţeste. Noul Mitică de pe plaiurile noastre mioritice, este agramat ca vanghelie, mitocan ca orban, puturos şi sforăitor cum este crin, prostanac dar plin de un imens gol ca geoană, slinos ca norica, învîrtit ca b.olteanu, viclean ca ponta, lătrău ca buşoi, demagog si mincinos aşa cum sunt toţi aceştia deja amintiţi, şi ca alţii ca ei, pe care fiecare dintre noi şi-i aminteşte cu dezgust şi cu scîrbă. Exemple : EBA, Ridzi, Solomon ot Craiova, Sereş, felix, Lakatoş ot udmr, şamd, etc, şi alţii ca ei.

Caragiale s-a autoexilat singur, de scîrbă. În zilele noastre, au emigrat de nevoie cîteva milioane de compatrioţi. Dacă ar fi contemporan cu noi, cred că nici Caragiale nu ar mai scrie comèdii. E prea mare tragedia pentru aşa ceva.

###

Îmi face o deosebită plăcere să vă reamintesc, două oaze de frumuseţe AICI şi AICI 

 

Read Full Post »

După ce mărturiseşte că şi-a irosit întreaga viaţă gîndind, în loc să petreacă acele clipe mai cu folos, eventual rîzînd (ca prostu ?), H. Stein s-a hotărît să înceteze să gîndească. Şi s-a hotărît să demonstreze avantajele negînditului într-o carte. Mai întîi, stabileşte principalele trei cauze pentru care inteligenţa este un blestem.

1. Prin gîndire îţi distrugi şansele unei cariere. Acest lucru este  atît de evident, că nici nu mai trebuie demonstrat. Priviţi măcar cine ajunge ministru.

2. Gîndirea însingurează. Corect. Cel care gîndeşte contrariază toată lumea, care se îndepărtează bombănind : ’reaţ’ai dreaq de ‘telectuali.

3. Gîndirea duce la plictiseală. Exact. Dacă rezolvi prea multe taine, despre ce ai mai putea să te miri ? Alte dezavantaje ale gînditului ? Serviţi-vă copios, spune H.S. De exemplu, cu cît eşti mai inteligent, cu atît apari mai rar la televizor. Fiecare dintre noi are exemple cu ghiotura.

4.  Devine tot mai greu să ai parteneri de sex. Savanţii şi femeile inteligente pot depune mărturie. Toantele şi bărbaţii macho, nu.

5.   Gîndirea urîţeşte. Produce creţuri ale frunţii. Din nou, foarte exact. Ce filosof seamănă cu Adonis ? HM ? Mai spune domnul HS cu umor negru : “Strămoşii noştri păroşi, după ce-au fost alungaţi din pomii paradisului, au început să-şi frămînte căpăţînile lor de maimuţă. Şi la ce a dus osteneala asta de zece mii de ani a istoriei ? La genocid, supe la pachet şi ţîrîit nesfîrşit de celulare”.

Aşa că cine va renunţa la obiceiul nociv al gînditului, va avea parte numai de avantaje : Putere. Bogăţie. Linişte interioară. Încredere în sine. Curaj. Sex. Sănătate. Respect de sine.

Cartea, este sistematizată în opt capitole, opt căi de acces la raiul negînditorilor de pretutindeni.

Prima cale : să trăiască armonia. La ce e bună contrazicerea ? Rareori oamenii ascultă de raţiune. Socrate nu e singurul care a fost silit sa bea cucută.

A doua cale : Biserica să rămînă la ţară. Iar noi, să rămînem în preajma liniştii sale patriarhale. Imediat ce lăsăm zgomotul asurzitor al tentaţiilor citadine să ne asurzească , riscăm să ne intre gîndirea în acţiune.

A treia cale : rîsul este permis. Rîdeţi. Dar nu crezînd în mod eronat că rîsul şi gîndirea au ceva în comun. Stergeţi diferenţele dintre băşcălie şi satiră. Rîdeţi cînd rîde gloata. Apreciaţi pozitiv circul politic.

A patra cale : Eu sînt cel mai grozav. Trebuie să ne ferim de critici, încredinţaţi fiind că toată lumea greşeşte, numai noi suntem infailibili. Şi renunţaţi la învăţătură, pentru numele lui Dumnezeu !

  A cincea cale : vorbăria e de aur ! Rezistaţi tentaţiei de a tăcea ! Pălăvrăgeala sufocă garantat gîndirea şi curăţă adîncurile cutiei craniene de orice urmă de judecată. Însuşiţi-vă slogane. Cel mai recomandabil este acesta : comunismul este bun, dar este prost aplicat. Repetat cu obstinaţie, va fi crezut pînă şi de foştii, actualii, sau viitorii deţinuti politici. Cei care scapă cu viaţă, evident.

A şasea cale : Allah este mare. Cum eu nu glumesc despre subiectele religioase, trec peste acest capitol.

A şaptea cale : cărţile sunt un rahat!  Ha, ha, haaaa, aici m-am strîmbat de rîs. “Evitaţi tipăriturile ! Aceasta trebuie să fie ultima din viaţa dumneavoastră”. Se pare că analfabetismul este în regres în ţările din lumea a treia, deci trebuie să existe o cale de a reechilibra situaţia aceasta periculoasă, nu ?

A opta cale : C-aşa beu oamenii buni. După ce trecem la flecăreala neîntreruptă, este vremea să trecem la consum exagerat de alcool. Drogurile sunt chiar recomandabile. Nu vă faceţi probleme. Chiar şi unii musulmani mai trag la măsea, ca să nu mai vorbim că o vedetă care nu se droghează, riscă să reintre în uitare urgent.

Cartea se încheie cu un epilog simpatic, în care ne este prezentat un panseu de al lui Hegel : “În măsura în care se poate invoca aici contemplarea sau gîndirea, există o diferenta intre a contempla sau a gindi la ceva, sau la nimic“.

Idealul de atins este cel din snoava aia veche: “- Ce faci bade, şezi şi cugeţi ? – No, numa’ şed !”  După care vom clama triumfători : ” Non cogito, ergo sum.” Grrrrrmf. Grrrrmmmmmf. Uaaaaaaah. Şi adaug eu cu voia dumneavoastră MUUUUUUU.

Cartea este o bijuterie scînteietoare scrisă sub forma unui pamflet dedicat raţiunii critice în opoziţie cu ignoranţa din ce în ce mai agresivă. Plină cu exemple de citate inteligent alese din autori celebri, face incursiuni cu pătrunzător spirit de discernamînt în istorie, în politică şi în motivaţiile de prea multe ori absurde ale faptelor petrecute în decursul timpului. La capătul lecturii acestei cărţi, fie te simţi îmbogăţit cu foarte multe cunoştinţe noi, din istorie, politică, teologie, filosofie sau literatură, fie ţi le reaminteşti. O carte necesară.

Read Full Post »

În capitolul “Revolta împotriva lui Dumnezeu” – din volumul În aşteptarea zorilor – un creştinism pentru mîine , Jean Delumeau îl citează pe Andre Gluksmann : “cînd se iveşte grozăvia, dacă Domnul e atotputernic, atunci sau nu e atotînţelept, sau nu e nesfîrşit de bun. Dacă Domnul e atotştiitor şi îndurător, atunci trebuie să credem că e neputincios”.

Amare vorbe. Şi cumplit de nedrepte. Iată cum se adevereşte vorba aceea potrivit căreia unde este  minte multă e şi prostie multă. Dacă priveşti acea butadă, poate ai fi tentat să te alături şi să exclami : – Oare nu e adevărat că e prea multă suferinţă în lume, iar Dumnezeu pare a se complace cu existenţa acestui rău extins la scară planetară ? Dar dacă îţi reiei statutul de creatură, îţi dai seama că nu îi este dat creaturii să îl judece pe Creator. Nici măcar să-L înţeleagă. Poate eventual să-L contemple şi are o şansă dacă parcurge treptele descrise de Rabbi Nathan ben Sa’adya.

…”atunci cînd omul se desparte de deşertăciunile acestei lumi şi aderă, prin gîndirea şi sufletul său, cu mare rîvnă, la [domeniile] celeste, sufletul său se va numi în concordanţă cu nivelul tot mai înalt atins, pe care îl va fi dobîndit şi cu care se va fi unit. Cum aşa ? Dacă sufletul persoanei particulare merită să recunoască şi să adere la intelectul Pasiv, el se numeşte Intelect Pasiv ca şi cum ar fi Intelect Pasiv; şi la fel, dacă se înalţă mai sus şi aderă la Intelectul Dobîndit, devine Intelectul Dobîndit; iar dacă a meritat să adere la Intelectul Activ, atunci [devine] el însuşi Intelect Activ; iar dacă vei merita şi vei adera la Intelectul Divin, ferice de tine, căci te-ai întors la originea şi rădăcinile tale, numite literal, Intelectul Divin. Iar acea persoană este numită Omul lui Dumnezeu, adică un om divin, creator de lumi.”

Cine are de înţeles ceva, să facă bine şi să înţeleagă. Iar cine nu, nu şi asta E! Pe de alta parte, Elie Wiesel şi Josy Eisenberg, afirmă, dimpotrivă că “dincolo de aparenţe, credibilitatea divină este pe măsura imensei înţelepciuni a Creatorului… Iar această sfîşiere permanentă, această contradicţie perpetuă reprezintă însăşi esenţa credinţei”. Iov, personajul biblic, îşi înţelege pînă la urmă greşeala : “ cu adevărat, am vorbit fără să înţeleg, despre lucruri prea minunate pentru mine…” (Iov, 43,3) dar oamenii nu mai citesc Biblia. Sau, nu mai cred în pilde. Dar se trezesc vorbind. p 125. “Auzi vuietul copacului cînd îl dobori, dar pădurea n-o auzi cum creşte’.  

Răul este întotdeauna zgomotos, spectacular, hipnotizator. Binele este discret. De aceea şi vorbim prea mult despre rău şi prea puţin despre bine. p130. …”la ora actuală, există un decalaj uriaş între convingerile exegeţilor şi ale istoricilor şi modul de a interpreta noul Testament cu care sunt obişnuiţi cei mai mulţi dintre credincioşi. Acest decalaj este nesănătos şi afectează viitorul creştinismului în lumea de azi”.

Cea mai veche Evanghelie este considerată a lui Marcu, iar cea mai nouă (şi mai elaborată) este cea a lui Ioan. Evanghelia după Toma descoperită în 1945 la Nag Hammadi în Egipt întăreşte impresia că (p 132) “primele generaţii de creştini erau interesate mai degrabă de evocarea spuselor lui Iisus decît de parcursul misiunii sale”. Bineînţeles că aşa era! Poate părea paradoxal, dar primele generaţii de creştini erau creştini aproape fără să ştie că sunt creştini. Ei erau evrei, adepţi ai iudaismului ca şi însuşi Cristos, care afirmase răspicat : ‘Eu am venit să plinesc legea, nu s-o stric’!

p135. …”Evangheliile nu sunt o mărturie directă despre viaţa lui Iisus, ci un document primar de o valoare incomparabilă despre comunitatea creştină de la începuturi; nu ajungem la Iisus decît prin intermediul imaginii pe care ucenicii şi-au făcut-o despre el” (H.I. Marrou). Da, numai că aşa cum există diferenţe notabile între Evanghelii, există şi diferenţe aparent insurmontabile între diferitele curente creştine.

p151. Papa Ioan Paul al II-lea : “Suferim, deoarece mersul nostru (către unitate) este adesea încetinit … Dialogul ecumenic nu trebuie să fie zdruncinat de vîntul descurajării sau lăsat în deriva indiferenţei şi a lipsei de speranţă”. Dacă este adevărat că ecumenismul nu ar avea sens decît în condiţiile în care fiecare biserică şi-ar menţine distinct preceptele, tot atît de adevărat este şi faptul că diferenţele sunt uneori ridicol de insignifiante. Se ştie că atît Vechiul cît şi Noul Testament au dat naştere la controverse repetate şi la interpretări diferite. Un lucru e clar : cele două miliarde de oameni care se revendică de la credinţa în Mîntuitor, sunt diferiti. Dacă Dumnezeu ar fi vrut să semănăm între noi pînă la coincidenţă, am fi semănat. Ar trebui să fim în stare să ne bucurăm de diversitatea noastră şi să ne aplicăm unii altora cel mai de seamă precept al creştinismului : Iubeşte-ţi aproapele!

Ce stă în calea unirii frăţeşti a diferitelor biserici creştine ? Orgoliul omenesc în care ideea de ierarhie este preponderentă în dauna convieţuirii pe picior de egalitate şi de respect reciproc. Pretenţia unor teologi care se contrazic şi convingerea de a fi depozitarul adevărului suprem, de către fiecare dintre ei. Dialogul ecumenic trebuie să rămînă deschis. Pînă la urmă, poate va deveni fertil.

Repostare; iniţial, acest post s-a numit „Fila 10”.

BLOGUL ZILEI : http://vis-si-realitate-2.blogspot.com/2011/08/o-cunoasteti-pe-rhema-marvanne.html

Read Full Post »

Multe mai are omul de învăţat pe lumea asta, ca sa nu iasa din ea, aşa, ca boul, după cum bine spunea “Sănduc” – Alexandru Dragomir, filosoful solitar, publicat numai postum, filosof care din cauza vremelniciilor nu şi-a putut încheia doctoratul îndrumat de Heidegger. Frunzăresc, frunzăresc ( din cartea lui Adrian Marino – Prezenţe româneşti şi realităţi europene). p183. Anglia. “You are a lucky man” îi spusese autorului, cel care i-a înapoiat geanta care conţinea agende, note, bilete, bani, etc, geanta pe care domnul Adrian Marino o rătăcise.

Chiar că este norocos. Iar mă încolţeşte invidia. Invidia turistului nesătul, pe norocosul care are parte de astfel de voiaje. Trag cu ochiul la sfîrşitul cărţii şi mă liniştesc puţin. Măcar în Franţa am fost şi eu. Frunzăresc,frunzăresc… He, he, am avut dreptate să nu fiu în consonanţă cu AM. Nu iubeşte copiii! Hmmm. “Nu iubesc această formă de umanitate gregară, dezorganizată şi sălbatică, pe domnul Goe în deplasare”. Hmmm. Păi bine domnule AM, că tot fuse vorba despre Brîncuşi, nu ştii “zisa” dumnealui ? Aia cu copiii? Adică nu ştii că “în clipa în care nu mai ştim să ne jucăm, începem să murim”? Mda.

Poate că în viitor, cîndva, cumva, voi vizita şi Londra. Deocamdată eu şi Silvia vrem iar la Paris. Dar mai pe îndelete, nu aşa, pe goană, cu autocarul în circuit, cum am fost ultima dată. Sau, mă rog, ca prima dată. Nu ştiţi bancul acela celebru ? “- Iar vreau să merg la Paris! – Ai mai fost ? – Nu, dar am mai vrut!” Cartea, care se încheie cu un post-scriptum neconcludent, are drept ultim capitol o călătorie în Franţa, călătorie efectuată cu un an mai devreme. Norocos călător domnul AM. Nimic de zis. Fericit om. Tentat să “rămînă” acolo, refuză. Şi oferă o explicaţie : “Este un succes, o carieră ?” Pe linia asta, aparent, are dreptate. Noica, Pleşu, Liiceanu, Patapievici şi atîţia alţii, au ales calea afirmării depline, aici., pe plan şi plai mioritic. Nu însă şi Eliade, Culianu, Ionesco, Cioran, Moshe Idel şi lista ar putea continua. Unde sau care este adevărul ? Nu ştiu. Pur şi simplu, nu ştiu. Ştiu însă şi sînt dureros de conştient de faptul că avem noi românii un talent probabil fără egal în lume : ostracizăm valorile în devenire pîna aceştia/acestea îşi iau lumea în cap, dar o dată ce aceştia/acestea ajung în plan profesional la reuşite notabile, îi revendicam ritos : CUTARE ŞI CUTARE SUNT ROMÂNI ! Drăgălaş popor.

 Revin la carte. AM a vizitat şi Strassbourg. L-am văzut şi noi. El, cu nişte ochi, Eu, cu alţi ochi, Silvia şi Robert, altfel. Spre deosebire de domnul AM, noi am avut norocul de a vedea catedrala fără corsetul în care o învesmîntaseră restauratorii. Catedrala e copleşitoare. Aproape nefirească. Imposibil de construit fără ajutor divin! Dar senzaţia este totuşi diferită faţă ce cea de la Vatican. Desigur, domnul AM pe de o parte, şi eu, pe e altă parte, avem păreri diferite despre Luvru, despre Centrul Pompidou, despre Tour Eiffel . Dar cum să vezi Parisul şi să nu vezi Sacre Coeur ? Nu cred că Parisul poate fi contemplat la fel de bine aşa cum se poate face de pe acea colină celebra, Montmartre.

 Dar am şi eu regretele mele. N-am reuşit să vad atelierul maestrului “Măiastrei”, după cum nu am reuşit să ajung în Rue Pinchon 8 , unde au locuit mirabilii Ierunci, Virgil şi doamna Monica Lovinescu. Dar am vazut Domul Invalizilor, Panteonul cu Pendulul lui Foucault, am văzut Moulin Rouge. Pe dinafară. Aici, căscînd gura la lumea pestriţă, la explozia de lumini, la vitrinele strălucitoare şi îmbietoare, am fost acostat de o “doamnă” şi poftit la “distracţie”. – Dar sînt cu soţia mea! m-am apărat! – Nu-i nimic! poate să vină şi ea, dacă vrea! Chiar aşa ! Simpatice pariziencele acelea …

Nu ştiu cum era atunci, în 1976, reţeaua de metrou pariziană, dar în 2008 este aproape de neînchipuit de utilă. O vorba spune că nu există nici măcar un singur punct al Parisului care să se afle la o distanţă mai mare de 500 m. de o “gură” de metrou. Nu ştiu dacă este aşa, dar ştiu că dacă înţelegi bine harta metroului, nici nu te poţi rătăci în Paris şi nici nu-ţi poate ramîne loc dorit, nevizitat. La Paris am reuşit să ucid o legendă : cum că vizavi de cimitirul Pere Lachaise, ar exista un restaurant pe frontispiciul căruia ar sta scris : “Mai bine aici, decit vizavi”! NU EXISTĂ! Un astfel de restaurant. Dar mi-ar plăcea sa fac eu, unul.

###

BLOGUL ZILEI : http://mariapopart.wordpress.com/expozitie-cu-vanzare-2/

Read Full Post »

“- Ameninţările ?

– Sigur. Televizorul, de exemplu.

– Televizorul ?

– Sigur. Unde credeţi că se află în acest moment milioane de americani, de italieni, de francezi, de japonezi şi aşa mai departe ? Se uită la televizor, tembelizaţi. Nu gîndesc. Nu se mişcă. Se uită şi atîta. Televizorul gîndeşte pentru ei, se mişcă pentru ei, trăieşte pentru ei. Trăieşte ? Îi otrăveşte cu idioţenia lui şi ei nu-şi dau seama. Îi face apatici, dar ei nu-şi dau seama. De ce se uită, se uită şi iar se uită ? Toate pericolele lumii sînt închise în cutia asta blestemată care stă în mijlocul casei ca un altar şi toţi îngenunchează muţi în faţa acelui altar. Orice Hitler ar putea să transforme prin televiziune o naţiune paşnică într-o haită de fiare : mitingurile sale, ochii săi, ar putea intra în orice sufragerie, în fiecare dormitor, şi n-ar mai fi nevoie să mergi undeva ca să-l asculţi sau să-l vezi. Totuşi, ei nu stiu asta, nu bănuiesc nimic, nici măcar nu se gîndesc de ce se uită; se uită şi gata. (…)

– Foarte bine, domnule Bradbury, dar datoria jurnalistului nu este să exalte fărîma de frumos care există, ci aceea de a căuta răul, urîtul şi să-l denunţe. Datoria omului nu este aceea de a se mulţumi, este aceea de a se răzvrăti. Numai prin revoltă se poate afla adevărul.

– Dar într-un anumit moment trebuie să găseşti acel adevăr. Vine o vreme cînd societatea spune jurnalistului, OK, băiete, totul e în regulă, e perfect. Dar, devreme ce eşti aşa de grozav şi dai în stînga şi-n dreapta aşa de bine, devreme ce ai stricat totul, toate speranţele noastre, iluziile noastre, explică-ne cum să ni le refacem. Atunci, draga mea, ori spui cum să se refacă ori închizi prăvălia. Au atacat mult societatea, cu un entuziasm de balic. Dar nu poţi fi balic o veşnicie. Balicii au întotdeauna febră şi nu poţi să ai febră o veşnicie. Febra este o boală, iar boala nu este veşnică. Atunci cînd termometrul urcă la patruzeci şi unu de grade, sau mori sau te vindeci”.

Au trecut aproape cinci decenii de cînd Ray Bradbury a spus acest adevăr dureros, într-un interviu acordat excelentei jurnaliste care a fost Oriana Fallaci. (Dacă soarele moare / editura Dacia / 1981 / pag. 23 şi 25)

Vi se pare actual?

#

“Televiziunea, prin urmare, ŞTIE că poate determina gusturile publicului fără nevoia de a li se adecva în mod servil. În regim de liberă concurenţă, ea se adaptează, bineînţeles, unei legi a cereri şi a ofertei, dar nu faţă de public, ci faţă de comanditari : educă publicul potrivit intenţiilor comanditarilor”, spune Umberto Eco (Apocaliptici şi integraţi – comunicaţii de masă şi teorii ale culturii de masă / Polirom / 2008 / pag.341) .

Vi se pare cunoscută această metodă ?

# acest articol este o repostare#

Blogurile zilei :   http://theophylepoliteia.wordpress.com/

http://politeiaeuropa.wordpress.com/    http://bibliophyle.wordpress.com/ 

Reproduc un comentariu de pe politeia

Globalizarea a fost pentru toti un soi de cutie a Pandorei.Explozia barierelor culturale si comerciale a dus la o un amestec teribil. Tipul de democratie clasic oocidental e in pericol deoarece pina acum democratia a presupus un control al statului de catre cetateni.Acum statul nu mai e controlat de cetateni ci de corporatii sau de alte tari mai puternice economic.Lipsa reglementarii puterii globale a corporatiilor sau statelor puternice economice a dus la distrugerea economica si politica a statelor mici.Va intrebati de ce politicienii romani sunt corupti – e simplu atit timp cit el poate primi spaga de la cineva din Romania sau din exterior ca sa faca ceva contra cetatenilor si e vorba de sume imense nu va apara interesele noastre.Sunt corporatii mondiale/locale care la ora actuala nu platesc impozite nimanui.Ar trebui interzise paradisurile fiscale si reglementate bancile internationale si atunci poate am avea o sansa pentru democratie si corectitudine.Poate am scris prea mult dar eu sunt sceptic ca tari cu populatie sub 50 milioane au vreo sansa sa mai ajunga democratice in sens occidental- sunt prea mici economic in raport cu corporatiile mondiale.”

bigone

Read Full Post »

Older Posts »