Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘teologie’ Category

Deci, aşa va arăta în final

Sursa: creştin ortodox

Read Full Post »

clubul psiBinele tuturor ca fiind un concept drag nouă, este, regret să spun, vag. Ca să nu spun, fals.

De ce? Spun şi eu aşa, ca un nepriceput ce sînt, că lumea asta NU  a fost concepută de Bunul Dumnezeu, ca fiind lumea în care pacea să fie prima lege a oamenilor făuriţi după chipul şi asemănarea, SA! Exemple în VT? Cu duiumul. Exemple în NT? Aşişderi. Nu insist… Cine ştie bine, cine nu ştie, idem.

Lanţul trofic imaginat de Bunul Dumnezeu, ca lege generală a LUMII, şi mai mult decît atît,   dacă omul nu ar fi avut liberul arbitru de a afirma: homo homini lupus, am fi vorbit despre altceva, sau altcum…

Şi uite cum ajungem noi, biete fiinţe efemere, la conceptul de altruism.

Se poate imagina binele tuturor în absenţa altruismului? Categoric, NU!

Nu, în absenţa ideii de creştinism. Iisus a propovăduit ideea benefică de “binele tuturor”. Şi a eşuat sfîrşit pe cruce. Răstignit alături de tîlhari. Îndoindu-Se: De m-ai părăsit?

Cu părere de rău, sînt nevoit să afirm un lucru elementar: niciunul dintre noi, nu este pregătit să accepte că egoismul propriu (tautologie ? neeeee) nu poate să fie sacrificat benevol ( fără oarece beneficii personale) pe altarul “binelui comun”.

Păi? Vă rog să mă contraziceţi.

Pe aceeaşi temă, au mai scris membrii clubului psi:

dor . Mariana . Scorpio . Dana Lalici . roxana . alma nahe . Adriana

Abisurile . Dictatura Justiţiei . Tuşa Vero . Dan(gară pentru doi)

lili3d . dagatha .

Read Full Post »

Materiale  preluate de la Teofil

1.

Papa Francisc I sau doar Papa Francisc? La anunțul protodiaconului conform căruia în funcția de Suveran Pontif a fost ales cardinalul Jorge Mario Bergoglio, presa lumii s-a grăbit să salute desemnarea lui Francisc I pe tronul Sfântului Petru. Corectura a venit însă prompt din partea Vaticanului. Francisc se va numi simplu Francisc – asta cel puțin până când un alt Papă va alege să se numească Francisc al II-lea. Rezolvarea acestei dileme a venit direct de la purtătorul de cuvânt al Vaticanului, Federico Lombardi, care a cerut simplu abandonarea cifrei romane din spatele numelui. Simplificarea numelui Suveranului îi dă o încărcătură simbolică și mai mare. Francisc este un nume care simbolizează umilința – și vine tocmai la momentul potrivit în care Bisericii Catolice i se reproșează o anumită aroganță la nivel internațional. Este un nume mai degrabă clasic, unul conservator. Dar este și un semnal de deschidere față de credincioși și un semnal de bunătate. Francisc nu va fi un profesor precum predecesorul său. Mai mult, Sfântul Francisc simbolizează și o deschidere față de Islam. În istorie, sfântul este primul personaj occidental care s-a întâlnit cu sultanul otoman. Într-o epocă în care Occidentul era în război cu Islamul, Francisc a găsit oportun dialogul, nu uciderea. În epoca modernă, Francisc se potrivește și cu preocupările de salvare a mediului pentru că personajul istoric a fost primul care s-a interesat de natură. Papa Ioan Paul al II-lea l-a desemnat pe sfântul Francisc patron al ecologiei. Sfântul Francisc simțea în secolul al XIII-lea chemarea de la Dumnezeu pentru a reconstrui Biserica. Dar nu oricum, ci cu ajutorul oamenilor săraci. Deci simplu: Papa Francisc. Ușor nu-i va fi să îndeplinească așteptările date de propriul nume ales.

Spiegel. Papa surpriză. Nimeni nu îl avea pe Jorge Mario Bergoglio în cărți. Dar de ieri este Papă – primul suveran sudamerican și primul iezuit. Și primul din afara Europei de la anul 700 încoace. Face parte din elita intelectuală a catolicilor, dar în trecutul său există și o pată neagră. Papa Francisc este un om aproape de credincioșii săi. Este un om modest care nu călătorea cu limuzină și șofer, ci cu transportul în comun. Unul care nu locuia în reședința episcopală, ci într-un apartament modest. Unul care făcea cumpărături singur în supermarket și care gătea în propria bucătărie. Unul care la reuniunile cardinalilor stătea mai degrabă în al doilea rând. Și care în 2005 s-a retras din cursă în favoarea lui Joseph Ratzinger (Benedict al XVI-lea). Zvonurile spun că la al treilea vot, Bergoglio ar fi adunat 40 de voci în favoarea sa. Cu așa un rezultat ar fi putut bloca orice alegere, dar a preferat să nu o facă. De-a lungul timpului s-a ținut departe de politică, de presă. Dar când a vorbit public a acuzat cu tărie corupția și sărăcia din lume. În trecutul său există însă un episod controversat. Cu doar trei zile înainte de conclav, un avocat argentinian a depus plângere împotriva arhiepiscopului de Buenos Aires care în anul 1976 ar fi ajutat dictatura militară argentiniană să aresteze doi membri ai Ordinului Iezuiților. Acuzația este complicitate. Iezuiții care au supraviețuit torturii din închisorile dictaturii l-au acuzat pe Bergoglio că nu i-ar fi protejat deloc și că nu s-ar fi poziționat clar împotriva regimului. Cardinalul a respins constant aceste acuzații.

Mai departe citiţi AICI.

2.

Iezuiţii – Societatea lui Iisus

 Papa Francisc, ales ieri sa conduca Biserica Catolica intr-o perioada tulbure din istoria ei in general, si plina de incertitudini de multe feluri ale crestinismului apusean, este si primul papa iezuit din istoria crestinismului catolic. Am hotarat sa ofer cititorului cateva date despre acest ordin calugaresc catholic, care a avut multa influenta istorica si pe meleagurile noastre. Un Papa iezuit este fara indoiala un eveniment istoric si nu numai pentru ca ar fi o noutate, ci si pentru ca in perioada ultimilor doi papi acest ordin a intrat intr-un con de umbra, avand in vedere ca  Ioan Paul al II-lea si Benedict al XVI-lea au preferat o sustinere fatisa a adversarilor lor doctrinari, Opus Dei.

 

 

Despre iezuiţi, citeşte mai departe AICI

Read Full Post »

Astăzi a avut loc alegerea Suveranului Pontif cu numărul 226 (după unii care numără şi antipapii sau iau în considerare alte anomalii de enumerare, 266). Acesta, un argentinian, Jorge Mario Bergoglio este primul franciscan iezuit* ales ca papă.

Am avut şansa extraordinară de a vizita complexul bisericesc unde odihneşte Sfîntul Francisc de Asissi, şi am postat o scurtă biografie a sa, AICI. Merită să (re)citiţi acest articol, dacă vreţi 🙂

Revenind la papa domnului Turcescu; acesta părea sincer dezinteresat de febrilitatea cu care întreg globul aştepta numele Suveranului Pontif, după ce apăruse fumul alb ieşit pe coşul de pe acoperişul Bisericii Sfântul Petru din Roma, la graniţa cu Vatican, din soba specială în care se ard buletinele de vot ale Conclavului celor 115 Cardinali reuniţi în Capela Sixtină (pe care am văzut-o dar, nu cred că poate fi descrisă cumsecade într-o postare) pentru acest eveniment.

Cu o uşoară acreală, Turcescu a spus că este mai interesat de papa noastră din România, contaminată sau nu, afirmînd că el este ortodox. Mda. Ortodox sau nu, e limpede că Turcescu habar nu are ce însemnătate are pentru întreaga lume, inclusiv pentru România cu papa sa cu tot, alegerea Sfîntului Părinte.

Poate că ar trebui să îi mai aducem un pios omagiu lui Karol Vojtyla, cunoscut sub numele de Papa Ioan Paul al II-lea, adică celui care împreună cu Ronald Reagan, a determinat căderea zidului Berlinului şi succesiv, prăbuşirea Imperiului Roşu, imperiu pe care Putin şi cozile sale de topor inclusiv din România, încearcă să-l reinstituie. Despre Acest Papă eminent, am scris AICI.

Lăsîndu-l pe Turcescu la papa sa (culeasă inclusiv din mîna lui felix) eu am toată nădejdea că noul Suveran Pontif va continua măreaţa operă începută de cel care l-a şi numit Cardinal. Urmaşul lui Ratzingher, cel căruia i-a fost principalul contracandidat la alegerile trecute, şi-a început misiunea cu un gest grăitor: a cerut binecuvîntarea mulţimii adunate în marea Piaţă din faţa Catedralei Sfîntului Petru!

Habemus Papam! Indiferent de confesiunea căreia îi aprţinem (sau nu), avem nevoie de ecumenism şi de o nouă dimensionare a dialogului dintre oamenii care aparţin de fapt, umanităţii pe ansamblu.

* Societatea lui Iisus, Ordin Religos întemeiat în 1534 de Ignaţiu de Loyola, aflat în serviciul direct al Papei, conform Wikipedia.

Read Full Post »


Divinul feminin
 in antichitatea veche este nu numai prezent, este aproape majoritar in aproape toate culturile vechiului orient. Zeitatea mama, datatoare de viata, fertilitate, frumusete si intelepciune, este motivul preponderent in mitologiile Sumeriene, Amorite, Asiriene, Egiptene, Hitite, Feniciene si Cananite. Cunoastem si recunoastem astazi mai mult ca oricand ca revelatia Mosaica este desfasurata intr-un décor mitic Babilonian si Egiptean. Nici nu se putea altfel, caracterul “Moise” a fost Egiptean si caracterele “Abrahamice” au fost de origine Babiloniana (probabil Amorita). Chiar daca suntem oameni religiosi 100% si acceptam revelatia Divina, nu putem sa ne sustragem povestirii.Partea feminina a Divinitatii in Bible este destul de minora, dar exista daca stim sa o cautam.

În povestea Facerii (Geneza) aflam in Geneza 1:27 “Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut”. Asta inseamna un singur lucru – credeau cei din vechime -, inseamna ca Divinitatea are si parte femeiasca. Metafora partilor feminine-masculine era extrem de greu explicabila celor din vechime, asta nu inseamna ca ei nu au crezut in ea. Exista si exista mult, suprimata si cateodata hulita, dar cum se zice, iubita si acceptata de popor. Subiectul din punct de vedere teologic este scos la iveala in doua epoci diferite: prima la inceputuri, din secolele 12 si pana in secolul 7 i.Hr, si a doua oara intre secolele 9-13 d. Hr. Prima imagine a fost suprimata (violent) in timpul “Revolutiei Deuteronomice” ale regelui Iosia (Josiah sau Yoshiyahu c. 649-609 i.Hr.). Cea de a doua “aparitie” dainuieste pana in zilele noaste in Kabalah Ebraica si Cabala Crestina. Prima “Doamna” Consoarta a lui YHVE (YHWE, Iehova), se numea Aşera (Asherah) probabil derivatie etimologica de la vecinii Babilonieni si Cananiti de laAsratu, Asirtu, Ashtoret sau grecizat Astarte si pana in zilele noastre numele ebraic Ester(a).

Bineinteles in veacurile precedente nimeni nu indraznea sa discute despre blasfemii de felul acesta. DeoareceKabala este o disciplina profund esoterica si descifrata de foarte putini (nu cred ca Madona se afla printre cei putini), consoarta divina nu a avut probleme nici cu credinta, nici cu credinciosii si nici cu clerul. Dupa cel de al doilea razboi mondial, un fel de compatriot de al nostru nascut la Cluj, pe numele lui Ervin György Patai, devenit mai tarziu Raphael Patai, respectat si proeminent etnolog si antropolog, publica intr-un jurnal obscur pe numele lui “Mult és jövő (cred ca este vorba de Trecut si Viitor) o teza pe care o va relua in doua carti care au devenit antologice. Prima, publicata in 1947 – “Man and Temple in Ancient Jewish Myth and Ritual” (Omul si Templul in Ritualul si Mitul Iudaic Antic) si a doua, publicata in 1967 si republicata intr-o a treia editie in 1990, pe numele “The Hebrew Goddess” (“Zeita Evreilor”). Patai nu avea nici o treaba cu teologia si nici cu istoria; omul a fost antropolog, asa cum Darwin nu o avea nici cu istoria si nici cu teologia, fiind zoolog si biolog. Totusi implicatiile teoriilor si ale lui Darwin si ale lui Patai au fost destul de teologice sa zicem.

Sursa şi continuare articol, la Teofil.

 

Read Full Post »

Autor: Irina-Maria Manea |

Ca şi un monarh secular, papa este ales pe viaţă – dar asta nu înseamnă că acesta nu se poate retrage cât este în viaţă. Totuşi, este un eveniment rar pentru că afectează percepţia publică despre stabilitatea ierarhiei bisericeşti şi constituie un precedent pentru exercitarea de presiuni ale facţiunilor bisericeşti în vederea forţării unei demisii.

Există proceduri care reglementează înlocuirea unui episcop incapacitat. Dacă i se întâmplă ceva, dioceza în care activează este preluată de către un episcop auxiliar. Nu avem ceva similar şi în cazul papei, deşi şi el este episcop de Roma. Singura reglementare în ceea ce priveşte demisia unui papă este desemnarea unui cardinal care să supravegheze activităţile cotidiene ale Vaticanului.

Important de reţinut despre papă este că are mult mai multă importanţă ce simbolizează decât ce face. Desigur că papa se implică în chestiunile administrative şi clericale, dar nu neapărat acţiunile sale practice sunt cele care îl îndreptăţesc să fie capul Bisericii Catolice. El este în primul rând un simbol al unităţii creştine. Dar, câtă vreme se află în funcţie, se ocupă şi de munca de birou.

Dacă ne documentăm despre demisiile papale, vom constata că cel mai invocat caz este acela al lui Celestin al V-lea în 1294. cel mai faimos, dar nu primul papă care se retrage. El este însă cel care elaborează procedura oficială prin care un papă îşi dă demisia. Dreptul la demisie este introdus sub formă de decret în legislaţia canoanelor de către papa Bonifaciu al VIII-lea : « Predecesoul nostru, papa Celestin al V-lea, câtă vreme a condus Biserica, a constituit şi a decretat că un papă se poate retrage de bunavoie. Ca statului lui să nu fie uitat şi ca persoana sa să nu fie subiect de discuţii, am decis împreună cu consiliul fraţilor noştri ca acesta să fie amintit alături de toţi ceilalţi care au exercitat funcţia ».

Dacă un papă doreşte să se retragă astăzi, se urmăresc nişte etape oficiale. Potrivit canonului 332 din 1983, dacă se întâmplă ca suveranul pontif să demisioneze, acesta trebuie să facă o alegere liberă pentru validitatea demisiei, trebuie să declare public că doreşte să se retragă ca urmare a unei deliberări personale şi nu ca rezultat al unor presiuni sau fraude externe. Nu este necesar ca demisia să fie contrasemnată. Ideal este ca aceasta să fie înmânată Colegiului Cardinalilor, din moment ce el l-a ales, care să decidă dacă este un act nesilit. Cu toate acestea, de îndată ce papa ia hotărârea, aceasta este irevocabilă.

Este destul de dificil să aflăm exact care papi şi-au dat demisia, dat fiind faptul că documentele Bisericii se găsesc într-o stare avansată de dezordine de multe secole încoace. Unii vorbesc de 10 demisii, alţii de 4, depinde şi de interpretarea actului de retragere.

Pontian (230-235) este probabil primul care şi-a dat demisia. A avut nenorocul de a fi prins în mijlocul unor persecuţii dure iniţiate de Maximin Tracul şi a fost trimis în minele din Sardinia, un loc din care puţini se întorceau. Pontian era conştient că avea să moară acolo şi nu dorea ca în Biserică se producă un vid de putere, prin urmare abdică pe 28 septembrie 235.

Marcellinus (296-304) nu s-a retras chiar de bunăvoie, dar acţiunile sale l-au silit. In timpul persecuţiilor lui Diocleţian din 303, Marcellinus a predat cărţi bisericeşti autorităţilor romane şi a ars tămâie în faţa zeităţilor păgâne, ceea ce l-a descalificat din statutul de suveran pontif. Numele său nu a apărut multă vreme pe listele de papi, dar astăzi este prezent, pontificatul său încheindu-se odată cu moartea sa.

Silverius (536-537), fiul papei Hormisdas, a fost depus şi exilat de către împărăteasa Theodora, readus la cererea împăratului Iustinian ca să fie supus unui proces, apoi condamnat şi forţat de papa Vigilius, succesorul său, să abdice iarăşi. A murit de foame pe o insulă din Golful Gaeta.

Ioan al XVIII (1003-1009) nu a avut atât de multe realizări încât să fie menţionat în documente, dar se crede că a deminionat pentru a se retrage la o mănăstire.

Benedict al IX-lea deţine în mod cert cel mai haotic pontificat din istorie. A domnit pe tronul pontifical de 3 ori: a fost ales, respins, readus, depus, respins din nou şi în cele din urmă excomunicat. Cel mult două dintre demisii sunt valide.

Celestin al V-lea (1294) a încercat să conducă Biserica aflată sub infulenţa lui Carol al II-lea de Sicilia, ceva care i s-a părut imposibil. Decât să reprezinte doar o marionetă a puterii seculare, pur şi simplu a abdicat după numai 5 luni. Demisia l-a ajutat să oficializeze actul în canoanele bisericeşti.

Grigore al XII-lea (1406-1417) a fost un alt papă care şi-a dat demisia invocând binele Bisericii. A fost suveran pontif în timpul marii schisme a Occidentului, într-un moment în care mai avea doi rival la tron, ambii cu susţinere din partea unor importante facţiuni bisericeşti şi seculare. Decide să respecte hotărârea Conciliului de la Konstanz cu o singură condiţie : să i se permită să convoace el adunarea cardinalilor. Dorinţa i se împlineşte şi consfinţeşte validitatea pretentiei sale la tronul papal, dar el se retrage pentru ca adunarea să-l aleaga pe Martin al V-lea ca succesor. Este ultimul papă care îşi dă demisia până la Benedict al XVI-lea.

SURSA historia.ro

Read Full Post »

Aud vorbindu-se zilele acestea despre „apocalipsă” şi despre „sfîrşitul lumii”. Despre calendarul Mayaş puteţi citi AICI  AICI şi AICI şi să vă lamuriţi.

Rămîne să aflăm ce este de fapt, „apocalipsa”. Voi cita dintr-o carte a lui Cristian Bădiliţă, Glafire*:

„noi folosim astăzi cuvîntul „apocaliptic” marcaţi inconştient de episoadele eshatologice, de cutremurătoarele descrieri din textul ioanic.În vulgata curentă, termenul „apocalipsă” trimite automat la „sfîrşitul lumii”. Şi totuşi etimologia refuză categoric o astfel de interpretare: apokalypsis vine de la apo (dez) şi kalyptein (a acoperi) şi se traduce prin „descoperire”, „dezvăluire”. Nimic altceva. Daniel (Cartea lui Daniel – VT n.m, tibi) are o serie de viziuni, printre care şi una referitoare la sfîrşitul lumii. Ioan, în apocalipsa care-i poartă numele, aşişderea: sfîrşitul lumii este prevestit de semne cumplite: cutremure, inundaţii, venirea Antihristului, etc. Toate acestea însă reprezintă elemente ale viziunii, atît.

Treptat, din cauza imaginilor-şoc folosite la descrierea sfîrşitului (eshaton), dar mai cu seamă a faptului că viitorul interesează îndeobşte mai mult decît trecutul, iar soarta oamenilor mai mult decît aceea a planetelor sau a îngerilor, termenul „apocalipsă” a căpătat un sens marcat eshatologic.

În ceea ce mă priveşte, adaugă C. Bădiliţă, susţin punctul de vedere al lui Christopher Rowland şi anume: factorul comun al tuturor scrierilor apocaliptice este „credinţa că voia lui Dumnezeu poate fi cunoscută prin intermediul revelaţiei care scoate dirct la lumină tainele dumnezeieşti. Prin urmare, a vorbi despre apocaliptică înseamnă a ne concentra asupra comunicării directe a tainelor cereşti în toată diversitatea lor”. „Comunicarea directă a tainelor cereşti”, iată esenţa genului apocaliptic! Faptul că printre tainele respective se numără şi sfîrşitul lumii rămîne un aspect secundar. Nu sfîrşitul lumii caracterizează genul, ci viziunea, inclusiv aceea asupra sfîrşitului lumii.”

Sper că explicaţia oferită de domnul Bădiliţă v-a convins să nu vă mai impacientaţi. 🙂 Apropo, cum v-aţi petrecut ziua de 21 decembrie?

*”glafirele” sunt lucrări făcute cu migală şi răbdare, „incrustări” rafinate în metal sau piatră. Atunci cînd materia primă a artizanului este Sfînta Scriptură, „glafirele” devin incrustaţii în însăşi trupul Cuvîntului divin, mărturisiri de credinţă „tăiate” în fila de hîrtie cu instrumentele oferite de fiecare epocă în parte.

Read Full Post »

Older Posts »