Catedrala Mîntuirii Neamului

Deci, aşa va arăta în final

Sursa: creştin ortodox

Read Full Post »

Binele tuturor – Psi-luneală

Binele tuturor ca fiind un concept drag nouă, este, regret să spun, vag. Ca să nu spun, fals.

De ce? Spun şi eu aşa, ca un nepriceput ce sînt, că lumea asta NU  a fost concepută de Bunul Dumnezeu, ca fiind lumea în care pacea să fie prima lege a oamenilor făuriţi după chipul şi asemănarea, SA! Exemple în VT? Cu duiumul. Exemple în NT? Aşişderi. Nu insist… Cine ştie bine, cine nu ştie, idem.

Lanţul trofic imaginat de Bunul Dumnezeu, ca lege generală a LUMII, şi mai mult decît atît,   dacă omul nu ar fi avut liberul arbitru de a afirma: homo homini lupus, am fi vorbit despre altceva, sau altcum…

Şi uite cum ajungem noi, biete fiinţe efemere, la conceptul de altruism.

Se poate imagina binele tuturor în absenţa altruismului? Categoric, NU!

Nu, în absenţa ideii de creştinism. Iisus a propovăduit ideea benefică de “binele tuturor”. Şi a eşuat sfîrşit pe cruce. Răstignit alături de tîlhari. Îndoindu-Se: De m-ai părăsit?

Cu părere de rău, sînt nevoit să afirm un lucru elementar: niciunul dintre noi, nu este pregătit să accepte că egoismul propriu (tautologie ? neeeee) nu poate să fie sacrificat benevol ( fără oarece beneficii personale) pe altarul “binelui comun”.

Păi? Vă rog să mă contraziceţi.

Pe aceeaşi temă, au mai scris membrii clubului psi:

dor . Mariana . Scorpio . Dana Lalici . roxana . alma nahe . Adriana

Abisurile . Dictatura Justiţiei . Tuşa Vero . Dan(gară pentru doi)

lili3d . dagatha .

Read Full Post »

Habemus papam! Franciscus PP. I

Materiale  preluate de la Teofil

1.

Papa Francisc I sau doar Papa Francisc? La anunțul protodiaconului conform căruia în funcția de Suveran Pontif a fost ales cardinalul Jorge Mario Bergoglio, presa lumii s-a grăbit să salute desemnarea lui Francisc I pe tronul Sfântului Petru. Corectura a venit însă prompt din partea Vaticanului. Francisc se va numi simplu Francisc – asta cel puțin până când un alt Papă va alege să se numească Francisc al II-lea. Rezolvarea acestei dileme a venit direct de la purtătorul de cuvânt al Vaticanului, Federico Lombardi, care a cerut simplu abandonarea cifrei romane din spatele numelui. Simplificarea numelui Suveranului îi dă o încărcătură simbolică și mai mare. Francisc este un nume care simbolizează umilința – și vine tocmai la momentul potrivit în care Bisericii Catolice i se reproșează o anumită aroganță la nivel internațional. Este un nume mai degrabă clasic, unul conservator. Dar este și un semnal de deschidere față de credincioși și un semnal de bunătate. Francisc nu va fi un profesor precum predecesorul său. Mai mult, Sfântul Francisc simbolizează și o deschidere față de Islam. În istorie, sfântul este primul personaj occidental care s-a întâlnit cu sultanul otoman. Într-o epocă în care Occidentul era în război cu Islamul, Francisc a găsit oportun dialogul, nu uciderea. În epoca modernă, Francisc se potrivește și cu preocupările de salvare a mediului pentru că personajul istoric a fost primul care s-a interesat de natură. Papa Ioan Paul al II-lea l-a desemnat pe sfântul Francisc patron al ecologiei. Sfântul Francisc simțea în secolul al XIII-lea chemarea de la Dumnezeu pentru a reconstrui Biserica. Dar nu oricum, ci cu ajutorul oamenilor săraci. Deci simplu: Papa Francisc. Ușor nu-i va fi să îndeplinească așteptările date de propriul nume ales.

Spiegel. Papa surpriză. Nimeni nu îl avea pe Jorge Mario Bergoglio în cărți. Dar de ieri este Papă – primul suveran sudamerican și primul iezuit. Și primul din afara Europei de la anul 700 încoace. Face parte din elita intelectuală a catolicilor, dar în trecutul său există și o pată neagră. Papa Francisc este un om aproape de credincioșii săi. Este un om modest care nu călătorea cu limuzină și șofer, ci cu transportul în comun. Unul care nu locuia în reședința episcopală, ci într-un apartament modest. Unul care făcea cumpărături singur în supermarket și care gătea în propria bucătărie. Unul care la reuniunile cardinalilor stătea mai degrabă în al doilea rând. Și care în 2005 s-a retras din cursă în favoarea lui Joseph Ratzinger (Benedict al XVI-lea). Zvonurile spun că la al treilea vot, Bergoglio ar fi adunat 40 de voci în favoarea sa. Cu așa un rezultat ar fi putut bloca orice alegere, dar a preferat să nu o facă. De-a lungul timpului s-a ținut departe de politică, de presă. Dar când a vorbit public a acuzat cu tărie corupția și sărăcia din lume. În trecutul său există însă un episod controversat. Cu doar trei zile înainte de conclav, un avocat argentinian a depus plângere împotriva arhiepiscopului de Buenos Aires care în anul 1976 ar fi ajutat dictatura militară argentiniană să aresteze doi membri ai Ordinului Iezuiților. Acuzația este complicitate. Iezuiții care au supraviețuit torturii din închisorile dictaturii l-au acuzat pe Bergoglio că nu i-ar fi protejat deloc și că nu s-ar fi poziționat clar împotriva regimului. Cardinalul a respins constant aceste acuzații.

Mai departe citiţi AICI.

2.

Iezuiţii – Societatea lui Iisus

 Papa Francisc, ales ieri sa conduca Biserica Catolica intr-o perioada tulbure din istoria ei in general, si plina de incertitudini de multe feluri ale crestinismului apusean, este si primul papa iezuit din istoria crestinismului catolic. Am hotarat sa ofer cititorului cateva date despre acest ordin calugaresc catholic, care a avut multa influenta istorica si pe meleagurile noastre. Un Papa iezuit este fara indoiala un eveniment istoric si nu numai pentru ca ar fi o noutate, ci si pentru ca in perioada ultimilor doi papi acest ordin a intrat intr-un con de umbra, avand in vedere ca  Ioan Paul al II-lea si Benedict al XVI-lea au preferat o sustinere fatisa a adversarilor lor doctrinari, Opus Dei.

 

 

Despre iezuiţi, citeşte mai departe AICI

Read Full Post »

Papa domnului Turcescu

Astăzi a avut loc alegerea Suveranului Pontif cu numărul 226 (după unii care numără şi antipapii sau iau în considerare alte anomalii de enumerare, 266). Acesta, un argentinian, Jorge Mario Bergoglio este primul franciscan iezuit* ales ca papă.

Am avut şansa extraordinară de a vizita complexul bisericesc unde odihneşte Sfîntul Francisc de Asissi, şi am postat o scurtă biografie a sa, AICI. Merită să (re)citiţi acest articol, dacă vreţi 🙂

Revenind la papa domnului Turcescu; acesta părea sincer dezinteresat de febrilitatea cu care întreg globul aştepta numele Suveranului Pontif, după ce apăruse fumul alb ieşit pe coşul de pe acoperişul Bisericii Sfântul Petru din Roma, la graniţa cu Vatican, din soba specială în care se ard buletinele de vot ale Conclavului celor 115 Cardinali reuniţi în Capela Sixtină (pe care am văzut-o dar, nu cred că poate fi descrisă cumsecade într-o postare) pentru acest eveniment.

Cu o uşoară acreală, Turcescu a spus că este mai interesat de papa noastră din România, contaminată sau nu, afirmînd că el este ortodox. Mda. Ortodox sau nu, e limpede că Turcescu habar nu are ce însemnătate are pentru întreaga lume, inclusiv pentru România cu papa sa cu tot, alegerea Sfîntului Părinte.

Poate că ar trebui să îi mai aducem un pios omagiu lui Karol Vojtyla, cunoscut sub numele de Papa Ioan Paul al II-lea, adică celui care împreună cu Ronald Reagan, a determinat căderea zidului Berlinului şi succesiv, prăbuşirea Imperiului Roşu, imperiu pe care Putin şi cozile sale de topor inclusiv din România, încearcă să-l reinstituie. Despre Acest Papă eminent, am scris AICI.

Lăsîndu-l pe Turcescu la papa sa (culeasă inclusiv din mîna lui felix) eu am toată nădejdea că noul Suveran Pontif va continua măreaţa operă începută de cel care l-a şi numit Cardinal. Urmaşul lui Ratzingher, cel căruia i-a fost principalul contracandidat la alegerile trecute, şi-a început misiunea cu un gest grăitor: a cerut binecuvîntarea mulţimii adunate în marea Piaţă din faţa Catedralei Sfîntului Petru!

Habemus Papam! Indiferent de confesiunea căreia îi aprţinem (sau nu), avem nevoie de ecumenism şi de o nouă dimensionare a dialogului dintre oamenii care aparţin de fapt, umanităţii pe ansamblu.

* Societatea lui Iisus, Ordin Religos întemeiat în 1534 de Ignaţiu de Loyola, aflat în serviciul direct al Papei, conform Wikipedia.

Read Full Post »

Despre divinul feminin

Divinul feminin in antichitatea veche este nu numai prezent, este aproape majoritar in aproape toate culturile vechiului orient. Zeitatea mama, datatoare de viata, fertilitate, frumusete si intelepciune, este motivul preponderent in mitologiile Sumeriene, Amorite, Asiriene, Egiptene, Hitite, Feniciene si Cananite. Cunoastem si recunoastem astazi mai mult ca oricand ca revelatia Mosaica este desfasurata intr-un décor mitic Babilonian si Egiptean. Nici nu se putea altfel, caracterul “Moise” a fost Egiptean si caracterele “Abrahamice” au fost de origine Babiloniana (probabil Amorita). Chiar daca suntem oameni religiosi 100% si acceptam revelatia Divina, nu putem sa ne sustragem povestirii.Partea feminina a Divinitatii in Bible este destul de minora, dar exista daca stim sa o cautam.

În povestea Facerii (Geneza) aflam in Geneza 1:27 “Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut”. Asta inseamna un singur lucru – credeau cei din vechime -, inseamna ca Divinitatea are si parte femeiasca. Metafora partilor feminine-masculine era extrem de greu explicabila celor din vechime, asta nu inseamna ca ei nu au crezut in ea. Exista si exista mult, suprimata si cateodata hulita, dar cum se zice, iubita si acceptata de popor. Subiectul din punct de vedere teologic este scos la iveala in doua epoci diferite: prima la inceputuri, din secolele 12 si pana in secolul 7 i.Hr, si a doua oara intre secolele 9-13 d. Hr. Prima imagine a fost suprimata (violent) in timpul “Revolutiei Deuteronomice” ale regelui Iosia (Josiah sau Yoshiyahu c. 649-609 i.Hr.). Cea de a doua “aparitie” dainuieste pana in zilele noaste in Kabalah Ebraica si Cabala Crestina. Prima “Doamna” Consoarta a lui YHVE (YHWE, Iehova), se numea Aşera (Asherah) probabil derivatie etimologica de la vecinii Babilonieni si Cananiti de laAsratu, Asirtu, Ashtoret sau grecizat Astarte si pana in zilele noastre numele ebraic Ester(a).

Bineinteles in veacurile precedente nimeni nu indraznea sa discute despre blasfemii de felul acesta. DeoareceKabala este o disciplina profund esoterica si descifrata de foarte putini (nu cred ca Madona se afla printre cei putini), consoarta divina nu a avut probleme nici cu credinta, nici cu credinciosii si nici cu clerul. Dupa cel de al doilea razboi mondial, un fel de compatriot de al nostru nascut la Cluj, pe numele lui Ervin György Patai, devenit mai tarziu Raphael Patai, respectat si proeminent etnolog si antropolog, publica intr-un jurnal obscur pe numele lui “Mult és jövő (cred ca este vorba de Trecut si Viitor) o teza pe care o va relua in doua carti care au devenit antologice. Prima, publicata in 1947 – “Man and Temple in Ancient Jewish Myth and Ritual” (Omul si Templul in Ritualul si Mitul Iudaic Antic) si a doua, publicata in 1967 si republicata intr-o a treia editie in 1990, pe numele “The Hebrew Goddess” (“Zeita Evreilor”). Patai nu avea nici o treaba cu teologia si nici cu istoria; omul a fost antropolog, asa cum Darwin nu o avea nici cu istoria si nici cu teologia, fiind zoolog si biolog. Totusi implicatiile teoriilor si ale lui Darwin si ale lui Patai au fost destul de teologice sa zicem.

Sursa şi continuare articol, la Teofil.

 

Read Full Post »

Demisii papale

Autor: Irina-Maria Manea |

Ca şi un monarh secular, papa este ales pe viaţă – dar asta nu înseamnă că acesta nu se poate retrage cât este în viaţă. Totuşi, este un eveniment rar pentru că afectează percepţia publică despre stabilitatea ierarhiei bisericeşti şi constituie un precedent pentru exercitarea de presiuni ale facţiunilor bisericeşti în vederea forţării unei demisii.

Există proceduri care reglementează înlocuirea unui episcop incapacitat. Dacă i se întâmplă ceva, dioceza în care activează este preluată de către un episcop auxiliar. Nu avem ceva similar şi în cazul papei, deşi şi el este episcop de Roma. Singura reglementare în ceea ce priveşte demisia unui papă este desemnarea unui cardinal care să supravegheze activităţile cotidiene ale Vaticanului.

Important de reţinut despre papă este că are mult mai multă importanţă ce simbolizează decât ce face. Desigur că papa se implică în chestiunile administrative şi clericale, dar nu neapărat acţiunile sale practice sunt cele care îl îndreptăţesc să fie capul Bisericii Catolice. El este în primul rând un simbol al unităţii creştine. Dar, câtă vreme se află în funcţie, se ocupă şi de munca de birou.

Dacă ne documentăm despre demisiile papale, vom constata că cel mai invocat caz este acela al lui Celestin al V-lea în 1294. cel mai faimos, dar nu primul papă care se retrage. El este însă cel care elaborează procedura oficială prin care un papă îşi dă demisia. Dreptul la demisie este introdus sub formă de decret în legislaţia canoanelor de către papa Bonifaciu al VIII-lea : « Predecesoul nostru, papa Celestin al V-lea, câtă vreme a condus Biserica, a constituit şi a decretat că un papă se poate retrage de bunavoie. Ca statului lui să nu fie uitat şi ca persoana sa să nu fie subiect de discuţii, am decis împreună cu consiliul fraţilor noştri ca acesta să fie amintit alături de toţi ceilalţi care au exercitat funcţia ».

Dacă un papă doreşte să se retragă astăzi, se urmăresc nişte etape oficiale. Potrivit canonului 332 din 1983, dacă se întâmplă ca suveranul pontif să demisioneze, acesta trebuie să facă o alegere liberă pentru validitatea demisiei, trebuie să declare public că doreşte să se retragă ca urmare a unei deliberări personale şi nu ca rezultat al unor presiuni sau fraude externe. Nu este necesar ca demisia să fie contrasemnată. Ideal este ca aceasta să fie înmânată Colegiului Cardinalilor, din moment ce el l-a ales, care să decidă dacă este un act nesilit. Cu toate acestea, de îndată ce papa ia hotărârea, aceasta este irevocabilă.

Este destul de dificil să aflăm exact care papi şi-au dat demisia, dat fiind faptul că documentele Bisericii se găsesc într-o stare avansată de dezordine de multe secole încoace. Unii vorbesc de 10 demisii, alţii de 4, depinde şi de interpretarea actului de retragere.

Pontian (230-235) este probabil primul care şi-a dat demisia. A avut nenorocul de a fi prins în mijlocul unor persecuţii dure iniţiate de Maximin Tracul şi a fost trimis în minele din Sardinia, un loc din care puţini se întorceau. Pontian era conştient că avea să moară acolo şi nu dorea ca în Biserică se producă un vid de putere, prin urmare abdică pe 28 septembrie 235.

Marcellinus (296-304) nu s-a retras chiar de bunăvoie, dar acţiunile sale l-au silit. In timpul persecuţiilor lui Diocleţian din 303, Marcellinus a predat cărţi bisericeşti autorităţilor romane şi a ars tămâie în faţa zeităţilor păgâne, ceea ce l-a descalificat din statutul de suveran pontif. Numele său nu a apărut multă vreme pe listele de papi, dar astăzi este prezent, pontificatul său încheindu-se odată cu moartea sa.

Silverius (536-537), fiul papei Hormisdas, a fost depus şi exilat de către împărăteasa Theodora, readus la cererea împăratului Iustinian ca să fie supus unui proces, apoi condamnat şi forţat de papa Vigilius, succesorul său, să abdice iarăşi. A murit de foame pe o insulă din Golful Gaeta.

Ioan al XVIII (1003-1009) nu a avut atât de multe realizări încât să fie menţionat în documente, dar se crede că a deminionat pentru a se retrage la o mănăstire.

Benedict al IX-lea deţine în mod cert cel mai haotic pontificat din istorie. A domnit pe tronul pontifical de 3 ori: a fost ales, respins, readus, depus, respins din nou şi în cele din urmă excomunicat. Cel mult două dintre demisii sunt valide.

Celestin al V-lea (1294) a încercat să conducă Biserica aflată sub infulenţa lui Carol al II-lea de Sicilia, ceva care i s-a părut imposibil. Decât să reprezinte doar o marionetă a puterii seculare, pur şi simplu a abdicat după numai 5 luni. Demisia l-a ajutat să oficializeze actul în canoanele bisericeşti.

Grigore al XII-lea (1406-1417) a fost un alt papă care şi-a dat demisia invocând binele Bisericii. A fost suveran pontif în timpul marii schisme a Occidentului, într-un moment în care mai avea doi rival la tron, ambii cu susţinere din partea unor importante facţiuni bisericeşti şi seculare. Decide să respecte hotărârea Conciliului de la Konstanz cu o singură condiţie : să i se permită să convoace el adunarea cardinalilor. Dorinţa i se împlineşte şi consfinţeşte validitatea pretentiei sale la tronul papal, dar el se retrage pentru ca adunarea să-l aleaga pe Martin al V-lea ca succesor. Este ultimul papă care îşi dă demisia până la Benedict al XVI-lea.

SURSA historia.ro

Read Full Post »

Apocalipsa

Aud vorbindu-se zilele acestea despre „apocalipsă” şi despre „sfîrşitul lumii”. Despre calendarul Mayaş puteţi citi AICI  AICI şi AICI şi să vă lamuriţi.

Rămîne să aflăm ce este de fapt, „apocalipsa”. Voi cita dintr-o carte a lui Cristian Bădiliţă, Glafire*:

„noi folosim astăzi cuvîntul „apocaliptic” marcaţi inconştient de episoadele eshatologice, de cutremurătoarele descrieri din textul ioanic.În vulgata curentă, termenul „apocalipsă” trimite automat la „sfîrşitul lumii”. Şi totuşi etimologia refuză categoric o astfel de interpretare: apokalypsis vine de la apo (dez) şi kalyptein (a acoperi) şi se traduce prin „descoperire”, „dezvăluire”. Nimic altceva. Daniel (Cartea lui Daniel – VT n.m, tibi) are o serie de viziuni, printre care şi una referitoare la sfîrşitul lumii. Ioan, în apocalipsa care-i poartă numele, aşişderea: sfîrşitul lumii este prevestit de semne cumplite: cutremure, inundaţii, venirea Antihristului, etc. Toate acestea însă reprezintă elemente ale viziunii, atît.

Treptat, din cauza imaginilor-şoc folosite la descrierea sfîrşitului (eshaton), dar mai cu seamă a faptului că viitorul interesează îndeobşte mai mult decît trecutul, iar soarta oamenilor mai mult decît aceea a planetelor sau a îngerilor, termenul „apocalipsă” a căpătat un sens marcat eshatologic.

În ceea ce mă priveşte, adaugă C. Bădiliţă, susţin punctul de vedere al lui Christopher Rowland şi anume: factorul comun al tuturor scrierilor apocaliptice este „credinţa că voia lui Dumnezeu poate fi cunoscută prin intermediul revelaţiei care scoate dirct la lumină tainele dumnezeieşti. Prin urmare, a vorbi despre apocaliptică înseamnă a ne concentra asupra comunicării directe a tainelor cereşti în toată diversitatea lor”. „Comunicarea directă a tainelor cereşti”, iată esenţa genului apocaliptic! Faptul că printre tainele respective se numără şi sfîrşitul lumii rămîne un aspect secundar. Nu sfîrşitul lumii caracterizează genul, ci viziunea, inclusiv aceea asupra sfîrşitului lumii.”

Sper că explicaţia oferită de domnul Bădiliţă v-a convins să nu vă mai impacientaţi. 🙂 Apropo, cum v-aţi petrecut ziua de 21 decembrie?

*”glafirele” sunt lucrări făcute cu migală şi răbdare, „incrustări” rafinate în metal sau piatră. Atunci cînd materia primă a artizanului este Sfînta Scriptură, „glafirele” devin incrustaţii în însăşi trupul Cuvîntului divin, mărturisiri de credinţă „tăiate” în fila de hîrtie cu instrumentele oferite de fiecare epocă în parte.

Read Full Post »

Menuha

Cuvintele: “În ziua a şaptea Dumnezeu şi-a desăvîrşit lucrările (Facerea 2:2) par a fi încîlcite. Nu este scris: “Şi în ziua a şaptea se odihni”? “În şase zile Dumnezeu făcu cerul şi pămîntul”? (Ieşirea 20:11)? Cu siguranţă ne-am aştepta ca Biblia să spună că în ziua a şasea, nu a şaptea, Dumnezeu şi-a terminat lucrarea. Aceasta înseamnă, au conchis vechii rabini, că şi în ziua a şaptea a existat un act al creaţiei. Aşa cum cerul şi pămîntul au fost făcute în şase zile, menuha a fost creată în ziua a şaptea.

“După cele şase zile ale facerii, ce-i lipsea universului? Menuha. Astfel, o dată cu Şabatul veni şi menuha, şi universul fu terminat.”*

Cuvîntul menuha, care de obicei este înlocuit prin “odihnă”, înseamnă aici mult mai mult decît odihna după o săptămînă de muncă şi sforţări, mai mult decît eliberarea de truda săptămînală, de orice efort sau activitate. Menuha nu este un concept negativ; el desemnează o realitate în esenţă pozitivă. Aceasta trebuie să fi fost interpretarea vechilor rabini, de vreme ce au crezut că a fost nevoie de un act special al creaţiei pentru a o aduce la fiinţă, că universul ar fi fost neterminat fără ea. “Ce a fost creat în ziua a şaptea? Liniştea, seninătatea, pacea şi tihna.”(Genesis raba 10,9)

În înţelesul ei biblic, menuha echivalează cu fericirea (Deuteronomul 12:9; cf. Regi 8:56; Psalmi 95:11; Ruth 1:19) şi liniştea interioară, cu pacea şi armonia. Cuvîntul cu care Iov a descris starea pe care şi-o dorea după viaţă derivă din aceeaşi rădăcină ca şi menuha. Este o stare de linişte în care răul nu ne mai tulbură, iar cei trudiţi se odihnesc. (Iov 3:13-17). Este o stare lipsită de neajunsuri şi lupte, de teamă şi de neîncredere. Menuha este esenţa unei vieţi bune. “Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic. El mă va paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă”(apele menuhot – Psalmi 23:1-2). Mai recent, menuha a căpătat înţelesul de viaţă de după moarte, de viaţă fără de sfîrşit.

* Citat ca Midraş de Raşi, în Meghila 9a; în Facerea 2:2; Tosafot Sanhedrin. # Conform filosofului elenist evreu Aristobul, în ziua a şaptea a fost creată lumina cu ajutorul căreia pot fi văzute toate lucrurile, cu alte cuvinte, înţelepciunea.

#

Fragment din ŞABATUL – Abraham Joshua Heschel – Editura Hasefer – 2008 – pag. 52

# Prietenul Teofil vine cu o necesară şi binevenită completare:

„Etimologia religioasa a cuvantului este mult mai adanca. Menuha este si cuvantul prin care este explicata trecerea in nefiinta. Menuhat olamim ineamna odihna vesnica a unui suflet care migreaza din viata fizica la cea de dincolo de intelegerea umana. Oalmim fiind tradus propriu ca “toate lumile” la figurat lumile care au fost si cele care vor mai fi. Un fel sa-L odihneasca vesnic. Despre vesnicie (“Netzah”) si relatia numerologica cu “Menuha” poate am sa-ti povestesc o data.”

Mulţumesc, Teofil!

#

BLOGUL ZILEI http://asteptandminunile.blogspot.com/

Read Full Post »

Vorbe de-n-trecut – 12

Această joacă se adresează atît bloggerilor care vor să scoată de la naftalină postări mai vechi (din trecut) cît şi bloggerilor mai noi, care neavînd prea multe texte pe blog, scriu pentru a se întrece pe sine (de întrecut).

Nu există reguli, participă cine vrea-cu ce vrea-cînd vrea, iar cine nu participă este la fel de iubit/ă.

Biserica Nativităţii

Autocarul urcă încet, greoi dar neşovăielnic, străduţele înguste mărginite de prăvălii diverse. Gabriela ne spune cîte ceva despre traiul în această cetate, despre traiul în interiorul unor ziduri păzite zi şi noapte. Nu-mi notez nimic; deşi au trecut 21 de ani de cînd întreaga Românie era o imensă închisoare, încă nu am uitat nimic, spre deosebire de prea mulţi alţii care au cam uitat; şi spre deosebire de cei tineri care habar nu au cum a fost atunci dar spun că atunci a fost mai bine.

(Acest episod, este recompus din memorie ajutat fiind atît de secvenţele filmate cît şi de cartea „Călătorie în Ţara Sfîntă”, autor dr. Randall D. Smith.)

Continuă să citeşti dacă vrei, AICI

.

Au ma participat la temă psi ;  cita ; anaveronica ; blueriver ; Cammely ; d’Aghata ; abisuri ;

Read Full Post »

VLADIMIR I. GHICA

Curriculum Vitae. Document din arhivele Vaticanului.

– – –

Născut la 25 decembrie 1873 la Constantinopol (unde tatăl său este reprezentant al Guvernului român). Botezat în Biserica Rusă.

Aparţinînd unei familii care a dat din 1657, celor două principate, al Valahiei şi al Moldovei, zece suverani şi în care a domnit de 21 de ori.

Nepot al ultimului domn naţional al Moldovei, Grigore V Ghika X (1849 – 1857).

Fiu al Generalului Prinţ Ioan Ghika (1830 – 1881), fost Ministru al Afacerilor Externe, fost Ministru de război şi fost Ministru Plenipotenţiar (Viena, Constantinopol, Sankt Petersburg). Mort în 1881, ca reprezentant al ţării pe lîngă Ţar, la Petrograd.

Studii în Franţa. Bacalaureatul la 15 ani. Licenţiat în drept; urmează în acelaţi timp cursurile de licenţă în litere (filosofie şi istorie), în ştiinţe (chimie), şi Şcoala de Ştiinţe Politice (l’Ecole des Sciences Politiques).

Evoluţie catolică încă din tinereţe, bazată numai pe lectură şi pe rugăciune, fără a întîlni vreodată un preot catolic şi fără a fi supus influenţei vreunei individualităţi catolice marcante, laice sau consacrate.

Face profesiunea de credinţă catolică la 15 aprilie 1904, la Roma, la Santa Sabina, în camera sfîntului Dominic, în mîinile P. Lepidi OP, Magistru al Sacrelor Palate, în prezenţa Eminenţei Sale cardinalul Fruhwirth, a reverendisimului pr. Emmanuel Bailly, superiorul general al Augustinienilor, şi a D-lui Francois Paris.

Este primit la cîteva zile după aceea de Sanctitatea saLeon al XIII-lea, în acelaşi timp cu vara sa, Regina Natalia a Serbiei (convertită şi ea la două zile distanţă). Sanctitatea sa îşi exprimă dorinţa de a nu-l vedea abandonînd complet ritul oriental.

La sfatul şi la indicaţiile Eminenţei sale  Cardinalul Vives, care îl consideră fiu spiritual, pentru a putea da curs unei vocaţii religioase foarte clare şi unei vocaţii sacerdotale lipsite de orice îndoială, începe studiile de Filosofie şi Teologie la Dominicani la Roma. Licenţă în Filosofie; Doctorat în Teologie (1906).

Se întoarce în ţară şi, fiindcă nu îşi poate încă urma vocaţia, îndeplineşte, după indicaţiile date de însuşi Sfîntul Părinte, timp de mai mulţi ani, rolul puţin obişnuit de misionar laic. În timpul acestor ani de apostolat rodnic (convertiri, propagandă, fundaţii, etc.) este de remarcat, mai ales, stabilirea, prin grija sa, a primelor opere de caritate catolice. Le aduce clandestin, dar cu succes, pe Fiicele Carităţii ale Sfîntului Vicenţiu de Paul la Bucureşti şi face din casa lor centrul acţiunii catolice din România. Este, de asemenea, în acea vreme, iniţiatorul comunităţii şi bisericii romîne-unite din Bucureşti. În 1907, organizează, împreună cu Fiicele Carităţii, ambulanţele pentru victimele teribilei revolte ţărăneşti din anul acela. În 1912-1913, înfiinţează cu ele unul din lazaretele pentru holerici, se închide împreună cu cîteva mii de bolnavi, pentru a-i ajuta material şi spiritual, şi ia nu holera, ci medalia militară care îi este decernată, în afara regulilor obişnuite, în calitate de civil.

În timpul Marelui război, se ocupă la Roma, alături de fratele său, Ministru pe lîngă Regele Italiei, de bolnavi şi răniţi, formează Legiunea romînă în 1917, şi îndeplineşte mai multe misiuni diplomatice oficioase pe lîngă Curia Romană.

După Război, fără să se dezintereseze de operele sale din România, de care se ocupă de la distanţă şi care capătă din nou un mare avînt, ia parte, la Paris, mai ales prin lucrări literare, la mişcarea de reînnoire catolică franceză, publică un număr  de articole în reviste ( Correspondant, Revue hebdomadaire, Pensees pour la suite de jours, L’Heure sainte).

Fiind îndepărtate obstacolele din calea vocaţiei sale, cu totul exterioare de altfel, este hirotonit preot la 7 octombrie 1923, în biserica Lazariştilor, de către Eminenţa sa cardinalul Dubois, aparţinînd nominal de Dieceza de Paris.

La 25 februarie 1924 este autorizat de către Sfîntul Scaun să înfiinţeze Asociaţia Pioasă a fraţilor şi surorilor Sfîntului Ioan, grupare avînd la bază Euharistia şi activitatea misionară.

La Paris, se îngrijeşte de străini, în biserica cu acelaşi nume; şi a început din 1925 evanghelizarea periferiei roşii, la Villejuif, într-o baracă de lemn, în care a trăit ca un Robinson apostolic, cu mai multe mîngîieri şi roade decît se spera la prima vedere.

A trăit de la convertire (1902) pînă în prezent urmînd un regulament de viaţă care a comportat în lume, şi după aceea, practicarea celor trei voturi, cu o adaptare specială destul de suplă pentru ascultare. A făcut în 1903 votul de a nu accepta nicio demnitate ecleziastică dacă ar primi hirotonirea, pentru a nu avea decît o autoritate morală în ochii tuturor. Vot dezaprobat, este adevărat, de directorul sau Pr. Lepidi, şi considerat perimat de către Nunţiul la Bucureşti, Mgr Dolci.

Terţiar al Sfîntului Francisc şi al Sfîntului Dominic în acelaşi timp, printr-un privilegiu special acordat de Pius al X-lea.

Membru al micului Oratoriu al Sfîntului Filip Neri, din Londra.

Beneficiază, prin bunăvoinţa Sanctităţii Sale Pius al XI-lea, de facultatea de a celebra în cele două rituri, latin şi oriental.

Membru al Comitetului permanent al Congreselor Euharistice Internaţionale (de aproximativ 8 ani).

Decorat cu Legiunea de Onoare (Ofiţer).

Decorat cu Medalia militară română, de aur, cu titlu în mod excepţional civil.

Decorat cu ordinul Sfîntului Sava (Ofiţer), conferit de către vărul său, defunctul rege Alexandru al Serbiei.

– – –

Sursa: Monseniorul – Horia Cosmovici – Galaxia Gutenberg – carte apărută cu sprijinul Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti – 2011 (ed a II-a), – carte la care am să mă mai refer.

Read Full Post »