Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘umberto eco’ Category

Aşa este intitulată o carte a lui Umberto ECO, apărută la Polirom. Este o carte care abordează subiecte diferite, eseuri pline de miez aşa cum sunt toate scrierile marelui semiotician. Practic, sunt 15 eseuri, multe dintre ele fiind transcrierea unor conferinţe ţinute de Umberto Eco în diferite locuri, cu diferite ocazii. Primul dintre aceste eseuri dă şi titlul acestei cărţi pentru că “îndreptăţita preocupare a editorului că un titlu atît de modest (scrieri ocazionale) ar putea să nu atragă atenţia cititorului”. Ca de obicei, Umberto Eco lansează o pistă falsă, de data asta, un auto-alint, pentru U.E. este pe deplin conştient că orice scriere a domniei sale, suscită interesul unui larg auditoriu.

Cum ne construim duşmanul? De fapt avem nevoie de duşmani? Pornind de la bipolaritatea lumii dispărută odată cu destrămarea (aparentă? -a-) imperiului sovietic, Umberto Eco analizează cu fineţe această spinoasă problemă şi pleacă de la o premiză interesantă:”a avea un duşman e important nu numai pentru a ne defini identitatea, ci şi pentru a ne procura un obstacol în raport cu care să ne evaluăm sistemul de valori şi să ne arătăm, înfruntîndu-l, propria valoare. De aceea, atunci cînd duşmanul nu există, el trebuie construit”. Aşa să fie oare?

Apoi, în eseul următor, Eco demonstrează convingător raportul dintre absolut şi relativ – că tot trăim într-o lume din ce în ce mai relativizată; în al treilea eseu ne descifrează de ce suntem atît de fascinaţi de flăcările unui şemineu – de exemplu, sau de lumina soarelui, de ce spunem uneori că avem un foc la inimă, etcaetera.

În alt eseu face un soi de inventar al relicvelor – adevărate comori pentru unii, altul aduce în discuţie dilema dacă embrionul este îndumnezeit sau nu – disputa există din antichitate începînd cu Origen şi nici în zilele noastre nu este încheiată!

Într-alt eseu este analizată măreţia ca scriitor a poetului Victor Hugo:”Orice discuţie despre Victor Hugo începe de obicei cu o afirmaţie a lui Gide, care, întrebat care este cel mai mare poet francez, a răspuns: Hugo, helas! (vai, Hugo!). Cînd cineva vrea să fie crud, continuă cu citatul din Cocteau: Victor Hugo era un nebun care credea că este Victor Hugo”. De fapt, Hugo credea că este chiar Dumnezeu!

Celelalte eseuri sunt denumite Astronomii imaginare, Cîte bordeie atîtea obicee, Eu sunt Edmont Dantes!, Ulise mai lipsea, De ce insula nu e niciodată găsită, iar volumul se încheie cu Reflecţii despre WikiLeaks, scandalul despre care toată lumea a auzit şi a polemizat, dacă nu cumva, mai polemizează, încă. Sigur că cititorii avizaţi, găsesc şi în aceste eseuri multe dintre temele abordate de Eco în romanele sale.

Cîteva pagini din această carte, puteţi citi AICI.

Şi dacă tot am amintit că această carte este formată majoritar din eseuri care au fost subiectele unor conferinţe, să amintim şi de conferinţele care se desfăşoară cu mare succes, la Teatrul Naţional Bucureşti. Iată ce ne aşteaptă în viitorul apropiat

http://www.tnb.ro/index.php?page=conferintele-tnb

Şi ca să rămînem la titlul acestui volum: ce părere aveţi despre duşmani? Avem nevoie de ei, sau nu ???

Anunțuri

Read Full Post »

Pe cînd Baudolino medita pe malurile acelei oglinzi de apă, văzu ieşind din pădure un animal pe care nu-l mai întîlnise în viaţa lui, dar îl recunoştea bine. Părea un cal de vîrstă fragedă, era cu totul alb şi mişcările-i erau delicate şi unduioase. Pe botul bine făcut, chiar deasupra frunţii, avea un corn, alb şi el, arcuit în spirală, care se termina cu un vîrf ascuţit. Era licornul sau, cum îi zicea Baudolino cînd era mic, lioncornul, sau altfel spus, unicornul, monocherosul (AICI) fanteziilor lui de copil. Îl admiră ţinîndu-şi respiraţia, cînd din spatele lui ieşi dintre arbori o figură femeiască.

Înarmată cu o lance, cu o rochie lungă care-i contura cu graţie nişte sîni mici şi tari, făptura mergea cu pas de camilopardal lenevos, iar veşmîntul ei atingea iarba ce înfrumuseţa malurile lacului de parcă se mişca plutind pe deasupra pămîntului. Avea păr blond, lung şi moale, care-i ajungea pînă la şolduri, şi un profil foarte pur, de parcă fusese modelat pe un pandantiv de fildeş. Carnaţia îi era uşor rumenă şi chiar chipul acela îngeresc era întors către lac în aşteptare de rugăciune mută. Unicornul îi tropotea blînd în juru-i, uneori ridicîndu-şi botul, cu nările-i mici şi fremătînde ca să primească o mîngîiere. (…)

Vraja însă se terminase. Ca o făptură a pădurii, fata simţise prezenţa lui Baudolino şi se-ntoarse către el. N-avusese nici-o clipă de spaimă, ci doar o privire uimită.

Spusese în greceşte : “Dar cine eşti?” Pentru că el nu răspundea, se apropiase cu îndrăzneală de el, privindu-l atent, fără să se ruşineze şi fără răutate, şi ochii îi erau ca şi părul, de o culoare schimbătoare. Unicornul i se aşezase alături, cu capul plecat, ca şi cum şi-ar fi întins frumoasa lui armă în apărarea stăpînei sale.

“Tu nu eşti din Pndapetzim”, mai zise ea, “tu nu eşti nici eunuc, nici monstru, tu eşti… un om”! lăsa să se vadă că recunoaşte un om aşa cum el recunoscuse unicornul, pentru că auzise vorbindu-se despre el de-atîtea ori, fără să-l fi văzut vreodată. “Eşti frumos, omul e frumos, pot să te-ating ?” Întinsese mîna, şi cu degetele ei subţiri îi mîngîiase barba şi-i atinsese cicatricea de pe faţă. “Asta a fost o rană, tu eşti dintre cei ce fac război ? Aceea ce este ?” “O sabie”, răspunsese Baudolino, “dar o folosesc ca să mă apăr de fiare, nu sînt un bărbat care face război. Mă numesc Baudolino şi vin din ţările unde apune soarele, de-acolo”, şi făcu un semn vag. Îşi dădu seama că-i tremura mîna. “Cine eşti tu?”

“Sunt o ypatie”, zise ea, cu tonul cuiva care se amuză auzind o întrebare atît de nevinovată, şi rîse, devenind şi mai frumoasă. Apoi, amintindu-şi că cel care-i vorbea era un străin : “În pădurea asta, dincolo de copacii aceia, trăim noi, ypatiile. Nu te temi de mine, precum cei din Pndapetzim? De data asta Baudolino fu cel care surîse : ea era cea care se temea ca lui să nu-i fie frică de ea. “Vii aici la lac deseori?” întrebă. “Nu întotdeauna”, răspunse Ypatia, “Maica nu doreşte să ieşim singure din pădure. Însă lacul e atît de frumos, şi Acacios mă păzeşte”, şi-l arătă pe unicorn. Apoi adăugă încet, cu o privire îngrijorată :”E tîrziu. Nu trebuie să stau departe aşa de mult timp. N-ar trebui să întîlnesc nici măcar lume din Pndapetzim, dacă ar îndrăzni să vină pînă aici. Dar tu nu eşti unul dintre ei, tu eşti un om, şi nimeni nu mi-a spus să stau departe de oameni.” (…)

Se întoarse la lac. Se aşeză lîngă apă să asculte cîntecul păsărelelor care slăveau dimineaţa, apoi greierii, la ora la care bîntuie demonul de amiază (…) Apoi ea apăru iar. I se aşeză alături şi-i spuse că se întorsese pentru că voia să ştie mai multe despre oameni. Baudolino nu ştia de unde să înceapă şi începu să-i descrie locul unde se născuse, isprăvile de la curtea lui Frederic, ce anume erau imperiile şi regatele, cum se mergea la vînătoare cu şoimi, ce era şi cum se clădea un oraş, (…) evitînd să-i vorbească de întîmplări crude sau uşuratice şi dîndu-şi seama, în timp ce vorbea, că oamenilor li se putea face chiar un portet plin de afecţiune. Ea îl asculta şi ochii i se colorau de luciri diferite potrivit simţămintelor ei.

“Ce frumos povesteşti tu (…) “Spune-mi”, întrebă, înroşindu-se puţin, “dar cu oamenii se află şi femeile lor ?” (…) Sigur că da, îi răspunse Baudolino (…) altfel nu pot să nască fii, şi aşa este, adăugă el, în tot universul.

“Nu-i adevărat”, zise Ypatia rîzînd, “ypatiile sunt numai ypatii şi nu există, cum să le spunem…ypaţi! Şi rîse iarăşi, amuzată de ideea aceea. Baudolino se întreba ce trebuia să mai facă s-o audă rîzînd din nou, fiindcă rîsul ei era sunetul cel mai suav pe care îl auzise vreodată. Fu ispitit s-o întrebe cum se năşteau ypatiile dacă nu existau ypaţi, dar se temu să nu-i jignească nevinovăţia.

Fragment(e) din romanul Baudolino / Umberto Eco.

Read Full Post »

Dacă există vreo carte care explică (prin ocultare!) mistificarea în care se scaldă această lume încă de la începuturile sale, atunci această carte este Baudolino. Umberto Eco se joacă genial ca de obicei cu imaginaţia cititorului, reluînd şi în această carte marile mituri în care trăieşte lumea, reinventîndu-le, explicîndu-le ghiduş la limita imposibilului sau pur şi simplu, expediindu-le necruţător în regatul absurdului, lumea populată de tot felul de fiinţe ireale, cum ar fi monopozii, blemii (care nu au cap), gnomii şi alte asemenea făpturi de basm.

O carte de 600 de pagini nu se poate citi într-o zi, nu se citeşte cumsecade nici măcar într-o săptămînă, iar o carte scrisă de Eco nu se poate citi decît zăbovind la fiecare pagină pentru a descoperi imensa bogăţie de capcane pe care semioticianul le strecoară printre rînduri.

Istoria este scrisă întotdeauna de oameni, oameni care nu pot fi obiectivi şi chiar mai mult decît atît : istoria este scrisă întotdeauna de învingători pentru că aceştia rămîn cel mai adesea în viaţă iar morţii după cum bine se ştie, nu mai pot povesti, nimic.

Şi sigur că cel mai adesea, învingătorii şterg cu buretele peste tot ceea ce nu aparţine ca fapte ale măreţiei lor de învingători trufaşi, dar mincinoşi.

Baudolino este aidoma : nu profet cum spune Umberto Eco într-un interviu AICI, ci un mincinos. Baudolino îi face pe alţii să creadă că tot ceea ce spune el se va întîmpla aievea deci PARE profet dar el ştie bine că-şi falsifică inclusiv trecutul iar de prezent nu ţine seama nicicum, pentru că prezentul nici măcar nu există decît ca o clipită fulgerător dispărută între un trecut incert şi un viitor imposibil de sondat.

Ca şi în alte romane, Umberto Eco foloseşte şi în această povestire metoda palimpsestului pentru a evoca trecutul. În acest roman, Eco foloseşte metoda povestaşului care re-povesteşte ce i s-a povestit.

Baudolino este un fiu de ţăran – un om al pădurii după cum spune chiar el dar, un tînăr dotat cu inteligenţă nativă, cu o imaginaţie bogată şi cu o calitate rarisimă : înţelege instantaneu aproape orice grai al pămîntului. Este remarcat de Împăratul Frederic Barbăroşie şi cumpărat de acesta de la părintele său pentru a-i deveni fiu adoptiv şi sfătuitor în pricinile grele, acolo unde sfetnicii împăratului nu cutezau să-i spună acestuia, adevărul. Este încredinţat unui înţelept care îl învaţă să scrie, (să citească ştia) apoi, este trimis la Paris pentru a învăţa în special “retorica = arta de a spune bine ceea ce nu-i sigur că e adevărat”.

Abia aici, Baudolino dă întreaga măsură a imaginaţiei sale, se  înconjoară cu un grup de tineri şi începe marea sa aventură : căutarea Împărăţiei Preotului Ioan, tărîm fabulos despre care numai o mînă de iniţiaţi auziseră. Şi îl convinge pe Împărat că ar putea să realizeze o alianţă cu acesta, alianţă care ar putea să pună capăt luptelor dintre diferitele tabere ale creştinilor (de altfel, o temă majoră a întregii cărţi dar, pentru că această parte a cărţii necesită cunoştinţe ceva mai avansate dpdv teologic şi istoric, am să evit – momentan, subiectul).

Cum Baudolino este de fapt un mincinos, el inventează atît nişte scrisori care ar parveni de la Preotul Ioan, cît şi un dar regesc prin care acesta ar putea fi cucerit : Graalul, cupa în care unii spun că ar fi fost adunat sîngele lui Iisus pe cruce, alţii spun că ar fi cupa din care Iisus a băut la Cina Cea De Taină, alţii spun altele, cupă căutată, găsită, pierdută şi evident, cupă despre care nu se ştie nimic precis deşi, există şi o versiune potrivit căreia, această cupă există şi este păstrată de un grup de iniţiaţi, undeva pe lîngă Sfîntul Mormînt, devenit Biserica Învierii…

Printre multele mituri la care face referire în această carte Umberto Eco (mitul Magilor, mitul oamenilor fericiţi care s-au ascuns departe de lume, mitul sarazinilor binevoitori, mitul Cavalerilor Mesei Rotunde, mitul împărăţiei de la Răsărit, mitul Graalului, mitul satirilor), se regăseşte şi mitul Inorogului, inorog care nu poate fi capturat decît dacă i se oferă ca momeală, o fecioară.

Baudolino povesteşte că a întîlnit-o pe această fecioară, care stăpînea ea însăşi! Inorogul, fecioară care se numea Ypatia (pesonaj inventat, desigur), una dintre descendentele Hypatiei (personaj aievea AICI). Cum altfel ? Baudolino se îndrăgosteşte de această fecioară, trăieşte o frumoasă poveste de dragoste cu ea şi evident că aşteaptă de la aceasta, un fiu, sau o fiică.

Toate aceste istorii, Baudolino i le povesteşte lui Nicetas, pe care îl scăpase de la moarte în Constantinopole în anul 1197 – an de grea cumpănă pentru Bizanţ, abia ajuns aici, dintr-o captivitate din care parcă nu mai avea scăpare. Era deja, bătrîn. Îi încredinţează lui Nicetas povestea pentru că “vezi, domnule Nicetas, eu ştiu că tu eşti un scriitor de istorii… (şi) aş putea să am o istorie a mea, însă nu numai că am pierdut tot ce scrisesem despre trecutul meu, dar, dacă-ncerc să mi-l aduc aminte, mi se încurcă totul în cap”.

Apoi, Baudolino pleacă. Unde ? În căutarea Preotului Ioan, desigur. “Altfel înseamnă că mi-am cheltuit viaţa în zadar”. Bineînţeles, o va căuta şi pe Ypatia. “- Dar Ypatia poate că te-a uitat pe tine… – N-o cunoşti pe Ypatia. Ea mă aşteaptă”.

Sigur, şi cartea aceasta are un fir de roman poliţist : cum a murit Împăratul Frederic Barbăroşie ? S-a înecat, sau a fost ucis? Şi dacă a fost ucis, cine l-a ucis ? Nu cumva, chiar Baudolino ? Acest lucru (şi multe altele), poate îl veţi afla dacă citiţi cartea.

Cîteva fragmente din această carte, AICI 

Read Full Post »

Într-o carte extrem de interesantă, Kant şi ornitorincul, savantul semiotician Umberto Eco, citează o scenetă celebră în analele teatrului de revistă italian din anii ’50, scenetă desfăşurată într-un compartiment de tren.

“FAZA 1. Chiari intră şi-l salută pe Campanini şi pe ceilalţi călători. Campanini la un moment dat se ridică şi pune mîna, în plasa de sus, pe un coş acoperit cu o pînză, şi se retrage ca şi cum ar fi fost muşcat. Îi invită pe toţi ceilalţi să nu facă gălăgie ca să nu deranjeze sarchiaponul, (despre) care se ştie că se irită foarte uşor. Chiari, înfumurat şi lăudăros, nu vrea să lase să se vadă că nu ştie ce-i acela un sarchiapon, şi începe să vorbească cu dezinvoltură, că a avut de a face cu sarchiaponi încă din tinereţe.

FAZA 2. Neştiutor de ce anume este sarchiaponul, Chiari o ia prin încercări. De exemplu, după ce află de la Campanini că sarchiaponul lui este american, afirmă că a văzut numai sarchiaponi asiatici. Aceasta îi permite să arunce la întîmplare enunţarea de proprietăţi care, după spusele lui Campanini, sarchiaponul american nu le are, dar foarte repede îşi dă seama de unele dificultăţi. De exemplu face aluzie şi prin mimică la tipicul ‘bot’ al sarchiaponului şi Campanini îl priveşte cu un aer interogativ întrebîndu-l în ce sens vrea să spună că sarchiaponul are bot; Chiari corectează tirul, afirmînd că se exprimase impropriu, prin metaforă, ca să facă aluzie la cioc; dar nici nu termină bine de pronunţat cuvîntul cioc, că şi observă un aer de uimire pe faţa lui Campanini şi se grăbeşte să corecteze vorbind de nas.

FAZA 3. De la acest moment încolo avem un crescendo de variaţiuni în ritm tot mai accelerat, în cursul cărora Chiari se încăpăţînează şi devine tot mai aţîţat. Înfrînt şi în privinţa nasului, face aluzie la ochi, apoi vorbeşte de un singur ochi; bătut şi în privinţa ochiului, încearcă să vorbească de urechi; pus în faţa afirmaţiei trîntite scurt că un sarchiapon nu are urechi, vorbeşte imediat de aripioare, apoi se întoarce la bărbie, păr, perişori, pene, încearcă o explorare asupra felului în care merge animalul, contrazicîndu-se apoi imediat spunînd că voia să zică despre săriturile lui tipice, se hazardează în ce priveşte labele, îşi ia vorba înapoi progresiv asupra numărului lor, încearcă să menţioneze aripile (în faţa privirii năucite a lui Campanini încearcă să explice că voia să spună că sarchiaponii sunt leali (aluzie la un joc de cuvinte : le ali = aripile şi leali = leali n.trad.) încearcă cu solzii, menţionează fără succes culoarea (galbenă ? albastră ? roşie ?), tot mai des foloseşte jumătăţi de cuvinte, silabe interogative ca să pîndească reacţia (fatalmente negativă) a lui Campanini.

FAZA 4, sau climaxul scenetei. Chiari, exasperat, explodează într-o groaznică înjurătură eliberatoare faţă de jivina aceea ‘scîrboasă’, faţă de animalul acela imposibil, care nu are rît, n-are cioc, n-are labe, copite, gheare, degete, picioare, unghii, pene, solzi, coarne, păr, coadă, dinţi, ochi, coamă, guşă, creastă, limbă – şi renunţă să mai înţeleagă ce-o mai fi el.

FAZA 5. Chiari îl somează pe Campanini să-i arate sarchiaponul, ceilalţi se îndepărtează terorizaţi, imediat ce Campanini dă să deschidă coşul. Chiari se sperie şi el, şi în sfîrşit Campanini îi dezvăluie serafic că sarchiaponul nu există, îi arată coşul că e gol, şi-i mărturiseşte că obişnuieşte adesea trucul acela ca să-i îndepărteze pe nepoftiţi şi să rămînă singur în compartiment.

FAZA 6. Urmează o ‘coadă’, o prelungire, în care Chiari (redobîndindu-şi obrăznicia la loc) vrea acum să facă să se creadă că intuise de la bun început că era vorba de o glumă.”

– – –

În spaţiul nostru mioritic, povestea asta, are tîlc? Cunoaşteţi vre-un Campanini autohton ? Dar vre-un Chiari ? Dacă sarchiaponul Chiar(i) există şi nici măcar Campanini nu ştie acest lucru ? Aveţi ceva de spus ?

Read Full Post »

Relecturez cartea lui Eco, Baudolino. Amănunte despre carte, AICI.  Deocamdată, redau un interviu :

Minna Proctor: Ce-ar fi să începem discuţia prin a vorbi despre Baudolino ca despre un zeu trişor?

Umberto Eco: Pe vremea când eram editor în anii ’60s, am publicat o carte despre Jung şi zeul trişor. Am fost fascinat de ideea acestui clovn magic şi iată că până la urmă el şi-a făcut loc în romanul meu picaresc Baudolino. Însă trebuie să vă spun că aceea era o idee superficială, în vreme ce Baudolino creşte, ca personaj; el este genul de intelectual, care devine din ce în ce mai înţelept, în vreme ce zeul trişor rămâne la fel. Ideea de trişor este totuşi relevantă, în măsura în care la prima vedere Baudolino este un mincinos – şi mărturisesc că am încurajat la rândul meu această idee, de vreme ce era atât de uşor de prezentat ziariştilor! Dar Baudolino nu este un mincinos. Mincinoşii mint cu privire la prezent şi trecut; el minte cu privire la viitor. Baudolino este un vizionar!
MP: Ne puteţi vorbi despre utopia creată în această faimoasă scrisoare falsă, trimisă de către fictivul Prester John, preotul–rege?
UE: Nu am plasat povestirea în jurul lui Prester John în mod întâmplător. E o parte de istorie autentică; scrisoarea e reală şi există sute de variante ale acesteia, toate indubitabil false. Dar scrisoarea lui Prester John reprezenta o utopie. Iar funcţia istorică a utopiilor a fost aceea că oamenii întotdeauna au încercat fie să le realizeze, fie să le găsească. Gândiţi-vă la statul politic ideal al lui Sir Thomas More, sau la fântâna tinereţii veşnice a lui Ponce de León. Exploratorii portughezi care au cucerit Africa au pornit la drum cuprinşi de vraja lui Prester John; ei vroiau să îi găsească regatul! Când l-au găsit într-u târziu, era de fapt Etiopia – un regat creştin în centrul Africii! “L-am găsit pe Prester John” şi-au spus exploratorii, şi pentru mai bine de un veac l-au numit pe împăratul Etiopiei Prester John. Însă regatul real nu era la fel de fascinant precum cel din scrisoare, pentru că sărmanii abisinieni erau săraci lipiţi. Aşa încât după ce au găsit regatul, şi-au dat seama că acesta nu era de fapt chiar atât de interesant, iar mitul a căzut în desuetudine.
MP: Mai există utopii astăzi?
UE: Dacă ar fi să ne referim la ideea de utopie în sens geografic, am putea spune că trăim într-o lume în care nu prea mai există zone neexplorate. Dar dacă prin utopie înţelegem ceva ce s-ar cere realizat, atunci ultima mare utopie a fost marxismul. Dar există şi utopii mai mici, precum Waco. Asemenea comunităţi pot fi naive, dar ele cresc pornind de la ideea de comunitate. Bin Laden are la rândul lui propria-i utopie; la fel avea şi Hitler o utopie a lui. Putem, de asemenea, vorbi despre utopia multor mişcări pacifiste. Ideea de pace universală este probabil o utopie; este imposibil de atins, dar există oameni care încearcă să o realizeze. Mişcarea de antiglobalizare ar putea fi o utopie. Există utopii bune şi utopii mai puţin bune.
MP: Tocmai aţi menţionat câteva din cea de-a doua categorie.
UE: Chiar şi atunci când sunt bune, utopiile sunt periculoase. Thomas More ne-a oferit utopia sa drept model al unei societăţi perfecte. Dar dacă îi veţi citi cartea, veţi constata că este stalinism pur. Ar fi groaznic să trăim într-o asemenea societate. Suntem animale, avem nevoie de religie; chiar şi ateii au nevoie de o formă oarecare de gândire religioasă – avem nevoie de utopii, pentru că fără acestea ne-am putea pune întrebarea, ce căutăm de fapt. Fiecare utopie descătuşează un anume potenţial. Într-un fel, când Francis Fukuyama vorbea despre sfârşitul istoriei, ceea ce voia de fapt să spună e că nu prea mai există loc pentru utopii. Scrisoarea lui Prester John a fost un text utopic; eu l-am folosit ca pe un instrument, sau ca pe un mecanism. Faptul că Baudolino este un mincinos, că falsifică lucruri şi că trăieşte printre relicve false nu este întâmplător. Istoria se face prin ingeniozitate şi invenţie. Iar naraţiunea este în acelaşi timp un act artistic, dar şi politic. Adevărul se construieşte prin interpretarea subiectivă a istoriei, spre binele celor ce vor veni după noi.
MP: Utopia pe care o găseşte Baudolino este structurată pe anumite idei, pe anumite abstracţii – ea nu e structurată pornind de la vreo societate anume, nu-i aşa?
UE: Întotdeauna m-au fascinat disensiunile religioase ale creştinismului timpuriu, pe când oamenii se masacrau pornind de la chestiuni teologice mărunte, care nu mai au nici un fel de importanţă pentru noi. Dar ei fie făceau uz de disensiune din raţiuni politice, fie îşi precizau ideile politice pornind de la asemenea chestiuni minore. A fost ceva tipic pentru Biserica bizantină. În roman, eu tocmai am prezentat toate ereziile perioadei respective ca pe o comunitate.
MP: Ne puteţi vorbi despre limbile diferitelor creaturi, ale vietăţilor fantastice care populează regatul lui Prester John? Ce s-ar putea spune despre paternoster-ul lor?
UE: Am scris o carte despre căutarea limbii perfecte. Am studiat toate încercările de a crea limbi perfecte de-a lungul istoriei. Paternoster-ul meu este o combinaţie de versiuni reale ale paternoster-ului în câteva limbi universale din ultimele trei-patru secole, inclusiv Esperanto, plus, dacă nu mă înşeală memoria, o variantă prezentă în Călătoriile lui Gulliver.
MP: Există o densă tramă istorică în această carte. Se găsesc în ea şi alegorii sau trimiteri la situaţii moderne, actuale?
UE: Niciodată nu am un plan foarte clar atunci când mă aşez la masa de scris. Dar lucrurile par uneori a se întâmpla de la sine. Ca şi în cazul altui roman al meu, Numele trandafirului, când tocmai exploram disputele dintre Botticelli, eretici, şi Fra Dolcino. Am găsit numeroase paralele contemporane la această perioadă despre care scriam – Brigadele Roşii, de exemplu.
MP: În vreme ce în lucrările Dv. de non-ficţiune vă referiţi direct la evenimente politice şi culturale.
UE: Ei bine, se întâmplă să am o rubrică în revista L’Espresso, aşa încât atunci când trebuie să vorbesc despre prezent, o pot face acolo. Deşi este evident că atunci când re-analizezi trecutul, datul tău subiectiv schimbă felul în care acorzi atenţie anumitor detalii. Eu, bunăoară, mă voi concentra asupra anumitor lucruri care au relevanţă pentru mine. Benedetto Croce a spus cândva că întreaga istoriografie nu e altceva decât istorie contemporană. Nu poţi spune povestea Imperiului Roman astăzi, fără a ţin seama de elementele care te ajută, în contemporaneitate, să îţi înţelegi de fapt propria situaţie.
MP: Mă interesează subiectul libertăţii de expresie din Italia în momentul de faţă. În ultimii treizeci de ani aţi scris în diferite moduri cu privire la libertatea de expresie, şi se poate spune că aveţi felurite modalităţi de a vorbi despre ea.
UE: Imaginaţi-vă o situaţie în care, în Statele Unite ale Americii Bush ar deţine la un moment dat monopolul asupra New York Times, Washington Post, Los Angeles Times, NBC, CBS, ABC, şi Hollywood pe deasupra. Oare această formă de monopol nu i-ar pune pe gânduri pe cetăţenii americani? Gândiţi-vă că vă deranjează până şi faptul că Bill Gates administrează sistemul Windows şi Internet Explorer-ul. Ei bine, aceasta este situaţia în momentul de faţă. Oamenii ar trebui să fie preocupaţi de aceste lucruri. Evident, avem o constituţie care garantează libertatea de expresie. Dar au existat zvonuri conform cărora preşedintele Berlusconi ar fi avut de gând să-şi plaseze colaboratorii la ziarul Corriere della Sera. Odată ce Corriere della Sera devine proprietatea lui Berlusconi, evident că editorii vor angaja altfel decât până acum scriitorii şi astfel avem, obiectiv vorbind, o reducere a circulaţiei ideilor libere.
MP: Unul din argumentele recurente în dezbaterile legate de reforma finanţării companiilor a fost acela că finanţarea unui candidat e de fapt un act de exprimare liberă. În acest fel, limitarea circuitului financiar a fost privită ca o sugrumare a exprimării libere. Unde plasaţi această problemă, în raport cu modul Dv. de a privi chestiunea liberei exprimări?
UE: Dacă exprimarea liberă este acordată în funcţie de factori pecuniar, evident că un magnat oarecare va avea mai multă libertate de exprimare decât o persoană ce trăieşte de pe o zi pe alta. Să ne amintim celebra vorbă a lui Orwell din Ferma animalelor: toţi porcii sunt egali, dar anumiţi porci sunt mai egali decât alţii.
MP: În eseul Dv. “Ur-Fascismul” scriaţi că libertatea de expresie ar fi o libertate faţă de retorică.
UE: Această idee vine din copilăria mea sub auspiciile fascismului. Am fost educaţi conform retoricii de stat, aşa încât la sfârşitul războiului – sau mai degrabă la începutul guvernului partizan – îmi amintesc că se găsea acolo o antiretorică, o retorică diferită. Şi am realizat că libertatea mea fusese limitată de către retorica monocordă a fascismului.
MP: Întotdeauna aţi accentuat importanţa modului în care primim informaţia, propriile noastre standarde de analiză şi reacţie critică. Aţi numit chiar la un moment dat interpretarea o „activitate de gherilă”. Am ajuns atât de departe în capacitatea noastră de a înţelege ce proiectează mass-media în jur, încât uneori mă gândesc că noi suntem cu toţii – mass-media, oamenii care ştiu câte ceva despre mass-media şi cei care se hrănesc cu asta, specialiştii mass-media – angajaţi într-un proces de seducţie reciprocă.
UE: Se poate vorbi de o anume circularitate în sensul în care, dacă critici serviciile de reclamă, întotdeauna se va găsi un specialist în publicitate care va fi în stare să se ia de analiza ta într-un fel sau altul şi să o folosească. Pentru a critica mijloacele de comunicare, ai nevoie de alte surse de informare. Spre exemplu, la începutul secolului XX catolicii au inventat Cineforum-ul. Înainte, Biserica afişa pur şi simplu pe uşile bisericilor nişte liste care indicau apodictic care filme sunt recomandabile şi care nu. Dar oamenii nu au ţinut seama de ele. Aşa încât ulterior au instituit Cineforum-ul, unde puteai privi filmul, după care vreme de două ceasuri se discuta filmul vizionat. Este un mod foarte democratic de a educa oamenii. Puteai primi astfel mesaje contradictorii din partea Bisericii, am Partidului Socialist, sau din cărţi. Astăzi, într-o societate dominată de mass-media, sau mai rău, într-o societate mass-media în care toate mijloacele de comunicare aparţin aceluiaşi partid, riscul e să ajungem să avem o generaţie tânără care nu face decât să recepteze mesajele vehiculate de mass-media, fără a avea la îndemână instrumentele pentru a reacţiona într-un fel sau altul. Pe internet, nu ai nici un fel de criterii de a selecta informaţia. Dacă iniţializez o căutare pornind de la sintagma “Sfântul Graal,” dau peste 70 de site-uri, dintre care doar două sunt realizate de către cercetători serioşi, restul fiind ale unor indivizi adepţi ai curentului New Age care repetă tot soiul de povestiri fabuloase, fără a face distincţie între legendă şi realitate istorică. Cine spune unui tânăr care site oferă informaţii de încredere şi care nu? Selecţia nu înseamnă cenzură. Selecţia presupune o judecată critică. Riscăm altfel să ajungem la o societate tânără fără spirit critic, a cărei singură sursă de informare va fi internetul.
MP: Au apărut de curând câteva cărţi foarte bine vândute, scrise sub recunoaşterea făţişă a unei influenţe din partea Dv. Ce părere aveţi despre acest lucru?
UE: Păi, nu prea ştiu ce să zic. Mă simt oarecum stânjenit. De când am început să scriu romane, acum mai bine de douăzeci de ani, am întâmpinat dificultăţi în a citi literatură contemporană. Şi nu pot înţelege cum anumiţi romancieri sunt în acelaşi timp critici literari şi scriu articole critice la adresa altor autori. Pentru mine unul chestiunea este cât se poate de jenantă. Dacă cartea respectivă este în mod radical diferită de a mea, ce pot spune? Habar n-am despre ce e vorba. Dacă e similară cu a mea, atunci e vorba de emulaţie. Dacă sunt de părere că e mai proastă decât a mea, mă enervez; dacă o suspectez că e mai bună ca a mea, mă simt iritat şi frustrat. Am aşadar luciditatea de a înţelege că nu aş putea fi un judecător imparţial al unei asemenea cărţi.
MP: Într-una din conferinţele Dv. din seria Norton, vorbeaţi despre cum se poate încetini sau accelera naraţiunea, citând mai apoi un pasaj destul de lung despre istoria ucigaşilor plătiţi de la începutul cărţii lui Alessandro Manzoni, Logodnicii. Spuneaţi că nu vă aşteptaţi ca cineva să citească acest lucruri şi că, de fapt, nici măcar Manzoni însuşi nu se aştepta la aşa ceva.
UE: Pare logic. Când mergi să vizitezi muzeul Uffizi, nu zăboveşti prea mult în fiecare încăpere sau ungher pentru a vedea chiar tot; te vei uita la câte ceva pe ici, pe colo, după care te vei duce direct la Botticelli. E foarte important însă faptul că restul e totuşi acolo, pentru că astfel îţi conferă o impresie a contextului. A doua oară te vei opri poate acolo unde nu te-ai oprit prima oară. A doua oară, eu am citit partea despre ucigaşii plătiţi. Îmi pare, acesta, a fi un mod de a determina indirect cititorul să înţeleagă că acolo există ceva – un lucru pe care pentru moment îl pun între paranteze – dar oricum acolo există ceva.
MP: Dv. chiar faceţi acest lucru? Scrieţi lucruri pe care vă aşteptaţi ca cititorul să nu le citească?
UE: Desigur. Gândiţi-vă la penultimul capitol din Ulise, în care Joyce descrie pur şi simplu toată bucătăria lui Bloom, fiecare sertar. Uneori mi se întâmplă să mă întorc la acel pasaj şi să mai citesc câte un sertar. Prima oară când am citit cartea, ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost această acribie de a descrie totul – chiar totul!
MP: Aţi vorbit îndelung şi cu uşurinţă despre felul în care vă gândiţi cărţile, despre modul în care concepeţi o intrigă şi ceea ce vă inspiră. Dacă cineva vă studiază cărţile şi interviurile, constată că Dv. daţi suficiente răspunsuri legate de munca Dv., lucru ce face orice alt potenţial interviu aproape superfluu.
UE: Într-un fel. Cu toate că, şi s-ar putea să nu realizaţi acest lucru, eu nu am vorbit de fapt aproape de loc despre cartea mea. M-am referit la chestiuni marginale. Nu v-am spus care este adevărata semnificaţie a cărţii. Vă spun o seamă întreagă de poveşti de o importanţă secundară, despre animalele din Evul Mediu, despre tot felul de lucruri în definitiv exterioare cărţii mele. V-am mărturisit deja că în interviurile anterioare am susţinut că Baudolino este un mincinos. Ei bine, nici măcar eu nu credeam acest lucru, însă părea o modalitate facilă de a da intervievatorilor un os de ros. Vedeţi Dv., omul nu e întotdeauna sincer!

Sursa  http://cuboltasipresiune.blogspot.com/2010/08/baudolino-mincinos-sau-vizionar.html

Read Full Post »

     „În momentul ăsta cei care, peste umărul lui Simonini, ar fi citit cele scrise  de Dalla Piccola ar fi văzut că textul se întrerupea, de parcă tocul, pe care mîna nu reuşea să-l mai ţină, ar fi căzut, pe cînd trupul celui care scria luneca în jos, o lungă mîzgălitura fără sens ce se termina dincolo de foaie, mînjind fetrul verde de pe masa de scris. Iar după aceea, pe o foaie următoare, părea că de scris se reapucase căpitanul Simonini.

     Acesta se trezise îmbrăcat în preot, cu peruca lui Dalla Piccola, dar acum ştiind fără umbră de îndoială că era Simonini. Văzuse imediat, deschise pe masă şi acoperite cu un scris isteric şi din ce în ce mai confuz, ultimele pagini pe care le redactase pretinsul Dalla Piccola şi pe cînd citea asuda, inima îi palpita şi îşi amintea, pînă la punctul unde scrisul abatelui se termina, iar el (abatele) sau el (Simonini) leşinaseră; nu… el leşinase.

     Imediat ce-şi revenise şi mintea i se limpezea încet-încet, totul devenea CLAR”.

#

Acesta este ultimul fragment (pag 405) pe care îl redau din această carte fabuloasă : Cimitirul din Praga – Umberto Eco.

#

Este ceva de întrebat ? Nu ştiu. Este ceva de spus în plus? Nu ştiu. Eu, nu ştiu.

Voi, ştiţi cum se pot limpezi ideile, sau cum se poate ieşi din dedublarea fiecăruia dintre noi?

Read Full Post »

     Poţi ajunge lesne la această concluzie, citind superficial cărţi cu subiect istoric, filosofic sau religios. Fiecare autor, are propria sa viziune despre lume, despre univers, despre om. Fiecare om are – sau nu, un bagaj cultural cu ajutorul căruia încearcă să se orienteze pe parcursul vieţii sale în această lume. Este lumea o junglă ? Aparent, da; prea mari sunt deosebirile de concepţie etalate în cărţi de diferiţi autori, fie aceşti autori mai mult sau mai puţin erudiţi. Singura problemă este că nici-un om nu va reuşi vreodată, să aibă o vedere atotcuprinzătoare asupra întregului mecanism care face lumea să se mişte.

     Umberto Eco are – cred eu – marele merit de a nu da impresia că are soluţii fără rest la acest fel de întrebări tulburătoare. Mai degrabă, Umberto Eco, pune cap la cap diferite informaţii, le ordonează după diversele tipuri de contradicţie despre un subiect sau altul şi invită la reflecţie.

     Nici cartea sa, Cimitirul din Praga, nu face excepţie. Prin metoda literară aleasă, această carte lasă deplină libertate Cititorului să-şi construiască propriul său adevăr despre diversele epoci. El, Umberto Eco – Naratorul, nu intervine în desfăşurarea evenimentelor descrise în carte, decît în măsura în care contradicţiile din povestea căpitanului Simonini – alias abatele Piccola, sunt prea flagrante sau povestea are lacune prea mari.

     Despre orice eveniment istoric pe-trecut, sunt mai multe interpretări. Problema este dacă între aceste evenimente sunt legături de cauzalitate care decurg una din alta, reunite sub sceptrul unui “mare păpuşar universal”. Este vreo legătură între Revoluţia Franceză din 1789 şi Războiul de Independenţă a Statelor Unite ? Dar între Garibaldi şi Comuna din Paris? Cît de mare a fost Napoleon Bonaparte ? Sau, a fost Bonaparte un distrugător al Europei ? Ce a însemnat Epoca Luminilor în istoria Europei şi poate chiar a lumii? Cît de mare este (sau a fost) rolul serviciilor secrete în curgerea aceasta istorică a lumii?

     Şi alte nenumărate întrebări : există cu adevărat o conspiraţie mondială ? Este această conspiraţie iniţiată de Poporul Ales? Toate organizaţiile secrete din decursul veacurilor (masoneria, carbonarii, illuminati, etc) au drept scop ultim, sub-şi-ordonarea lumii, potivit unei concepţii de atot-stăpînire-a-tot-şi-a-toate? Şi dacă da, cu ce finalitate ultimă?

     Cert lucru este, potrivit lui Umberto Eco, cred eu, că prea multe dintre documentele la care fac referire istoricii, sunt apocrife. Cert este, că e din ce în ce mai greu, să distingem între documentele cu adevărat reale şi cele contrafăcute, documente contrafăcute numai pentru că diverşi omuleţi din diverse epoci, chiar au crezut că pot schimba – definitiv – faţa lumii.

     Cu adevărat tulburător este faptul că sprijinindu-se pe istoria mai mult sau mai puţin contrafăcută, oamenii momentului care au un cuvînt GREU de spus, construiesc o realitate destul de calpă, realitate care va influenţa desigur, viitorul.

     Deci : este lumea apocrifă?

#

O recenzie foarte bună a acestei cărţi, AICI!

 

Read Full Post »

Older Posts »