Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘umberto eco’ Category

     “Pe Narator îl cam deranjează că trebuie să înregistreze un fel de dialog antistrofic între Simonini şi abatele băgăcios, dar se pare că tocmai în 30 martie Simonini reconstituie în mod incomplet ultimele evenimente din Sicilia, iar textul său se complică prin multe rînduri tăiate în chip hermetic şi prin altele traversate de un fel de X şi deci eliminate din reconstituirea lui, dar cu toate acestea lizibile – şi neliniştitoare la lectură. La 31 martie se strecoară în jurnal abatele Dalla Piccola, parcă pentru a debloca nişte uşi ermetic zăvorîte ale memoriei lui Simonini, dezvăluindu-i ceea ce el refuză cu disperare să-şi amintească. Iar la 1 aprilie Simonini, după o noapte zbuciumată în care-şi aminteşte că a avut accese de vomă, intervine din nou, iritat, parcă pentru a corecta ceea ce consideră a fi nişte exagerări şi indignări moraliste ale abatelui. Dar, în fine, Naratorul, neştiind cui să dea pînă la urmă dreptate, îşi permite să povestească faptele acelea aşa cum crede că ar trebui reconstituite – şi-şi asumă, bineînţeles, răspunderea reconstituirii pe care o face”. (pag 145)

     Simonini : “De cînd ţin jurnalul ăsta nu m-am mai dus la un restaurant. În seara asta trebuie să mă pun pe roate şi am hotărît să mă duc într-un loc în care, pe oricine aş fi putut întîlni, ar fi fost atît de beat încît, dacă nici eu  nu l-aş fi recunoscut, nici el nu m-ar fi putut recunoaşte pe mine. (pag. 163)

     Despre feluritele sarcini pe care Lagrange mi le dăduse la început, nu reuşesc să-mi amintesc aproape nimic. Îmi vine în minte doar un nume, cel al abatelui Boullan, dar pesemne că e vorba despre ceva petecut mai tîrziu, poate chiar cu puţin înainte sau după război (reuşesc să reconstitui că la mijloc a fost un război, cu Parisul dat peste cap).

     Absintul îşi face efectul, iar dacă aş sufla spre o lumînare, aş face să ţîşnească o vîlvătaie din fitil”. (pag 170)

     Dalla Piccola : “Dragă domnule căpitan Simonini, în dimineaţa asta m-am deşteptat cu capul greu şi cu un gust ciudat în gură. Dumnezeu să mă ierte, era gust de absint! Te asigur că încă nu citisem observaţiile dumitale de ieri-noapte. Cum puteam să ştiu ce ai băut dacă n-aş fi băut eu însumi? Şi cum ar putea un om al bisericii să recunoască gustul unei băuturi interzise şi deci necunoscute ? Sau poate că nu, am mintea confuză, scriu aici despre gustul pe care l-am simţit în gură deşteptîndu-mă, dar scriu asta după ce te-am citit şi ceea ce ai scris dumneata m-a sugestionat. Şi, într-adevăr, dacă n-am băut absint niciodată, cum aş putea să ştiu că ceea ce simt în gură, e absint ? E gust de cu totul  altceva, pe care jurnalul dumitale m-a făcut să-l iau drept absint.

     Oh, Doamne Iisuse, fapt e că m-am trezit în patul meu şi fiecare lucru părea normal, de parcă n-aş fi făcut altceva pe tot parcursul lunii trecute. Atîta doar că ştiam că trebuie să vin în apartamentul dumitale. Acolo, altfel spus, aici, şi am citit paginile dumitale de jurnal pe care încă nu le ştiam. Am văzut că dumneata îl menţionezi pe Boullan şi ceva mi-a reîncolţit în minte, dar în chip vag şi tulburător…” (pag. 173)

Fragmente din romanul lui Umberto Eco, Cimitirul din Praga.

Read Full Post »

      “Nu-mi rămînea decît să mă apropii de…” Urmarea, AICI

    Documente autentice

      “Însă Brafmann, care tradusese deja documentele în franceză şi în germană, aflase de la Lagrange că eu eram în stare să produc documente autentice şi-mi cerea să-i produc o versiune franceză care să pară că datează din aceleaşi perioade cu textele originale. Era important să aibă aceste documente şi în alte limbi pentru a putea demonstra serviciilor ruseşti că modelul Kahalului era luat în serios în diferitele ţări europene şi că era îndeosebi apreciat de Alliance Israelite din Paris…

     Documentul, ca să convingă, trebuie să fie alcătuit ex novo şi, la o adică, nu trebuie să se arate originalul lui, ci să se vorbească de el, ca să nu se poată ajunge la nicio sursă existentă, aşa cum s-a întîmplat cu Regii Magi, despre care a vorbit doar Matei în două versete şi n-a spus nici cum se numeau, nici cîţi erau, nici că erau regi, iar toate celelalte sunt zvonuri ale tradiţiei… Se cere ca revelaţiile să fie extraordinare, răscolitoare, să spunem chiar romaneşti. Numai aşa devin credibile şi pentru poporul de rînd şi stîrnesc indignare…

     Fireşte, ceea ce relata documentul meu ar fi trebuit să apară drept depoziţia orală a unui martor ocular obligat să se păstreze incognito sub ameninţarea cu moartea”.

 Fragment(e) selectat(e) începînd cu pag. 200, pînă la pag. 203 din romanul lui Umberto Eco, Cimitirul din Praga.

Read Full Post »

     “Eu am cunoscut permanent oameni care se temeau de complotul vreunui duşman ascuns, evreii pentru bunicul, masonii pentru iezuiţi, iezuiţii pentru tatăl meu garibaldian, carbonarii pentru regii din jumătate de Europă, regele instigat de preoţi pentru colegii mei mazzinieni, Iluminaţii din Bavaria pentru poliţiile din jumătate din lume şi tot aşa, cine ştie câţi alţii nu mai sunt pe lumea asta care gîndesc că sunt ameninţaţi de o conspiraţie. Iată o formă pe care poţi s-o umpli după plac, dând fiecăruia complotul său.

     Dumas era cu adevărat un profund cunoscător al sufletului omenesc. La ce anume aspiră oricine, cu atât mai mult cu cât e mai năpăstuit şi mai puţin iubit de soartă ? La ban, şi să fie câştigat fără osteneală, la putere (ce voluptate să-i comanzi unui semen de-al tău şi să-l umileşti!) şi la răzbunare pentru orice neajuns suferit (iar fiecare în viaţa lui a suferit măcar o nedreptate, oricât de mică). Şi iată că Dumas, în Contele de Monte Cristo, îţi arată cum e cu putinţă să dobîndeşti o bogăţie uriaşă, de natură să-ţi dea o putere supraomenească şi să te ajute să le plăteşti duşmanilor tăi tot ce le datorezi. Dar, se întrteabă oricine, de ce eu sunt defavorizat de soartă (sau măcar nu atât de favorizat pe cât aş vrea), de ce mi-au fost refuzate favorurile îngăduite, în schimb, altora, mai puţin merituoşi decât mine ? Fiindcă nimeni nu se gîndeşte că nenorocirile lui ar putea fi atribuite unei micimi personale, iată că va trebui să identifice un vinovat. Dumas  oferă frustrării tuturor (a indivizilor şi a popoarelor) explicaţia eşecului lor. Altcineva a fost… cel care ţi-a pus la cale prăbuşirea.

     Dacă ne gîndim bine însă, Dumas nu născocise nimic : dăduse doar formă de naraţiune acelor lucruri… Asta deja îmi sugera că, dorind să vînd în vreun fel dezvăluirea unui complot, nu trebuia să-i furnizez cumpărătorului nimic original, ci numai şi în special ceea ce ori aflase deja, ori ar fi putut afla mai uşor pe alte căi.

     Lumea crede numai ce ştie deja, iar asta era frumuseţea Formei universale a Complotului”.

Fragment din romanul lui Umberto Eco, Cimitirul din Praga (pag.83-84)

Read Full Post »

   Orice apariţie a unei noi cărţi scrise de Umberto ECO  , nu poate fi decît un prilej de bucurie pentru cititorii care-l apreciază pe acest prolific autor. Cea mai nouă apariţie (nu vreau să cred că este ultima!), este un roman, “Cimitirul din Praga (care) spune povestea unui personaj misterios… Nu se ştie exact cu ce se ocupă – cel mai probabil cu falsificarea de scrisori şi acte oficiale, din moment ce guvernanţii, poliţia şi serviciile secrete din multe ţări sunt interesate de munca lui şi vor să-l angajeze” – stă scris pe pagina de gardă a acestui volum.

     O carte în care editorul, crede că “Între conspiraţii şi revolte, Umberto Eco arată cum se desenează încet-încet noua tablă de şah pe Vechiul Continent în a doua jumătate a secolului XX. Un roman cutremurător, despre aspecte ale unei politici trecute sub tăcere, care aruncă o lumină sumbră asupra viitorului”.

     Dacă aşa este, vom vedea pe parcursul lecturii, pentru că de data aceasta, Eco foloseşte un stil literar oarecum inedit : Naratorul îl invită pe Cititor să intre într-o prăvălioară ponosită a unui telal care expune grămezi de obiecte inutile. Cu puţin  meşteşug, Cititorul trebuie să-l urmeze pe Narator într-o cameră mobilată cu gust, în care un ins complet necunoscut, cam vîrstnic, aşezat la o masă, tocmai scrie cele ce urmează.

     Nici măcar Naratorul nu ştie cine este omul care scrie şi evident, nu ştie nici ce scrie acesta. Amîndoi, Narator şi Cititor privesc peste umărul acestui personaj, în caietul pe care acesta îl umple cu slove şovăielnice.

     Mai întîi de toate, acesta trebuie să afle el însuşi cine este, pentru că unele accese de amnezie îl ţin în suspans : este el Căpitanul Simonini sau Abatele Dalla Piccola. Are cumva dublă personalitate ?

     “Aşa că m-am hotărît să ţin jurnalul ăsta, chiar dacă în ordine inversă, povestindu-mi mie trecutul, pe măsură ce reuşesc să-l fac să-mi revină în minte, chiar şi lucrurile cele mai neînsemnate, pînă ce elementul (cum se spune?) traumatizant ar ieşi la lumină. De unul singur. Şi tot singur vreau să mă vindec, fără să mă dau pe mîinile medicilor de femei nebune”.

     Cum nimic nu trebuie să-l tulbure sau să-l întrerupă de la demersul său,  a pus la uşa prăvălioarei un anunţ : “proprietarul va lipsi timp de o lună”. Evident, fără ca cineva să poată şti prea bine, cînd acea lună va începe sau se va sfîrşi.

Read Full Post »

            “Adesea, în faţa unui fenomen necunoscut, se reacţionează prin aproximare : se caută acel decupaj de conţinut, deja prezent în enciclopedia noastră, care, de bine-de rău, pare să dea cont de noul fapt. Un exemplu clasic al acestui procedeu îl găsim la Marco Polo, care în Java vede (înţelegem noi acum) nişte rinoceri. Dar este vorba despre animale pe care el nu le-a mai văzut, atîta doar că, prin analogie cu alte animale cunoscute, le deosebeşte corpul, cele patru picioare, şi cornul. Şi fiindcă (ceea ce) cultura sa îi punea la dispoziţie – era – noţiunea de unicorn, exact aşa, ca un patruped cu un corn pe bot, el desemnează acele animale ca fiind unicorni. Apoi, fiindcă e cronicar onest şi minuţios, se grăbeşte să ne spună că, totuşi, aceşti unicorni sunt destul de ciudaţi, noi am spune prea puţin specifici, dat că nu suunt albi şi svelţi, ci au ‘’păr ca de bivoli şi picioare ca elefanţii’’ , cornul e negru şi lipsit de graţie, limba spinoasă, capul asemănător cu cel al unui mistreţ : ‘’Aceasta-i o fiară foarte urîtă la vedere. Nu este, cum se spune pe-aici, că se lasă prinsă de-o fecioară, ci tocmai pe dos’’ (Milione 143).

            Marco Polo pare să ia o hotărîre : în loc să resegmenteze conţinutul adăugînd un animal nou la universul vietăţilor, corectează descrierea potrivită pentru unicorni care, dacă sunt, sunt chiar aşa cum i-a văzut el, şi nu cum povesteşte legenda. Modifică intensia lăsînd neatinsă extensia.”

            Fragment din volumul “Kant şi ornitorincul” – p. 65 / Umberto Eco / Pontica / 2002

#

            Ne place sau nu, recunoaştem sau nu, într-un fel toţi ne comportăm ca Marco Polo. Toţi denunţăm prejudecata la alţii, dar ne folosim din plin de propriul nostru imaginar pentru a  descrie situaţii cu care nu ne-am mai întîlnit sau, chiar şi mai rău decît atît, ne imaginăm despre personajele înconjurătoare, începînd de la rude, amici, cunoştinţe întîmplătoare, prieteni, vecini, colegi sau orice altceva / cineva, aproape orice  mai puţin ce este acel ceva / cineva, cu adevărat.

            Fiecare dintre noi are propriul său adevăr, sau şi mai rău decît atît, aplecăm urechea numai la acele adevăruri pe care prejudecata noastră deja ni le-a impus cu stăruinţă.

            Astfel, pentru unii SOV este un infractor periculos, pentru alţii este un respectabil om de afaceri (HA!), pentru alţii este unul dintre garanţii libertăţii de expresie a presei, şi aşa mai departe. Astăzi, vom afla dacă SOV va fi menţinut în arest, sau nu. Deja cred că acest lucru este secundar. Dacă s-a reuşit măcar clătinarea reţelei care lucra la ordinele lui Vîntu (?) că despre destrămare nu pare a fi vorba, şi tot e ceva. Simptomatic mi se pare şi faptul că una dintre cele trei judecătoare care va stabili astăzi soarta lui SOV este şi soţia unui judecător dovedit a fi părtaş în altă reţea infracţională : cea a senatorului Voicu.

            Las pe fiecare dintre dumneavoastră să se raporteze la propriul său Marco Polo şi să creadă atît despre SOV cît şi despre acea judecătoare ce vrea. Marco Polo-ul meu personal spune, că este greu de crezut că au început corbii să-şi scoată ochii, reciproc. Stiţi de ce ? Pentru că întreg sistemul nostru statal, este un soi de ornitorinc. O ciudăţenie teoretic imposibilă dar care, există bine-mersi.

#

ANDREEA PORA  :  http://www.revista22.ro/domnul-oligarh-vantu–cateii-8875.html

Read Full Post »

             Pare evident că bibliofilul strînge cărţi pentru a-şi face o biblioteca; însă  biblioteca nu este o sumă de cărţi, ci un organism viu, cu o existenţă autonomă. O biblioteca particulară nu este numai un loc unde se adună cărţi; este un loc care le citeşte pentru noi. Vă lămuresc îndată. Cred că tuturor celor care au în casă destul de multe cărţi li s-a întîmplat să trăiască ani de-a rîndul cu remuşcarea că nu le-au citi pe toate, şi cărţile necitite ne privesc ţintă de pe rafturi în toţi aceşti ani, ca o amintire a păcatului nostru pricinuit de neglijenţă. …

            Uneori se întîmplă să punem mîna pe una dintre aceste cărţi neglijate, începem să citim şi ne dăm seama că ştim deja ceea ce e scris în ea. Acest fenomen ciudat, pe care mulţi ar putea să-l confirme, are numai trei explicaţii raţionale. Prima este că, atingînd de mai multe ori cartea în decursul anilor, fie pentru a-i schimba locul, fie pentru a o şterge de praf şi a o da deoparte pentru a putea lua altă carte, ni s-a transmis ceva din conţinutul său, prin intermediul degetelor, pînă la creier. Deci am citit cartea tactil, ca şi cum ar fi fost scrisă în alfabetul Braiile. … Eu nu cred în fenomenele paranormale; însă în această explicaţie cred, şi pentru că nu mi se pare c-ar ţine de paranormal. Din contră, fenomenul este cît se poate de normal şi este confirmat de experienţa de zi cu zi.

            Cea de-a doua explicaţie este că, de fapt, noi am citit acea carte. De fiecare dată cînd îi schimbăm locul sau o ştergem de praf, aruncăm o privire, cartea se deschidea la întîmplare, iar ceva din grafică, din consistenţa hîrtiei, din culori, vorbea despre o epocă şi despre o situaţie. Astfel, puţin cîte puţin, am asimilat mare parte din acea carte.

            Cea de-a treia explicaţie este că, de-a lungul anilor, am citit alte cărţi în care se vorbea şi despre aceea necitită, astfel încît, fără să ne dăm seama, am aflat ceea ce spune (fie că este vorba despre o carte bine-cunoscută, des amintită, fie despre o carte banală, cu idei atît de comune, încît se întîlnesc mereu şi pretutindeni).

            De fapt, cred că toate cele trei explicaţii sunt valabile. Toate aceste elemente puse laolaltă se contopesc ca prin vrajă şi îşi dau concursul în a ne lăsa impresia de familiaritate la lectura acelor pagini pe care, rezumîndu-ne strict la fapte, nu le-am citit niciodată.

            Desigur, bibliofilul, mai ales cel care colecţionează cărţi contemporane, este expus pericolului întruchipat de imbecilul care-ţi intră în casă, vede toate acele rafturi pline şi exclamă : “Ce de cărţi! Le-aţi citit pe toate?” Experienţa de zi cu zi ne arată că această întrebare este pusă de persoane cu un coeficient de inteligenţă mai mult decît satisfăcător. La acest afront există, din cîte ştiu, trei răspunsuri standard. Primul îl lasă perplex pe vizitator şi întrerupe orice fel de relaţie; acesta este : “N-am citit nici una, altfel de ce le-aş ţine aici?” Însă acest răspuns îl măguleşte pe indiscret, gîdilîndu-i simţul superiorităţii, şi nu văd de ce ar trebui să-i acordăm acest privilegiu.

            Din contră, cel de-al doilea răspuns îl face să se prăbuşească într-o stare de inferioritate şi sună cam aşa : “Am citit mai multe, domnule, mult mai multe!”

            Cel de-al treilea este o variantă a celui de-al doilea şi îl folosesc atunci cînd vreau ca vizitatorul să cadă pradă unei dureroase uimiri. “Nu, spun eu, cele pe care le-am citit sunt la universitate; pe acestea trebuie să le citesc săptămîna viitoare.” …

            Ceea ce nu ştie nefericitul este că biblioteca nu este numai spaţiul memoriei tale, unde păstrezi tot ce ai citit, ci şi spaţiul memoriei universale, unde, într-o zi, în momentul fatal, îi vei putea găsi pe toţi cei care au citit înaintea ta.

            Fragment din volumul “Memoria Vegetală”

BLOGUL ZILEI : http://zamfirpop.wordpress.com/

Read Full Post »

             “- Ameninţările ?

– Sigur. Televizorul, de exemplu.

– Televizorul ?

– Sigur. Unde credeţi că se află în acest moment milioane de americani, de italieni, de francezi, de japonezi şi aşa mai departe ? Se uită la televizor, tembelizaţi. Nu gîndesc. Nu se mişcă. Se uită şi atîta. Televizorul gîndeşte pentru ei, se mişcă pentru ei, trăieşte pentru ei. Trăieşte ? Îi otrăveşte cu idioţenia lui şi ei nu-şi dau seama. Îi face apatici, dar ei nu-şi dau seama. De ce se uită, se uită şi iar se uită ? Toate pericolele lumii sînt închise în cutia asta blestemată care stă în mijlocul casei ca un altar şi toţi îngenunchează muţi în faţa acelui altar. Orice Hitler ar putea să transforme prin televiziune o naţiune paşnică într-o haită de fiare : mitingurile sale, ochii săi, ar putea intra în orice sufragerie, în fiecare dormitor, şi n-ar mai fi nevoie să mergi undeva ca să-l asculţi sau să-l vezi. Totuşi, ei nu stiu asta, nu bănuiesc nimic, nici măcar nu se gîndesc de ce se uită; se uită şi gata. (…)

            – Foarte bine, domnule Bradbury, dar datoria jurnalistului nu este să exalte fărîma de frumos care există, ci aceea de a căuta răul, urîtul şi să-l denunţe. Datoria omului nu este aceea de a se mulţumi, este aceea de a se răzvrăti. Numai prin revoltă se poate afla adevărul.

            – Dar într-un anumit moment trebuie să găseşti acel adevăr. Vine o vreme cînd societatea spune jurnalistului, OK, băiete, totul e în regulă, e perfect. Dar, devreme ce eşti aşa de grozav şi dai în stînga şi-n dreapta aşa de bine, devreme ce ai stricat totul, toate speranţele noastre, iluziile noastre, explică-ne cum să ni le refacem. Atunci, draga mea, ori spui cum să se refacă ori închizi prăvălia. Au atacat mult societatea, cu un entuziasm de balic. Dar nu poţi fi balic o veşnicie. Balicii au întotdeauna febră şi nu poţi să ai febră o veşnicie. Febra este o boală, iar boala nu este veşnică. Atunci cînd termometrul urcă la patruzeci şi unu de grade, sau mori sau te vindeci”.

            Au trecut aproape cinci decenii de cînd Ray Bradbury a spus acest adevăr dureros, într-un interviu acordat excelentei jurnaliste care a fost Oriana Fallaci. (Dacă soarele moare / editura Dacia / 1981 / pag. 23 şi 25)

            Vi se pare actual?

            “Televiziunea, prin urmare, ŞTIE că poate determina gusturile publicului fără nevoia de a li se adecva în mod servil. În regim de liberă concurenţă, ea se adaptează, bineînţeles, unei legi a cereri şi a ofertei, dar nu faţă de public, ci faţă de comanditari : educă publicul potrivit intenţiilor comanditarilor”, spune Umberto Eco (Apocaliptici şi integraţi – comunicaţii de masă şi teorii ale culturii de masă / Polirom / 2008 / pag.341) .

            Vi se pare cunoscută această metodă ?

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »