Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘umberto eco’ Category

   Orice apariţie a unei noi cărţi scrise de Umberto ECO  , nu poate fi decît un prilej de bucurie pentru cititorii care-l apreciază pe acest prolific autor. Cea mai nouă apariţie (nu vreau să cred că este ultima!), este un roman, “Cimitirul din Praga (care) spune povestea unui personaj misterios… Nu se ştie exact cu ce se ocupă – cel mai probabil cu falsificarea de scrisori şi acte oficiale, din moment ce guvernanţii, poliţia şi serviciile secrete din multe ţări sunt interesate de munca lui şi vor să-l angajeze” – stă scris pe pagina de gardă a acestui volum.

     O carte în care editorul, crede că “Între conspiraţii şi revolte, Umberto Eco arată cum se desenează încet-încet noua tablă de şah pe Vechiul Continent în a doua jumătate a secolului XX. Un roman cutremurător, despre aspecte ale unei politici trecute sub tăcere, care aruncă o lumină sumbră asupra viitorului”.

     Dacă aşa este, vom vedea pe parcursul lecturii, pentru că de data aceasta, Eco foloseşte un stil literar oarecum inedit : Naratorul îl invită pe Cititor să intre într-o prăvălioară ponosită a unui telal care expune grămezi de obiecte inutile. Cu puţin  meşteşug, Cititorul trebuie să-l urmeze pe Narator într-o cameră mobilată cu gust, în care un ins complet necunoscut, cam vîrstnic, aşezat la o masă, tocmai scrie cele ce urmează.

     Nici măcar Naratorul nu ştie cine este omul care scrie şi evident, nu ştie nici ce scrie acesta. Amîndoi, Narator şi Cititor privesc peste umărul acestui personaj, în caietul pe care acesta îl umple cu slove şovăielnice.

     Mai întîi de toate, acesta trebuie să afle el însuşi cine este, pentru că unele accese de amnezie îl ţin în suspans : este el Căpitanul Simonini sau Abatele Dalla Piccola. Are cumva dublă personalitate ?

     “Aşa că m-am hotărît să ţin jurnalul ăsta, chiar dacă în ordine inversă, povestindu-mi mie trecutul, pe măsură ce reuşesc să-l fac să-mi revină în minte, chiar şi lucrurile cele mai neînsemnate, pînă ce elementul (cum se spune?) traumatizant ar ieşi la lumină. De unul singur. Şi tot singur vreau să mă vindec, fără să mă dau pe mîinile medicilor de femei nebune”.

     Cum nimic nu trebuie să-l tulbure sau să-l întrerupă de la demersul său,  a pus la uşa prăvălioarei un anunţ : “proprietarul va lipsi timp de o lună”. Evident, fără ca cineva să poată şti prea bine, cînd acea lună va începe sau se va sfîrşi.

Read Full Post »

            “Adesea, în faţa unui fenomen necunoscut, se reacţionează prin aproximare : se caută acel decupaj de conţinut, deja prezent în enciclopedia noastră, care, de bine-de rău, pare să dea cont de noul fapt. Un exemplu clasic al acestui procedeu îl găsim la Marco Polo, care în Java vede (înţelegem noi acum) nişte rinoceri. Dar este vorba despre animale pe care el nu le-a mai văzut, atîta doar că, prin analogie cu alte animale cunoscute, le deosebeşte corpul, cele patru picioare, şi cornul. Şi fiindcă (ceea ce) cultura sa îi punea la dispoziţie – era – noţiunea de unicorn, exact aşa, ca un patruped cu un corn pe bot, el desemnează acele animale ca fiind unicorni. Apoi, fiindcă e cronicar onest şi minuţios, se grăbeşte să ne spună că, totuşi, aceşti unicorni sunt destul de ciudaţi, noi am spune prea puţin specifici, dat că nu suunt albi şi svelţi, ci au ‘’păr ca de bivoli şi picioare ca elefanţii’’ , cornul e negru şi lipsit de graţie, limba spinoasă, capul asemănător cu cel al unui mistreţ : ‘’Aceasta-i o fiară foarte urîtă la vedere. Nu este, cum se spune pe-aici, că se lasă prinsă de-o fecioară, ci tocmai pe dos’’ (Milione 143).

            Marco Polo pare să ia o hotărîre : în loc să resegmenteze conţinutul adăugînd un animal nou la universul vietăţilor, corectează descrierea potrivită pentru unicorni care, dacă sunt, sunt chiar aşa cum i-a văzut el, şi nu cum povesteşte legenda. Modifică intensia lăsînd neatinsă extensia.”

            Fragment din volumul “Kant şi ornitorincul” – p. 65 / Umberto Eco / Pontica / 2002

#

            Ne place sau nu, recunoaştem sau nu, într-un fel toţi ne comportăm ca Marco Polo. Toţi denunţăm prejudecata la alţii, dar ne folosim din plin de propriul nostru imaginar pentru a  descrie situaţii cu care nu ne-am mai întîlnit sau, chiar şi mai rău decît atît, ne imaginăm despre personajele înconjurătoare, începînd de la rude, amici, cunoştinţe întîmplătoare, prieteni, vecini, colegi sau orice altceva / cineva, aproape orice  mai puţin ce este acel ceva / cineva, cu adevărat.

            Fiecare dintre noi are propriul său adevăr, sau şi mai rău decît atît, aplecăm urechea numai la acele adevăruri pe care prejudecata noastră deja ni le-a impus cu stăruinţă.

            Astfel, pentru unii SOV este un infractor periculos, pentru alţii este un respectabil om de afaceri (HA!), pentru alţii este unul dintre garanţii libertăţii de expresie a presei, şi aşa mai departe. Astăzi, vom afla dacă SOV va fi menţinut în arest, sau nu. Deja cred că acest lucru este secundar. Dacă s-a reuşit măcar clătinarea reţelei care lucra la ordinele lui Vîntu (?) că despre destrămare nu pare a fi vorba, şi tot e ceva. Simptomatic mi se pare şi faptul că una dintre cele trei judecătoare care va stabili astăzi soarta lui SOV este şi soţia unui judecător dovedit a fi părtaş în altă reţea infracţională : cea a senatorului Voicu.

            Las pe fiecare dintre dumneavoastră să se raporteze la propriul său Marco Polo şi să creadă atît despre SOV cît şi despre acea judecătoare ce vrea. Marco Polo-ul meu personal spune, că este greu de crezut că au început corbii să-şi scoată ochii, reciproc. Stiţi de ce ? Pentru că întreg sistemul nostru statal, este un soi de ornitorinc. O ciudăţenie teoretic imposibilă dar care, există bine-mersi.

#

ANDREEA PORA  :  http://www.revista22.ro/domnul-oligarh-vantu–cateii-8875.html

Read Full Post »

             Pare evident că bibliofilul strînge cărţi pentru a-şi face o biblioteca; însă  biblioteca nu este o sumă de cărţi, ci un organism viu, cu o existenţă autonomă. O biblioteca particulară nu este numai un loc unde se adună cărţi; este un loc care le citeşte pentru noi. Vă lămuresc îndată. Cred că tuturor celor care au în casă destul de multe cărţi li s-a întîmplat să trăiască ani de-a rîndul cu remuşcarea că nu le-au citi pe toate, şi cărţile necitite ne privesc ţintă de pe rafturi în toţi aceşti ani, ca o amintire a păcatului nostru pricinuit de neglijenţă. …

            Uneori se întîmplă să punem mîna pe una dintre aceste cărţi neglijate, începem să citim şi ne dăm seama că ştim deja ceea ce e scris în ea. Acest fenomen ciudat, pe care mulţi ar putea să-l confirme, are numai trei explicaţii raţionale. Prima este că, atingînd de mai multe ori cartea în decursul anilor, fie pentru a-i schimba locul, fie pentru a o şterge de praf şi a o da deoparte pentru a putea lua altă carte, ni s-a transmis ceva din conţinutul său, prin intermediul degetelor, pînă la creier. Deci am citit cartea tactil, ca şi cum ar fi fost scrisă în alfabetul Braiile. … Eu nu cred în fenomenele paranormale; însă în această explicaţie cred, şi pentru că nu mi se pare c-ar ţine de paranormal. Din contră, fenomenul este cît se poate de normal şi este confirmat de experienţa de zi cu zi.

            Cea de-a doua explicaţie este că, de fapt, noi am citit acea carte. De fiecare dată cînd îi schimbăm locul sau o ştergem de praf, aruncăm o privire, cartea se deschidea la întîmplare, iar ceva din grafică, din consistenţa hîrtiei, din culori, vorbea despre o epocă şi despre o situaţie. Astfel, puţin cîte puţin, am asimilat mare parte din acea carte.

            Cea de-a treia explicaţie este că, de-a lungul anilor, am citit alte cărţi în care se vorbea şi despre aceea necitită, astfel încît, fără să ne dăm seama, am aflat ceea ce spune (fie că este vorba despre o carte bine-cunoscută, des amintită, fie despre o carte banală, cu idei atît de comune, încît se întîlnesc mereu şi pretutindeni).

            De fapt, cred că toate cele trei explicaţii sunt valabile. Toate aceste elemente puse laolaltă se contopesc ca prin vrajă şi îşi dau concursul în a ne lăsa impresia de familiaritate la lectura acelor pagini pe care, rezumîndu-ne strict la fapte, nu le-am citit niciodată.

            Desigur, bibliofilul, mai ales cel care colecţionează cărţi contemporane, este expus pericolului întruchipat de imbecilul care-ţi intră în casă, vede toate acele rafturi pline şi exclamă : “Ce de cărţi! Le-aţi citit pe toate?” Experienţa de zi cu zi ne arată că această întrebare este pusă de persoane cu un coeficient de inteligenţă mai mult decît satisfăcător. La acest afront există, din cîte ştiu, trei răspunsuri standard. Primul îl lasă perplex pe vizitator şi întrerupe orice fel de relaţie; acesta este : “N-am citit nici una, altfel de ce le-aş ţine aici?” Însă acest răspuns îl măguleşte pe indiscret, gîdilîndu-i simţul superiorităţii, şi nu văd de ce ar trebui să-i acordăm acest privilegiu.

            Din contră, cel de-al doilea răspuns îl face să se prăbuşească într-o stare de inferioritate şi sună cam aşa : “Am citit mai multe, domnule, mult mai multe!”

            Cel de-al treilea este o variantă a celui de-al doilea şi îl folosesc atunci cînd vreau ca vizitatorul să cadă pradă unei dureroase uimiri. “Nu, spun eu, cele pe care le-am citit sunt la universitate; pe acestea trebuie să le citesc săptămîna viitoare.” …

            Ceea ce nu ştie nefericitul este că biblioteca nu este numai spaţiul memoriei tale, unde păstrezi tot ce ai citit, ci şi spaţiul memoriei universale, unde, într-o zi, în momentul fatal, îi vei putea găsi pe toţi cei care au citit înaintea ta.

            Fragment din volumul “Memoria Vegetală”

BLOGUL ZILEI : http://zamfirpop.wordpress.com/

Read Full Post »

             “- Ameninţările ?

– Sigur. Televizorul, de exemplu.

– Televizorul ?

– Sigur. Unde credeţi că se află în acest moment milioane de americani, de italieni, de francezi, de japonezi şi aşa mai departe ? Se uită la televizor, tembelizaţi. Nu gîndesc. Nu se mişcă. Se uită şi atîta. Televizorul gîndeşte pentru ei, se mişcă pentru ei, trăieşte pentru ei. Trăieşte ? Îi otrăveşte cu idioţenia lui şi ei nu-şi dau seama. Îi face apatici, dar ei nu-şi dau seama. De ce se uită, se uită şi iar se uită ? Toate pericolele lumii sînt închise în cutia asta blestemată care stă în mijlocul casei ca un altar şi toţi îngenunchează muţi în faţa acelui altar. Orice Hitler ar putea să transforme prin televiziune o naţiune paşnică într-o haită de fiare : mitingurile sale, ochii săi, ar putea intra în orice sufragerie, în fiecare dormitor, şi n-ar mai fi nevoie să mergi undeva ca să-l asculţi sau să-l vezi. Totuşi, ei nu stiu asta, nu bănuiesc nimic, nici măcar nu se gîndesc de ce se uită; se uită şi gata. (…)

            – Foarte bine, domnule Bradbury, dar datoria jurnalistului nu este să exalte fărîma de frumos care există, ci aceea de a căuta răul, urîtul şi să-l denunţe. Datoria omului nu este aceea de a se mulţumi, este aceea de a se răzvrăti. Numai prin revoltă se poate afla adevărul.

            – Dar într-un anumit moment trebuie să găseşti acel adevăr. Vine o vreme cînd societatea spune jurnalistului, OK, băiete, totul e în regulă, e perfect. Dar, devreme ce eşti aşa de grozav şi dai în stînga şi-n dreapta aşa de bine, devreme ce ai stricat totul, toate speranţele noastre, iluziile noastre, explică-ne cum să ni le refacem. Atunci, draga mea, ori spui cum să se refacă ori închizi prăvălia. Au atacat mult societatea, cu un entuziasm de balic. Dar nu poţi fi balic o veşnicie. Balicii au întotdeauna febră şi nu poţi să ai febră o veşnicie. Febra este o boală, iar boala nu este veşnică. Atunci cînd termometrul urcă la patruzeci şi unu de grade, sau mori sau te vindeci”.

            Au trecut aproape cinci decenii de cînd Ray Bradbury a spus acest adevăr dureros, într-un interviu acordat excelentei jurnaliste care a fost Oriana Fallaci. (Dacă soarele moare / editura Dacia / 1981 / pag. 23 şi 25)

            Vi se pare actual?

            “Televiziunea, prin urmare, ŞTIE că poate determina gusturile publicului fără nevoia de a li se adecva în mod servil. În regim de liberă concurenţă, ea se adaptează, bineînţeles, unei legi a cereri şi a ofertei, dar nu faţă de public, ci faţă de comanditari : educă publicul potrivit intenţiilor comanditarilor”, spune Umberto Eco (Apocaliptici şi integraţi – comunicaţii de masă şi teorii ale culturii de masă / Polirom / 2008 / pag.341) .

            Vi se pare cunoscută această metodă ?

Read Full Post »

  Legat de postările anterioare, mi se pare potrivit să reproduc aici părerea autorului despre cartea sa, Ascensiuni la Cer în Mistica Evreiască – stîlpi, linii, scări. Deci, am să reproduc prefaţa scrisă de MOSHE IDEL, savant evreu, expert în Cabala, născut în 1947 la Tg. Neamţ.

            Cînd Sorin Antohi a avut amabilitatea de a mă invita să ţin prelegerile “Ioan Petru Culianu” (septembrie 2004) la Central European University din Budapesta, nu mi-am pus nici o clipă întrebarea dacă să accept sau nu, ci m-am întrebat imediat care ar fi fost cea mai potrivită temă despre care să vorbesc. Psihanodia mi s-a impus în mod natural, datorită poziţiei centrale pe care această temă a avut-o în opera lui Culianu, dar şi pentru că rămîne între limitele studiilor de Cabala şi hasidism. De fapt, am întîlnit prima oară numele lui Culianu cînd, scriind o carte, ajunsesem la secţiunea în care mă refeream la ascensiunea sufletului şi, chiar în ultimul moment, am citit Psihanodia sa din 1983 şi am citat-o; în una dintre ultimele sale cărţi, Călătorii în lumea de dincolo (1991), el a fost cel care s-a referit apoi la acea secţiune a mea : or, tocmai acest caz de citare reciprocă a pregătit terenul pentru alegerea subiectului de faţă ca temă a seriei de prelegeri. Capitolul al patrulea al acestei cărţi a constituit, pe de o parte, o prelegere ţinută iniţial la un congres din Paris, în 1993, în memoria lui Culianu.

            Mai există în aceste prelegeri o dimensiune implicită care depăşeşte şi fundalul nostru moldovenesc comun, şi interesul nostru comun pentru problemele referitoare la experienţele de extaz şi psihanodie, despre care am scris în paralel, amîndoi, la sfîrşitul anilor “70 şi “80, şi interesul pe care l-am manifestat amîndoi pentru teoriile lui Mircea Eliade, un savant care a avut contribuţii importante la unele subiecte discutate în paginile ce vor urma. Prelegerile pe care le-am ţinut au reprezentat pentru mine un omagiu adus memoriei unui bun prieten şi cuiva care a visat să studieze Cabala. Îmi imaginez că ar fi scris el însuşi despre aceste teme, dacă teroarea istoriei şi răutatea omenească nu l-ar fi forţat să urmeze o altă direcţie de cercetare şi o altă direcţie geografică. Am încercat să gîndesc în concordanţă cu categoriile gîndirii sale şi să aduc în centrul atenţiei potenţialele contribuţii ale distincţiilor operate de el pentru o mai bună înţelegere a unor aspecte ale misticii iudaice. Sper că, regîndind unele probleme aşa cum le-ar fi privit sau gîndit el, îl voi putea face cunoscut mai bine unor cercetători de azi, care nu i-ar cunoaşte altfel vederile.

            După tragica moarte a lui Culianu, i-am întilnit în multe rînduri familia, la Bucureşti : pe mama sa Elena, pe sora sa Tereza (care îngrijeşte “biblioteca I.P.Culianu la editura Polirom, nm, tibi) şi pe cumnatul său Dan Petrescu (cunoscutul dizident ieşean, nm, tibi). Pentru ei Nene era mult mai mult decît starul academic de peste hotare, admirat acum de atît de mulţi colegi din România şi din întreaga lume; pentru ei pierderea lui a fost în primul rînd o imensă pierdere personală. Mi-au fost extrem de dragi discuţiile nocturne din apartamentul lor, în care amintirile despre Ioan se amestecau cu iniţierea mea în intricaţiile României postceauşiste şi cu ultimele evenimente culturale din ţară. Ospitalitatea şi prietenia lor au însemnat foarte mult pentru mine.

            Doresc să-i mulţumesc lui Sorin Antohi pentru că a avut iniţiativa de a organiza această serie de prelegeri (cinci la număr, nm, tibi), pentru că s-a ocupat de publicarea lor şi pentru calda prietenie şi ospitalitate de care au dat dovadă şi el şi Mona (Antohi) în timpul sejurului meu în Budapesta pentru prelegeri. Fără invitaţia lui, cartea aceasta poate că n-ar fi fost niciodată scrisă sau, dimpotrivă, ar fi fost mult mai lungă şi chiar mai puţin accesibilă decît acum.

Read Full Post »

             “Cîndva spuneam colina aşa sum aş fi spus marea sau pădurea. Mă întorceam acolo seara, din oraşul care se întuneca, şi pentru mine colina nu era un loc printre altele, ci o înfăţişare a lucrurilor, un fel de a trăi”.

            Corrado, povestaşul din această istorisire despre zbuciumul unui intelectual la vreme de război, părăseşte oraşul Torino – supus zilnic bombardamentelor şi se refugiază într-o mică localitate apropiată, la casa a două femei mai vîrstnice, mamă şi fiică. Retras într-o solitudine amară după ce mai toate visurile i se cam năruiseră, face dese plimbări prin împrejurimile împădurite împreună cu singurul său tovarăş de nădejde care i-a mai rămas, cîinele său, Belbo.

            Are dese introspecţii în trecutul său, căutînd să afle ce s-a ales de visurile băieţaşului care a fost, sau din frîntele iubiri care i-au însoţit tinereţea. Ajuns la vîrsta ingrată la care un bărbat neînsurat încă, riscă să rămînă acrit şi fără urmaşi toată viaţa, încearcă să-şi închipuie cum ar creşte el un băieţel, dacă l-ar avea cumva. Căsnicia sa cu Anna Maria eşuase şi-l lăsase cu un gol imens în suflet, gol prin care se simţea la ea acasă, disperarea. Abia acum îşi dă el seama ce nesăbuit fusese cînd o lăsase pe Cate să plece din  viaţa sa. Sub aparenţa sa de fată de la ţară, cam necioplită şi cam fără şcoală, se ascundea cu timiditate un suflet mare şi o înţelepciune sănătoasă de femeie cu capul pe umeri. Corrado, se abătea mai mereu, pe la o crîşmă sătească din apropierea colinei unde locuia împreună cu cele două femei, unde o mai întîlnea uneori pe Cate, care locuia tot prin apropiere împreună cu mama şi cu băieţelui ei, Dino.

            Vorbesc adesea, dar Cate nu vrea să-i destăinuie nimic din viaţa sa de după despărţirea de el. Al cui este copilul ? “– Al meu spunea cu încăpăţînare, Cate. Al meu!” Este oare posibilă reconcilierea dintre cei doi ? Mai degrabă NU, pare să dea de înţeles Cate. Şi asta pentru că “viaţa are valoare numai dacă o trăieşti pentru ceva sau pentru cineva”. El o învăţase acest lucru frumos, după care o lăsase să iasă din viaţa lui.

            La bufetul sătesc, oamenii discută despre război. Se aude că Mussolini a căzut dar, fasciştii nu cedează. Partizanii încă nu au controlul deplin. Sau, aşa cum inspirat spune cineva, Italia se luptă cu ea însăşi. De aici şi desele remuşcări ale lui Corrado. Nu numai că nu a reuşit să-şi facă o familie, dar nici să îmbrăţişeze un ideal nu fusese în stare. Toată viaţa sa fusese o fugă. De ce fugea ? Unde ar fi fost să se oprească din goana sa fără rost ? Cesare Pavese încearcă să răspundă prin această carte propriilor sale trăiri.

            El însuşi arestat de fascişti pentru cîteva luni, apoi avînd domiciliu forţat, Pavese nu se poate implica nici de partea partizanilor. Trăieşte total indecis.

            “Acum, cînd am văzut ce înseamnă războiul, ce înseamnă războiul civil, îmi dau seama că, … toţi ar trebui să se întrebe . – Şi cu cei căzuţi ce facem, pentru ce au murit? Eu nu ştiu ce să le răspund. Cel puţin acum. Şi mi se pare că nici ceilalţi nu ştiu. Poate o ştiu doar morţii, şi numai pentru ei războiul s-a sfîrşit cu adevărat”.  

            La doi ani după ce a dat tiparului această carte (1948), Pavese s-a sinucis.Tema din această carte este copios tratată şi de Umberto Eco, în mai toate romanele sale dar, cu predilecţie în “Misterioasa flacără a reginei Luana”, unde numele lui Pavese este chiar amintit, dar fără un context explicit. Probabil de aici s-a şi născut legenda potrivit căreia,  atunci cînd Umberto Eco voia să citească o carte bună, o scria el însuşi.

Blogul zilei   http://miculscriitor.weblog.ro/

Read Full Post »

            În avionul că care părăsise Parisul, Casaubon face bilanţul : Diotallevi, mort. Belbo, mort. Lorenza Pellegrini, moartă. El însuşi, vînat de Aglie şi de ceilalţi smintiţi care erau încredinţaţi că el, Casaubon, deţinea Adevărul Suprem, taina tainelor urmărită cu obstinaţie timp de şase secole şi care nu era în definitiv, decît o himeră. Înţelege cu durere în suflet că acea joacă de-a descifrarea documentului lăsat lor de colonelul Ardenti, le curmase viaţa prietenilor săi şi era pe cale să frîngă şi propria sa viaţă. Lia, soţia sa, avusese dreptate : acel document nu era decît o banală “notă de spălătoreasă”, nimic mai mult decît o banală înşiruire de fleacuri, cărora ei, le-au dat aură de mister descifrabil prin mijloace cabalistice. Aiureli.

            Ştie că nu se mai poate întoarce acasă la el,  în sînul familiei sale. Le-ar fi pus şi lor în mod cu totul inutil, viaţa în pericol. Stînd departe de Lia şi de pruncul lor, le-ar fi dat o şansă de supravieţuire. O singură întrebare îl mai sfredelea : de ce oare Belbo nu le servise hienelor acelea însetate de sînge o minciună oarecare, cîştigînd în acest fel timpul necesar pentru a se pune la adăpost ? Acest lucru nu îi dă pace şi înainte de a-şi face urma pierdută, merge iar la Belbo acasă, unde computerul Abulafia, poate îl va lămuri. “Şi aşa am găsit Textul-Cheie”, o întîmplare din copilăria marcată de război a lui Belbo, în care armatele germane erau în derută, fasciştii începuseră să se împrăştie, iar partizanii căpătaseră controlul. (altă temă predilectă a lui Eco, tratată pe îndelete în “Misterioasa flacără a reginei Luana”, şi reluată parţial şi în alte romane de ale sale).

            În acele momente, Jacopo Belbo ratase un moment favorabil, de a spune NU. La funeraliile unui comandant al partizanilor, Belbo fusese solicitat să înlocuiască în fanfara care urma să-i prezinte onorul, un muzicant lipsă. Iar el,  acceptase, numai din dorinţa de a o impresiona pe o fată de care era îndrăgostit cu disperare. Şi continuase să sufle în trompeta sa, mult timp chiar şi după ce înmormîntarea se terminase, iar lumea plecase din cimitir. Aceea fusese ocazia pe care o avusese Belbo, pentru a o poseda fie şi numai imaginativ, pe Cecilia. Dar aceasta nu fusese de faţă, iar el ştia că nu e. Ar fi trebuit atunci să spună NU ! şi să aştepte alt prilej pentru a o cuceri.  

            Casaubon înţelege în sfîrşit, de ce refuzase Belbo să se salveze de moartea rituală la care fusese supus : trebuia musai să moară pentru a se încredinţa de propriul său adevăr. Casaubon înţelege că “cea mai mare înţelepciune, este să ştii că ai aflat prea tîrziu. Înţelegi totul, cînd nu mai e nimic de înţeles”.

            “Dar ceea ce mi se pare că trebuie deplîns e că-i văd pe unii idolatri neştiutori şi proşti, care… imită perfecţiunea cultului din egipt; şi cum caută divinitatea, de care n-au habar, înexcrementele unor lucruri moarte şi neînsufleţite; cum în felul acesta îi batjocoresc nu numai pe păstrătorii divini şi ştiutori ai cultului, dar şi pe noi… şi, ceea ce e mai rău, prin asta triumfă, crezînd că riturile lor smintite sunt demne de respect… – Să nu-ţi pese de aceasta Momos, a zis Isis, pentru că destinul a poruncit osînda beznei şi a luminii. – Dar răul este, a răspuns momos, că ei sunt siguri că se află în lumină”.(Giordano Bruno, Spaccio della bestia trionfante, 3)

Read Full Post »

            Căci, în ultima vară petrecută în oraş, ideea că mi se întîmplă ceva straniu mi-a fost confirmată, deşi într-un fel absolut imprevizibil. Am fost prins în mijlocul unui jaf armat asupra unei bănci. Hoţii au strîns lucruri de valoare de la toţi cei prezenţi, cu excepţia mea. Era ca şi cum ar fi făcut abstracţie de mine, sau ca şi cum le-aş fi modificat percepţiile în aşa fel încît, din punctul lor de vedera, devenisem invizibil. Nedumerit la culme, m-am strecurat pe uşă, şi nimeni nu mi-a dat atenţie. De atunci am trecut cu regularitate prin experienţe ale Harului Discreţiei, care este şi el pomenit de Ibn Arabî printre harurile (karamat) misticilor sufiţi în prezentarea pe care o fac sufiţilor din Andaluzia, Ruh al-Quds. Acelaşi lucru s-a petrecut o dată, de exemplu, în timpul unei conferinţe la Cincinnati, cînd am încercat să iau cuvîntul şi, semnificativ, nimeni nu m-a băgat în seamă.

            Un alt har s-a manifestat la scurt timp după aceea. Nu fac cumpărături prea des, prin urmare îmi petrec cîte o întreagă după-amiază căutînd diverse lucruri. În cele mai multe cazuri, vînzătorii îmi fac socoteala în minus, iar în cîteva situaţii, m-am întors acasă cu mai mulţi bani decît aveam la plecare. O casieriţă dintr-un magazin universal mi-a deschis cassa şi mi-ar fi dat tot ce era înăuntru, dacă nu aş fi alertat imediat paza. În alt rînd, o sumă mare de bani a fost virată în contul meu de la bancă, printr-o plată de asigurări făcută greşit; nu mi-a fost uşor să descopăr pe socoteala cui îmi veniseră banii şi să corectez greşeala. Numesc asta Harul Socotelii în Minus.

            Am fost destul de des şi victima unui alt har, Harul Iubirii, cu mult mai puţin mulţumitor decît celelalte două, ba chiar, dacă stau să mă gîndesc, înspăimîntător. Un număr de persoane s-au îndrăgostit din senin de mine, fără nici o noimă. Asta mi-a pricinuit suficiente bătăi de cap atunci cînd nu eram în stare să le împărtăşesc sentimentele şi dureri infinite atunci cînd izbuteau să mă convingă totuşi că le împărtăşesc.

            Un alt har, acela al prevestirii unor evenimente viitoare prin intermediul viselor, ar fi putut fi util dacă fenomenul nu s-ar fi limitat, în general, la lucruri de mică importanţă. Astfel, mi-au fost date vise premonitorii despre o pisică lovită mortal în timpul unui meci de baschet, despre un duş, despre portarul de noapte al blocului, care-şi tunsese mustaţa (omul a murit la scurtă vreme) despre un agent de asigurări sunînd la  uşă într-o dimineaţă plicticoasă, despre o carte oarecare pe care aveam s-o găsesc curînd în anticariatul de pe strada 57 th Street, despre un prînz deprimant cu nişte colegi care între timp au dispărut, despre o pată roşie ce s-a ivit în chip miraculos pe cravata mea, după o cină intr-un restaurant italian.

            Cred că aceste patru haruri – Harul Discreţiei, Harul Socotelii în Minus, Harul Iubirii Nemeritate, Prevestirea Evenimentelor Mărunte şi alte cîteva, cărora eu le-am dat denumirea generică de Harurile Neînsemnate – există cu adevărat. Ele nu s-au manifestat decît după ce am intrat în posesia misterioasei cutii. Trăsătura lor comună se potriveşte de minune cu ceea ce este de aşteptat din partea unui limbaj al creierului, anume modificarea percepţiei. Oamenii mă treceau cu vederea, îmi calculau greşit situaţia financiară şi se îndrăgosteau de mine, deşi nu sînt o persoană prea atrăgătoare.

            Nu am început să simt decît încetul cu încetul că toate astea, care puteau fi concepute drept o manipulare aproape monumentală a limbii Creaţiei, sunt urmarea faptului că mă aflam în posesia cutiei lui Bochart, tot aşa cum despre vechile talismane se presupunea că prind în textura lor decretele neclare ale cerului şi le domesticesc. Se mai pune întrebarea dacă cel ce ar poseda limbajul divin, ar avea cunoştinţă de asta? Şi cît de mari sînt şansele să ţi-l însuşeşti ?

            M-am întrebat de nenumărate ori dacă Bochart a avut în minte un lucru  atunci cînd şi-a conceput mecanismul evident absurd : că magicienii, oricît de mare ar fi eroarea lor, sunt mai aproape de adevăr decît mecaniciştii. Şi că noi suntem automate de un alt fel, ale căror minţi sunt în stare să perceapă limbajul Creatiei doar ca pe o simplă absurditate.

            Dar, în acest caz, nu era oare posibil, ca inutilul mecanism al cutiei muzicale a lui Bochart să producă cu adevărat limba primordială, de care noi să rămînem perfect neştiutori, cu excepţia unor situaţii merschine, cum ar fi Harurile Neînsemnate ? Şi astfel, oare nu era posibil că toate absurdităţile să se justifice drept semne a ceva mai puternic chiar decît capacitatea noastră de a le înţelege ?

            Dacă nu greşesc, cîţiva filosofi cunoscuţi astăzi sub denumirea de nominalişti au stăruit asupra unor asemenea nesfîrşite speculaţii. Şi ştiu că într-o bună zi mă voi alătura lor, în vremelnicia confortabilă a secolelor trecute; totuşi căutarea cutiei lui Bochart nu va înceta niciodată, iar cei ce vor cunoaşte experienţa fericită şi nu prea a găsirii ei ar putea să treacă prin transformări, cine ştie, asemănătoare cu ale mele. Deoarece, chiar dacă există numai speranţe infime ca limba Creaţiei să fie înţeleasă, goana după cutia muzicală a lui Bochart îi este deschisă oricui, cel puţin pînă în momentul cînd se trezeşte el însuşi vînat de ea.         

            Şi totuşi, îndoielile persistă. Atît în ceea ce priveşte legătura dintre harurile mele şi cutie, cît şi într-o problemă mai acută, care a apărut între timp. La un moment dat, convingerea că există o legătură ocultă între haruri şi cutie devenise atît de solidă, încît am fost ispitit să-i încerc puterile împotriva unui regim politic dezgustător. Ipoteza că s-ar putea să împărtăşesc în mod iminent soarta lui Lullus, a lui Bruno, a lui Bochart şi a moştenitorilor creaţiei lui a ajuns să mă obsedeze. Prezenţa obiectului mut şi nemişcat în viaţa mea îmi părea din ce în ce mai mult o ameninţare.

            Multă vreme am cochetat cu gîndul s-o distrug. Dar acum am hotărît s-o ascund în aşa fel încît să-i sporesc lipa de sens. I-am şters toate urmele, numărul Porţilor, ba chiar şi palidele iniţiale J.B.G.B.d.S. ; i-am furat una dintre roţile inutile dinăuntru şi am plasat-o într-un seif din Los Angeles; am depus cutia, ca din întîmplare, într-o grămadă de nimicuri numită “Talcioc”, undeva în Massachusetts (nu voi mărturisi numele localităţii) şi am plecat prefăcîndu-mă că ocolesc privirile vînzătorilor improvizaţi, aşa cum ar fi procedat oricare dintre nenumăraţii clenţi care, ispitit o clipă să cumpere un lucru, s-ar fi decis în cele din urmă să renunţe.

 IOAN PETRU CULIANU / Ultimele Povestiri / Polirom

Read Full Post »

            Inspirîndu-se atît de la Lullus (pe care-l cunoştea prin comentariile lui Giordano Bruno), cît şi de la Descartes, baronul Gottfried Wilhelm von Leibniz visa adesea la o limbă universală, şi a încercat să o reconstituie. Între timp, societăţi secrete din întreaga Europă inventau alte şi alte limbi secrete (dintre care cel puţin două au supravieţuit pînă în prezent), în speranţa că într-o bună zi toată omenirea va fi unită de un grai comun. Circumstanţele existente astăzi au făcut poate acest ideal mai puţin atrăgător ca niciodată. Cu toate acestea, istoria umană posedă o trăsătură caracteristică, şi anume aceea că multe idealuri decad, deşi nu sunt neapărat eronate, iar mari intreprinderi nu produc adesea decît rezultate banale. Dar anticipez. Pentru că acum am ajuns în inima chestiunii; ne-am întors la Bochart de Saron şi la cutia enigmatică de pe masa de licitaţie. Era lungă de vreo douăzeci şi cinci de centimetri şi poate cu puţin mai lată, confecţionată din lemn; părea murdară şi era căptuşită cu o catifea albastră veche, acum tocită şi decolorată, care-i dădea un aer trist.

            Dacă îi ridicai capacul, mecanismul rămînea ascuns sub o placă mată din cupru. Era un obiect neînsemnat, la o licitaţie neînsemnată dintr-o ţară neînsemnată, şi nici un vizitator nu se arătase interesat de minusculul ei semn de identificare, literele ebraice Aleph, Resh, Lamed încrustate pe partea dreaptă : o Mapă, o Dublă şi o Simplă. Ele simbolizau cifra 231, numărul Porţilor creaţiei, marcată astfel de Bochart nu ca un semn al credinţei lui în ştiinţa cabalistică, ci fără îndoială din respect faţă de tradiţie.

            Istoria acestui obiect a ieşit la iveală după cercetări minuţioase. Pntru început, unul dintre servitorii lui Bochart a salvat-o de la distrugere împreună cu o reţetă inutilă. Mai tîrziu a vîndut cutia pentru cîţiva sous (cutia în sine nu avea nimic atrăgător, mai mult, curînd s-a dovedit că era lipsită de însuşirea elementară ce este în mod normal atribuită cutiilor muzicale), amantei unui tînăr ofiţer corsican. Cutia a apărut din nou în prada luată la Waterloo, a fost achiziţionată de un judecător ieşit la pensie din Calcutta, a ajuns în familia logicianului Boole, fiind unul dintre puţinele obiecte pe care Mary Boole l-a luat cu ea în timpul nefericiţilor ani de peregrinări, provocaţi de bigamia soţului. Trecînd din mînă în mînă, a scăpat de sub control şi a dispărut după ce ultimul ei proprietar, un filosof existenţialist, a fost ucis într-un accident de maşină.

            Principala atracţie a licitaţiei era o reproducere la scară a unei sculpturi de Antonio Canova, căruia explicaţia în limba engleză îi atribuia o longevitate dubioasă :”Capricii în marmură. De artistul italian Canova (1757-1882.” O frumuseţe locală în veşminte transparente îi dădea roată cu fălcile căscate de admiraţie.

            În cele din urmă, m-a ajuns şocul recunoaşterii limbii, pentru că plecasem din Paris dimineaţă şi nu fusesem conştient de traversarea vreunei bariere lingvistice. Cu o zi în urmă o vagă cunoştinţă ce arbora insigna unui partid extremist mă introdusese într-o încăpere mucegăită, ale cărei spaţiu şi timp erau îmbîcsite cu franceză stricată şi fum să-l tai cu cuţitul : un preţ mic, dacă puneai în balanţă aflarea locului de desfăşurare şi a importanţei licitaţiei. Acum mă aflam undeva, fără să ştiu foarte bine unde, pentru că singurul lucru care conta era cutia. Am recunoscut totuşi imediat limba străină vorbită de licitator (înţelegînd-o cu mult mai bine decît propria lui traducere în engleză), iar în starea mea iniţială de uimire mi-a trecut prin minte să leg acest miracol de cutia lui Bochart. De abia după aceea mi-am dat seama că o ştiam, că-mi petrecusem în ţara aceea o vreme care acum mi se părea absolut pierdută, că fusesem chiar funcţionar public, iar undeva, în nord, într-un loc al cărui dialect îmi era greu de înţeles, mai aveam încă o casă şi o fostă soţie.

            Licitatorul povesti cîte ceva dintre cele mai puţin relevante momente din istoria cutiei, acele episoade care, se presupunea, aveau să fie considerate extraordinare de spectatorii obişnuiţi ai unei licitaţii. Cu toate acestea, nimeni n-a părut interesat de obiect, în timp ce îndoielnica piesă a lui Canova iscă o bătălie crîncenă, iar eu, înaintea căderii întunericului (care se lăsă cu grabă), am putut să mă întorc la Paris şi, în camera purpurie a hotelului pentru savanţi pe moarte de vizavi de College de  France, am deschis modestul pachet. Cu o grijă hughenotă, cutia fusese înfăşurată într-un număr întreg din Del Telegraaf anunţînd cu litere uriaşe invadarea Irakului, ştire de care eu nu avusesem habar şi care nu a reuşit să-mi trezească interesul nici după ce am descoperit-o. Evident, atemporalitatea cutiei era pentru mine mai importantă decît orice eveniment exterior confuz. Faptul ar fi fost valabil chiar şi dacă invazia Irakului s-ar fi petrecut tocmai în acea cameră din Paris, iar eu aş fi fost de faţă.

            Mi-am dat seama că, lăsînd deoparte zgomotul perfect distinct produs de deschiderea şi de închiderea capacului, cutia era iremediabil tăcută. Mai tîrziu aveam să verific că mecanismul ei – care era cel original, am toate motivele să cred acest lucru – nu putea fi reparat din cauză că era o pură ficţiune, incapabilă ca atare să acţioneze o cutie muzicală sau orice alt dispozitiv omenesc.

            După acea noapte memorabilă de veghe la Paris, am petrecut nenumărate altele încercînd să-mi dau seama ce anume piese puteau lipsi din monstruosul puzzle. Totusi, nu i se putea adăuga sau scoate nici o piesă : mecanismul era întreg şi simetric, dar absurd. Părea rezonabil să consider că reflecta fidel planul iniţial al lui Bochart.

            După ce epuizasem toate ipotezele legate de cutia muzicală a lui Bochart, am înţeles că, în loc să fie întruchiparea unui adevăr etern oarecare, aşa cum un automobil este întruchiparea primului principiu al termodinamicii, ea era mai degrabă un obiect înzestrat cu valoare istorică, în care cineva ar fi reuşit să descifreze ceea ce Bochart şi generaţia lui îşi închipuiseră că este limba lui Dumnezeu.

            Dar, indiferent cît de mult am cercetat perioada şi am examinat mecanismul, nu am izbutit să trec peste binecunoscutul principiu al ereticilor noetici, pe care Hippolytus i-a acuzat de reînvierea învăţăturilor presocraticului Heraclit, anume că plinul absolut şi golul sunt echivalente, şi astfel o cutie muzicală proiectată să nu producă nici un sunet produce literalmente tot timpul graiul tăcut şi insondabil de care Dumnezeu s-a folosit atunci cînd a creat lumea. Oricît eram de convins de adevărul acestei cugetări, de consolat nu mă consola cîtuşi de puţin.

            Acum vine partea cel mai greu de relatat a poveştii.

            Eram un bărbat în vîrstă de patruzeci de ani, locuind într-un imobil înalt şi binepăzit din cartierul Lake, cu o cutie inutilă, care-mi absorbea cea mai mare parte a energiei mentale. În fapt, mintea mea era departe, departe de acea alternanţă dureroasă de evenimente accidentale, dorinţe potolite, regrete vane şi promisiuni neîmplinite pe care cei mai mulţi dintre noi – fie că se bucură de succes sau nu – o numesc realitate. Dat fiind caracterul slujbei mele, de profesor de istorie într-o universitate cenuşie şi renumită din Midwest, zilele îmi erau umplute cu gînduri din secolul al XVIII-lea, iar nopţile cu vise previzibile, în care reprezentanţi ai stării a treia conversau în dialecte ininteligibile. Limba Creaţiei nu o întîlneam, desigur, nicăieri; în acel moment înţelesesem deja că orice limbaj de acest gen trebuie să aproximeze nişte formule matematice, transformabile într-o succesiune de sunete doar în virtutea convertibilităţii tuturor sistemelor de semne.

            Ştiam că devenisem unul dintre posesorii cutiei blestemate. Şi că, în calitate de posesor al cutiei, eram şi cercetător al limbii Creaţiei, izolat de toţi ceilalţi oameni şi animale printr-un zid invizibil. Uneori mă gîndeam că această cutie formulase o ghicitoare care îmi absorbea întreaga viaţă, împlinind astfel un anume scop ce nu ar fi putut fi împlinit decît de idiomul divin însuşi. Dar o asemenea judecată ieftină nu mă mulţumea mai mult decît principiul suprem Mahayana, al identităţii dintre plin şi gol (şi, peste toate, nu cumva mă lăsam pradă ispitei care-i dusese pe Lullus, Bruno şi Bochart la sabie, rug şi furci, atunci cînd raţionam că, dacă graiul divin există – ceea ce era cu siguranţă adevărat -, orice putea fi săvîrşit prin el, absolut orice, pentru că el ar fi recreat pe de-a-ntregul percepţia ce structurează realitatea ?). Aşadar ce s-a întîmplat cu mine ? S-ar putea să fie nevoie ca, o dată ajuns în acest punct, cititorul să renunţe la neîncredere, cel puţin pentru cîteva clipe. Căci … (va urma – ultima parte)

Read Full Post »

            Dizlocat de aşteptări secrete, indefinite, mă simţeam liber şi mă transformasem într-un vîrtej de senzaţii pure şi inocente – un miros amar de tapiţerii pe cale să se descompună, heringi, străvechi perne de pene, atroce ţigări de foi şi draperii purpurii; curenţi subtili de aer, uşi batante, voci şi volume. Uitasem cu totul unde mă aflam şi ce căutam în locul acela necunoscut. În fapt, aşteptam licitaţia unui obiect inestimabil. Totuşi, înainte de a povesti cum l-am întîlnit în acel depozit din beton, într-o zonă neaşteptată şi lipsită de farmec a Europei – sau poate cum am ajuns să fiu atras acolo -, ar trebui să-i menţionez cel puţin pe cîţiva dintre cei ce l-au precedat pe Brochart în ceea ce pe atunci, socoteam o glorioasă aventură.

            Lucrurile au început cu mult înainte de 1274. Mult, mult mai devreme : chiar înainte de roţile din Sefer Yetsirah cau Cartea Creaţiei, nobila străbună a Cabalei. Aceste roţi, pe care apăreau scrise multiple alfabete ebraice, produc infinitele combinaţii de litere capabile să repete limba sublimă a Creaţiei, limba ce anunţa toate lumile, cele văzute şi cele nevăzute.

            Pînă la sfîrşitul secolului al XII-lea, au existat mai multe persoane învestite cu autoritatea de a afirma că roţile alfabetice erau sferele cereşti : una era rabinul Yehuda ha-Levi (un prieten al vestitului rabin Abraham Ibn Ezra), menţionat pe pagina 87 a cărţii Golem, de Moshe Idel. Astfel, mişcarea roţilor a devenit mişcare a corpurilor cereşti, iar limba a devenit universul însuşi.

            Cu toate acestea, înainte de 1274, acei cercetători care puteau pretinde că stăpînesc graiul ascuns erau mai puţini la număr decît alchimiştii prosperi. În iarna aceea, Ramon Llull, latinizat Raymundus Lullus, un catalan în vîrstă de patruzeci de ani, a avut o revelaţie în peisajul sălbatic şi muntos din Palma de Majorca. El şi-a denumit descoperirea ARTĂ, iar ca s-o practice s-a făcut pustnic. În fiecare secol, nu există în lume mai mult de trei învăţaţi care să înţeleagă importanţa speculaţiilor lui Lullus (la un recent Congres al Orientaliştilor, unul dintre ei a apreciat că maşina logică a lui Lullus are pentru umanitate o importanţă mult mai mare decît descoperirea penicilinei; ceilalţi congresişti l-au contrazis cu tărie).

            Chiar acolo – între cer şi stînci şi arbuştii meschini – Lullus a înţeles deodată simplitatea frapantă a limbii arabe, felul în care creşte ea prin permutări ale unor grupuri de cîte trei litere. De vreme ce Dumnezeu a creat lumea asta prin formule matematice, rezultă că limba Creaţiei trebuie să fi fost vastă, şi totuşi înzestrată cu o simplicitate desăvîrşită. Lullus cunoştea bine numeroasele scrieri apocrife vechi, care pretind, fără a dovedi, că o limbă semită – îndeobşte ebraica sau caldeeana, adică aramaica – este graiul raiului. Acum însă ştia că o poate dovedi ştiinţific.

            Fireşte, în zilele noastre computerele simulează organisme şi medii sociale prin programe deschise, interactive. Multe limbi artificiale s-au constituit pornind de la o regulă fundamentală, asemănătoare celei din graiul arab, în sensul că permutari ale unor grupuri de cîte trei consoane stau la baza formării cuvintelor. Într-o anumită ordine, consoanele H-B-B vor transmite sensul “iubire”, într-o alta vor semnifica “miros”, iar într-o alta nu vor semnifica nimic.  Cu mult înainte de apariţia rasei computerelor, lui Ramon Lull i-a venit ideea că mintea divină şi cea omenească lucrează aidoma unor maşini digitale, prin nesfîrşite combinaţii derivate dintr-un set simplu de reguli generative.

            Lullus a extrapolat acest principiu pentru a demonstra, spre mare-ai satisfacţie, că tot ceea ce poate fi conceput este rezultatul permutării a trei simboluri sau noţiuni. În acelaşi timp, fiind un om practic,  a înţeles că, dacă acest cod prolific este limba Creaţiei, atunci el trebuie să aibă putere de convingere asupra fiinţelor omeneşti, indiferent de grai, cultură sau rasă. După ce a scris mai multe cărţi în care şi-a explicat Arta Universală, a părăsit coastele stîncoase ale Muntelui Randa şi, înarmat cu arma-i logică secretă, a purces în misiunea sa de a-i converti pe arabi la creştinism. Succesul întreprinderii sale a fost ambiguu, în cel mai bun caz.

            Cam la trei sute de ani după moartea lui Lullus, căruia legenda i-a creat o aură de martir ucis de o mînă păgînă, un călugar dominican răspopit şi cam desfrînat, Giordano Bruno pe numele lui, care nu se putea naşte altundeva decît la Neapole, a reluat cercetările lui Lullus. Aşa cum făceau toţi la vremea aceea, Bruno căuta limba Creaţiei în misterioasele hieroglife egiptene. În cartea sa Aegypt, Dr. John Crowley de la Barnabas College aduce dovezi că acest călugăr rătăcitor a descoperit graiul îngerilor. Iată de ce nu trebuie să ne surprindă că există unii care îi atribuie lui Bruno, construirea unui automat capabil de a reproduce sunetele limbii divine. Bruno rămîne cel mai mare comentator al operelor lui Lullus şi un practicant de primă mîna al Artei, care se credea el însuşi nemuritor.

            La numai cîteva zeci de după acea dimineaţă ceţoasă de februarie a anului 1600, care a făcut epocă, dimineaţa cînd Giordano Bruno a fost ars pentru vrăjitorie în Campo dei Fiori, un savant hoinar a cărui pasiune supremă era să doarmă pînă tîrziu (şi care a murit de extenuare spirituală cînd o regină nebună l-a silit să se scoale dimineaţă de dimineaţă la ora cinci) a săvîrşit următorul pas logic. Acel savant era francezul Rene Descartes, singurul care a avut curajul şi ambiţia să gîndească pînă la consecinţele ei extreme, povestea verosimilă că omul a fost alcătuit de cineva radical diferit de el, denumit Dumnezeu. ( sau Dieu, în cazul lui). Limba a intrat din nou în discuţie, pentru ca apărea limpede că graiurile omeneşti nu erau totuna cu graiul lui Dumnezeu, nici măcar cel francez, şi că limba secretă a lui Dumnezeu trebuie să aibă puteri nelimitate asupra finţelor omeneşti, care posedă un organ special (glanda pineală) în stare să o priceapă.  Descartes a înţeles, chiar mai bine decît Lullus, că acela ce va descifra limba Domnului va intra în posesia unei arme nemaipomenit de versatile, capabilă să îndeplinească orice năzuinţă pămîntească şi chiar mai mult de atît.

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »