Feeds:
Articole
Comentarii

Alicante 2

Continuîndu-ne plimbarea, am trecut pe lîngă un șantier/muzeu arheologic

Apoi, am văzut cea mai veche biserică din Alicante Santa Maria (păcat că nu era deschisă)apoi Catedrala din Alicante bogat ornată cu statui, tablouri, altare, mă rog, cam tot ce se găsește în bisericile catolice. N-am mai făcut poze și aici, dar am luat cîteva cadre de pe străduțele pe care ne-am plimbat ținîndu-ne după dădaca Olga 🙂 

Am făcut o scurtă incursiune pe Rambla, unde am vizitat și un muzeu al unei sărbători locale, Muzeul Focurilor, unde diverși artiști amatori își donează muzeului lucrările după ce aceste lucrări au luat parte la această sărbătoare, dar nu la întîmplare ci, în urma unui vot democratic la care participă atît cetățenii cît și artiștii, amatori sau profesioniști. Lucrările, înfățișează grupuri statuare care mai de care mai caraghioase, lucrările fiind o satiră la adresa unor mentalități. Frumos, nimic de obiectat. Pentru a ne face o idee despre această sărbătoare, la final vizionăm un film de cinci minute, pe deplin edificator.

Pînă la ora de întîlnire mai avem fix 30 de minute, suficient cît să leorbăim iute la o terasă cochetă, două pahare cu bere rece, gulerată, teribil de bună dar teribil de scumpișoară; cam 12 euro per litru. Apoi, cei opt care am mers cu Olga ne-am reunit la microbuz cu cei trei solitari care numai ei știu ce-au făcut pe cont propriu și la drum spre Elx (citește elche).

Anunțuri

Prima atestare în 324 î.Hr. sub numele Lucentum. Oricum s-a numit și oricum se numește acum, Alicante este cel de-al treilea oraș cu importanță portuară din Spania, după Barcelona (pe care am vizitat-o) și după  Valencia (pe care urmează să o vizităm în curînd). Este considerat zona zero a Spaniei pentru că este localitatea situată la cel mai jos nivel al solului față de nivelul mării.Față de acest oraș se calculează înălțimea la care se situează toate celelalte localități din Spania. Este un oraș mult mai calm ca nivel de înălțime al  clădirilor (sunt numai trei zgîrie nori). Foarte mulți turiști vin aici să vadă cele cîteva obiective de mare interes. Mai întîi, Castelul Santa Barbara, denumit astfel după Sfînta Varvara, cea care i-a ajutat pe creștini într-o luptă cu maurii, plîngînd. Legenda spune că atît de mult a plîns sfînta, că i-a potopit pe necreștini! Ce-mi mai plac legendele. Le ador 🙂 !

Accesul la castel se face fie cu plată (la baza dealului sunt ascensoare), fie pe o serpentină, per pedes sau cu auto. Aici se află și o puternică garnizoană de polițiști care tocmai se antrenau de zor. Pentru ce? Poi, normal: pentru Sărbătoarea Polițiștilor care avea să aibă loc, peste cîteva zile 🙂 !  În interior, multe exponate, statui, personalități, Olga turuie neîncetat, istorie, cutare a făcut, cutare a dres, etcetera, etcetera, fie numele Domnului binecuvîntat, AMIN! și tot așa 🙂 .Silvia face poze, eu privesc fascinat peisajul înconjurător, portul, orașul, aeroportul care se zărește în depărtare, forfota turiștilor. Toate scăldate de un soare generos.

Un amănunt: în timpul războiului civil, castelul era folosit drept închisoare pentru franchiști. Cum Alicante a fost ultima redută cucerită de Franco, firesc, castelul a devenit închisoare pentru republicani. Nimic nou în istorie, așa-i? Apoi, mergem spre Rambla, care este cumva perpendiculară față de faleză. Portul turistic își oferă serviciile.

Poate altădată că acum, după ce stabilim loc de întîlnire și un interval rezonabil de timp (2 h) avem de ales: fie mergem cu dădaca Olga, fie pe cont propriu. Am mai spus de ce prefer să călătoresc cu ghid: pentru că necunoscînd locurile, nu poți vedea într-un interval rezonabil de timp atîtea locuri, cîte vezi dacă ești ghidat. Și nici n-ai de unde să afli lucruri inedite despre aceste locuri, pentru că are și wiki limitele sale.

Deci. Am vizitat o parte din primărie, o splendidă clădire care adăpostește o lucrare a lui Daliși o colecție de tablouri ale unui pictor spaniol local, celebru din cîte am înțeles, care va trebui să mă ierte pentru că nu i-am reținut numele.

Va urma…

Astăzi iar avem o zi plină. La ora nouă ne întîlnim cu Olga; de data asta suntem 11 doritori de hoinăreală spre Alicante și către Elx (se citește elche). Mai întîi, imediat ce părăsim Benidorm, intrăm pe teritoriul unui mic sat (joli și nu mai știu cum 🙂 ) pentru a vedea o mică fabrică de ciocolată. La apogeul acestui sat, erau nu mai puțin de 29 de fabrici de ciocolată; acum au mai rămas numai vreo trei sau patru, dar, aceasta pe care o vizităm noi, a fost prima! Înființată de un dezertor din armata lui Napoleon I, a avut un succes nescontat și în scurtă vreme au apărut alte și alte fabrici, care mai mari care mai mici, etc. Toate sunt afaceri de familie. Aceasta, se numește Marcos Tonda și a fost înființată în 1793. Este vestită pentru calitatea ciocolatei, exportă atît în toată Spania dar și în Europa și chiar pe alte continente. Bineînțeles, Olga numai de aici cumpără ciocolată 🙂 . Dacă vreți să știți ce gust are, iaca telefonul: 965 89 59 24. Cereți și vi se va da 🙂 ! Ah, da: satul se numește cum altfel? VillaJoyosa! Vorba vine că vom vizita fabrica. Fiind nu știu ce soi de sărbătoare locală, nu este prezent decît patronul care după ce ne servește cu cîte un păhărel de ciocolată lichidă și ne arată cîteva utilaje – de muzeu – folosite în procesul de fabricație, deschide magazinul… 🙂 . Eu nu prea servesc ciocolată dar, Silvia a fost teribil de încîntată să le poată face cadou colegelor așa bunătățuri! Apropo de sărbători. În Spania sunt nu mai puțin de 600 – șase sute – de sărbători! Care păgîne, care religioase, care de sorginte maură, care de sorginte creștină, întreaga Spanie fiind teatrul unor teribile încleștări încă de pe vremea fenicienilor, apoi a grecilor, romanilor, arabilor. Pînă la urmă, creștinismul a biruit sub conducerea Regilor Catolici, să sperăm definitiv deși întreaga Europă se îndreaptă încet dar se pare inexorabil către decreștinare îmbinată cu o islamizare tot mai agresivă. Politicieni tîmpiți care văd numai ziua de astăzi pentru că sunt ei la putere și nu le pasă ce le rezervă viitorul strănepoților noștri!

În fine. Am venit, am văzut e vremea să plecăm. În drum spre Alicante, fără să străbatem vreun munte, intrăm într-un tunel lung de doi km construit DOAR pentru liniștea localnicilor. Ca să nu strice peisajul cu panouri antifonice au preferat construcția unui tunel. Deci: unde-i cap și voință e și putirință. Drept? Drept! Mai trebuie spus că la intrarea și la ieșirea din tunel (nu și în interior) sunt amplasate radare și camere de supraveghere. Ai depășit 80 de km/h? Primești acasă înștiințarea de amendă…

Înalt de 186 de metri, este cel mai înalt hotel din Spania și dacă Olga așa ne spune, este și cel mai înalt hotel din Europa. Atenție: am spus hotel, nu clădire. Voi reveni la acest aspect. Hotelul este compus din două corpuri, unul de vreo 20 de etaje iar celălalt de vreo 45 + o belvedere. Gran Hotel Bali a împlinit recent 15 ani de cînd a fost dat în exploatare dar, informația cu adevărat interesantă este că pe parcursul celor 14 cît a fost în construcție, pe șantier NU s-a înregistrat niciun accident de muncă grav! Recepția deservește ambele corpuri. În stînga recepției sunt ascensoarele pentru hotelul ”mic” 🙂 iar în dreapta ușii de la intrare după cîteva magazine cu diverse chestii, este un coridor cu șapte ascensoare de mare viteză (un etaj/secundă) din care două sunt exterioare, cu vedere panoramică. Hotelul are o fațadă orientată către un munte nu prea semeț iar cealaltă fațadă este orientată către Mediterana. Noi avem balconul orientat către mare și avem o priveliște de vis. În plin sezon, o cameră costă aici mai bine de 200 de euro așa că, poftiți vă rog 🙂 . Încă din prima zi mă plimbasem cu un ascensor panoramic dar acum, eram măcinat de curiozitate: oare cum se vede Benidorm de pe Terasa Belvedere de la înălțimea de 45 etaje? Toate cele șapte ascensoare urcă pînă la etajul 43 dar dacă vrei pe terasă, plătești: turiștii cazați arată cartela și plătesc 2,5 euro, iar autsiderii plătesc 7. N-am văzut prea mulți amatori deși, vorba ceea șugubeață: nici nu știu ce pierd 🙂 ! Noi am urcat pînă la etajul 43 iar după ce-am plătit unei cerbere obolul, ne-a deschis o ușă, am urcat două etaje (36 de trepte) și ne-am trezit pe o terasă în formă de semicerc (jumătate de cerc) cu priveliști excepționale atît către mare cît și către munte.

Toată stațiunea se întinde pînă hăt, departe, hotelul Bali fiind situat aproape de granița sudică a stațiunii. Spre nord se văd aproape toate cele 325 de clădiri socotite a fi zgîrie nori, Benidorm fiind a doua stațiune din lume ca număr de clădiri ultraînalte. Raportat la numărul de locuitori (70.000) este chiar pe primul loc la acest capitol. Pînă în preajma războiului civil din Spania, Benidorm a fost doar un sat pricăjit de pescari care aplicau o veche metodă de pescuit învățată de la mauri, ceva cu niște tunele construite în solul de la țărm, n-am priceput prea bine, n-am priceput nici de ce pescuitul devenise ineficient, în fine, primarul de atunci, a avut o viziune: să transforme satul în stațiune turistică. Drept pentru care a obținut o audiență la Franco pentru a cere dreptul de a utiliza pe plajă, ceea ce noi, acum, socotim de la sine înțeles: costumul de baie. În Spania, pe atunci, îmbăiatul nu era permis decît dacă amatorii și mai ales amatoarele de scaldă, erau bine încotoșmănați sau  încotoșmănate. Și cum Biserica se opunea, satul a fost repede pedepsit cu porecla de loc al iadului pe pămînt. Spre dezmințire, sătenii au ridicat pe munte o cruce uriașă. Booooon. Locul a fost descoperit în special (tot) de turiștii englezi, atrași (și) aici din motive de climă. După o vreme, s-au ridicat hoteluri de dimensiuni modeste, apoi, din ce în ce mai înalte, pînă cînd spațiul nemaifiind de ajuns (Benidorm se întinde pe o suprafață de numai 38,5 km pătrați) s-a impus necesitatea construirii de zgîrie nori. Așa au apărut cele 325 de construcții gigant. Dar Gran Hotel Bali nu este și cea mai înaltă construcție din Benidorm. În imediata apropiere, se ridică două turnuri unite la vîrf printr-un soi de con răsturnat, construcție care este înaltă de 200 de metri. Cele două turnuri au forma de 1 (unu) iar conul răsturnat seamănă cu un M imens; întreg ansamblul locuibil fiind ridicat ca un soi de comemorare a fatidicei zile de 11 mai 2004 cînd a avut loc în Spania, acel teribil atentat terorist. Păcat numai că acest maiestuos și spectaculos ansamblu, deși este terminat nu este încă dat în exploatare pentru că lipsesc fondurile pentru finisaje…

După două zile pline, avem un scurt răgaz, mai de voie așa, nu alergare alertă din loc în loc ca pînă acum. Doar suntem în vacanță, nu? Deși se spune că în vacanță te duci să te obosești că de odihnit sau de dormit poți și la scîrbici, nu? 🙂 Cert este că ne trezim mai fără grijă, așa, la limita pierderii micului dejun. Totuși. Ajungem la timp și-l devorăm pe îndelete… Apoi? Poi cum de la balconul camerei noastre vedem Insula Benidorm, de ce să nu facem o scurtă incursiune și pe acolo?

Declarată Parc Național, avînd și o legendă interesantă, această insulă chiar merită vizitată. Cum aflasem dinainte ce trebuie să facem, luăm autobuzul nr. 2 chiar de lîngă hotel și mergem în portul turistic. Luăm bilete de la o tarabă de pe țărm, 15 euro de căciulă, habar n-avem ce căpătăm în schimbul banilor, că n-ai cum să te înțelegi cu valencienii decît în limba gimnastică 🙂 , dar nu contează, vom vedea noi ce și cum. Valencienii pur și simplu refuză să vorbească altceva. Nici măcar cele cîteva cuvinte în spaniolă sau engleză sau franceză pe care le știu nu ne-au fost de folos deși, mă încearcă o teribilă senzație că ei înțeleg ce le spun dar se fac că nu prea…

În fine. Instinctele noastre de turiști exersați 🙂 ne spun că dincolo de comunicarea precară, oamenii sunt profesioniști și-și fac meseria în mod conștiincios. Deci :)! Am luat biletele de la capătul liniei de autobuz, am mers vreo 200 de metri pînă la un debarcader minuscul botezat (în mod abuziv huo 🙂 ) port turistic și ne-am cățărat pe o navă antedeluviană care părea că ar fi trebuit scoasă din circulație încă de pe vremea lui Noe 🙂 . Cei care se ambarcaseră înaintea noastră, nu prea mulți, vreo 30, se cocoțaseră pe puntea de sus, dar noi am hotărît să rămînem pe puntea de jos, la umbră. Echipajul este format din căpitanul/timonier și doi mateloți. Unul controlează biletele iar celălalt te atacă vrei/nu vrei cu un aparat foto. De ce? Vom vedea… 🙂 .

Drumul pînă la insulă nu durează prea mult, iar odată ajunși la debarcader, suntem îndrumați insistent să accedem pe o altă ambarcațiune, o chestie care fără să fie submarin este amenajată cu ferestre largi, situate sub suprafața apei. După ce-am coborît în cala acestei nave insolite și ne-am așezat pe niște taburete de fier, vreme de vreo 20 de minute vom vedea milioane de pești de la cîțiva centimetri la aproape un metru, zburdînd fără teamă în jurul ”fierătaniei”. Apa este incredibil de limpede, albastră și presupun, foarte curată.

Distracția odată încheiată, suntem debarcați pe insulă, unde avem de ales: fie riscăm o escaladă pînă în vîrful insulei pentru o belvedere (mulțumim frumos dar nu 🙂 ), fie să bem cafea, o bericică sau o limonadă la barul amenajat lîngă debarcader. Nu te grăbește nimeni. Poți să zăbovești întreaga zi dar, trebuie să fii atent cînd te poți întoarce cu ultimul transport. Că dacă nu, acolo rămîi măcar o noapte și vrei nu vrei, dormi în sînul naturii 🙂 . Cum n-aveam de gînd să rămînem acolo, am băut fuguța un suc natural de portocale făcut în fața noastră din portocale adevărate de la mama lor de-acasă (trei euro paharul) și ne-am grăbit la debarcader. După ce ne-am ambarcat pe vaporul antedeluvian, matelotul fotograf ne-a pus în brațe trei castroane (din ceramică?) pe care tronau mutrele noastre; pe un castron eram împreună iar pe celelalte două, separat. Cît? Zece euro bucata. Ce face cu cele pe care nu le vinde? Le reciclează. Cum? Treaba lui…

Legenda? Pe scurt, în sătucul Benidorm se aciuase un uriaș care le cam strica ploile localnicilor. Cum acesta era extrem de îndrăgostit de o zînă, localnicii au hotărît să-l pedepsească furîndu-i iubita. După ce au reușit să o fure pe zînă în timp ce căpcăunul dormea (o fi fost și cam beat, mai știi? 🙂 ), au fugit cu bărcile lor de pescari. Cînd s-a trezit singur, uriașul s-a mîniat teribil și a smuls o bucată uriașă de stîncă cu care a azvîrlit după pescari. Habar n-am dacă i-a nimerit sau nu, cert este că așa a apărut insula. V-a plăcut? Dacă da, e bine, că aproape jumătate din ce-am spus este adevărat iar mai mult de jumătate am inventat pentru că am uitat ce ne povestise Olga… 🙂 . Cîteva imagini ale stațiunii Benidorm dinspre mare, grăiesc îndeajuns despre farmecul acestei localități:

Și Silvia cu cele trei castroane (mutra ei, mutra mea și mutra nostră) 🙂

Altea

În drum spre, aflăm că în această zonă se găsesc măslini, curmali, smochini și din loc în loc, ananași. Plus un fruct care nu crește decît aici, cu gust răcoritor, ușor acrișor, iar n-am fost atent cum se numește ?) . Și desigur, alt unicat, o miere care nu se găsește decît pe aici. Olga zice că vine deseori aici, ca să cumpere această miere. Și eu mă mai întrebam de ce-i dădaca noastră atît de dulce 🙂 .

Străbatem cîteva localități cu iz provincial. Liniște și pace. Într-una din ele, există o comunitate de norvegieni, care au căpătat dreptul de a construi aici case, acești oameni fiind prea sastisiți de clima aspră de pe meleagurile lor natale. Bineînțeles, și pe aici s-au stabilit englezi – tot din motive climaterice – dar și ruși (de parcă ar lipsi de pe undeva). Am mai întîlnit astfel de situații și în Malta, și în Catalunia, și în nenumărate locuri pe unde am mai fost. Să mai spună cineva că omul este statornic prin definiție; eu cred că omul este nomad prin însăși natura sa, nu?

Așa. Am ajuns la Altea. Încă o localitate care pare că dormitează. Cert este că la ora la care am ajuns noi, cam 18,30 străzile sunt pustii, terasele și barurile cască a plictiseală, iar magazinele așteaptă răbdătoare mușteriii. Dar, este mai mult decît evident farmecul discret al localității. Casele n-au mai mult de un etaj, maxim două și fără excepție sunt vopsite/văruite în alb; ordin de la primărie! Străduțele sunt construite în stil arab/maur, adică sunt înguste. Acest aspect conferă două avantaje: strategic – e complicată lupta urbană de cucerire și practic – nu prea există spații expuse excesiv la soare, adică este o umbră plăcută peste tot.

Din loc în loc există cîte-o zonă belvedere către marea cea mare și către munții înconjurători. Și către o altă Altea, situată pe versantul unui munte aflat la ceva distanță de locul unde ne aflăm. Numai că acea altă Altea, este o exclusivistă deschisă numai unor personalități sau unor potentați. Printre ei, ca exemplu, Schumacher și Iglesias. Zona este efectiv închisă așa că musafirii nepoftiți n-au acces…

Altea asta în care ne aflăm noi acum, pămînteni obișnuiți, este de fapt o zonă boemă, unde feluriți artiști își desfășoară activitatea; pictori, sculptori, ceramiști, patiseri, apoi artiști care modelează ceara, sau pielea, sau tot ce vă trece prin cap. Prețurile nu-s exagerate dar, nu știu de ce, din loc în loc, se văd anunțuri: se venda.  Plăcut loc. Vom reveni? Nu prea cred. Acum ne vom grăbi spre hotel că atît ziua de ieri dar și ziua de azi, ne-au cam secat rezervele de energie. La un moment dat, în Guadalest, am fost cît pe ce să renunț la ultima parte a escaladei către turnul cetății. Am reușit totuși cu un mic efort, să ajung la Belvedere J.

Ajunși la hotel, după ce ne despărțim de Olga, cinăm cumsecade și ne retragem pe  balcon la nește vin șiiii, vorba Olguței, nește papiroșka. Fătuca de aseară – sau poate alta, își etalează măiestria la scena de la parter, în fața a vreo 20, poate 30 de spectatori. Sunetul muzicii sale urcă molcom și pînă la noi, la etajul 10. Ce să spun? Este plăcut…

Apoi, am început să urcăm; la început o pantă lină, pînă la o ușă a altui muzeu, muzeu inființat în casa unei alte notabilități a acestui orășel, ceva nobil se pare, iar n-am fost atent la explicațiile dădacei și nu m-am mai obosit să întreb.

Aici, prețul excursiei a inclus și intrarea în această căsoaie, habar n-am pe cîte niveluri se întinde, dar știu că am amețit tot intrînd și ieșind  în și din camere de zi, dormitoare, bucătării, camere transformate în galerii de artă, cu picturi clasice dar și artă modernă, unele exponate permanent, altele numai vremelnic, etcetera, etcetera, ce-i prea mult e totuși prea mult pentru o singură zi.

Am ieșit la un moment dat pe o terasă, de unde am avut niște priveliști minunate în vale, unde un lac de acumulare asigură necesarul de apă însetatei provincii Valencia, unde nu prea plouă și n-am întrebat cum se descurcă valencienii cu apa că n-am prea văzut să facă economie la așa ceva. Gata? Încă nu! Ieșim din nou la lumină și reluăm urcușul treaptă cu treaptă către castelul de apărare din vîrful dealului. Priveliștea este magnifică și răsplătește pe deplin ascensiunea făcută, cred eu că am escaladat echivalentul a vreo 30 de etaje, sau cam așa ceva..

Ei da! Unde este viață este și loc de repaus și suspin, adică cimitirul orășelului, cocoțat după obiceiul maur, pe cea mai înaltă culme a localității.

Acum chiar că-i gata. Nu prea mai avem mare lucru de făcut pe aici, am trecut pe răbojul personal și această localitate, Guadalest pre numele său, unde nu prea cred că voi mai reveni vreodată. La punctul de întîlnire merge fiecare pe cont propriu și cum avem vreo 40 de minute la dispoziție, avem destulă vreme să zăbovim la o berică pe o terasă de unde avem priveliștea castelului de unde tocmai am coborît… Bună berea? Foarte bună 🙂 ! S-a încheiat ziua? Nuuuuuu! Mergem spre hotel dar mai întîi, vom vizita fugitiv, o altă localitate simpatică, un paradis pastoral, Altea.