Feeds:
Articole
Comentarii

Ieri n-am avut chef de plecat de-acasă şi nici astăzi nu m-am îndemnat deşi, Silvia mă cam îmboldea. Vremea a fost astăzi mult mai omenoasă decît ieri, dar nu prea mai am chef să fac veşnica navetă 35 R plus L 2 plus bus 11, cu timp pierdut prin staţiile de autobuz, care nu vin chiar întotdeauna după orarul riguros planificat. Dacă mă gîndesc bine, practic, am văzut prin Quebec, cam tot ce mă putea interesa. Mă rog, aproape tot.

Iar apropo de bus plus bus plus bus. Nu mi-am mai reînoit carnetul de conducere, după ce am fost operat pe coloană. Nu-s chiar atît de inconştient să mai pun mîna pe volan, după ce încă mai am o semipareză nesuferită.

Aşa că, degeaba mi-a oferit Robi, unul dintre automobilele sale. Parafrazînd un slogan celebru al unei galerii de fotbal, pieton pînă la moarte 🙂

He he. În insistenţa sa, Robi o tot îndeamnă pe mami să obţină carnetul de conducere auto. Mai ales în varianta că ne vom strămuta aici, definitiv. Şi are dreptate. Am spus că aici, fără auto, eşti la îndemîna ploii, ca să nu mai socotesc şi timpul pierdut aşteptînd transportul în comun.

Dacă în romanica n-aş fi văzut-o pe Silvia învîrtind covrigul, aici nu mi se mai pare chiar atît de neimaginat. De ce? Foarte simplu: pe de o parte, traficul nu este atît de aglomerat, iar pe de cealaltă parte, toţi participanţii la trafic se poartă extrem de preventiv şi de civilizat, pentru că nimeni nu are nevoie de TICHET sau de puncte pierdute la licenţa de şofer. Reamintesc, din cele 12 puncte iniţiale, poţi pierde relativ simplu, două, trei, sau chiar patru puncte, iar dacă ai epuizat cele 12 puncte iniţiale, aştepţi DOI ANI pînă să ai dreptul de a fi reexaminat şi să poţi căpăta o nouă licenţă de şofereală! Chiar nu este de glumă!

Am revăzut pozele, că textul l-am revăzut şi re-revăzut. Speram ca pozele, să fie de mai bună calitate. Vezi să nu. Ca să fiu sigur că măcar o imagine este ca lumea, am pozat aceeaşi chestie de mai multe ori. Rezultatul? Pozele clare sunt repetate pînă la sastisire, dar, şi pozele neclare suferă de aceeaşi repetiţie 🙂 Cum am mai spus, atunci cînd este să nu fie ceva, apoi chiar că nu este! Nu-i nimic, cînd vom ajunge acasă la noi, în România, voi face o selecţie dintre pozele cît de cît reuşite şi voi ilustra textul care s-a cam lăbărţat pînă pe la vreooo, mai bine de 150 de file de carte, format obişnuit.

Nu ştiu cum vom petrece ultimele zile, dar cum timpul trece repede, mă şi văd acasă, regretînd că am plecat. Vom reveni? Sincer, NU ŞTIU!

Spusese Robi aseară că astăzi ne va duce la un magazin de unde cumpără bomboane pentru împărţit copiilor, de Halowen. A venit, ne-am urcat în Volvo şi hai. Am oprit în parcarea altui complex de magazine, unde dacă scormonesc bine prin memorie, am mai fost, chiar în prima zi, cînd îmi exprimasem dorinţa de a-mi cumpăra ceva. Numai că eu n-am mai coborît din maşină. În fine. Acum am coborît şi am intrat în cea mai mare bombonerie pe care am văzut-o vreodată, în viaţa mea. Mii de feluri de bomboane, caramele şi alte dulcegării imaginabile, sunt oferite doritorilor, atît preambalate cît şi vrac. Simfonie de culori şi şi de gusturi între care este   tare greu să te decizi. Un raion aparte, este ocupat cu sute de condimente. Da, sute, nu exagerez cu ab-so-lut ni-mic! Mai sunt şi alte mărfuri.

Cum mă aşteptam, aici nu zăbovim prea mult. Hallowen este hăăăăt, tocmai pe 31 octombrie deci, nu de asta am venit noi, aici.

Aşa şi e. Am revenit aici, pentru că de aici cumpără lumea în afară de bomboane, cam tot ce are nevoie. Complexul nu este singular, sunt trei complexuri distincte, deţinute de trei lanţuri de retaileri diferiţi; unul dintre acestea fiind Carefour, altul este american şi celălalt, nu mai ştiu. Cu năduf, Robert spune că nici-unul dintre aceste complexe NU este canadian; cu şi mai mare năduf, spune că în urmă cu numai trei ani, pe locul unde se lăfăie acum aceste hidoşenii 🙂 era pădure virgină!

Cum lesne se poate imagina, de aici se poate cumpăra orice, în orice cantitate, preambalat sau vrac; aici vin majoritatea celor care locuiesc izolaţi sau în localităţi fără magazine, aşa cum am văzut, ca să-şi facă tîrguielile la o săptămînă, sau chiar la două săptămîni.

Mă duce Robert să văd nişte canadiene. Superbe, croială modernă, cu glugă îmblănită sau nu, te apără de frig garantat! pînă la minus 25 de grade celsius. Dar nu te apără şi de preţ. Este Robi generos dar, chiar nu doresc să-l las să cheltuiască aproape o mie de dolari pe aşa ceva. Nu-i chiar atît de frig în România ca să justifice o astfel de cheltuială. Nu vreau o canadiană mai accesibilă ca preţ? NU mai vreau nimic. Nici măcar o pereche de ochelari, care se confecţionează pe loc? NU! Atunci, ce vrei? O sticlă de vin bun, uite asta, şi soiul acesta de brînză care se potriveşte la fix 🙂

La plecare, observ printre multe altele, şi un magazin denumit Archamboult şi-mi amintesc că atunci cînd am fost la Simmons, am intrat în acest fel de librărie, de unde mi-am cumpărat bucuros nevoie mare, două termometre: unul pentru vin şi celălalt, pentru friptură; cu acesta din urmă, se măsoară temperatura fripturii care se pregăteşte la cuptor, ca să nu fie nici prea crudă, nici prea răscoaptă. Uite cum iarăşi face ţăranu’ de orăşanu’ fiţe de chef cu trei stele Michelin 🙂

 

Reclame

Am ieşit din clădirea Parlamentului şi pentru că deja suntem familiarizaţi cu locurile, o luăm per pedes către Piaţa din vechiul port. Ar fi cam a treia oară cînd venim aici, cred. Nu-mi pot reprima o remarcă: faţă de ce-am văzut la Palatul Parlamentului din Ottawa, aici n-am fi pierdut mare lucru dacă nu ne-am fi oprit. Dar, cum numai dacă vezi cu ochii tăi poţi face comparaţii pertinente, experienţa a fost foarte utilă.

L-am întrebat pe Robi dacă a vizitat Parlamentul şi, mi-a spus că nu.  Orgoliosul lui tăticu’ orgolios 🙂 Sincer? N-are de ce să sufere. DELOC!

N-am plecat direct către piaţă. Am pus gipiesul să-mi arate drumul, pentru că în sfîrşit, maşinăria tehnologică nu prea mai are secrete nici măcar pentru a-tehnicul care sunt. Mă scotea maşinăria, repede repede repede, de lîngă Parlament către piaţă, de parcă aflase ea nu ştiu de unde, că ne grăbim. De ce să ne grăbim? Nu este decît ora 13 şi ceva, aşa că mai bine mai dăm o raită prin oraşul de sus, către Frontenac. Ajungem, vedem că lucrările de restaurare s-au încheiat, muncitorii demonteză schelele, şi, în sfîrşit, pot să fotografiez cumsecade, statuia legendarului EROU întemeietor al Quebecului: alţii pretind că al întregii Canade, Alţii spun că alţii sunt fondatorii Canadei: Părinţii Confederaţiei. Ştiţi ceva? Nu mă bag şi nu mă amestec în treburile şi controversele lor.

Noi, bieţi turişti veniţi aici în vizită, avem un obiectiv mult mai pămîntesc: căutăm neşte vinete bre, pentru pîrdalnica ceea de musaca! 🙂

Simţeam de dimineaţă că ploaia nu ne va mai ierta. Am şi spus asta.

După ce-am ajuns la Frontenac, am coborît pe trepte către Fluviu şi către Piaţa în care a fost construit cel de-al doilea Habitatation al lui Champlain, am descris-o de două ori, nu revin.

Am mai fost pe aici şi în sus, şi în jos, le ştim bine. Ne cam necăjeşte vremea înorată dar, asta e! Numai că. Rezerva de ţigarete a Silviei este iar, pe sponci. Oprim la un magazin care oferă „obiecte pentru fumători”.

Ţigări aveţi? Nici vorbă! Acum, spună cine ce-o vrea: mai mare tîmpenie ca asta, se poate imagina? Cum adică bre, eşti normal la cap? Îmi oferi obiecte pentru fumători dar, nu-mi oferi de cumpărat şi iarba dracului? Magazinul acesta este numai pentru nostalgicii care s-au lăsat de fumat? Că dacă nu, cred că sunteţi tocmai buni de dus la balamuc. Auzi tu: magazin care oferă obiecte pentru fumători daaar, acest magazin nu oferă şi obiectul pasiunii fumătorului: tigareta, ţigarea de foi, pipa, tutunul de mestecat sau, cum o fi, ceva iarba dracului ambalată oricum şi în orice, numai fum să scoată atunci cînd aprinzi, năstruşnicia. N-au? Mergem mai departe…

Am ajuns lîngă fluviu. Locuri familiale. Stînga Musee de la Civilisation, dreapta Place Royale de lîngă gara fluvială, Place Royale în care am văzut Catedrala Notre Dame a Victoriilor, în urmă cu puţină vreme.

Ştiu că trebuie să mergem către Muzeu dar, scot gipiesul, marchez locul de plecare şi locul de destinaţie, şi mă amuz să văd că fierătania îmi desenează traseul pe care deja, îl ştiu 🙂 Asta înseamnă în mintea mea de zero-tehnic, că am priceput cum funcţionează. Normal, ajungem la vechea piaţă de lîngă vechiul port, locul unde vin agricultorii veritabili să-şi expună produsele lor, majoritar, BIO. Căutăm vinete pentru musaca. Aici, una bucată de mărimea unei pere bergamute, costă doi dolari. Poftim? Dincolo, una bucată destul de îmbietoare, costă opt dolari. Poftim? Repet, un dolar este egal cu trei lei. Ia socotiţi şi spuneţi-mi dacă mai vreţi musaca, au ba. Îl sunăm pe Robi, care decretează: NU luaţi NIMIC de la excrocii ăia. Şi nu luăm.

Reluăm traseul către casă. A cam început ploaia dar, nu ne mai pasă. Treaba ei este cu cei care nu-s blindaţi cu fîşuri şi cu umbrele; noi avem.

Ajungem la magazinul nostru de lîngă Levis, coborîm şi găsim nişte vinete de toată frumuseţea, cam de trei ori mai ieftine decît la, vorba lui Robi, „excrocii ăia”. Ce să mai povestesc? Nu mai spun astăzi, nimic.

Decît că, mangia musaca del Silvia, poi mori 🙂

 

S-a terminat cu frumuseţea vremii din ziua de ieri. Astăzi cerul este zburlit, pare pus pe ploiceală, numai un vînticel rebel pare încă, să mai ţină norii la respect. Prognoza meteo nu arată deloc prea roz dar, nu-i bai. Nu stăm noi în loc de atîta lucru. Şi nici nu stăm.

Bus 35 R, L 2, bus 11. Îi spunem  şoferului că vrem să coborîm la Parlament. N-are nimic împotrivă, aprobă zîmbind. Cum noi am început să ştim binişor traseul, cînd ajungem la Parlament, care chiar se vede, îi spun şoferului să oprească. Mirat, acesta spune că mergem pînă la capătul liniei, la gara fluvială şi abia cînd ne întoarcem oprim la Parlament, CHIAR în staţia din faţa frumoasei clădiri. Inspirat, îi spun că nu avem atîta timp şi-mi ating mîna stîngă, la încheietura căreia n-a mai stat un ceas de vreooo 20 de ani. În sfîrşit, catîrul opreşte şi ne permite să coborîm cam între staţii.

Cînd i-am relatat lui Robi incidentul, a spus doar atît: n-ai ce să le faci! Aham. Deci acestia-s quebecoşii-catîri. Poate voi spune mai tîrziu, cîteva cuvinte despre cum am înţeles eu că se petrec lucrurile, despre această grupare radicală, adunată în jurul partidului quebecos, singura grupare din toată Canada, care luptă pentru autonomie, la fel ca şi alte grupări de pierduţi între meandrele istoriei, de prin Spania sau Italia. Nu detaliez acum, dar este vorba în special despre bătălia pierdută de francezi, pe Cîmpul lui Abraham, fix într-un sfert de oră, pentru că onoarea nereperată a francezilor, alimentată de legenda lui Champlain, nu poate admite că de atunci, britanicii au preluat controlul Canadei, pînă în zilele noastre. Şi ca să nu mai revin la acest subiect, pentru că nu-mi place deloc, spun numai că britanicii au admis ca o compensaţie, inclusiv folosirea limbii franceze ca limbă oficială deşi, în afară de Quebec şi de Montreal, cu greu mai găseşti vorbitori de limba franceza, în Canada; cît despre vorbitorii de limbă quebecoasă, nici nu mai trebuie să spun altceva decît că, această limbă seamănă foarte bine cu limba moldovenească inventată în laboratoarele kaghebeului, limbă în care cuvîntul cravată, de exemplu, a fost înlocuit cu gîtlegău. Limpede? Dacă nu e limpede, am înregistrat o scurtă secvenţă într-un autobuz, în care o bandă magnetică repeta obsedant în preajma fiecărei staţii: ro şa re. Abia cînd i-am arătat lui Robi înregistrarea, a rîs şi mi-a spus că de fapt, vocea spunea, prochen aret (următoarea oprire). Deliberat, am scris fonetic. Trecem mai departe…

Din nou, veşnica barieră: una spun ei, alta înţelegem noi, şi viţăvercea. Nu mai pierd vremea, îl sun pe Robi care îl lămureşte pe nenea care dădea tichetele de acces, să ne arate intrarea. Apoi, un întreg dispozitiv de agenţi de securitate, zîmbitori şi amabili, au priceput că nu prea le avem noi cu quebecoasa lor dar, apelînd la internaţionala limbă gimnastică J ne-au arătat exact ce avem de făcut, etapă cu etapă. Mai întîi ne-au trecut prin scanere ca la aeroport (urăsc să-mi scot tot de prin buzunare şi mai ales, să-mi scot cureaua de la pantaloni), apoi, ne-au cerut paşapoartele, ne-au făcut nişte ecusoane de folosinţă unică şi ne-au întrebat dacă vrem ghid francez, ghid englez, sau vizităm pe cont propriu. Neinspirat, optez pentru ghid. Mai întîi, ne punem pe aşteptat ghidul care vine exact la ora trecută în orarul nepreţuit şi de neocolit. Astfel pierdem vreo 15 minute, într-o sală care semăna a sală de conferinţe, în care pe un ecran rula o chestie insipidă despre cît de frumos şi devreme acasă este Parlamentul şi cît de harnici sunt parlamentarii. Vremea trece şi vine doamna ghid de limbă franceză. Bon jour, vom face aia  şi ailaltă, o dă pe istorie, spune despre clădirea în care ne aflăm, mă rog, cine ştie cam ce spun ghizii, ştie de ce nu insist. Apoi, ne întreabă de unde suntem. Din cei zece membri ai grupului nostru, noi suntem singurii români înconjuraţi de patru cupluri de francezi, două cupluri de tineri şi două de vîrstnici, peste vîrsta noastră. Iată cum am fost aici, vîrsta de mijloc! 🙂

Ne oprim într-o sală de la parter, frumos ornată şi împodobită cu tablouri ale unor personaje istorice. Ghida turuie vrute şi nevrute, minute în şir. Încep să am vaga bănuială că ne cam pierdem timpul cu doamna ghidă şi că de fapt, ar fi mai bine să o luăm pe cont propriu dacă vrem să vedem totuşi, cîte ceva. Numai că o dată ce am optat pentru ghid, nu prea mai puteam să ne rupem de grupuscul şi să ne alăturăm hoinarilor pe cont propriu. Asta e, data viitoare (adică niciodată) nu vom mai greşi. Urcăm o scară, trecem prin faţa restaurantului deschis şi pentru publicul larg nu doar pentru aleşi, nu ne tentează că este totuşi prea de dimineaţă, cam ora 12, trecem de el, şi urcăm la etaj, într-o altă sală aproape identică cu cea de la parter. Stînga o uşă care conduce în sala Consiliului Legislativ, în dreapta altă uşă care conduce în Sala Asemblee Nationale. Explicaţii ample despre aproape nimic, fotografiez ce pot cum pot, apoi mai urcăm un etaj. Aici, sunt căile de acces ale publicului care doreşte să urmărească de la etaj, dezbaterile aleşilor quebecoşi, după o înregistrare prealabilă şi după încă un control ca la aeroport. Nu ne tentează nici asta.

Sălile sunt frumoase, bogat ornamentate, respiră confort şi mai ales, bogăţie. Am încercat să-mi închipui unii dintre parlamentarii noştri, în acest edificiu al democraţiei. Nu doar că n-am reuşit dar, m-a bufnit un rîs homeric, de se uitau vizitatorii la mine, ca la urs. Vorba vine că am rîs homeric. Am mormăit amar ceva, şi am tăcut, jenat de comparaţie.

După ce am vizitat Parlamentul întregii ţări, care se află la Ottawa, firesc, se pare că n-ar fi de prisos să vizităm (mîine, 25 septembrie) şi Parlamentul din Quebec, pe lîngă care am trecut de-atîtea ori, fie cu Robi, fie numai noi doi, orăşenii în cautare de trai canadian 🙂 Serios vorbind, ŞTIU că Robert va insista să ne reîntregim familia, aici. Ştiu cît este de hotărît, ca să nu spun altfel. La fel ca noi. Rămîne de discutat, după ce ajungem acasă.

Şi dacă tot vom ajunge în Quebec, probabil că vom merge iar în piaţa de lîngă portul vechi ca să căutăm ceva tomate vinete, că nu-mi vine să cred că nu se mai găsesc deloc, dacă nu le-am găsit ieri, la Mall.

Musaca, musaca, dar nu doar cu cartoafe, bre 🙂 Bună-i şi musacaua în care alternezi straturile de carne tocată şi savant condimentată, cu vinete, nu numai cu barabule. Păi? Ceva mai complicat este să faci musacaua integrală, adică şi cu barabule, şi cu vinete. La cuptor. Asezonată cu ierburi bine mirositoare şi cu sos de tomate roşii. Şi cu o leacă de parmezan. Şi cu nişte piper mozaic rîşnit gospodăreşte pe porţia fiecăruia, după gustul său. Şi bineînţeles, cu o licoare minunată, denumită pe scurt, vin roze 🙂 He he.

Iar îmi amintesc, apropo de musaca, acest fel de mîncare grozav, că în afară de icrele tarama, în Grecia, şi de musaca am fost dezamăgit. Nu blamez musacaua din Grecia. Spun numai că musacaua pe care am mîncat-o noi într-o localitate de lîngă Meteora, nu era la fel de bună ca aia cu care eram obişnuit acasă, în România.

Acasă. Uof. Acasă. Unde este acasă? Americanii au vorba lor aproape intraductibilă: HOME. Unde este acasă? Locul unde te naşti? Locul unde te simţi ca aparţinător al unei comunităţi? Locul unde vrei să-ţi sfîrşeşti zilele şi să te adaugi unei comunităţi sau unui neam, aşa cum scrie la Biblie, despre evrei? Ce este acasă? Unde este? Obişnuim cu uşurinţă să denumim, acasă, aproape întotdeauna, şi locul unde tragem la soamne după peripeţiile unei zile, atunci cînd călătorim. Dar, după ce terminăm o călătorie oarecare, nu spunem că ne întoarcem, ACASĂ? Ba da, asta spunem. De ce? Pentru că simţim că avem un bîrlog permanent, cel denumit, ACASĂ, adică locul unde suntem noi inşine. Locul unde nimeni, dar nimeni, nu are dreptul să ne impună, NIMIC. Acasă, este ţara proprie fiecăruia dintre noi, este regatul propriu unde suntem pe deplin, stăpîni. Cel puţin, aşa ne place să credem. Că nu prea este aşa, am exemple destule, chiar şi aici, în Canada. Dar, prefer mă abţin. N-am venit aici ca să critic. Am venit de dragul lui Robi, şi am venit şi ca să încercăm să înţelegem cît de cît, dacă această imensă ţară, ne poate deveni cămin pînă la sfîrşitul zilelor noastre. Silvia, vrea. Eu de ce m-aş opune? Alt om care să vină la mormintele noastre, în România, NU avem.

Am cam divagat, revin la incursiunea noastră de mîine, incursiune în care sper să găsesc pe placul meu atît Parlamentul quebecos, cît şi să găsim vinetele acelea, pentru musacaua pe care o doreşte, Robi 🙂

Dacă tot trecem în revistă cascade, apăi să le trecem pe toate 🙂

Cascada timpului pe care îl mai avem de petrecut aici, s-a îngustat, tare tare tare! Nouă ne cam pare rău să plecăm dar, asta e! Robert a insistat iar, să rămînem aici, dar, mie mi se pare că deocamdată, nu este posibil. Cel mai bine este să hotărîm abia după ce ne vom întoarce acasă, la romanica. Abia atunci vom vorbi limpede, şi vom stabili, ce şi cum. Sau, dacă.

Silvia eate de părere că nu prea avem despre ce vorbi. Nu putem rămîne acum dar, revenim şi rămînem. Definitiv. Nu mă opun. Vreau şi eu să rămînem aici. Rămîne de văzut cum vom putea să facem acest lucru, fără să afectăm viaţa lui Robi. Nu cred că ar trebui să stăm pe capul său pînă cînd…

Deocamdată, am butonat pe tabletă şi am stabilit ce vom face mîine, 24 septembrie: vom merge la cascada locală. Gipiesul tabletei zice că nu avem mai mult de 20 de minute de mers pe jos, pînă acolo. Zice gipiesul să mergem iar pînă la gară, apoi pînă la biserica deschisă bi-săptămînal, care astăzi a fost deschisă, dar Silvia n-a fost interesată, aşa că n-am fost prezenţi şi noi, apoi gipiesul îmi trasează calea de urmat: vom coti pe nişte străduţe, vom traversa un pod şi vom ajunge acolo, la cascadă.

Oricum, mari aşteptări, nu am. Vom face o leacă de mişcare, mergînd pe străzile acestui mic orăşel, după lenea de azi 🙂

Din nou, este o dimineaţă însorită. Şi din nou, avem ocazia să simţim pe pielea noastră, ce înseamnă soare cu dinţi. Nu-s mai mult de 13 grade Celsius, deci, brrrr, e frig. Şi mai bate şi un vînticel zdravăn. Ne-a sunat Robi să ne întrebe dacă suntem interesaţi să vizităm Parlamentul, suntem, dar pînă mîine cînd ne va programa, astăzi să nu ieşim mai înainte de ora 12 din casă, că este cam frig. N-o să ieşim 🙂 Da’ cum să nu!

Aseară, tare am fost tentat să aprind o papiruşcă daaar, m-am abţinut. Şi iată cum astăzi, împlinesc două săptămîni de cînd n-am mai pus gura, pe iarba dracului. De fapt, în această lună n-am fumat nici măcar un pachet întreg de ţigarete. Poate că vreo 15 bucăţi, dar, nu mai multe. Oricum, dacă n-o să mai rezist ispitei, mi-am păstrat un pachet întreg de ţigarete din acelea aduse de acasă, că ţigările de pe aici, nu-mi inspiră pic de încredere. Şi dacă socotesc bine, aşa cum face Robi mai mereu, (şi bine face că eu am cam fost mînă spartă la viaţa mea) am economisit minim 150 de dolari, ceea ce într-o lună ar face cam 300, într-un an vreo 3.600, într-un deceniu 36.000, iar într-un secol ar face, vreo, ptiu’ nici măcar juma’ de milion 🙂 🙂 🙂

Am pus tableta pe gipies, mi-am notat traseul, rămîne numai să verificăm pe teren dacă m-am împrietenit cu tehnologia cum spune Robi, cu fierătania, cum spun eu.

Pornim la drum. Nu-i chiar atît de frig cum credeam. Ba, este chiar vreme frumoasă, de nici măcar nu trebuie să închid fermoarul gecuţei de fîş pe care o port. Sar peste timp. Am ajuns acasă, am păpat neşte gustări luate de la Metro, am pilit un păhărel de vin, iar acum, iar mă simt tentat să aprind una bucată de papiroşcă dar, mă abţin.

Revin la plecarea de acasă. Pînă la gară şi pînă la biserica din cartier ştim drumul. Mai departe, urmez traseul dictat de maşinărie. Ba, chiar vedem pe marginea drumului, un indicator către Shute Chaudiere. Bun aşa! De la biserică stînga, apoi dreapta pe strada Joseph Hudon, trecem pe lîngă străzile Omer Perier şi Etienne Plante, pe lîngă Ecole Louis de France şi rue Therese Casgrein şi traversăm podul peste reţeaua de autostrăzi. Indicatoare către cascadă, ioc. Consult fierătania, zice că am ajuns. Măi să fie, chiar atît de minusculă-i cascada asta, de n-o văd nici aflată sub nasul meu? Nici pomeneală. Vede Silvia nişte cupluri care se îndreptau către o esplanadă, în stînga Parcului de la Riviere. Mergem şi noi preţ de vreo 30 de secunde, et voila, cascadaaa 🙂 Bine. Nu-i chiar lîngă noi, este la o distanţă bunicică, nici prea mititică nu-i, dar nici din cale-afară de spectaculoasă. Oricum, pentru mine important este faptul că am priceput cum funcţionează cît de cît, vorba lui Robi, tehnologia. Bine de ştiut pentru viitor. Cum foarte aproape este o staţie de bus 35 R, hotărîm să mai mergem puţintel la Metro, ca să mai luăm neşte bunătăţuri, că mie iar mi s-a făcut poftă de o bucăţică de sturion afumat. 🙂 Ajungem la Mall, intrăm, şi de data asta, Metro nu mi se mai pare chiar atît de formidabil ca prima dată. Ba, chiar observ că la mărfuri similare cu cele de la magazinul de lîngă Levis, preţurile-s chiar cu 20 % mai mari. Drept este că nu tot ce găsim aici ca delicatese, se găsesc şi la Maxi, magazinul nostru cel de toate zilele. Ce facem? Luăm o sticlă de vin, nişte splendide bucăţi de peşte proaspăt numai bune de tăvălit printr-o marinadă marca Silvia şi de prăjit sau copt, după caz, apoi luăm şi o ţîră de prosciuto, apoi bucăţica mea de sturion plus un baton de Cheddar maturat doi ani şi cam gata. Direcţia Maxi. Vine bus L 2, cer transfer pentru 35 R şi coborîm la complexul comercial. După ce tîrguieşte Silvia cam tot ce dorea, în afară de vinete pentru o musaca, ieşim din magazin şi mergem către staţia lui 35 R. Îl văd cu jale cum tocmai pleca din staţia aflată la vreo sută de metri de noi. Mă duc cu inima cît un puricel speranţă către marginea şoselei, şi ridic o mînă cam ca atunci cînd opreşti un taximetru. Opreşte! Urcăm, prezint biletele de transfer, este ok, şi ne aşezăm pe scaune. Numai că şoferul, mă cheamă la el, politicos, desigur. Hait, îmi spun, a observat că biletele noastre au cam depăşit termenul de valabilitate de 90 de minute. Aşa şi? Mai plătim o dată, şi gata. Neeee. Nenea şoferul voia să ne ajute să ajungem în Quebec.  A priceput că suntem turişti şi ce şi-a spus dumnealui? Ce să caute nişte turişti în orăşelul Levis, de lîngă orăşelul la fel de mic, Charny? Aşa că a oprit autobuzul, ne-a dat biletele înapoi şi purta tratative cu o doamnă care ar fi urmat să ne ia sub aripa sa ocrotitoare, şi să ne escorteze pînă în Quebec.  Dragul de el. Cu greu l-am convins că ştim unde suntem şi ştim unde vrem să mergem, respectiv în Levis, la intersecţia dintre rue Charny şi rue Generation. Cînd a înţeles că ştim, a zîmbit şi s-a aşternut la drum. Ce este de reţinut de aici? Din nou, faptul că oamenii VOR să te ajute!

Şi iar mă întreb: în romanica, tot aşa este? Că din cîte-mi mai amintesc, DELOC! Îmi amintesc că şoferii şi vatmanii de la RATB, sunt baricadaţi în cabinele lor şi că NU avem voie să vorbim cu ei. De ce?

Telefon cu Robi. – V-aţi descurcat? – Sigur că da. A fost chiar foarte simplu. – Bine. * Aseară, făcea pe niznaiul, că nu ştie unde-i cascada. Buahahaha 🙂

Nu mai avem prea mult de stat pe aici. Am revăzut textul, am recitit pe scurt şi cartea din care am citat deseori. Şi am observat că scriitoarea Raluca Feher, are dreptate: şi eu mi-am pus o pereche de ochelari roz, şi eu am văzut cam totul pe aici, în culori trandafirii. Numai că nici pe acest pămînt, oamenii n-au fost scutiţi de rele tratamente, din partea guvernului. Mai întîi, copiii indigenilor au fost smulşi din sînul familiilor lor naturale. Am spus despre acest lucru, ceva mai înainte, cu argumente minimale atît pro cît şi contra. Numai că după ce-am revăzut pozele făcute la Musee de la Civilisation, şi am recunoscut într-o poză cele cinci fetiţe celebre la vremea lor, pentru care s-a dorit o soartă bună, dar s-a obţinut exact contrariul, m-am hotărît să citez şi povestea lor. Nu cred că trebuie ascunsă şi uitată.

„Annette, Emilie, Yvonne, Cecile, şi Marie  au fost cinci mici raze de soare din Canada în perioada Depresiunii, atunci cînd s-au născut, la 28 mai 1934, în familia francofonilor Elzire şi Oliva Dionne, din Ontario. Nu doar canadienii, dar şi mulţi oameni din toată lumea au fost fascinaţi de surorile cvintuple, un fenomen rar la vremea aceea. De teama exploatării lor în scopuri comerciale, guvernul le-a mutat pe fetiţe într-un azil special construit pentru ele, unde sute şi mii de oameni puteau veni să le vadă (sublinierea mea, tibi). Totul părea pentru binele lor, cel puţin aşa s-a crezut. Mai tîrziu au fost aduse acuzaţii de abuz împotriva copiilor şi de regretabile administrări ale fondurilor (!) puse deoparte pentru asigurarea acestora. Emilie a murit în 1954, Marie în 1970. După o încercare superficială de recompensare, premierul Provinciei Ontario, Mike Harris, a mers pînă la Montreal, în 1998, ca să-şi ceară iertare în mod public faţă de cele trei surori încă în viaţă pentru partea de vină a guvernului în distrugerea vieţilor care începuseră atît de luminos.”

Ce să comentez? N-am ce să comentez.

MagazinCase părăsiteRuinăCascada

Lacul Saint JeanPriveliște de la BelvedereInterioare de epocă

Școala catolicăÎnvățăcei  🙂 Expoziție anuală

Tramcar