Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘abulafia’

            În avionul că care părăsise Parisul, Casaubon face bilanţul : Diotallevi, mort. Belbo, mort. Lorenza Pellegrini, moartă. El însuşi, vînat de Aglie şi de ceilalţi smintiţi care erau încredinţaţi că el, Casaubon, deţinea Adevărul Suprem, taina tainelor urmărită cu obstinaţie timp de şase secole şi care nu era în definitiv, decît o himeră. Înţelege cu durere în suflet că acea joacă de-a descifrarea documentului lăsat lor de colonelul Ardenti, le curmase viaţa prietenilor săi şi era pe cale să frîngă şi propria sa viaţă. Lia, soţia sa, avusese dreptate : acel document nu era decît o banală “notă de spălătoreasă”, nimic mai mult decît o banală înşiruire de fleacuri, cărora ei, le-au dat aură de mister descifrabil prin mijloace cabalistice. Aiureli.

            Ştie că nu se mai poate întoarce acasă la el,  în sînul familiei sale. Le-ar fi pus şi lor în mod cu totul inutil, viaţa în pericol. Stînd departe de Lia şi de pruncul lor, le-ar fi dat o şansă de supravieţuire. O singură întrebare îl mai sfredelea : de ce oare Belbo nu le servise hienelor acelea însetate de sînge o minciună oarecare, cîştigînd în acest fel timpul necesar pentru a se pune la adăpost ? Acest lucru nu îi dă pace şi înainte de a-şi face urma pierdută, merge iar la Belbo acasă, unde computerul Abulafia, poate îl va lămuri. “Şi aşa am găsit Textul-Cheie”, o întîmplare din copilăria marcată de război a lui Belbo, în care armatele germane erau în derută, fasciştii începuseră să se împrăştie, iar partizanii căpătaseră controlul. (altă temă predilectă a lui Eco, tratată pe îndelete în “Misterioasa flacără a reginei Luana”, şi reluată parţial şi în alte romane de ale sale).

            În acele momente, Jacopo Belbo ratase un moment favorabil, de a spune NU. La funeraliile unui comandant al partizanilor, Belbo fusese solicitat să înlocuiască în fanfara care urma să-i prezinte onorul, un muzicant lipsă. Iar el,  acceptase, numai din dorinţa de a o impresiona pe o fată de care era îndrăgostit cu disperare. Şi continuase să sufle în trompeta sa, mult timp chiar şi după ce înmormîntarea se terminase, iar lumea plecase din cimitir. Aceea fusese ocazia pe care o avusese Belbo, pentru a o poseda fie şi numai imaginativ, pe Cecilia. Dar aceasta nu fusese de faţă, iar el ştia că nu e. Ar fi trebuit atunci să spună NU ! şi să aştepte alt prilej pentru a o cuceri.  

            Casaubon înţelege în sfîrşit, de ce refuzase Belbo să se salveze de moartea rituală la care fusese supus : trebuia musai să moară pentru a se încredinţa de propriul său adevăr. Casaubon înţelege că “cea mai mare înţelepciune, este să ştii că ai aflat prea tîrziu. Înţelegi totul, cînd nu mai e nimic de înţeles”.

            “Dar ceea ce mi se pare că trebuie deplîns e că-i văd pe unii idolatri neştiutori şi proşti, care… imită perfecţiunea cultului din egipt; şi cum caută divinitatea, de care n-au habar, înexcrementele unor lucruri moarte şi neînsufleţite; cum în felul acesta îi batjocoresc nu numai pe păstrătorii divini şi ştiutori ai cultului, dar şi pe noi… şi, ceea ce e mai rău, prin asta triumfă, crezînd că riturile lor smintite sunt demne de respect… – Să nu-ţi pese de aceasta Momos, a zis Isis, pentru că destinul a poruncit osînda beznei şi a luminii. – Dar răul este, a răspuns momos, că ei sunt siguri că se află în lumină”.(Giordano Bruno, Spaccio della bestia trionfante, 3)

Read Full Post »

            “Mă trezisem pe la două după-amiază, confuz şi catatonic. Îmi aminteam exact  totul, dar nu aveam nici o garanţie că ceea ce-mi aminteam era adevărat. Mai întîi mă gîndisem să dau o fugă pîna jos să cumpar ziarele, apoi îmi spusesem că, în orice caz, chiar dacă o companie de cipai * ar fi pătruns în Conservatoire imediat după eveniment, ştirea tot n-ar fi avut timp să apară în ziarele de dimineaţă”- povesteşte Casaubon.  Face un drum pînă la Conservatoire, intră şi vede că “fiecare lucru era ca în după-amiaza trecută  … Căutam urmele a ceea ce se petrecuse, dar, dacă se pretrecuse ceva, cineva făcuse o foarte conştiincioasă curăţenie. Dacă se petrecuse”.

            Contrariat şi flămînd, Casaubon intră într-un restaurant să mănînce, şi rememorează : a intrat în Conservatoire, s-a ascuns,  aşteptat să plece toată lumea inclusiv paznicii, a asistat la ceremonia aceea fantastică daca nu chiar fantasmagorică, apoi fugise prin reţeaua de canale a Parisului şi nesigur pe mintea sa, căutase să-l găsească pe doctorul Wagner – psihologul. Sigur că acesta n-ar fi răspuns la ora aceea ultra matinală, mersese la hotel. Apoi dormise, iar acum, se hotărăşte iar să meargă la acel medic. Era mai mult decît necesar. După ce plăteşte o sumă astronomică, pătrunde în cabinet. – Et alors ? a zis acesta. “ Am vorbit ca o cascadă, am scos din mine tot, de la început pînă la sfîrşit, ce gîndeam acum doi ani, ce gîndeam acum un an, ce gîndeam că gîndeau Belbo şi Diotallevi şi mai ales, ce s-a petrecut în noaptea de Sfîntul Ioan” (noaptea trecută). Doctorul îl ascultă atent, cu răbdare, nici nu aprobă nici nu dezaprobă nici măcar gestic, nu pune nici-o întrebare. Cînd Casaubon tace, se ridică, şi se duce la fereastră unde priveşte îndelung. După o tăcere apăsătoare, “tot cu spatele la mine, cu o voce incoloră, calmă, liniştitoare : Monsieur vous etes fou”.

            Se spune că singurul mod de a-l pune pe diavol în încurcătură, e să-l faci să creadă că nu crezi în el. Doctorul nu crezuse  o iotă, dar el, Casaubon ŞTIA că ceea ce văzuse era adevărat.

            Ascuns bine într-o maşinărie din Conservatoire, un periscop vechi, Casaubon asistă ţinîndu-şi respiraţia la întrunirea prevăzută în Plan. Rînd pe rînd, Casaubon recunoaşte toate personajele ciudate întîlnite atît în Brazilia, cît şi la Milano. Pendulul era mutat din locul său obişnuit, “fusese atîrnat mai sus, la cheia de boltă, în centrul corului”.

            Bramanti brazilianul, oficiază : “ – Fraţilor, ne-am adunat aici în numele Ordinului Unic, al Ordinului Necunoscut, din care … faceţi parte dintotdeauna! Să jurăm. Anatema să cadă asupra profanatorilor secretului. – Anatema să cadă !” După un lung ceremonial în care enumeră toate ordinele adevărate sau apocrife, Bramanti îi convoacă pe “demnitarii celor treizeci şi şase de grade ultime şi ultrasecrete”. Printre ei,  este chiar şi vecinul său, un taxidermist (altă temă predilectă a lui Eco),  şi bineînţeles, Garamond în persoană.

            La urmă de tot, rosteşte cam în silă :” Şi Imponderabilul între Imponderabilii Arhonţi, Sclavul Sclavilor, Preaumilul Secretar al Oedipului Egiptean, Mesager Infim al Stăpînilor Lumii şi Portar al Agartthei, Ultim Paracliser al Pendulului, Claude – Louis, conte de Saint-Germain, prinţ Racotzki, conte de Saint-Martin şi marchiz de Aglie” etc. Acesta este însoţit de Lorenza Pellegrini, ori în transă, ori drogată. – Fraţiolor, cavaleri. Ne aflăm aici pentru că în aceste zile Misticii Legaţi v-au informat … că după şase sute de ani de preadureroasă rătăcire l-am găsit pe unul care ştie. Cum a aflat – şi a aflat mai mult decît noi – e un mister ce ne pune pe gînduri”. Apare şi Ardenti, colonelul excroc.

            –  De la tine ştie Belbo ceea ce ştie şi ai tăcut, spune răstit, Aglie.  – Prizonierul minte. Jur că nu ştiu nimic. Este adus şi Belbo, care o vede pe Lorenza şi brusc, capătă certitudinea că biata femeie fusese manipulată, ca să poată fi el controlat. Urmează scene funambuleşti. Asistenţa este împărţită în două tabere. Lupta pentru putere se manifestă bineînţeles, şi aici. Convinşi că Belbo nu vrea să le destăinuie secretul, îl condamnă la moarte. “Pendulul începea o oscilare rapidă şi violentă, smulgîndu-şi victima odată cu sine. Funia se întinsese sub greutatea sferei şi se înfăşurase, de data aceasta strînsă ca un laţ, în jurul gîtului bietului meu prieten, proiectat în aer, atîrnînd de-a lungul firului Pendulului şi, zburînd deodată către extremitatea de răsărit a corului, acum se întorcea îndărăt, lipsit de viaţă (sper), în direcţia mea”. Pentru că el, Casaubon ar fi urmat să aibă aceeaşi soartă. Aglie spusese cît se poate de limpede : – Mai este unul care ştie, dar, deocamdată a reuşit să scape. Va reuşi Casaubon să se facă nevăzut ?

 *cipai = soldaţi ai Armatei Indiei Britanice, recrutaţi din rîndul populaţiei băştinaşe (din cuvîntul urdu “sipaahi” = soldat ).

Read Full Post »

            “Ceea ce se întîmplase în timpul absenţei mele, şi în special în ultimele zile, înainte de întoarcerea mea, puteam deduce numai din alte fişiere rămase de la Belbo. Dar, dintre acestea, numai unul era clar, punctat de ştiri ordonate, şi era ultimul, cel pe care îl scrisese înainte de a pleca la Paris, pentru ca eu sau altcineva – spre aducere aminte – să-l putem citi”, spune în continuare, Casaubon.

            Citind fişierele din computerul lui Belbo, Casaubon reconstituie dezastrul produs în timpul absenţei sale. Belbo începuse să conştientizeze că faptul de a se confunda cu Planul, era rău, dacă nu cumva RĂUL!  Diotallevi, tot mai slabit îşi aşteaptă cu seninatate moartea. Lorenza, sub un pretext oarecare, îl roagă pe Belbo să o conducă undeva în provincie, aproape de malul mării. După ce a îndeplit micul comision pe care îl avea de făcut, caută un restaurant bun. Îl găsesc, intră, dar la o masă apropiată de cea la care vor să se aşeze, văd uluiţi un bileţel pe care scria : rezervat pentru Dr. Aglie. Lorenza nu vrea în ruptul capului să se întîlnească acolo cu acesta şi cu prietenii săi, ies afară din restaurant  şi Lorenza îl determină pe Belbo să găsească o rută ocolitoare. De ce ? Chiar. De ce ?

            Neatent, şi puţin cam nervos, Belbo  accidentează un cîine. Voind să-l despăgubească pe proprietar, Belbo află că aparent, acest cîine nu aparţinea nimănui. Pentru a rezolva problema, sfîrşit de săptămînă fiind, caută un hotel pentru a rămîne peste noapte. Urcă amîndoi în cameră, Belbo coboară la bar pentru o băutură, iar cînd se întoarce, găseşte un bileţel : “Iubitule, am descoperit un tren excepţional către Milano. Plec! Ne vedem în cursul săptămînii”. Toane de femeie rebelă ? Poate. Dar uite cum îţi influenţează viaţa  fleacuri ca de exemplu accidentarea unui cîine, gîndeşte Belbo.

            Acolo, în acel loc, “Belbo a hotărît  ca retrăgîndu-se din nou să trăiască în mijlocul Planului, n-ar mai fi suferit alte înfrîngeri, pentru că acolo el era acela care putea să hotărască cine, cînd şi cum. Şi probabil că în seara aceea a stabilit să se răzbune pe Aglie, chiar dacă nu ştia prea bine de ce … Proiectase să-l facă pe Aglie să intre în Plan, fără ca el să ştie”. Belbo îi spune lui Aglie povestea cu excrocul acela, Ardenti, înflorind-o. Spune că deţinea cele zece pagini veritabile care conţineau adevărul despre Plan. Spune că avusese şi originalul hărţii, dar fiind uluitor de sinplu de memorat, o distrusese. “Îi povestise tot Planul, aşa cum îl concepuserăm noi, ca şi cum ar fi fost revelaţia acelui manuscris”.

            Aparent neîncrezător, Aglie ascultă atent. Îşi exprimă moderat, neîncrederea în povestea acelui exaltat, colonelul Ardenti. Secretara intră tocmai la timp, pentru a-l anunţa pe Belbo, că pentru întrunirea de vineri de la Bologna, are biletul la tren, rezervat. Aglie îl roagă să-i facă un mic serviciu. Este aşa de amabil şi să transporte o mică valiză cu nişte cărţi ? De unde cobora Belbo, valiza ar fi urmat să mai meargă singură o staţie, urmînd să fie recuperată de destinatar. Cum avea să ştie acela, că aceea era valiza destinată lui ? După locul unde ar fi lăsat-o Belbo. De aici, lucrurile intră pe un făgaş inexorabil.

            În vagon, pe locul din faţa lui Belbo se aşează un bărbos. Belbo discută cu el bucuros, cîte în lună şi în stele. După ce Belbo coboară, bărbosul începe să-şi exprime îndoiala despre valiză. Nu cumva fusese plasată de un terorist ? Conductorul opreşte trenul, iar în valiză se găseşte într-adevăr, o bombă cu ceas. Surescitaţi, călătorii fac portretul robot în care trăsăturile lui Belbo se regăsesc cu uşurinţă. Bineînţeles că bărbosul a dispărut ca înghiţit de pămînt.

            Neştiind încă nimic, Belbo primeşte un telefon şi este ameninţat cu denunţul dacă nu predă HARTA. Prins în cursă de un Aglie căruia el îi întinsese  acea cursa, Belbo încearcă disperat să caute ajutor. Rînd pe rînd, descoperă că Aglie dispăruse fără urmă la fel ca şi Lorenza. Apelează la vechea noastră cunoştinţă, comisarul De Angelis. Acesta îi spune franc : mă bucur că ai intrat în necaz; cînd ţi-am cerut ajutorul, m-ai refuzat; acest joc este prea mare pentru mine; am părăsit această cauză şi m-am transferat.

            Merge la directorul editurii Garamond şi îi explică tărăşenia. Acesta îl sfătuieşte părinteşte să nu pună editura într-o lumină proastă. Cel mai bun lucru, este să meargă la acea întîlnire şi să lămurească lucrurile. Ieşind, Belbo ascultă fără să vrea, o scurtă convorbire telefonică a lui Garamond : “nu vă faceţi griji; cred că l-am convins; va veni la Paris ; pentru mine e o datorie; nu degeaba aparţinem aceleiaşi Cavalerii Spirituale”. Lui Belbo nu îi mai rămîne decît să-l viziteze pe Diotallevi. Practic muribund, acesta îi spune : “Ascultă Jacopo. Aşa cum în Tora sunt membre şi organe şi articulaţii, la fel sunt şi în trupul omului. Noi am încercat să rescriem Tora, dar nu ne-a păsat de literele în minus sau în plus …Dacă alterezi Cartea, alterezi lumea, asta nu am înţeles noi”.

            Casaubon este acum aproape deplin lămurit. Înainte de a pleca la Paris, Belbo stătuse închis în casă şi destăinuise lui Abulafia tot ceea ce citea acum, el. Sub imperiul unui impuls irezistibil, se hotărăşte să meargă la Paris. “NETZAH este dupa unii sefirotul Rezistenţei, al Suportării, al Răbdării constante.  Ne aştepta într-adevăr o Probă. Însă, după alţi interpreţi, e Victoria. Victoria cui ?”

Read Full Post »