Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Adrian Marino’

Multe mai are omul de învăţat pe lumea asta, ca sa nu iasa din ea, aşa, ca boul, după cum bine spunea “Sănduc” – Alexandru Dragomir, filosoful solitar, publicat numai postum, filosof care din cauza vremelniciilor nu şi-a putut încheia doctoratul îndrumat de Heidegger. Frunzăresc, frunzăresc ( din cartea lui Adrian Marino – Prezenţe româneşti şi realităţi europene). p183. Anglia. “You are a lucky man” îi spusese autorului, cel care i-a înapoiat geanta care conţinea agende, note, bilete, bani, etc, geanta pe care domnul Adrian Marino o rătăcise.

Chiar că este norocos. Iar mă încolţeşte invidia. Invidia turistului nesătul, pe norocosul care are parte de astfel de voiaje. Trag cu ochiul la sfîrşitul cărţii şi mă liniştesc puţin. Măcar în Franţa am fost şi eu. Frunzăresc,frunzăresc… He, he, am avut dreptate să nu fiu în consonanţă cu AM. Nu iubeşte copiii! Hmmm. “Nu iubesc această formă de umanitate gregară, dezorganizată şi sălbatică, pe domnul Goe în deplasare”. Hmmm. Păi bine domnule AM, că tot fuse vorba despre Brîncuşi, nu ştii “zisa” dumnealui ? Aia cu copiii? Adică nu ştii că “în clipa în care nu mai ştim să ne jucăm, începem să murim”? Mda.

Poate că în viitor, cîndva, cumva, voi vizita şi Londra. Deocamdată eu şi Silvia vrem iar la Paris. Dar mai pe îndelete, nu aşa, pe goană, cu autocarul în circuit, cum am fost ultima dată. Sau, mă rog, ca prima dată. Nu ştiţi bancul acela celebru ? “- Iar vreau să merg la Paris! – Ai mai fost ? – Nu, dar am mai vrut!” Cartea, care se încheie cu un post-scriptum neconcludent, are drept ultim capitol o călătorie în Franţa, călătorie efectuată cu un an mai devreme. Norocos călător domnul AM. Nimic de zis. Fericit om. Tentat să “rămînă” acolo, refuză. Şi oferă o explicaţie : “Este un succes, o carieră ?” Pe linia asta, aparent, are dreptate. Noica, Pleşu, Liiceanu, Patapievici şi atîţia alţii, au ales calea afirmării depline, aici., pe plan şi plai mioritic. Nu însă şi Eliade, Culianu, Ionesco, Cioran, Moshe Idel şi lista ar putea continua. Unde sau care este adevărul ? Nu ştiu. Pur şi simplu, nu ştiu. Ştiu însă şi sînt dureros de conştient de faptul că avem noi românii un talent probabil fără egal în lume : ostracizăm valorile în devenire pîna aceştia/acestea îşi iau lumea în cap, dar o dată ce aceştia/acestea ajung în plan profesional la reuşite notabile, îi revendicam ritos : CUTARE ŞI CUTARE SUNT ROMÂNI ! Drăgălaş popor.

 Revin la carte. AM a vizitat şi Strassbourg. L-am văzut şi noi. El, cu nişte ochi, Eu, cu alţi ochi, Silvia şi Robert, altfel. Spre deosebire de domnul AM, noi am avut norocul de a vedea catedrala fără corsetul în care o învesmîntaseră restauratorii. Catedrala e copleşitoare. Aproape nefirească. Imposibil de construit fără ajutor divin! Dar senzaţia este totuşi diferită faţă ce cea de la Vatican. Desigur, domnul AM pe de o parte, şi eu, pe e altă parte, avem păreri diferite despre Luvru, despre Centrul Pompidou, despre Tour Eiffel . Dar cum să vezi Parisul şi să nu vezi Sacre Coeur ? Nu cred că Parisul poate fi contemplat la fel de bine aşa cum se poate face de pe acea colină celebra, Montmartre.

 Dar am şi eu regretele mele. N-am reuşit să vad atelierul maestrului “Măiastrei”, după cum nu am reuşit să ajung în Rue Pinchon 8 , unde au locuit mirabilii Ierunci, Virgil şi doamna Monica Lovinescu. Dar am vazut Domul Invalizilor, Panteonul cu Pendulul lui Foucault, am văzut Moulin Rouge. Pe dinafară. Aici, căscînd gura la lumea pestriţă, la explozia de lumini, la vitrinele strălucitoare şi îmbietoare, am fost acostat de o “doamnă” şi poftit la “distracţie”. – Dar sînt cu soţia mea! m-am apărat! – Nu-i nimic! poate să vină şi ea, dacă vrea! Chiar aşa ! Simpatice pariziencele acelea …

Nu ştiu cum era atunci, în 1976, reţeaua de metrou pariziană, dar în 2008 este aproape de neînchipuit de utilă. O vorba spune că nu există nici măcar un singur punct al Parisului care să se afle la o distanţă mai mare de 500 m. de o “gură” de metrou. Nu ştiu dacă este aşa, dar ştiu că dacă înţelegi bine harta metroului, nici nu te poţi rătăci în Paris şi nici nu-ţi poate ramîne loc dorit, nevizitat. La Paris am reuşit să ucid o legendă : cum că vizavi de cimitirul Pere Lachaise, ar exista un restaurant pe frontispiciul căruia ar sta scris : “Mai bine aici, decit vizavi”! NU EXISTĂ! Un astfel de restaurant. Dar mi-ar plăcea sa fac eu, unul.

###

BLOGUL ZILEI : http://mariapopart.wordpress.com/expozitie-cu-vanzare-2/

Read Full Post »

Miine poimiine vom avea vesti de la ea. Bine ca inainte de a pleca, ne impacasem dupa o cearta stupida. Am stat la taclale si mi-a povestit scene din copilaria ei si a fratelui nostru, acum mort, de pe vremea cind eu inca nu aparusem pe lume.  Pentru ca in ’48 se declansase vinatoarea de ziaristi si de membri de partid liberali sau taranisti, familia mea  a trebuit sa se refugieze din Bucuresti. Aveau sa petreaca ani buni, intr-un capat de lume, Lipova. La plecare, tatal mamei noastre, bunicul pe care eu nu l-am cunoscut i-ar fi spus Adrianei – Pleci, si nu cred ca am sa te mai vad vreodata ! – Si asa a si fost ! mi-a zis sora mea. Are cu noua ani mai mult decit mine si vesnic se lamenteaza ca are tot felul de boli. Daca este cu adevarat atit de bolnava, oare am sa o mai vad ? Ca nici eu nu sunt tocmai bine. Dar bine ca macar ne-am impacat. Reiau cartea lui A. Marino. p93 Calatorie in Portugalia. Inceputa pe data de 17Aprilie 1977 la 6-7 sapatamini de la catastrofalul cutremur din 04 martie 1977, domnul AM pare sa personifice intelectualul roman “liber”  sa circule prin lume, sa conferentieze, sa duca mesajul cultural romanesc peste hotare, pe scurt ilustreaza inteleapta ordine de partid si de stat in care valorile sint recunoscute si bineinteles temeinic puse in valoarea lor patrimoniala ca parte a tezaurului de intelepciune universala. Ex-ce-lent! Dar sint un pic si invidios. Domnul AM a avut privilegiul de a contempla manastirea de la Alcabaca unde se odihneste pentru vecie dragostea interzisa si fatala a Donei Ines si a lui Don Pedro, poveste de dragoste magistral descrisa de Radu Paraschivescu in bijuteria sa de carte “Cu inima smulsa din piept”. p152  Danemarca. In continuarea calatoriei din Portugalia. Unde revine dupa douazeci de ani si avind “noroc” de o greva a studentilor are parte de un regal turistic. Totusi, pina la urma, Romansk Institut ii face rost de o sala de conferinte si de un auditoriu si AM poate sa-si justifice calatoria. Noblesse oblijje. Asa dupa cum deja am spus, frunzaresc aceasta carte, fie si pentru ca nu am abandonat nici-o carte niciodata, oricit de tare m-ar fi dezamagit continutul sau autorul. Stiu precis ca orice carte, oricit de modesta ar fi, are darul sa te imbogateasca cu ceva. Carte frumoasa, cinste cui te-a scris ? Uneori da. Nu intotdeauna insa. Niciodata nu am reusit sa citesc amanuntit o carte de calatorii. Eu insumi calator patimas, nu ma regasesc in impresiile altui calator, mai ales atunci cind imi sint descrise locuri pe care le-am vizitat. Cine are microbul turistic in singe, stie ca fiecare impatimit de drumetie, are propriul sau imaginar calatoristic, propriul sau ritm al descoperirii noului. Nici nu mai amintesc de faptul ca aceleasi locuri vizitate in epoci diferite au cu totul si cu totul alt parfum, chiar si pentru acelasi personaj. Dar cind mergi pe urmele descriptive ale altcuiva, pur si simplu ori vezi si ceea ce nu ai fi vrut musai sa re-vezi ori nu re-vezi ceea ce ti-ar fi placut tie mai mult …Am (re)vazut de exemplu reportaje la televizor, filmate prin locurile din Franta si Italia pe unde fusesem si eu, impreuna cu sotia si cu baiatul nostru. Aceleasi locuri dar, cu totul si cu totul altceva! Iar cind locurile sint descrise intr-o carte, fie ea si cu talent scrisa, nedumerirea ( mea ) este si mai mare. Deci frunzaresc, frunzaresc… Din cind in cind privesc afara, unde zburatoarele mele se straduiesc sa faca iar locul curat de firimiturile de piine destinate lor pe ziua de azi. Pe strada, goana masinilor s-a mai domolit si trecatorii destul de rari, se duc fiecare intr-ale sale. Si brusc inteleg de ce Mihai, nasul meu de cununie si al lui Robert de botez, a stat in preajma mea in primele zile la birou. Eu, ca novice, abia am facut fata asaltului de comis-voiajori si cersetori care naboisera pe capul meu. Dupa ce i-a mustruluit dumnealui cum se cuvine, m-au parasit… Iata cum ii vad defilind pe trotuar, fara sa ma mai bage in seama si pe mine …

Read Full Post »

Încerc să descifrez cîte ceva din personalitatea lui Adrian Marino. Neştiind mai nimic despre domnia sa, nu ştiu dacă am găsit chiar ‘calea de acces’, cum ar spune Lucian Raicu. Dar, cum am la îndemînă “Prezenţe româneşti şi realităţile contemporane –  jurnal intelectual” / A. Marino / Polirom / 2004 , încerc. Primele pagini îmi relevă un Adrian Marino cu un acut simţ al autoironiei, care abordează destul de agasat chiar problema “jurnalului” ca specie literară. Domnul A.M. pare destul de agasat de criticile unor critici care fără să publice ei personal aşa ceva, îi condamnă la desuet pe cei care o fac. Paginile acestei cărţi, scrise în anii ’70, sunt impregnate de autocenzura care musteşte printre rînduri. Triste vremuri. Chiar ieri ( 26 ian ) o mînă de imbecili nostalgici au comemorat la cimitirul Ghencea ziua de naştere a lui N. Ceauşescu. Mde! Dar seara, am fost oripilat să văd cum indivizi de teapa lui Petre Roman se străduiau să demonstreze cîte lipsuri sufereau ei şi familiile lor, în acele vremuri. Neruşinare în stare pură ! Revenind la carte, citesc stupefiat p33 : “ Se poate menţiona – în trecere – că G. Călinescu nu credea nici în autorii care fac ‘carieră’ publicînd direct în limbi străine ( Panait Istrati ) , în artiştii care s-au realizat exclusiv în străinatate ( C. Brâncuşi ), etc. Iarăşi zic : MDE ! Să nu fi auzit A. Marino de Complexul de la Tg. Jiu ? Şi mai ales cum au încercat comuniştii să distrugă acel ansamblu ? Să nu fi auzit de Cioran ? Nu insist … Dar nu mă pot împiedica să nu citez puţin în continuare p34 : “Politica culturală (sic!) actuală a statului nostru şi noile condiţii ale vieţii internationale nu mai pot accepta viziunea idealist-romantică, obstrucţionistă, dezarmantă, dublată de cel mai cras şi neconstructiv izolaţionism”. Concludent ? DA! Arta cu tendinţă domnilor tovarăsi, nu arta decadentă pentru arta inutilă! Hm! Despre Mircea Eliade, cîteva consideraţii de bun simţ; încă nu pierise de tot speranţa că prin intermediul lui Noica, maestrul Eliade  putea fi atras să revină în ţară … Noica, despre care Conu’ Alecu spunea – şi credea – că dacă n-ar fi fost un geniu, ar fi fost un prost. Noica,  filosoful încă atît de controversat, dar insuficient cunoscut. În fine …

M-am cam lămurit ce este cu această carte. Las totuşi ceva loc pentru A. Marino. Poate voi citi şi altceva scris de domnia sa. Cartea asta îmi redeşteaptă prea multe revoltate amintiri despre epoca anilor ’70 şi ’80 . Această carte trebuie cel mult frunzărită. Las specialiştilor deliciul de a o aprofunda. Eu nu mai am timp ( sau chef ) pentru aşa ceva :  idei desfigurate de teama cenzurii şi ridicări de osanale temeinic ( deşi fals ) argumentate la adresa vajnicei orînduiri socialiste şi Bla şi Bla şi Blablabla. Am propriile mele amintiri despre neghioabele vremuri de atunci, în care s-au pus bazele dublului limbaj şi temelia ipocriziei care a schilodit sufletul poporului român. Schilodire care se vede pregnant chiar şi acum, cînd tocmai suntem în cel de-al douazecelea an brucanian. Vremuri care au ridicat pe cele mai înalte culmi mitocania, impostura, rînjetul sinistru al politrucilor la adresa obiditului popor român. Vremuri care au scos o naţie întreagă de pe matca istoriei. Istorie care iată, chiar şi acum, este puternic sabotată de urmaşii politrucilor şi securiştilor de atunci, perpetuaţi de eşaloanele doi şi trei din toate structurile statale, deşi în acest moment, România ca stat, are cea mai bună poziţie din istoria ultimelor două veacuri, prin apartenenţa sa la UE şi la NATO.

Ieri, a plouat mocăneşte toata ziua şi n-am reuşit să-mi hrănesc vrăbiuţele; dar mă revanşez astăzi. Cerul este tot mohorît, dar măcar nu bate vîntul şi nici prea frig nu e. Privind la zborul vrăbiuţelor, gîndul îmi zboară la sora mea, Adriana, care este în plin zbor iar, către tărîmul tuturor făgăduinţelor.

Read Full Post »