CONTINENTELE INSOMNIEI / Gabriel Liiceanu

 

”Cînd aveam jumătatea vîrstei de acum, am scris o carte care se numea Cearta cu filosofia. Mă revoltam împotriva filosofiei academice, a culturii de aparat, a sistemelor filosofice (…) și vorbeam practicînd un romantism juvenil, despre o ceartă fără întoarcere. (…) Cearta mea de-atunci era cearta cu profesionalizarea filosofiei.”

Mai pe scurt spus, filosofia începuse să fie practicată de un număr de filosofi care se retrăseseră într-un turn strict specializat de fildeș și care pierduseră chiar sensul nașterii filosofiei  socratice: explicarea sensului vieții, cetățenilor. Marii creatori de sistem filosofic, Kant, Hegel, Schopenhauer, Heidegger ș.a. nu mai erau înțeleși decît de un număr restrîns de ucenici sau de admiratori, deveniți practic inexistenți pentru marele public cît de cît educat. Se ajunsese la un absurd perfect: ”în amfiteatrul de la Universitatea Seattle, cu sute de locuri, plin ochi, în care urma să vorbească Jacques Derrida (…). Derrida, calm, se urcă pe podium și se așază la masa din mijloc, (…) își pune ochelarii și începe să citească – în limba franceză! (…) În auditoriu, nici o mișcare, toți par a asculta cu atenție respectuoasă”. De prisos a spune că mai nimeni nu pricepea limba franceză dar, ”simplul fapt de a fi fost acolo cînd vorbea marele Derrida era magic important, iar orele de plictiseală, un preț de nimic”.

Explică mai departe autorul: ”căpătasem oroare de fastul conceptului, de aroganța lui, de pretențiile lui de a explica totul, care sfîrșeau cel mai adesea în performanța de a măcina vidul. Lăsîndu-se confiscat de concept, filosoful, afirmam, devenea preotul care stă de vorbă cu Dumnezeu într-un limbaj pe care comunitatea credincioșilor nu-l poate înțelege.” Totul este spus aici!

De aceea, autorul recurge la un exemplu: ”Heiddeger făcuse o încercare disperată de a surprinde sub o formă conceptuală facticitatea existenței, palpitul ei de fiecare clipă. (…) dar la un  moment dat (…) el recurge in extremis vrînd să ofere analizei un reper, la un exemplu literar, la nuvela lui Tolstoi Moartea lui Ivan Ilici”.

Așadar, intră în scenă literatura, pentru că filosofia nu putea atinge viața în direct. Și pornind tot de la un exemplu concret, o analiză hermeneutică a Scrisorii pierdute cu ajutorul lui Platon, analiză făcută de un doctorand al lui Heiddeger, (Alexandru Dragomir, singurul filosof român care a practicat filosofia pe cont propriu și care în timpul vieții n-a publicat nimic) domnul Liiceanu alege cîteva teme filosofice pe care le tălmăcește folosindu-se de poveștile scrise pentru maturi, cărțile.

Citez:

Șapte eseuri despre libertate, Dumnezeu, plictiseală, prostie, frumusețe ascunsă, îndrăgostire, neîntîlnire; spune autorul: ”mai are voie scrisul, în lumea noastră grăbită, să fie abscons fără adîncime, complicat fără să transmită nimic, prețios și doar pentru o mînă de oameni? Iar cei care au pretenția că gîndesc mai pot s-o facă fără aibă harul de a-i pune pe alții pe gînduri?

Am năzuit să scriu o carte frumoasă pur și simplu. Paginile din acest volum reprezintă modul meu de a fi întîlnit literatura dinăuntrul filosofiei. Reprezintă ceea ce a urmat după ”cearta mea cu filosofia” de acum cîteva decenii. (…) Am gîndit cu ajutorul Bibliei, al lui Shakespeare, al lui Flaubert, al lui Joyce, al lui Musil, al lui Caragiale sau Mircea Ivănescu și făcînd-o, mi s-a părut că aflu mai multe și într-un mod mai prietenos decît dacă aș fi rămas singur, față în față cu esențele pure”.

Read Full Post »

Dialogul pe la noi

În volumul Seminţe apărut la Humanitas în 2008, filosoful Alexandru Dragomir spune:

– La noi, dialogul rareori depăşeşte faza “cine are dreptate”, respectiv “care pe care”. Şi cum ar putea-o depăşi? În dialog, fiecare se consideră egal cu interlocutorul, altfel ar fi vorba despre un proces de învăţare. Iar ce spune fiecare (“părerea lui”) este ce a gîndit, gîndirea lui. Dacă iese că nu are dreptate, resimte nu numai că nu e aşa cum a gîndit el, ci şi, în primul rînd, că a greşit în gîndirea lui, că a gîndit greşit. Şi cum omul este, cică, raţional, resimte asta ca pe ceva grav, ba poate ca pe cel mai grav lucru. Deci rezultatul dialogului este resimţit de fiecare personal, şi nicidecum în ce priveşte obiectul discuţiei. Rezultatul dialogului se mută de pe obiect pe persoană, în speţă pe “X e mai deştept”, respectiv “Y e mai prost”, în care – şi asta e important -, X ori Y pot fi EU.

De aici se vede înţelepciunea lui Socrate atunci cînd declară, de la bun început, “că nu ştie”. Înţelepciunea lui Socrate înseamnă că el stă pe post de prost.

De asta discuţiile de pe la noi alunecă foarte repede în : “stai să-ţi spun eu”, “ascultă-mă pe mine”, “nu ştii (nu eşti expert, specialist, informat etc), eu ştiu mai bine” – şi toate numai pentru a aluneca de la situaţia de dialog la situaţia de învăţare, în care, fireşte, Eu este învăţătorul. Cumpăna dialogului (doi interlocutori egali) se pierde în felul acesta – ceea ce nu înseamnă că avem nevoie de un nou Socrate. După 2500 de ani, nu putem să o luăm aşa. Nevoia pe care o avem azi e de deprindere, de o disciplină pe care de acum o ştim, dar pe care incultura noastră ne împiedică să o realizăm.

#

Ce părere aveţi ? Greşeşte A. Dragomir? E simplist? Are dreptate?

Read Full Post »

Tot de la Sănduc citire

Cîteva aforisme de Alexandru Dragomir:

– La început a fost religia. Apoi credinţa. Apoi convingerea. Apoi… ?

– Filosofia este răspunsul unui Dumnezeu care nu există.

– Cel mai greu lucru pentru un filosof este să stea cu picioarele pe pămînt stînd cu capul în jos.

– Poeţii sunt nebunii care au găsit mijlocul să fie psihiatrii lumii.

– Eliade e un lucrător în uzina inteligenţei la o secţie în care materia primă e în exces.

– Intelectualul este fiinţa care rezolvă probleme ce nu-i sunt necesare biotic, dezadaptîndu-se astfel faţă de realitate.

– Intelectul omenesc are numai două feluri de probleme: probleme de şah şi probleme de nebuni.

– Dubla înşelare: 1. simţurile ne înşală; 2. ştiinţa (poate fi) înşelătoare.

– Filosofia e poate îndeletnicirea cu de toţi cunoscutele şi de nimeni ştiutele.

– Ce implicaţii are faptul că vorbirea se face, există, numai în prezent?

– De unde vine că odată cu ştiinţa modernă a început şi morala? Descartes o pune în paranteze ca provizorie.

– Sunt cărţi bîzîie-muşte, cărţi hei-rup!, cărţi-şoc, cărţi amintiri, dar nu mai sunt cărţi care să răsucească lumea.

(din volumul Seminţe/Humanitas).

Read Full Post »

Repostare: Alexandru Dragomir

Născut în 1916 la Zalău, licenţiat în drept şi filosofie, A. Dragomir (Sanduc-pentru prieteni), avea să plece la Freiburg pentru a-şi da doctoratul, pentru că fusese acceptat ca doctorand al celebrului filosof german, Heidegger.  Preferat în mod vădit al celebrului profesor, lui A. Dragomir soarta avea să-i joace o festă cumplită : cu trei luni înainte de a-şi susţine teza de doctorat, este rechemat în ţară pentru serviciul militar; nici măcar o scrisoare a filosofului, nu avea să înduplece autorităţile române.

Dacă vrei, citeşte restul acestui articol AICI

Read Full Post »

DESPRE ADEVAR

Eseu de Alexandru Dragomir, autor despre care aveţi cîteva date AICI

Moartea adevărului

Din vremuri imemoriale deosebim adevărul de fals sau, cel puţin aşa credem. Îl deosebim faţă de fals, faţă de minciună sau faţă de eroare, într-atîta încît nu pare să ridice probleme sau nu pînă pînă într-acolo încît să fie nevoie să punem însăşi problema adevărului. Sau dacă apare vreo problemă, atunci ea trebuie rezolvată cu datele pe care le ridică, adică “de la caz la caz”. Nu rezolv “adevărul”, ci ce este adevărat şi e este fals în cutare sau cutare problemă. Mai mult: “adevărul” nu m-ajută cu nimic cînd e vorba să ştiu dacă rezultatul unei probleme de matematică, de exemplu, e adevărat sau fals.

Cum fac atunci să deosebesc adevărul de fals? Evident, recurgînd la procedee metodice, de pildă printr-un control atent al raţionamentului sau prin verificare experimentală. Metoda cuprinde principii, criterii, reguli, procedee, instrumente, etc. Numai că nu mai pot vorbi atunci despre o rezolvare “de la caz la caz”. Ce-i drept, metoda o aplic de la caz la caz, dar tocmai de aceea ea este generală, este rezultatul unei “reflecţii asupra”, al unei ieşiri din hic et nunc (aici şi acum). Astfel adevărul nu mai este nici simplu, nici concret, ci suntem în ceva mult mai complicat. Cum aşa? Poate am trecut prea repede peste cuvîntul “problemă”, poate nici cuvîntul nu e cuvîntul bun. Dacă afară plouă, plouă; dacă mi-e frig, mi-e frig. Nu am probleme, e simplu, e concret. Normal, dacă afară plouă şi spun “afară plouă”, înseamnă că afară plouă. Înseamnă că judecata “afară plouă” este adevărată.

Cei învăţaţi spun că există un eu care simte, unul care judecă şi spune, şi unul care apreciază o valoare de adevăr – şi iată-ne acum în braţe cu trei eu-uri despre care nu ştim mare lucru. Să lăsăm taina lui “spun ce simt” şi să ne mărginim la pricina noastră: cum pot să spun că e adevărat ceva? Formal, printr-o nouă afirmaţie, de astă dată tot despre o afirmaţie:”Judecata ‘afară plouă’ este adevărată”, dar asta ne duce la nesfîrşire. În realitate, a doua afirmaţie nu se referă numai la prima, ci cuprinde atît afirmaţia, cît şi starea de fapt, şi constată că ele sunt… ce sunt ele? Identice, similare, adevărate? Şi cum “constată”? De unde se poate constata? De undeva din afară, şi constatate sunt atît afirmaţia, cît şi starea de fapt, de vreme ce cuprinse în constatare sunt amîndouă şi, deopotrivă relaţia lor. Iată-ne deci iarăşi în afara lui hic et nunc. Dacă e aşa, atunci oricînd pot să “constat” adevărul sau falsul.

Numai că nu e aşa; nu pot să fiu în afara mea şi a realităţii. Totuşi fiecare judecăm de nenumărate ori, de mii şi mii de ani, spunem şi spunem, considerînd că ce spunem (dacă nu vrem să minţim) e “adevărat” şi că aşa e normal. Şi toate acestea fără nici un drept, dimpotrivă, situîndu-ne pe o poziţie absurdă, cocoţîndu-ne în judecători ai spuselor şi ai realităţii.

Această înfundătură constituie problema adevărului. Sunt mai bine de două mii de ani de cînd ea nu a putut fi ocolită, de cînd ea stă în faţa noastră, de cînd, în nenumărate feluri, credem că am rezolvat-o. iar rezolvarea în care trăim de cîteva veacuri încoace este cea a adevărului “ştiinţific”.

Adevăr absolut şi adevăr relativ.

1) Dacă  nu e absolut, adevărul este fatalmente relativ. Dar relativ la ce? Biologii au o explicaţie a adevărului, pragmatiştii (William James) alta etc. Astfel, teoria adevărului relativ se relativizează ea însăşi, adică devine relativă la relativ: e vorba fie de teorii despre geneza adevărului, fie de reducţii ale adevărului. În ambele cazuri nu mai e vorba de adevăr pur şi simplu, ci de ceva care se substituie adevărului. – Dar o dată realizate, aceste relativizări se consideră ele oare ca “adevărate”? Este oare afirmaţia “nu există adevăr absolut” una absolut adevărată? În această teorie, este oare în principiu posibil ca o propoziţie să fie “adevărată”? – Observaţie: dacă adevărul este relativ în sensul “falsificabil” (oare această afirmaţie este absolut adevărată?), atunci totul devine o problemă de timp: cît timp nu se demonstrează că propoziţia e falsă, ea rămîne oare adevărată?

2) Dacă adevărul e relativ, atunci şi falsul e relativ. Atîta doar că falsul nu urmează automat relativitatea adevărului. Pentru biologi, de exemplu, adevărul e adaptarea care conduce la supravieţuire, dar falsul nu e în chip automat neadaptarea care condamnă la nesupravieţuire. Sau, în orice caz, ei nu ar numi-o aşa. Pentru pragmatişti, adevărul e reuşita, dar nereuşita nu e privită ca “fals”.

3) Totul e aidoma dezbaterii referitoare la scepticism.

Adevăr şi numire

Numirea lucrurilor se întemeiază în deosebirea lor, iar deosebirea e o operaţie fundamentală. Ceea ce înseamnă că lucrurile trebuie mai întîi să fie deosebite pentru ca să poată căpăta apoi o denumire. “Deosebirea”, la rîndul ei, este o relaţie. Nu pot deosebi ceea ce nu pot asemui, ceea ce nu pot pune alături într-un fel sau altul.

Pluralitatea numirilor duce la o relaţionare a lor, la structurarea lor, la un anumit fel de independenţă a lor în raport cu lucrurile numite, la posibilitatea de a le considera în sine. În felul acesta avem omonimele, sinonimele şi paronimele. Toate formează conceptul de “lexic”, care se constituie ca o unitate: amorfă în dicţionare, organizată în gramatică şi sintaxă.

Cum această organizare pare a fi independentă de lucruri, se iveşte problema relaţiei ei cu lucrurile (“adevărul” etc.), relaţie în care lucrurile capătă titlul nou de realitate, iar procesele numirii, pentru a fi deosebite ca atare, sunt numai “spirituale”. Conform acestui punct de vedere, spiritualul ar depinde de limbaj şi ar fi ceva secundar sau măcar secund.

# # #

Textul acesta este preluat din volumul Cinci plecări din prezent (Humanitas) şi participă la tema de luni, temă propusă ca de obicei, de psi.

 

Read Full Post »

Prima întîlnire

Răspund provocării lansate de psi  pentru TEMA DE LUNI cu o evocare a primei mele întîlniri cu un autor pe care îl apreciez enorm, Gabriel Liiceanu. Cunoşteam deja în linii mari cărţile sale, cărţile lui Andrei Pleşu şi cărţile mentorului dumnealor, filosoful Constantin Noica. Adică cei despre care se spune că au format nucleul Şcolii de la Păltiniş.

Sigur că prin refugiul filosofului de la Păltiniş au trecut mulţi alţii dar, nu am de gînd să-i menţionez. Sunt prea mulţi… parcă, peste trei mii de oameni. Trebuie menţionat totuşi, logicianul Sorin Vieru.

Această întîlnire a avut loc la ediţia Bookfest din anul 2005, ediţie care s-a desfăşurat pe holurile Teatrului Naţional Bucureşti. Dar nu despre lansarea unei cărţi a domnului Liiceanu a fost vorba la această întîlnire ci, despre lansarea unei cărţi postume a filosofului neştiut, Alexandru Dragomir. Cartea se numeşte Cinci plecări din prezent – execiţii fenomenologice şi a fost îngrijită de domnul Liiceanu.

Nu era prima carte apărută la Humanitas semnată postum, de Alexandru Dragomir. Prima, se numeşte Crase banalităţi metafizice. Apoi, a mai urmat un volum denumit Caietele timpului în care Alexandru Dragomir, a încercat să rezolve dpdv filosofic o problemă pe care Heidegger – al cărui doctorand fusese -, o lăsase neatacată în opera sa de căpătîi, Fiinţă şi timp,  operă tradusă în limba română de Gabriel Liiceanu în colaborare (pentru ultima parte) cu Cătălin Cioabă,  din care nu a apărut decît primul volum. Nu se ştie dacă cel de-al doilea volum a fost scris, sau nu.

Revin la această întîlnire. Îmi aduc aminte că au vorbit domnii H.R. Patapievici, Andrei Cornea, Cătălin Partenie şi bineînţeles, Gabriel Liiceanu. Dacă nu mă trădează memoria, domnul Pleşu nu a mai ajuns la această lansare. Auditoriul a fost destul de numeros. Pierit, printre cei care se delectau cu spusele acestor veritabili oameni de cultură, mă aflam şi eu, împreună cu Silvia şi cu sora mea mai mare, Adriana (care fusese colegă de liceu cu domnul Liiceanu). După ce laudatio a luat sfîrşit, am fost anunţaţi că urmează şedinţa de autografe. Habar nu am de ce, am avut un moment de slăbiciune. Am fost copleşit de spectacolul acela scînteietor de inteligenţă şi de rafinată erudiţie deşi repet, eram la curent cu mare parte a temelor puse în discuţie. Am rugat-o pe Silvia să ceară maestrului autograf în numele meu, pe acel volum. Eram la un pas în urma ei. Domnul Liiceanu, a ridicat ochii şi m-a zărit. Nici acum nu ştiu ce l-a făcut să înţeleagă că eu eram acel Tiberiu, care solicita autograf prin interpuşi. După ce a scris autograful: “Domnului Tiberiu Orăşan, cu gîndul bun al lui – semnătură – “ s-a ridicat în picioare şi mi-a înmînat volumul direct, mie. Cum o fi înţeles că eu am avut atunci un moment de timiditate, n-am să înţeleg, niciodată.

Am autografe pe cărţi de la mai mulţi autori dragi mie, printre care nu amintesc decît un nume cu adevărat greu: domnul Neagu Djuvara. Dar emoţia trăită atunci, nu poate fi egalată. Sper numai, ca la viitoarea lansare a unei cărţi pe care o aştept, să nu mai am aceleaşi emoţii.

– – –

pe această generoasă temă, au mai scris : vero  redsky  abisuri  marina virusache cristiangheorghe diana Scorpio72 Cita Rokssana  d\’agatha  carmen

Read Full Post »

FILA a V-a. repostare

Multe mai are omul de învăţat pe lumea asta, ca sa nu iasa din ea, aşa, ca boul, după cum bine spunea “Sănduc” – Alexandru Dragomir, filosoful solitar, publicat numai postum, filosof care din cauza vremelniciilor nu şi-a putut încheia doctoratul îndrumat de Heidegger. Frunzăresc, frunzăresc ( din cartea lui Adrian Marino – Prezenţe româneşti şi realităţi europene). p183. Anglia. “You are a lucky man” îi spusese autorului, cel care i-a înapoiat geanta care conţinea agende, note, bilete, bani, etc, geanta pe care domnul Adrian Marino o rătăcise.

Chiar că este norocos. Iar mă încolţeşte invidia. Invidia turistului nesătul, pe norocosul care are parte de astfel de voiaje. Trag cu ochiul la sfîrşitul cărţii şi mă liniştesc puţin. Măcar în Franţa am fost şi eu. Frunzăresc,frunzăresc… He, he, am avut dreptate să nu fiu în consonanţă cu AM. Nu iubeşte copiii! Hmmm. “Nu iubesc această formă de umanitate gregară, dezorganizată şi sălbatică, pe domnul Goe în deplasare”. Hmmm. Păi bine domnule AM, că tot fuse vorba despre Brîncuşi, nu ştii “zisa” dumnealui ? Aia cu copiii? Adică nu ştii că “în clipa în care nu mai ştim să ne jucăm, începem să murim”? Mda.

Poate că în viitor, cîndva, cumva, voi vizita şi Londra. Deocamdată eu şi Silvia vrem iar la Paris. Dar mai pe îndelete, nu aşa, pe goană, cu autocarul în circuit, cum am fost ultima dată. Sau, mă rog, ca prima dată. Nu ştiţi bancul acela celebru ? “- Iar vreau să merg la Paris! – Ai mai fost ? – Nu, dar am mai vrut!” Cartea, care se încheie cu un post-scriptum neconcludent, are drept ultim capitol o călătorie în Franţa, călătorie efectuată cu un an mai devreme. Norocos călător domnul AM. Nimic de zis. Fericit om. Tentat să “rămînă” acolo, refuză. Şi oferă o explicaţie : “Este un succes, o carieră ?” Pe linia asta, aparent, are dreptate. Noica, Pleşu, Liiceanu, Patapievici şi atîţia alţii, au ales calea afirmării depline, aici., pe plan şi plai mioritic. Nu însă şi Eliade, Culianu, Ionesco, Cioran, Moshe Idel şi lista ar putea continua. Unde sau care este adevărul ? Nu ştiu. Pur şi simplu, nu ştiu. Ştiu însă şi sînt dureros de conştient de faptul că avem noi românii un talent probabil fără egal în lume : ostracizăm valorile în devenire pîna aceştia/acestea îşi iau lumea în cap, dar o dată ce aceştia/acestea ajung în plan profesional la reuşite notabile, îi revendicam ritos : CUTARE ŞI CUTARE SUNT ROMÂNI ! Drăgălaş popor.

 Revin la carte. AM a vizitat şi Strassbourg. L-am văzut şi noi. El, cu nişte ochi, Eu, cu alţi ochi, Silvia şi Robert, altfel. Spre deosebire de domnul AM, noi am avut norocul de a vedea catedrala fără corsetul în care o învesmîntaseră restauratorii. Catedrala e copleşitoare. Aproape nefirească. Imposibil de construit fără ajutor divin! Dar senzaţia este totuşi diferită faţă ce cea de la Vatican. Desigur, domnul AM pe de o parte, şi eu, pe e altă parte, avem păreri diferite despre Luvru, despre Centrul Pompidou, despre Tour Eiffel . Dar cum să vezi Parisul şi să nu vezi Sacre Coeur ? Nu cred că Parisul poate fi contemplat la fel de bine aşa cum se poate face de pe acea colină celebra, Montmartre.

 Dar am şi eu regretele mele. N-am reuşit să vad atelierul maestrului “Măiastrei”, după cum nu am reuşit să ajung în Rue Pinchon 8 , unde au locuit mirabilii Ierunci, Virgil şi doamna Monica Lovinescu. Dar am vazut Domul Invalizilor, Panteonul cu Pendulul lui Foucault, am văzut Moulin Rouge. Pe dinafară. Aici, căscînd gura la lumea pestriţă, la explozia de lumini, la vitrinele strălucitoare şi îmbietoare, am fost acostat de o “doamnă” şi poftit la “distracţie”. – Dar sînt cu soţia mea! m-am apărat! – Nu-i nimic! poate să vină şi ea, dacă vrea! Chiar aşa ! Simpatice pariziencele acelea …

Nu ştiu cum era atunci, în 1976, reţeaua de metrou pariziană, dar în 2008 este aproape de neînchipuit de utilă. O vorba spune că nu există nici măcar un singur punct al Parisului care să se afle la o distanţă mai mare de 500 m. de o “gură” de metrou. Nu ştiu dacă este aşa, dar ştiu că dacă înţelegi bine harta metroului, nici nu te poţi rătăci în Paris şi nici nu-ţi poate ramîne loc dorit, nevizitat. La Paris am reuşit să ucid o legendă : cum că vizavi de cimitirul Pere Lachaise, ar exista un restaurant pe frontispiciul căruia ar sta scris : “Mai bine aici, decit vizavi”! NU EXISTĂ! Un astfel de restaurant. Dar mi-ar plăcea sa fac eu, unul.

###

BLOGUL ZILEI : http://mariapopart.wordpress.com/expozitie-cu-vanzare-2/

Read Full Post »

Minciuna / Alexandru Dragomir

            Condiţii : 1) un interlocutor (minţitul); 2) minţitorul cunoaşte adevărul; 3) minciuna are şanse să treacă drept adevăr; 4) minciuna implică intenţia. Minciuna se petrece în domeniul vorbirii (respectiv al scrisului), adică al logos-ului.

            Revin : punctul (2) e fals; minţitorul poate născoci intr-un domeniu, de pildă cînd povestim copiilor basme. Aici, fiind vorba despre imaginativ, minţitorul ştie că ce spune nu e adevărat; dar pentru el nici nu se pune aşa problema. Însă pentru copilul-ascultător, basmul e adevărat. Deci : “2) minţitorul prezintă drept adevărat ceva fals”.

            Intenţia nu este şi nu trebuie neapărat să fie malefică în anumite situaţii, de exemplu basmele spuse copiilor sau minciunile pioase (nu-i spun bolnavului că are cancer), dar creează un ne-adevăr, o inducere în eroare şi, printr-asta, o poziţie de superioritate a minţitorului.

            Întenţia minţitorului se reduce la faptul că el ştie că minte, iar caracterul malefic / benefic constituie scopul minciunii. De aici  o anumită ambiguitate a minciunii, fiindcă şi în cazul minciunii pioase, şi în cel al minciunii rele, minţitorul crede că ştie mai bine ce e bine. Minciuna simplu malefică are însă ca scop interesul personal al minţitorului.

            Ca să prindă, minciuna trebuie să fie credibilă pentru minţit, adică, fireşte, să fie în domeniul adevăr-fals şi minţitul să fie ori ignorant, ori naiv. De altfel, se pot spune minciuni gogonate, aşa că domeniul minciunii e mult mai vast decît se crede. Apoi şi mincinosul, ca persoană, ca persoană, trebuie să aibă, dacă nu autoritate, măcar credibilitate.

            Minciuna e implicată în toate formele de înşelătorie; or, înşelătorie vine de la in–sellare, a pune şaua, a înşeua. Prin minciună “pun şaua pe cineva”, îl situez în neadevăr, în fals, pun între el şi realitate o barieră, un paravan.

            Întinderea minciunii variază de la minor şi punctual la maxim şi a-mai-tot-cuprinzător. Pot fi minţit că nu mai e (ceva) în frigider sau pot să trăiesc o viaţă întreagă în minciună. (Observaţie : pot să fiu minţit, dar pot şi să mă mint.)

            Deci minciuna are cinci dimensiuni : 1) în întindere : cît s-a minţit; 2) în timp : cît a durat minciuna pînă a ieşit la iveală; 3) în importanţă; 4) (cantitativ) cîţi mint; 5) cîţi au fost minţiţi.

            Oare se poate accepta regula că minţitorii trebuie să fie mai puţini sau cel mult egali cu minţiţii ? (paradoxul mincinosului).

            De obicei minciuna se spulberă o dată cu dezvăluirea ei. Dar nu întotdeauna, şi atunci ia alte proporţii.

            Fragment din volumul “Cinci plecări din prezent – exerciţii fenomenologice” / Humanitas.

Read Full Post »

Fragment – Alexandru Dragomir

“Socrate voia ca noi să ne luăm viaţa ca un întreg. Dacă nu iau viaţa ca un întreg, atunci rătăcesc, ich gehe hin und her , merg cînd ‘hăis’ cînd ‘cea’. Dar, dacă iau viaţa ca un întreg, atunci ar trebui să fac în aşa fel încît acest întreg să nu fie contradictoriu. Ce înseamnă o viaţă necontradictorie ? Înseamnă, în primul rînd, o viaţă fără compromisuri. Acum, cînd fac un compromis ? Cînd ceva de interes vital pentru mine este ameninţat; căci viaţa este bunul cel mai de preţ, iar tot ce o apără este bun. Compromisul îmi apără aşadar viaţa, dar îmi ia coerenţa ei. Dar tocmai această poziţie o atacă Socrate. Pentru el, nu viaţa în sine, trăită oricum, este bunul cel mai de preţ, ci felul cum o trăiesc, adică coerenţa ei. Cine are deci dreptate – Socrate sau noi ?

Dacă Socrate are dreptate, atunci toate ne sunt străine, în afară de viaţa noastră. Dacă el are dreptate, noi nu trăim în adevăr şi nu suntem, ca el, paradigmatici. Dacă el are dreptate, atunci, cum îi spune Callicles în Gorgias, “viaţa noastră e întoarsă pe dos”. Dacă Socrate are dreptate şi ceea ce este cu adevărat esential este să te preocupi de viaţa ta, atunci fiecare ar trebui să încerce să afle ce e cu el, chiar dacă acest lucru nu are mari şanse de reuşită. Numai că mesajul lui Socrate nu este pentru toata lumea, aşa cum este cel al lui Iisus. Socrate avea dreptate atunci, şi are şi astăzi. Nimic nu s-a schimbat în ce priveşte ta megista, lucrurile cele mai de seamă. La fel le mînuim şi azi, aşa cum le mînuiam şi pe vremea lui. Iată, 2 400 de ani în care am stat pe loc în ce priveşte lucrurile cele mai însemnate. Care cetate ar recunoaşte azi acest lucru ? “

Am propus acest fragment, pentru că este de mare actualitate : pîna la ce punct trebuie făcut compromisul în politică ? Pînă unde un alegător oarecare ar trebui să fie de acord cu compromisurile făcute de partidul pe care îl votează ? În viaţa de zi cu zi, facem compromisurile la care suntem dispuşi să închidem ochii, dacă acestea sunt făcute de politicieni ?

Read Full Post »

Comunismul şi incompetenţa

Competenţa presupune o relaţie cu un sector al realităţii, întreţinută în cunoştinţă de cauză. Competentul se pricepe la “ceva” : zoologul la animale, botanistul la plante, inginerul la maşini, medicul la boli, chimistul la chimie etc. Deosebirile dintre ei se întemeiază pe deosebiri existente în realitate . La fel, ofiţerul se pricepe la arme şi la război, magistratul la împărţirea dreptăţii, iar, printre meşteşugari, zidarul se pricepe la zidărie, pantofarul la încălţăminte, lăcătuşul la încuietori ş.a.m.d. Cantonarea în specialitate ( în profesie sau în meştesug ) formează atît tăria, cît şi slăbiciunea competentului, fiindcă ceea ce este deosebire în realitate devine limitare în competenţă. Competent în ceva înseamnă şi limitat la ceva. Limitarea conferă competenţei deopotrivă tăria cît şi slăbiciunea ei. Tăria competenţei stă în limitare, pentru că tocmai limitarea îi îngăduie celui competent aprofundarea şi stăpînirea unui sector de realitate printr-o cunoaştere şi experienţă care nu pot fi dobîndite decît prin această limitare voită şi asumată din capul locului. Iar slăbiciunea competenţei rezidă în limitare pentru că cel ce se pricepe la ceva se pricepe numai la ceva. Pantofarul nu se pricepe la croitorie, inginerul nu se pricepe la boli, iar judecătorul nu se pricepe la plante. Cu alte cuvinte, competentul în ceva, lasă liber locul celorlalte competenţe, fiecare ocupînd un loc al lui ca rezultat al diviziunii muncii şi al cultivării unor competenţe diferite. Aşadar, competenţa survine într-o societate organizată înăuntrul unui mediu natural şi în raport cu acest mediu, din şi prin care ea trăieşte, subzistă şi evoluează. Nu se poate închipui o comunitate sănătoasă ale cărei sectoare să fie organizate după un alt criteriu, decît cel al competenţei. Dacă pînă la urmă comunismul a sfîrşit într-un eşec, este pentru că acest criteriu a fost călcat în picioare.

După 1944, sovieticii şi P.C.R. au avut de înfruntat un popor care era în întregime ostil comunismului, de la monarhi pînă la ţăranul gospodar. Un asemenea popor nu putea fi nimicit, în schimb putea fi aservit, ceea ce, de altfel, s-a şi întîmplat. Aparatul de stat “burghez” a fost zdrobit, ofiţerii, judecătorii, profesorii şi liber-profesioniştii au fost demişi, arestaţi şi lichidaţi în masă. Pe scurt, competenţa a fost desfiinţată. Mai mult sau mai puţin, fiecare din aceste categorii reprezenta, la locul cuvenit ei, competenţa. Toţi au fost înlocuiţi de activiţti şi de profesionişti improvizaţi, aserviţi prin înscrierea în partid. Criteriul competenţei a fost în fapt înlocuit prin criteriul fidelităţii faţă de “cauza partidului” , prin ascultarea “disciplinei de partid” , prin supunerea la “linia partidului”. Oameni fără pregătire militară au devenit ofiţeri, după cum muncitorii au ajuns judecători ( asesori ) populari, directori de întreprinderi, profesori fără pregătire de specialitate ( sau cu pregătire din altă specialitate ), funcţionarii de stat ( de la conţopişti la miniştri fără nici-o pregătire sau competenţă ), totul petrecîndu-se sub îndrumarea activiştilor de partid. Aceştia din urmă, lipsiţi de pregătire, de atestare, de experienţă şi de verificare, erau întruchiparea incompetenţei şi totuşi, prin definiţie, ei erau buni la toate. Activistul politic nu se pricepea la nimic ( nu avea nici-o competenţă ), dar dădea sfaturi, indicaţii, directive, ordine şi dispoziţii în toate domeniile. Pare aberant, dar aşa s-a întîmplat. Astfel, competenţa a decăzut, ba cel mai adesea a fost privită drept ceva suspect şi, în orice caz, drept o însuşire de care te puteai dispensa în locurile de decizie. Situaţia aceasta – competenţa care trebuia să cedeze pasul în faţa activismului – s-a perpetuat, rămînînd intacta pină la căderea comunismului. De la bun început, competenţa a încetat să mai fie un criteriu major în distribuirea rolurilor sociale, iar excepţiile ( inginerii sau medicii ) nu au modificat în mod semnificativ starea globală a societăţii comuniste. Rezultatul vizibil a fost constituirea unei comunităţi bine ierarhizate de in-competenţi. În această comunitate, competenţii, care erau necesari a la longue , au depins în permanenţă de criteriul politic, în fond de bunul-plac al activiştilor. Ei au fost declaraţi “tehnicieni” şi au devenit o clasă declasată.

Alexandru Dragomir

Read Full Post »