Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘alexandru dragomir’

În volumul Seminţe apărut la Humanitas în 2008, filosoful Alexandru Dragomir spune:

– La noi, dialogul rareori depăşeşte faza “cine are dreptate”, respectiv “care pe care”. Şi cum ar putea-o depăşi? În dialog, fiecare se consideră egal cu interlocutorul, altfel ar fi vorba despre un proces de învăţare. Iar ce spune fiecare (“părerea lui”) este ce a gîndit, gîndirea lui. Dacă iese că nu are dreptate, resimte nu numai că nu e aşa cum a gîndit el, ci şi, în primul rînd, că a greşit în gîndirea lui, că a gîndit greşit. Şi cum omul este, cică, raţional, resimte asta ca pe ceva grav, ba poate ca pe cel mai grav lucru. Deci rezultatul dialogului este resimţit de fiecare personal, şi nicidecum în ce priveşte obiectul discuţiei. Rezultatul dialogului se mută de pe obiect pe persoană, în speţă pe “X e mai deştept”, respectiv “Y e mai prost”, în care – şi asta e important -, X ori Y pot fi EU.

De aici se vede înţelepciunea lui Socrate atunci cînd declară, de la bun început, “că nu ştie”. Înţelepciunea lui Socrate înseamnă că el stă pe post de prost.

De asta discuţiile de pe la noi alunecă foarte repede în : “stai să-ţi spun eu”, “ascultă-mă pe mine”, “nu ştii (nu eşti expert, specialist, informat etc), eu ştiu mai bine” – şi toate numai pentru a aluneca de la situaţia de dialog la situaţia de învăţare, în care, fireşte, Eu este învăţătorul. Cumpăna dialogului (doi interlocutori egali) se pierde în felul acesta – ceea ce nu înseamnă că avem nevoie de un nou Socrate. După 2500 de ani, nu putem să o luăm aşa. Nevoia pe care o avem azi e de deprindere, de o disciplină pe care de acum o ştim, dar pe care incultura noastră ne împiedică să o realizăm.

#

Ce părere aveţi ? Greşeşte A. Dragomir? E simplist? Are dreptate?

Read Full Post »

Cîteva aforisme de Alexandru Dragomir:

– La început a fost religia. Apoi credinţa. Apoi convingerea. Apoi… ?

– Filosofia este răspunsul unui Dumnezeu care nu există.

– Cel mai greu lucru pentru un filosof este să stea cu picioarele pe pămînt stînd cu capul în jos.

– Poeţii sunt nebunii care au găsit mijlocul să fie psihiatrii lumii.

– Eliade e un lucrător în uzina inteligenţei la o secţie în care materia primă e în exces.

– Intelectualul este fiinţa care rezolvă probleme ce nu-i sunt necesare biotic, dezadaptîndu-se astfel faţă de realitate.

– Intelectul omenesc are numai două feluri de probleme: probleme de şah şi probleme de nebuni.

– Dubla înşelare: 1. simţurile ne înşală; 2. ştiinţa (poate fi) înşelătoare.

– Filosofia e poate îndeletnicirea cu de toţi cunoscutele şi de nimeni ştiutele.

– Ce implicaţii are faptul că vorbirea se face, există, numai în prezent?

– De unde vine că odată cu ştiinţa modernă a început şi morala? Descartes o pune în paranteze ca provizorie.

– Sunt cărţi bîzîie-muşte, cărţi hei-rup!, cărţi-şoc, cărţi amintiri, dar nu mai sunt cărţi care să răsucească lumea.

(din volumul Seminţe/Humanitas).

Read Full Post »

Născut în 1916 la Zalău, licenţiat în drept şi filosofie, A. Dragomir (Sanduc-pentru prieteni), avea să plece la Freiburg pentru a-şi da doctoratul, pentru că fusese acceptat ca doctorand al celebrului filosof german, Heidegger.  Preferat în mod vădit al celebrului profesor, lui A. Dragomir soarta avea să-i joace o festă cumplită : cu trei luni înainte de a-şi susţine teza de doctorat, este rechemat în ţară pentru serviciul militar; nici măcar o scrisoare a filosofului, nu avea să înduplece autorităţile române.

Dacă vrei, citeşte restul acestui articol AICI

Read Full Post »

Eseu de Alexandru Dragomir, autor despre care aveţi cîteva date AICI

Moartea adevărului

Din vremuri imemoriale deosebim adevărul de fals sau, cel puţin aşa credem. Îl deosebim faţă de fals, faţă de minciună sau faţă de eroare, într-atîta încît nu pare să ridice probleme sau nu pînă pînă într-acolo încît să fie nevoie să punem însăşi problema adevărului. Sau dacă apare vreo problemă, atunci ea trebuie rezolvată cu datele pe care le ridică, adică “de la caz la caz”. Nu rezolv “adevărul”, ci ce este adevărat şi e este fals în cutare sau cutare problemă. Mai mult: “adevărul” nu m-ajută cu nimic cînd e vorba să ştiu dacă rezultatul unei probleme de matematică, de exemplu, e adevărat sau fals.

Cum fac atunci să deosebesc adevărul de fals? Evident, recurgînd la procedee metodice, de pildă printr-un control atent al raţionamentului sau prin verificare experimentală. Metoda cuprinde principii, criterii, reguli, procedee, instrumente, etc. Numai că nu mai pot vorbi atunci despre o rezolvare “de la caz la caz”. Ce-i drept, metoda o aplic de la caz la caz, dar tocmai de aceea ea este generală, este rezultatul unei “reflecţii asupra”, al unei ieşiri din hic et nunc (aici şi acum). Astfel adevărul nu mai este nici simplu, nici concret, ci suntem în ceva mult mai complicat. Cum aşa? Poate am trecut prea repede peste cuvîntul “problemă”, poate nici cuvîntul nu e cuvîntul bun. Dacă afară plouă, plouă; dacă mi-e frig, mi-e frig. Nu am probleme, e simplu, e concret. Normal, dacă afară plouă şi spun “afară plouă”, înseamnă că afară plouă. Înseamnă că judecata “afară plouă” este adevărată.

Cei învăţaţi spun că există un eu care simte, unul care judecă şi spune, şi unul care apreciază o valoare de adevăr – şi iată-ne acum în braţe cu trei eu-uri despre care nu ştim mare lucru. Să lăsăm taina lui “spun ce simt” şi să ne mărginim la pricina noastră: cum pot să spun că e adevărat ceva? Formal, printr-o nouă afirmaţie, de astă dată tot despre o afirmaţie:”Judecata ‘afară plouă’ este adevărată”, dar asta ne duce la nesfîrşire. În realitate, a doua afirmaţie nu se referă numai la prima, ci cuprinde atît afirmaţia, cît şi starea de fapt, şi constată că ele sunt… ce sunt ele? Identice, similare, adevărate? Şi cum “constată”? De unde se poate constata? De undeva din afară, şi constatate sunt atît afirmaţia, cît şi starea de fapt, de vreme ce cuprinse în constatare sunt amîndouă şi, deopotrivă relaţia lor. Iată-ne deci iarăşi în afara lui hic et nunc. Dacă e aşa, atunci oricînd pot să “constat” adevărul sau falsul.

Numai că nu e aşa; nu pot să fiu în afara mea şi a realităţii. Totuşi fiecare judecăm de nenumărate ori, de mii şi mii de ani, spunem şi spunem, considerînd că ce spunem (dacă nu vrem să minţim) e “adevărat” şi că aşa e normal. Şi toate acestea fără nici un drept, dimpotrivă, situîndu-ne pe o poziţie absurdă, cocoţîndu-ne în judecători ai spuselor şi ai realităţii.

Această înfundătură constituie problema adevărului. Sunt mai bine de două mii de ani de cînd ea nu a putut fi ocolită, de cînd ea stă în faţa noastră, de cînd, în nenumărate feluri, credem că am rezolvat-o. iar rezolvarea în care trăim de cîteva veacuri încoace este cea a adevărului “ştiinţific”.

Adevăr absolut şi adevăr relativ.

1) Dacă  nu e absolut, adevărul este fatalmente relativ. Dar relativ la ce? Biologii au o explicaţie a adevărului, pragmatiştii (William James) alta etc. Astfel, teoria adevărului relativ se relativizează ea însăşi, adică devine relativă la relativ: e vorba fie de teorii despre geneza adevărului, fie de reducţii ale adevărului. În ambele cazuri nu mai e vorba de adevăr pur şi simplu, ci de ceva care se substituie adevărului. – Dar o dată realizate, aceste relativizări se consideră ele oare ca “adevărate”? Este oare afirmaţia “nu există adevăr absolut” una absolut adevărată? În această teorie, este oare în principiu posibil ca o propoziţie să fie “adevărată”? – Observaţie: dacă adevărul este relativ în sensul “falsificabil” (oare această afirmaţie este absolut adevărată?), atunci totul devine o problemă de timp: cît timp nu se demonstrează că propoziţia e falsă, ea rămîne oare adevărată?

2) Dacă adevărul e relativ, atunci şi falsul e relativ. Atîta doar că falsul nu urmează automat relativitatea adevărului. Pentru biologi, de exemplu, adevărul e adaptarea care conduce la supravieţuire, dar falsul nu e în chip automat neadaptarea care condamnă la nesupravieţuire. Sau, în orice caz, ei nu ar numi-o aşa. Pentru pragmatişti, adevărul e reuşita, dar nereuşita nu e privită ca “fals”.

3) Totul e aidoma dezbaterii referitoare la scepticism.

Adevăr şi numire

Numirea lucrurilor se întemeiază în deosebirea lor, iar deosebirea e o operaţie fundamentală. Ceea ce înseamnă că lucrurile trebuie mai întîi să fie deosebite pentru ca să poată căpăta apoi o denumire. “Deosebirea”, la rîndul ei, este o relaţie. Nu pot deosebi ceea ce nu pot asemui, ceea ce nu pot pune alături într-un fel sau altul.

Pluralitatea numirilor duce la o relaţionare a lor, la structurarea lor, la un anumit fel de independenţă a lor în raport cu lucrurile numite, la posibilitatea de a le considera în sine. În felul acesta avem omonimele, sinonimele şi paronimele. Toate formează conceptul de “lexic”, care se constituie ca o unitate: amorfă în dicţionare, organizată în gramatică şi sintaxă.

Cum această organizare pare a fi independentă de lucruri, se iveşte problema relaţiei ei cu lucrurile (“adevărul” etc.), relaţie în care lucrurile capătă titlul nou de realitate, iar procesele numirii, pentru a fi deosebite ca atare, sunt numai “spirituale”. Conform acestui punct de vedere, spiritualul ar depinde de limbaj şi ar fi ceva secundar sau măcar secund.

# # #

Textul acesta este preluat din volumul Cinci plecări din prezent (Humanitas) şi participă la tema de luni, temă propusă ca de obicei, de psi.

 

Read Full Post »

Răspund provocării lansate de psi  pentru TEMA DE LUNI cu o evocare a primei mele întîlniri cu un autor pe care îl apreciez enorm, Gabriel Liiceanu. Cunoşteam deja în linii mari cărţile sale, cărţile lui Andrei Pleşu şi cărţile mentorului dumnealor, filosoful Constantin Noica. Adică cei despre care se spune că au format nucleul Şcolii de la Păltiniş.

Sigur că prin refugiul filosofului de la Păltiniş au trecut mulţi alţii dar, nu am de gînd să-i menţionez. Sunt prea mulţi… parcă, peste trei mii de oameni. Trebuie menţionat totuşi, logicianul Sorin Vieru.

Această întîlnire a avut loc la ediţia Bookfest din anul 2005, ediţie care s-a desfăşurat pe holurile Teatrului Naţional Bucureşti. Dar nu despre lansarea unei cărţi a domnului Liiceanu a fost vorba la această întîlnire ci, despre lansarea unei cărţi postume a filosofului neştiut, Alexandru Dragomir. Cartea se numeşte Cinci plecări din prezent – execiţii fenomenologice şi a fost îngrijită de domnul Liiceanu.

Nu era prima carte apărută la Humanitas semnată postum, de Alexandru Dragomir. Prima, se numeşte Crase banalităţi metafizice. Apoi, a mai urmat un volum denumit Caietele timpului în care Alexandru Dragomir, a încercat să rezolve dpdv filosofic o problemă pe care Heidegger – al cărui doctorand fusese -, o lăsase neatacată în opera sa de căpătîi, Fiinţă şi timp,  operă tradusă în limba română de Gabriel Liiceanu în colaborare (pentru ultima parte) cu Cătălin Cioabă,  din care nu a apărut decît primul volum. Nu se ştie dacă cel de-al doilea volum a fost scris, sau nu.

Revin la această întîlnire. Îmi aduc aminte că au vorbit domnii H.R. Patapievici, Andrei Cornea, Cătălin Partenie şi bineînţeles, Gabriel Liiceanu. Dacă nu mă trădează memoria, domnul Pleşu nu a mai ajuns la această lansare. Auditoriul a fost destul de numeros. Pierit, printre cei care se delectau cu spusele acestor veritabili oameni de cultură, mă aflam şi eu, împreună cu Silvia şi cu sora mea mai mare, Adriana (care fusese colegă de liceu cu domnul Liiceanu). După ce laudatio a luat sfîrşit, am fost anunţaţi că urmează şedinţa de autografe. Habar nu am de ce, am avut un moment de slăbiciune. Am fost copleşit de spectacolul acela scînteietor de inteligenţă şi de rafinată erudiţie deşi repet, eram la curent cu mare parte a temelor puse în discuţie. Am rugat-o pe Silvia să ceară maestrului autograf în numele meu, pe acel volum. Eram la un pas în urma ei. Domnul Liiceanu, a ridicat ochii şi m-a zărit. Nici acum nu ştiu ce l-a făcut să înţeleagă că eu eram acel Tiberiu, care solicita autograf prin interpuşi. După ce a scris autograful: “Domnului Tiberiu Orăşan, cu gîndul bun al lui – semnătură – “ s-a ridicat în picioare şi mi-a înmînat volumul direct, mie. Cum o fi înţeles că eu am avut atunci un moment de timiditate, n-am să înţeleg, niciodată.

Am autografe pe cărţi de la mai mulţi autori dragi mie, printre care nu amintesc decît un nume cu adevărat greu: domnul Neagu Djuvara. Dar emoţia trăită atunci, nu poate fi egalată. Sper numai, ca la viitoarea lansare a unei cărţi pe care o aştept, să nu mai am aceleaşi emoţii.

– – –

pe această generoasă temă, au mai scris : vero  redsky  abisuri  marina virusache cristiangheorghe diana Scorpio72 Cita Rokssana  d\’agatha  carmen

Read Full Post »

Multe mai are omul de învăţat pe lumea asta, ca sa nu iasa din ea, aşa, ca boul, după cum bine spunea “Sănduc” – Alexandru Dragomir, filosoful solitar, publicat numai postum, filosof care din cauza vremelniciilor nu şi-a putut încheia doctoratul îndrumat de Heidegger. Frunzăresc, frunzăresc ( din cartea lui Adrian Marino – Prezenţe româneşti şi realităţi europene). p183. Anglia. “You are a lucky man” îi spusese autorului, cel care i-a înapoiat geanta care conţinea agende, note, bilete, bani, etc, geanta pe care domnul Adrian Marino o rătăcise.

Chiar că este norocos. Iar mă încolţeşte invidia. Invidia turistului nesătul, pe norocosul care are parte de astfel de voiaje. Trag cu ochiul la sfîrşitul cărţii şi mă liniştesc puţin. Măcar în Franţa am fost şi eu. Frunzăresc,frunzăresc… He, he, am avut dreptate să nu fiu în consonanţă cu AM. Nu iubeşte copiii! Hmmm. “Nu iubesc această formă de umanitate gregară, dezorganizată şi sălbatică, pe domnul Goe în deplasare”. Hmmm. Păi bine domnule AM, că tot fuse vorba despre Brîncuşi, nu ştii “zisa” dumnealui ? Aia cu copiii? Adică nu ştii că “în clipa în care nu mai ştim să ne jucăm, începem să murim”? Mda.

Poate că în viitor, cîndva, cumva, voi vizita şi Londra. Deocamdată eu şi Silvia vrem iar la Paris. Dar mai pe îndelete, nu aşa, pe goană, cu autocarul în circuit, cum am fost ultima dată. Sau, mă rog, ca prima dată. Nu ştiţi bancul acela celebru ? “- Iar vreau să merg la Paris! – Ai mai fost ? – Nu, dar am mai vrut!” Cartea, care se încheie cu un post-scriptum neconcludent, are drept ultim capitol o călătorie în Franţa, călătorie efectuată cu un an mai devreme. Norocos călător domnul AM. Nimic de zis. Fericit om. Tentat să “rămînă” acolo, refuză. Şi oferă o explicaţie : “Este un succes, o carieră ?” Pe linia asta, aparent, are dreptate. Noica, Pleşu, Liiceanu, Patapievici şi atîţia alţii, au ales calea afirmării depline, aici., pe plan şi plai mioritic. Nu însă şi Eliade, Culianu, Ionesco, Cioran, Moshe Idel şi lista ar putea continua. Unde sau care este adevărul ? Nu ştiu. Pur şi simplu, nu ştiu. Ştiu însă şi sînt dureros de conştient de faptul că avem noi românii un talent probabil fără egal în lume : ostracizăm valorile în devenire pîna aceştia/acestea îşi iau lumea în cap, dar o dată ce aceştia/acestea ajung în plan profesional la reuşite notabile, îi revendicam ritos : CUTARE ŞI CUTARE SUNT ROMÂNI ! Drăgălaş popor.

 Revin la carte. AM a vizitat şi Strassbourg. L-am văzut şi noi. El, cu nişte ochi, Eu, cu alţi ochi, Silvia şi Robert, altfel. Spre deosebire de domnul AM, noi am avut norocul de a vedea catedrala fără corsetul în care o învesmîntaseră restauratorii. Catedrala e copleşitoare. Aproape nefirească. Imposibil de construit fără ajutor divin! Dar senzaţia este totuşi diferită faţă ce cea de la Vatican. Desigur, domnul AM pe de o parte, şi eu, pe e altă parte, avem păreri diferite despre Luvru, despre Centrul Pompidou, despre Tour Eiffel . Dar cum să vezi Parisul şi să nu vezi Sacre Coeur ? Nu cred că Parisul poate fi contemplat la fel de bine aşa cum se poate face de pe acea colină celebra, Montmartre.

 Dar am şi eu regretele mele. N-am reuşit să vad atelierul maestrului “Măiastrei”, după cum nu am reuşit să ajung în Rue Pinchon 8 , unde au locuit mirabilii Ierunci, Virgil şi doamna Monica Lovinescu. Dar am vazut Domul Invalizilor, Panteonul cu Pendulul lui Foucault, am văzut Moulin Rouge. Pe dinafară. Aici, căscînd gura la lumea pestriţă, la explozia de lumini, la vitrinele strălucitoare şi îmbietoare, am fost acostat de o “doamnă” şi poftit la “distracţie”. – Dar sînt cu soţia mea! m-am apărat! – Nu-i nimic! poate să vină şi ea, dacă vrea! Chiar aşa ! Simpatice pariziencele acelea …

Nu ştiu cum era atunci, în 1976, reţeaua de metrou pariziană, dar în 2008 este aproape de neînchipuit de utilă. O vorba spune că nu există nici măcar un singur punct al Parisului care să se afle la o distanţă mai mare de 500 m. de o “gură” de metrou. Nu ştiu dacă este aşa, dar ştiu că dacă înţelegi bine harta metroului, nici nu te poţi rătăci în Paris şi nici nu-ţi poate ramîne loc dorit, nevizitat. La Paris am reuşit să ucid o legendă : cum că vizavi de cimitirul Pere Lachaise, ar exista un restaurant pe frontispiciul căruia ar sta scris : “Mai bine aici, decit vizavi”! NU EXISTĂ! Un astfel de restaurant. Dar mi-ar plăcea sa fac eu, unul.

###

BLOGUL ZILEI : http://mariapopart.wordpress.com/expozitie-cu-vanzare-2/

Read Full Post »

            Condiţii : 1) un interlocutor (minţitul); 2) minţitorul cunoaşte adevărul; 3) minciuna are şanse să treacă drept adevăr; 4) minciuna implică intenţia. Minciuna se petrece în domeniul vorbirii (respectiv al scrisului), adică al logos-ului.

            Revin : punctul (2) e fals; minţitorul poate născoci intr-un domeniu, de pildă cînd povestim copiilor basme. Aici, fiind vorba despre imaginativ, minţitorul ştie că ce spune nu e adevărat; dar pentru el nici nu se pune aşa problema. Însă pentru copilul-ascultător, basmul e adevărat. Deci : “2) minţitorul prezintă drept adevărat ceva fals”.

            Intenţia nu este şi nu trebuie neapărat să fie malefică în anumite situaţii, de exemplu basmele spuse copiilor sau minciunile pioase (nu-i spun bolnavului că are cancer), dar creează un ne-adevăr, o inducere în eroare şi, printr-asta, o poziţie de superioritate a minţitorului.

            Întenţia minţitorului se reduce la faptul că el ştie că minte, iar caracterul malefic / benefic constituie scopul minciunii. De aici  o anumită ambiguitate a minciunii, fiindcă şi în cazul minciunii pioase, şi în cel al minciunii rele, minţitorul crede că ştie mai bine ce e bine. Minciuna simplu malefică are însă ca scop interesul personal al minţitorului.

            Ca să prindă, minciuna trebuie să fie credibilă pentru minţit, adică, fireşte, să fie în domeniul adevăr-fals şi minţitul să fie ori ignorant, ori naiv. De altfel, se pot spune minciuni gogonate, aşa că domeniul minciunii e mult mai vast decît se crede. Apoi şi mincinosul, ca persoană, ca persoană, trebuie să aibă, dacă nu autoritate, măcar credibilitate.

            Minciuna e implicată în toate formele de înşelătorie; or, înşelătorie vine de la insellare, a pune şaua, a înşeua. Prin minciună “pun şaua pe cineva”, îl situez în neadevăr, în fals, pun între el şi realitate o barieră, un paravan.

            Întinderea minciunii variază de la minor şi punctual la maxim şi a-mai-tot-cuprinzător. Pot fi minţit că nu mai e (ceva) în frigider sau pot să trăiesc o viaţă întreagă în minciună. (Observaţie : pot să fiu minţit, dar pot şi să mint.)

            Deci minciuna are cinci dimensiuni : 1) în întindere : cît s-a minţit; 2) în timp : cît a durat minciuna pînă a ieşit la iveală; 3) în importanţă; 4) (cantitativ) cîţi mint; 5) cîţi au fost minţiţi.

            Oare se poate accepta regula că minţitorii trebuie să fie mai puţini sau cel mult egali cu minţiţii ? (paradoxul mincinosului).

            De obicei minciuna se spulberă o dată cu dezvăluirea ei. Dar nu întotdeauna, şi atunci ia alte proporţii.

            Fragment din volumul “Cinci plecări din prezent – exerciţii fenomenologice” / Humanitas.

Read Full Post »

Older Posts »