Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘alexandru dragomir’

Născut în 1916 la Zalău, licenţiat în drept şi filosofie, A. Dragomir (Sanduc-pentru prieteni), avea să plece la Freiburg pentru a-şi da doctoratul, pentru că fusese acceptat ca doctorand al celebrului filosof german, Heidegger.  Preferat în mod vădit al celebrului profesor, lui A. Dragomir soarta avea să-i joace o festă cumplită : cu trei luni înainte de a-şi susţine teza de doctorat, este rechemat în ţară pentru serviciul militar; nici măcar o scrisoare a filosofului, nu avea să înduplece autorităţile române.

Dragomir se supune şi revine în ţară. Avea sa fie trimis pe front, iar la terminarea războiului, odată reîntors în ţară, avea să priceapă rapid, că stagiul petrecut în Germania nu putea decît să îi dăuneze. Astfel, cel care absolvise liceul “Seminarul Pedagogic Universitar” de la Cluj cu calificativul excepţional! la română, greacă, franceză, germană, istorie, ştiinţe fizico-chimice şi! gimnastică, licenţiat în drept şi filosofie, va intra “în cîmpul muncii” şi va lucra pe rînd ca ajutor de sudor, funcţionar, corector, redactor, merceolog, etcetera … Abia în ultimii ani ai săi înainte de pensionare, avea să fie folosit, graţie cunoştinţelor sale lingvistice, pe post de translator în desele deplasări în străinătate a unui ŞEF de tip nou.

La fiecare revizuire a ‘dosarului’ , A. Dragomir era sistematic dat afară din serviciu, deşi se străduia din răsputeri să-şi ascundă trecutul de ucenic-filosof. Întreaga sa viaţă, va trăi acut cu sentimentul că filosofia trebuie să fie făcută clandestin, în intimitatea camerei sale, pentru sine însuşi, ca să nu “iasă din viaţă, aşa, ca un bou”. Nu l-a preocupat să publice nimic, niciodată, nici măcar după dezgheţul survenit după 1964. Prieten cu Noica, avea să îi reproşeze acestuia printre altele, moartea unui prieten comun, survenită în urma arestării “lotului Noica” în 1958.

De altfel, se temea ca nu cumva membrii “Şcolii de la Păltiniş” să nu aibă aceeaşi soartă. Noica ţinea cont în foarte mare măsură de părerile lui Dragomir, îi dădea lucrările sale pentru observaţii înainte de publicare şi chiar ţinea cont de criticile lui Sanduc. După apariţia cărţii lui Gabriel Liiceanu, “Jurnalul de la Păltiniş”, carte care avea să consfinţească ‘ruptura’ dintre maestru şi ucenicii săi, odată eliberaţi de sub tutela lui Noica, un grup restrîns – Liiceanu, Pleşu, Sorin Vieru, uneori Walter Biemel, – aveau să constituie auditoriul pentru un lung şir de seminare private ţinute de Sanduc, auditoriu care va reconstitui de fapt şi substanţa uneia dintre cele trei cărţi apărute postum la Humanitas, “Crase banalităţi metafizice”.

Ieşit la pensie în 1976, an care coincidea morţii maestrului său Heidegger, avea să se dedice unei probleme care la frămîntat dea lungul a peste 50 de ani : problema timpului, problema pe care Heidegger, nu o mai abordase în “Fiinţă şi timp” (volumul doi de la această monumentală lucrare, nu va mai apărea niciodată). Seminarele private au durat din 1985 pînă în 2000, din 1995 acestui auditoriu restrîns, adăugîndu-se H.R. Patapievici şi Cătălin Partenie, acesta din urmă obţinîndu-şi un doctorat în filosofie, în Scoţia. După moartea sa, survenită în 13 Octombrie 2002, “arhiva” lui Sanduc avea să îi parvină lui Gabriel Liiceanu, prin bunăvoinţa soţiei lui Alexandru Dragomir. Din multitudinea de “caiete” pe care A. Dragomir, îşi notase gîndurile, la editura Humanitas aveau să mai apară două cărţi, respectiv, “Cinci plecări din prezent” şi “Caietele timpului”, prin gjija domnilor Liiceanu, Partenie, Cătălin Cioabă şi Bogdan Mincu, care au redactat, reformulat şi în final tipărit nişte splendide exerciţii filosofice de toată frumuseţea. Pe această cale, filosofia din spaţial carpatin avea să se îmbogăţească cu judecata de cristal a unui fenomenolog de mare valoare.

Într-unul dintre caiete, A. Dragomir avea să scrie următoarea poveste :

“ Trei oameni stau de vorbă pe lumea cealaltă. Unul spuse :’eu n-am făcut mare lucru în viaţă, dar am făcut o seamă de fapte bune’. Al doilea : ‘eu n-am făcut fapte bune, dar am făcut bine lucrurile la care mă pricepeam’. Al treilea : ‘eu am făcut şi fapte bune, şi lucrurile la care mă pricepeam’. Dumnezeu îi aude şi le spune : ‘ce căutaţi voi aici ? Aici nu se judecă ce aţi făcut. Aici îşi au locul cei care şi-au trăit viaţa pe care le-am dat-o şi care trebuia trăită şi preţuită doar ca un dar. Nu v-am cerut să dregeţi lumea făcută de mine, nici prin fapte bune, nici prin făptuiri.’

Iar Sănduc spune : ‘am întrebat cum e cu cel ce nu şi-a putut trăi viaţa din cauza împrejurărilor care i-au înjosit-o şi sacrificat-o – dar n-am primit nici-un răspuns’.

Dumneavoastră, aveţi un răspuns la această întrebare ?

Read Full Post »

ALEXANDRU DRAGOMIR

 Oriunde se vorbeste – chiar si cu tine insuti, chiar si in porunca sau in rugaciune – este locul dialogului : pe strada, la telefon, in Parlament, la confesional, intre indragostiti. Aici nu am insa in vedere dialogul agonic, sofistic sau pe cel interdisciplinar, ci heuristic si peirastic (peirastikos), asa cum este el definit de Thrasyllos si de Aristofan din Bizant. Propun o simpla definitie de lucru a dialogului :  dialogul este dezbatere in comun, prin argumente logice, a unei teme (probleme), cu scopul rezolvarii ei. Chiar si din aceasta definitie de lucru rezulta ca dialogul ideal este irealizabil. Aproape orice dialog este pindit de la inceput de doua vicii : viciul obiectului – tema este prost pusa sau este prea vasta – si viciul interlocutorilor : fie 1) sint de rea-credinta, fie 2) au o funciara lipsa de deschidere pentru dialog : agonistii, clericii, atotstiutorii, superiorii, resentimentarii.* Ce se intimpla pe parcursul dialogului, ce elemente survin, facind dialogul cu neputinta ? 1) lipsa de disciplina : intreruperi, prolixitate, contradictii, patima, mirlanie; 2) argumente ad hominem (atac la persoana); 3) afectivitati nemarturisite (pica, invidia); 4) argumente logic gresite; 5) neintelegerea argumentelor celorlalti sau nerabdarea; 6) abateri de la tema, voite sau nu. Dialogul este favorizat si debilitat de citeva elemente istorice. Primul element : vorbirea a fost dublata (daca nu inlocuita) la un moment dat de scris. Care a fost urmarea, pentru dialog, a aparitiei scrisului se poate afla din dialogul Phaidros (sf 274 si urm.) al lui Platon. Al doilea element : in epoca noastra mai ales, vorbirea devine pletorica si se degradeaza in vorbarie. In sfirsit, vorbirea pierde astazi trenul in favoarea imaginii si “actiunii”. Practic, la TV si in presa aflam actiuni : filme de actiune, sport, evenimente, iar in politica decizii, masuri luate, terorism, orice, dar nu vorbe.( Talk-skow-ul este o replica debila la toate acestea.) De unde non-eficienta, astazi, a dialogului. Sa revenim putin la conditia dialogului. Dialogul se bazeaza pe argumente logice, rationale. El este eminamente legat de ratiune, si anume de afirmatia ca ratiunea este egal impartita la oameni. Cu toate acestea nu consensul si nu numarul interlocutorilor care intervin intr-un dialog este criteriul adevarului, ci evidenta, certitudinea, 2 + 2 = 4. Certitudinea pare a fi un criteriu garantat de subiect ( cogito ergo sum ) fundat ontologic. Deosebirea dintre certitudinea ontologica ( de tip Descartes ) si cea logica ( de tip Aristotel ) consta in faptul ca cea logica e apriorica (cf. Rene Thom ). Certitudinea logica a argumentelor este pusa in scris ( in maniera formalizata ), si nicidecum in vorbit, ceea ce inseamna ca dialogul ideal este irealizabil. Ar exista, asadar, o analogie intre dialogul viciat si limbajul natural si dialogul pur si limbajul pur. Dar cum limbajul pur nu se poate obtine in vorbire, dialogul pur e cu neputinta.

 * NEDIALOGABILI = clerul de orice religie, dar sigur cel ortodox; comunistii si extrema dreapta; posesorii adevarului; fanaticii de orice fel; prostii care se cred destepti; mincinosii.

 O scurta comunicare reprodusa din volumul “Crase banalitati metafizice” / Humanitas

Read Full Post »

Astazi, 8 Noiembrie 2009, ar fi trebuit sa aniversam 93 de ani de la nasterea lui Alexandru Dragomir. Nu putem face acest lucru pentru ca vom comemora peste citeva zile (mai exact pe 13 Noiembrie), sapte ani de la moartea sa. Cred ca se cuvine sa nu lasam aceasta zi sa treaca, fara sa ne delectam cu una dintre prelegerile sale foarte scurte; mai mult o comunicare. Mai ales ca (mi se pare mie), se potriveste vremurilor pe care le traim.

Primul lucru de care ne izbim atunci cind vorbim despre libertate este ca, de fapt, noi nu stim ce este ea. Este un dat ? Sintem “liberi de la natura”? Si ce anume inseamna asta ? Sau, factual vorbind, a fi liber inseamna a nu avea program, a nu avea “agenda“? Stim, in schimb, foarte bine ce inseamna supusenia, de vreme ce, asa zicind ne nastem in ea si traim in ea. De mici copii traim intr-un perpetuu regim totalitar : ni se spune ce sa facem in privinta fiecarui lucru mai important. Primii sapte ani, de la tarc si pina la primul an de scoala, sint anii supuseniei primare. Ne supunem cu strictete programului pe care ni-l fac parintii acasa, educatoarele la gradinita etc. De la 7 ani si pina la terminarea facultatii stam in banci si profesorii ne vorbesc de la catedra, care e intotdeauna, intr-un spatiu fizic si simbolic, sus. Dumnezeu ii vorbeste lui Moise, care asculta “cu sfintenie”. In sfirsit, o data cu terminarea facultatii incepe alegerea slujbei care este un fel de “aleg cui ma supun”. Rezulta, din schitarea acestui parcurs, ca pina la pensie sunt supus, sint ne-liber. Trei concluzii se pot trage de aici. 1. Toata viata sintem supusi si sintem cu un asemenea firesc incit nici nu mai stim cit de multa supusenie este in noi. 2. Asa stind lucrurile, noi nu gindim libertatea in sine, ci in relatiile cu supusenia, ceea ce inseamna insa ca noi gindim nu libertatea, ci eliberarea. Nazuinta noatra este catre eliberare, nu catre libertate. 3. Libertatea nu este un dat metafizic fundamental, ci mai degraba un sentiment, “sentimentul libertatii”, unul pe care il dobindesti la capatul eliberarii si care se bazeaza pe confuzia libertatii cu eliberarea.

Ar fi insa gresit sa se inteleaga din descrierea fazelor supuseniei ca ele sint ceva negativ si ca, intr-o lume mai buna sau ideala, ele nu vor mai exista. Aceste faze sint firescul insusi al vietii omenesti si in economia vietii pamintesti nu ai cum altfel sa procedezi. E bine insa sa stim acest lucru si sa stim ca supusenia isi are justificari depline atit pe plan individual, cit si pe plan social. E bine de asemenea sa stim ca pe linga aceasta supusenie ne-voita, exista si supusenia voita, asumata : intrarea intr-un partid, francmasoneria, convertirea la o credinta religioasa, recunoasterea legilor, ascultarea unui maestru. Iar in toate aceste cazuri e vorba mai degraba de o supusenie spirituala, si nu de o supusenie, de o supusenie venita dinlauntrul meu si pe care am ales-o in mod liber. Din toate cite au fost spuse pina acum reiese un singur lucru : confuzia dintre libertate si eliberare. Noi credem ca atunci cind ne-am eliberat suntem, ipso facto, si liberi. Or, noi raminem de fapt in negativul eliberarii, in dobindirea unei stari care a aparut prin negarea supuseniei, fara sa stim, in chip pozitiv, ce inseamna sa fii liber. Este oare libertatea o proprietate miraculoasa innascuta, pe care apoi se aseaza, precum caramizile pe o temelie, constringerile supuseniei? Cert este ca port in mine sentimentul de libertate, legat ferm de eliberare si ca, gindind tot timpul dinauntrul supuseniei in care traim, noi gindim eliberarea laolalta cu sentimentul libertatii. Cum sa facem atunci ca libertatea sa fie altceva decit un sentiment care insoteste eliberarea, cum sa facem ca ea sa devina o stare in care sa ne instalam si din care sa iasa in permanenta ceva ? Pentru majoritatea oamenilor libertatea este eliberare, urmata indeobste de lene si de “fac ce vreau”. Poate libertatea sa devina un bun, atita vreme cit, traind intr-o lume, omul traieste in supusenie si aspira, cel mult, la eliberare ?

 Fragment din volumul “Crase banalitati metafizice” / A. Dragomir / Humanitas .

 

 

Read Full Post »

« Newer Posts