Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘alina purcaru’

Nimeni – sau aproape nimeni – nu ştie de fapt, cine este această persoană. Tot ce se ştie este că sub acest pseudonim, se ascunde un scriitor sau scriitoare, care nici măcar pentru faima internaţională şi pentru premiile cîştigate nu a renunţat la anonimat. Am citit recent o carte semnată cu acest nume, Zilele regăsirii mele.

“Timp de un an de zile, Zilele regăsirii mele a rămas în topul vînzărilor din Italia , lucru rar întîlnit pentru o carte care nu face compromisuri cu gustul mediocru. E, dimpotrivă, un roman în care tonurile roz lipsesc cu desăvîrşire, povestea dură, neliniştitoare şi profund nedreptă a unei femei între două vîrste, Olga, care într-o dimineaţă află că, deşi n-a greşit cu nimic, va fi părăsită de cel care i-a fost soţ timp de 15 ani, Mario.

Viaţa de fiecare zi a femeii care, pînă nu demult, îşi savura confortul conjugal împlinit şi de maternitate, se otrăveşte cu morbul geloziei şi ajunge, în scurtă vreme, la fixaţie patologică şi la obsesie. Îşi reneagă maternitatea, n-o mai interesează că plîng copiii şi nu dă doi bani pe clişeul reconfortant că există viaţă după despărţire. Se va tortura imaginîndu-şi rivala, mai tînără decît ea, dar şi retrăind episoadele de aur ale mariajului făcut praf; va povesti totul fără milă, ruşine sau umilinţă. Calvarul masochist al unei feminităţi rănite e dramatizat cu o falsă cerebralitate, în care obsesia de a şti tot se transformă în perversiunea de a trăi exclusiv pentru a-ţi imagina ceea ce n-o să ştii niciodată” – scrie Alina Purcaru pe pagina de gardă a acestei cărţi apărută la Editura Univers în anul 2009.

Nu sunt multe de adăugat la cele spuse mai sus. Poate este de spus că, ticălosul acela, înainte de a-şi părăsi soţia şi cei doi copii, trăise cîţiva ani clandestin cu o minoră de 15 ani, Carla, pe care o aşteaptă să ajungă la majorat şi să se căsătorească cu ea; sau poate mai trebuie spus că adesea, în preajma noastră trăiesc oameni de o discreţie nebăgată în seamă, oameni pe care din motive imposibil de ştiut, la început îi detestăm, ca mai apoi să descoperim că de fapt aceşti oameni, sunt mai de folos decît mulţi aşa zişi prieteni cu care ne înconjurăm. Olga, va descoperi într-un vecin, exact sprijinul de care avea nevoie pentru a-şi continua viaţa, după ce se regăseşte din tristeţea unei femei pedepsite de soartă pentru nimic. Sau poate că, tot revoluţia sexuală este de vină, pentru că se pare că puştoaica aceea, era dispusă să îi ofere lui Mario, ceea de în mod firesc o mamă şi soţie, nu poate oferi. O carte despre care Alice Sebold a spus : “Am citit acest roman într-o zi,  din scoarţă-n scoarţă, forţîndu-mă să respir adînc, asemenea unui scufundător care, din cînd în cînd, ţîşneşte la suprafaţă”.

Aşa E. Zilele regăsirii mele este o carte care se citeşte pe nerăsuflate, o carte plină de învăţăminte atît pentru ele cît şi pentru ei, dacă şi numai dacă aceştia, oricare ar fi, sunt dispuşi să înveţe din experienţele altora. De citit!

Read Full Post »

Ca un autentic – si nesuferit – european ce sunt (din postura de român – dar asta nu se pune la socoteala acum), stiu mai nimic despre cultura altor continente. Geografia lor culturala imi este aproape complet nedefrisata Cind imi venea de exemplu in minte Africa, gindul ma ducea automat la  safari, la comertul cu sclavi, la jungla luxurianta cu imensitatea sa de bogatie vegetala si animala si nu in ultimul rind la frumoasele de abanos cu sini tantosi, ochi zglobii si puritate desavirsita in cuget. Arta ‘neagra’ ? Desigur : stim cu totii atit de bine ce este, ca nici nu mai merita sa o mentionez. Stim ? Hm! Stim bineinteles. Cum sa nu stim ? Cu astfel de ginduri de autosuficienta profana, am rasfoit uluit, la un tirg de carte (Kilipirim -Bucuresti 2009) o bijuterie : „O lume se destrama” ( Things Fall Apart ). Numele autorului sau, Albert Chinualumogu Achebe – nigerian, n.1930 – , nu-mi spunea nimic. Dar am aflat ca „O lume se destrama” este ‘prototipul romanului african modern’. Tradus in 50 de limbi si vindut in opt milioane de exemplare. …”un roman luxuriant, fara a avea nimic din exotismul prin care Africa e trezita la viata in literatura europeana. […] romanul lui Achebe documenteaza conflictele dintre vechile credinte ale locului si noile table de legi impuse de colonizatorii albi, la sfirsitul secolului XIX” – spune Alina Purcaru. Chiar de la inceput, odata ce parcurgi primele pagini, plonjezi fara avertisment intr-o lume stranie, in care toate obiceiurile par desprinse din povesti auzite la gura sobei, povesti spuse de un bunic plin de imaginatie. De fapt, este lumea in care traieste Okonkwo, eroul principal al povestirii. Lumea tribala a africii negre. O lume pe care cu greu ne-o putem imagina. De fapt, o lume pe cale de disparitie. „O lume care parea alcatuita pentru vecie se sfirseste sub privirile neputincioase ale celor care credeau in eternitatea ei. Africa traditionala, cu zeitatile, vrajitorii si eroii ei, dispare sub necrutatoare presiune a Omului Alb, cu misionarii si judecatorii sai care nu vad decit primitivitate si salbaticie in cultura pe care vor s-o suprime” – mai spune A. Purcaru. Okonkwo, fiu al unui om nu prea destoinic, mai iubitor de vorbe mestesugite si de cintece decit de munca ogorului de igname sau de mers la razboi, „era condus in viata de o singura idee – sa urasca tot ce iubise tatal sau, Unoka. Unul dintre acele lucruri era blindetea, iar celalat trindavia„.   Cu tenacitate, Okonkwo munceste aprig si acumuleaza bogatii adevarate : in afara de propria sa coliba, mai avea alte trei – obi -, in care locuia cite o sotie de a sa, fiecare dintre ele impreuna cu copiii nascuti de ea; fiecare sotie avea grija de cite o mica ograda cu pasari, iar principalul semn de bogatie, era hambarul plin cu igname. Nu-i lipseau nici gramezile de „cochilii” – moneda locului. Pe scurt, devenise un om respectat, pentru ca „in acele locuri un barbat era judecat dupa propriile sale fapte, si nu dupa cele ale tatalui sau„. Comunitatea era strict condusa de cutume, respectate cu sfintenie iar de  pedepsa nimeni nu era scutit, indiferent cit de bogat sau bine situat era in ierarhia locala.  Insusi Okonkwo, care intinase „Saptamina de pace” maltratindu-si una dintre sotii, care nu ii servise prinzul la vreme, fusese amendat cu o suma imensa si obligat sa depuna „o capra , o gaina, o bucata de pinza si o suta de cochilii” , la altarul lui Ani-Zeita Pamintului, al carei preot – Ezeani – ii si comunica sentinta. Bombanind, Okonkwo se supune. Nimeni nu indraznea sa nesocoteasca o cutuma. Chiar daca pedepsele erau mai blinde odata cu trecerea vremii – alta data se putea merge pina la uciderea vinovatului, nimanui nu8 i-ar fi trecut prin cap sa se sustraga. Tot o veche cutuma, spunea ca daca un trib vecin comitea o nedreptate, inainte de a declara razboi, era trimis un sol, care sa negocieze impacarea. Cum o fata a tribului tocmai fusese ucisa de un barbat al unui trib invecinat, Okonkwo este trimis in aceasta primejdioasa dar nobila misiune. Stirnind respect, obtine de la tribul respectiv drept compensatie o fecioara care va deveni sotia barbatului vaduvit de sotia sa, si un tinar, a carei soarta urma sa fie hotarita mai tirziu. Pina atunci, pustiul de nici zece ani, este incredintat spre crestere si educare, tocmai lui Okonkwo. Care il creste cu dragoste, ca pe propriul sau copil. Vreme de trei ani, copilul creste si vadeste calitati remarcabile, promitind sa devina un  barbat de viitor. Uitasera batrinii satului de el ? NU! Intr-o buna zi, Ezeani, vine si ii spune lui Okonkwo ca venise vremea „ca baiatul sa se intoarca acasa la el„. „Unul dintre barbatii din spatele lui isi drese vocea. Ikemefuna se intoarse sa se uite in spate, dar barbatul ii spuse mormaind sa nu se uite inapoi si sa se uite inainte. […] Cind barbatul care isi drese vocea isi scoase maceta si o ridica in aer,  Okonkwo privi in laturi. Auzi lovitura. Il auzi pe Ikemefuna strigind ‘Tata, m-au omorit!’ , si il vazu venind catre el. Cutremurat de frica, Okonkwo isi scoase maceta si il dobori. Nu vroia ca ceilalti sa spuna despre el ca e slab”.

Read Full Post »