Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘amos oz’

 Odată întors de la Vatican, aveam să afirm că acolo am primit revelaţia; odată întors din Israel, aveam să afirm că abia acolo am înţeles Sfînta Scriptură; dar abia acum, citind cartea lui Simon Sebag Montefiore, pot afirma că am înţeles ce înseamnă Israel, de ce acest teritoriu scăldat în sînge este denumit Pămîntul Sfînt de toţi reprezentanţii celor trei religii abrahamice şi de ce din tot acest teritoriu, adevărata sfinţenie o are Ierusalimul.

Asta şi pentru că aşa cum a afirmat Benjamin Disraeli (Tancred), „să vezi Ierusalimul înseamnă să vezi istoria lumii; ba mai mult, înseamnă să vezi istoria cerului şi a pămîntului”.

Tot atît de adevărat este şi că „oraşul a fost distrus, reconstruit, distrus şi iar reconstruit. Ierusalimul este o bătrînă nimfomană care-şi sufocă iubiţii unul după altul, apoi se descotoroseşte de ei cu un căscat, o văduvă neagră care îşi devorează partenerii chiar în timp ce o penetrează” – aşa cum a spus extrem de plastic, scriitorul Amos Oz.

Cred că fiecare dintre noi, ar trebui (în măsura posibilităţilor) să viziteze măcar o dată această ţară fabuloasă pentru că, „ţara lui Israel este centrul lumii; Ierusalimul este centrul ţării; Sfîntul Templu este centrul Ierusalimului; Sfînta Sfintelor este centrul Sfîntului Templu; Chivotul Legii este centrul Sfintei Sfintelor, iar Piatra de temelie pe care a fost creată lumea este înainte de Sfîntul Chivot” – după cum afirmă Midrash Tanhuma (Kedoshim 10).

Există şi reversul medaliei: „”Ierusalimul este cel mai strălucit dintre oraşe. Şi totuşi, Ierusalimul are cîteva dezavantaje. Astfel, se spune că Ierusalimul este o cupă de aur plină cu scorpioni” – după cum afirmă Al – Muqaddasi (Descrierea Siriei şi a Palestinei).

Despre autorul aceste excepţionale cărţi, se pot afla cîteva date, AICI.

Foarte pe scurt spus, Simon Sebag Montefiore s-a născut în 1965 şi a studiat istoria la Cambridge. Colaborator la mai multe ziare şi reviste, a publicat mai multe cărţi foarte bine primite de public, acestea fiindu-i traduse (pînă acum) în 35 de limbi, cărţi pentru care a fost distins cu numeroase premii.

În prefaţa scrisă de Montefiore, acesta afirmă: „Mi-am propus să scriu o istorie a Ierusalimului pentru publicul larg de cititori atei sau credincioşi, creştini, musulmani sau evrei, fără o motivaţie politică (sau religioasă – n.m. tibi), chiar în aceste vremuri de conflicte. Voi relata istoria cronologic, parcurgînd existenţa unor bărbaţi şi femei, soldaţi şi profeţi, poeţi şi regi, ţărani şi muzicieni – şi a familiilor care au făcut Ierusalimul”.

Şi exact aşa şi procedează: „de la regele David la Barack Obama, de la naşterea iudaismului, creştinismului şi islamului la conflictul palestiniano – israelian”, relatînd istoria încă de la începuturile sale, de „la începutul epocii bronzului în jurul anului 3200 î.e.n., cînd mama tuturor oraşelor, Uruk, aflat pe teritoriul de azi al Irakului, număra deja 40 000 de locuitori, iar, în apropiere, Ierihonul era un oraş fortificat”.

Pe parcursul a peste 500 de pagini, cu minuţiozitate de academic – cartea a fost verificată de „cei mai buni specialişti” în istorie, teologie, arheologie (mai mult de două sute!) – autorul face un veritabil tur de forţă, purtîndu-ne pe aripile fanteziei din vremurile antice pînă în prezent.

Cartea aceasta este un uriaş puzzle în care bucăţelele noastre de cultură generală se îmbină cu lucrurile mai puţin ştiute sau poate nici măcar bănuite, autorul făcînd să defileze prin faţa ochilor minţilor noastre cîteva mii de personaje, unele deja celebre, altele mai puţin şi pe nedrept ştiute, reînviind tablouri de viaţă antică, obiceiuri, cutume, legi.

Întrebări sîcîitoare despre teologie îşi primesc răspunsuri plauzibile iar pete întunecate din istorie îşi află posibile raze de lumină clarificatoare.

Nu în ultimul rînd, aflăm „cum s-au scurs 3 000 de ani de credinţă, masacre, fanatism şi coexistenţă a mai multor religii. Cum a devenit oraşul acesta mic şi îndepărtat Oraşul Sfînt, centrul lumii şi, în prezent, cheia păcii în Orientul Mijlociu”.

O foarte bună referinţă la această carte a făcut şi colega noastră de bloggereală, Hapi. De citit!

http://www.edituratrei.ro/product.php/Simon_Sebag_Montefiore_Ierusalim_Biografia_unui_ora%C8%99/2444/

Read Full Post »

Dacă este adevărat că niciodată nu ştii ce pierzi dacă nu ştii ce ai avut, este perfect adevărată şi ideea potrivit căreia dacă nu apreciezi ce ai, degeaba cauţi altceva în virtutea faptului că vei găsi vreodată, idealul care să-ţi satisfacă pe deplin, egoul. Probabil că de prea multe ori, noi, oamenii, suntem pur şi simplu, orbi. Suntem tributari cecităţii. Şi după ce am pierdut ceea ce a fost la îndemîna iubirii noastre, încercăm zadarnic să refacem traseul unei vieţi posibile, viaţă care ne-a scăpat printre degete pentru că am lăsat viaţa reală să se scurgă printre degetele vieţii noastre, degete care apucă lacom(e), cariere, idealuri (poate) calpe, trasee de viaţă probabil prea mult depărtate de trăirile fireşti ale fiecăruia dintre noi…

Yoel, agent al serviciilor secrete israeliene, este rechemat de urgenţă acasă din străinătate, unde se afla (ca de obicei) în misiune. Aici, îl aştepta o veste cumplită : soţia sa, Ivria, decedase în împrejurări tragice, electrocutată de un fir de înaltă tensiune, căzut la pămînt. Întotdeauna moartea celor apropiaţi nouă, ne lasă buimaci. Cu greu ne dezmeticim şi cu atît mai greu înţelegem că cel dus dintre noi, este dus pentru totdeauna. Nici Yoel, cu toată pregătirea sa specială, nu poate face excepţie. N-are nici măcar puterea de a rosti tradiţionalul Kadish, rugăciunea pentru morţi în tradiţia evreiască.

După ceremonia de înmormîntare, Yoel decide să se mute din domiciliul conjugal împreună cu fiica sa, Netta, cu mama sa şi cu soacra sa, în altă localitate, în altă casă, în alt mod de viaţă. Cere inclusiv pensionarea înainte de termen. Şi începe lupta cu el însuşi. Vrea să afle ce fusese bun în viaţa sa, ce fusese rău, ce anume se irosise din viaţa sa şi ce anume avusese de cîştigat pe plan sufletesc, pînă atunci. Începe o lungă luptă cu timpul, timp  care se scurge încet, încet, chinuitor de încet. Repară cam tot ce avea de reparat în noua locuinţă. Se ocupă de grădinărit. Leagă cîteva prietenii. Zadarnic. Timpul prezent rămîne apăsător. Dar mult mai apăsătoare sînt gîndurile care îl copleşesc. Fusese oare o iubire adevărată între el şi Ivria ? Certurile lor, ocazionate de un diagnostic incert de boală a fiicei lor îi făcuseră oare duşmani ? Lungile şi prea desele sale absenţe o împinseseră pe soţia sa în braţele vreunui amant ? Reproşurile fiicei sale şi ale celor două bunici erau adevărate ? Obişnuit cu analiza minuţioasă a tuturor situaţiilor, Yoel descompune şi recompune mental situaţii, trăiri, fapte petrecute. Şi este cuprins de o disperare mută cînd înţelege cît de minunată fusese de fapt, soţia sa; ce luptătoare fusese; ce nu ştiuse el să aprecieze niciodată la ea, prins fiind în ţesătura complicată a misiunilor în care era mai tot timpul, trimis.

Cuprins de dorul nemistuit pentru trupul soţiei sale, merge uneori, acolo unde ştia că aşteaptă prostituatele. Nu recurge la serviciile lor. Înţelege cît de mare este deosebirea dintre iubirea împărtăşită şi sexul tarifat. Cade pînă la urmă în braţele vecinei sale, Annemarie. Nici aici nu găseşte ce căuta. Totuşi de la Annemarie, primeşte o lecţie înainte de despărţirea lor. “- Netta, a şoptit Annemarie, atît de încet, încît vocea de-abia i se auzea, iar lui Yoel i-au scăpat cuvintele ei, ca şi lacrimile care-i umpluseră ochii, Netta e o tînără fată. Nu mai e un copil. Cît timp ai s-o mai consideri un copil ? Cred, Yoel, că tu n-ai ştiut niciodată ce e o femeie. Cred că nici măcar nu înţelegi noţiunea… cum se spune în ebraică ‘rol’? Voiam să spun că voi (bărbaţii) sau ne faceţi pe noi (femeile) să jucăm rolul unor copilaşi sau îl jucaţi voi inşivă. Cîteodată mă gîndesc : ‘’Ce copilaş mic şi dulce!’’. Dar e greşit, trebuie să ucidem copilul”.

Mult adevăr în spusele Annemariei. Sunt destui bărbaţi care nu prea înţeleg ce este o adevărată femeie. Yoel, dacă tot nu fusese capabil să o înţeleagă pe Ivria, soţia sa, înţelege că măcar Netta, fiica sa, îşi poate trăi viaţa aşa cum doreşte, alături de tînărul care îi făcea o curte discretă de ceva timp. Iar lui, lui Yoel, îi rămîne totuşi ceva de făcut pe lumea asta: se oferă voluntar în slujba comunităţii, la un spital de bătrîni. Decide că acest mod de a-şi servi ţara, este la fel de important ca celălalt mod, activitatea sa din serviciile secrete.

Romanul acesta, departe de a fi numai un roman facil despre zbuciumul sufletesc al unui om obişnuit, este şi o frescă reuşită a unei părţi din viaţa evreilor, are cîteva referiri istorice, pe alocuri şi  o alură de roman poliţist, pagini de mitologie, este pe scurt, o carte admirabilă!

BLOGUL ZILEI  http://bibliophyle.wordpress.com/?s=amos+oz&searchbutton=go%21

O foarte interesantă postare şi oarecum la temă  http://pisica07.wordpress.com/2011/04/27/guest-post-de-aprilie/

Read Full Post »

     “Amos Oz (născut în 1939 la Ierusalim) este incontestabil scriitorul israelian cel mai cunoscut în întreaga lume : opera sa este tradusă în treizeci şi cinci de limbi, a primit numeroase distincţii şi premii literare. Născut într-o familie de origine rusă şi poloneză, Amos Oz îşi schimbă patronimicul în 1954 : Klausner devine Oz, termen ebraic ce semnifică ‘forţă, curaj’. El a studiat filosofia şi literatura la Universitatea ebraică din Ierusalim, şi a predat la Universitatea din Oxford şi la Universitatea din Colorado. După Războiul de Şase Zile, începe să publice. În 1977, este cofondator al mişcării ‘’Acum pacea’’, colectiv internaţional care militează în favoarea unjei soluţii negociate în războiul israelo-arab. Semnatar al acordurilor de la Geneva, are intervenţii periodice în presa internaţională”.

     Am citat acest fragment din scurta prezentare făcută acestui autor, într-o carte excepţională : Cartea cunoaşterilor, apărută la Editura Art în 2008, carte în care sunt reunite interviuri cu Adunis, Regis Debray, Carlos Fuentes, Nadine Gordimer, Samuel P. Huntington, Leszek Kolakowski, Julia Kristeva, Claude Levi-Strauss, Yehudi Menuhin, Czeslaw Milosz, Oscar Niemeyer, Ylya Prigogine, Paul Virilio şi Amos Oz.

     În prezent citesc “Să cunoşti o femeie” de acest autor (biografia sa AICI) şi pentru a-mi face o imagine mai cuprinzătoare despre Amos Oz, am recitit şi interviul cu domnia sa. Voi cita (fragmentar) cîteva răspunsuri la întrebările care i-au fost adresate.

     Î : – aţi ales să trăiţi în sudul Israelului (Neghev)… iubiţi deşertul. De ce ?

     R : – deşertul m-a ajutat să readuc totul la proporţiile cuvenite. De numeroşi ani deja am căpătat obişnuinţa de a-mi începe ziua cu o mică plimbare prin deşert, dimineaţa, cu noaptea-n cap. Zăresc aceste dealuri şi aceste văi, care au rămas neschimbate de cincisprezece mii de ani. Apoi mă întorc acasă, beau o cafea, dau drumul la radio şi-i aud pe politicieni repetînd cuvinte ca ‘niciodată’, ‘pentru totdeauna’, ‘pe vecie’, şi ştiu că aceste pietre, de afară, nu pot decît să pufnească în rîs, deoarece vecia deşertului e diferită de vecia politicienilor. Deşertul e pentru mine o mare sursă de smerenie.

     Î : – … în opinia domniei voastre, care va fi soarta iudaismului, într-un viitor apropiat?

     R : – dacă vă aşteptaţi de la mine să mă preschimb în profet şi să vă spun care va fi viitorul, vă mărturisesc că mi-e foarte greu să vă fac pe plac, mai ales în această ţară, unde concurenţa în materie de profet e aspră. Iudaismul a fost întotdeauna un joc foarte deschis de interpretări, de re-interpretări, de contra-interpretări şi de interpretări revizitate…

     Î : – va ocupa familia un loc central în noul mileniu ?

     R : – acum îmi cereţi să mă lansez în profeţii nu doar asupra deceniului viitor, ci asupra unui mileniu întreg! Chiar şi Isus a dat dovadă de o anumită prudenţă în materie de proclamaţii milenariste. Vă voi răspunde încrezîndu-mă în ceea ce am în faţa ochilor : familia, cuplul, părinţii vor exista, la bine şi la greu, dar vor exista…

     Î : – credeţi că noţiunea de democraţie riscă să-şi piardă tot mai mult sensul în ţările unde orice concepţie a democraţiei lipseşte pentru moment ?

     R : – vă pot împărtăşi speranţele mele, dar nu vă pot prezice ce se va întîmpla. Sper că democraţia va cunoaşte o schimbare radicală, deoarece, în opinia mea, democraţia darwinistă, democraţia după Ronald Reagan sau Margaret Thatcher nu are nici un viitor. La urma urmei, această formă de democraţie se va preschimba într-o mascaradă, un caraghioslîc în care conglomerate foarte bogate şi foarte puternice vor decide cine va guverna şi după care sistem de guvernare. În plus, chiar guvernarea îşi va vedea importanţa diminuată, deoarece acele conglomerate economice superputernice vor avea mai multă putere decît un guvern democratic ales. Din acel moment, fie o schimbare fundamentală şi planetară va interveni în cadrul concepţiei noastre asupra bogăţiei şi a condiţiei bieţilor oameni, fie democraţia se va goli de sens. Oamenii vor continua să voteze, vor avea cu siguranţă de ales între doi, trei sau cinci candidaţi, dar toţi aceşti candidaţi vor lucra pentru aceleaşi conglomerate. Nu va mai fi nici o diferenţă între unii şi alţii. Fie concepţia noastră economică asupra societăţii va suporta o schimbare profundă, fie democraţia va deveni o etichetă, o faţadă lipsită de semnificaţie.

Read Full Post »

Incheiere la „Misterioasa flacara a reginei Luana” – Umberto Eco

Ca să ştim cine sau ce suntem, trebuie să ne raportăm corect la perioada pre-adolescentină. Atunci se formează mare parte din „felul-nostru-de-a-fi.” Deprinderile căpătate atunci, sapă adînc făgaşul pe care întreaga noastră viaţă va curge. Fantasmele care ne populează imaginaţia în acea perioadă, ne vor urmări pe tot parcursul existenţei noastre. Atunci, fiecare dintre noi, îşi capătă propria sa „Misterioasă flacără a reginei Luana.” Mai mult sau mai puţin conştient, întregul nostru univers propriu, va gravita în jurul acelei fantasme : „O-flacară-nestinsă-a-unui-ideal.” Sînt amintirile noastre corecte ? Ne putem noi privi obiectiv, ca să ne „povestim” cu acurateţe ? Cît îi influenţăm noi pe alţii şi cît ne influenţează alţii pe noi ? Cît de mult preluăm de la alţii, în aluatul din care este făcut „Felul-nostru-de-a-fi?” Sînt amintirile celorlalţi despre noi,  exacte ? Ne pot ei privi cu obiectivitate ? „Ne povestesc” ei cu acurateţe atunci cînd cind ne redau capitole obscure din propriul nostru trecut ? Cît de mult ne transmit adulţii copilăriei noastre din propria lor „Misterioasă flacără a reginei (lor) Luana?” Cît din „Felul-lor-de-a-fi” s-a topit în „Felul-nostru-de-a-fi?” Sîntem noi oare, un veşnic palimpsest ? Umberto Eco pare să spună  că DA! Asta suntem! Un palimpsest format din două lumi. O lume interioară şi o lume exterioară, lumi care uneori sînt tangente, alteori sînt secante, dar de cele mai multe ori sunt incongruente. Fiecare dintre noi îşi trăieşte pînă la urmă, propria sa singurătate. Fiecare dintre noi îşi locuieste propriul său metoq. Fiecare dintre noi, este în căutarea Propriei Lila Saba. Ferice de cei care o găsesc de la bun început. Sau NU?

 „Oamenii sunt amintirea noastra despre ei. Ce numim VIAŢĂ este, una peste alta, suprapunerea amintirilor celorlalţi.” – spune Iosif Brodski.

 ‘De îndată ce se realizează, orice vis, prin definiţie, suscită o anumită decepţie.” – spune Amos Oz.

 „Sîntem nişte caraghioşi dacă ne bizuim pe tovărăşia cu semenii noştri. La fel de nevolnici ca şi noi, ei nu ne vor ajuta; fiecare dintre noi va muri singur. Trebuie aşadar să ne purtăm ca şi cum am fi singuri.” – spune B. Pascal

 „Îmi edific amintiri. / Viaşa mi-o întind acestui miraj. / În fiece clipă ce trece, / în fiece moment /întorc uşor o pagină /cu mîna tremurîndă. / Iar amintirea-i acea undă / ce încreţeşte iute faţa apei / si dispare.”  – Spune Umberto Eco

 Aceasta a fost relatarea şi interpretarea mea – ambele parţiale – la această mirabilă carte; din care fiecare înţelege ce vrea.

 “Iar amintirea-i acea undă

ce încreţeşte iute faţa apei

şi dispare.”

Read Full Post »