Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘andre scrima’

Eh, cam gata şi cu demonstraţia asta de turism extraurban. Unde mergem? Vom vedea 🙂 Pînă să vedem unde vom ajunge, iar începem să recunoaştem locuri pe unde am mai trecut. Doar suntem veterani, păi nu? 🙂

Iată tunelul de sub Gara Centrală, iată drumul către Ille d’Orleans, iată că am trecut şi de podul de fier către insula cu sfînţi unde nimeni n-a înjurat de nici-un sfînt, 🙂 iată că am trecut şi de cascada Montmorency. Chiar mă gîndisem la un moment dat că vrea Robi să mai cumpere ceva legume BIO de pe la fermierii locali 🙂 Neeee, nu ne face el una ca asta 🙂

Nu după prea multă vreme, cam treizeci de km. de la podul de fier, ne abatem de la drum şi intrăm într-o mică localitate, tipic rural-quebecoasă, spune Robert, care evident, ştie ce spune ca de obicei. Şi chiar NU glumesc! Chiar ŞTIE! Ştie inclusiv pentru că a mai fost pe aici. Sămînţa de turist…

Localitatea se numeşte Sainte Anne de Beaupres. Este o localitate mică, desigur plină ochi cu vile, vilişoare şi viloaie, parcă şi un castel în care se lăfăie primăria; ne plimbăm ce ne plimbăm şi mă bîntuie bănuiala că iar avem program de vizitat vila din pădure. Nici vorbă. Deocamdată, iar suntem undeva şi ajungem undeva 🙂 Asta este sintagma prin care Robi admite că ne-am cam rătăcit umpic 🙂 Apoi, Robi reprogramează GPS-ul şi deodată, vedem Catedrala!

Sincer, NU mă aşteptam ca într-o localitate atît de mică, să se fi construit o Catedrală ATÎT de mare! Are proporţii care pot face invidioase unele dintre cele mai mari catedrale din lume, sau măcar din Europa, şi NU exagerez deloc. Am văzut destul de multe dintre ele ca să ştiu ce spun. În primul rînd, este cea de a doua catedrală care este construită după principiul Biserică peste Biserică, aşa cum văzusem la Asissi. Numai că acolo, construcţia a fost făcută în acest mod ca să se ascundă trupul lui Francisc de Asissi, sărăcuţul, de hulpavii căutători/vînători de moaşte.

Aici, această catedrală a fost edificată în acest stil arhirectural, în mod deliberat. Nu cred că am fi ajuns aici dacă Robert nu ar fi venit cu noi. Voi spune ulterior, de ce.

Revin la această splendidă construcţie. Parcăm maşina şi ne ţinem după ghidul nostru, Robi 🙂 Coborîm cîteva trepte şi pătrundem într-o incintă nu prea înaltă dar spaţioasă atît în lungime cît şi pe lăţime. Din nou, sute de oameni pot lua loc simultan pe bănci. Apreciez cam pe la vreo opt sute.

N-am mai văzut astfel de ornamentaţie. Tavanul este pictat într-o culoare  azurie combinată cu alte culori care se îmbină în pasteluri lin mîngîiate de clar obscurul dătător de mister.

Clarificare: la biserici clar obscurul este benefic, la muzee mă scoate din papuci; preţul piperat nu justifică economii de lumină în lăcaşurile cultural laice. DELOC!

Revin la splendida catedrală care deja, m-a copleşit. Mergem de jur împrejur şi remarc scene din VT, îmbinate cu multe scene din Noul Testament. Sunt reproduse cele 14 opriri ale lui Iisus Hristos pe Golgota, am fotografiat cîteva şi voi ilustra spusele cu aceste imagini.

Dar. Cel mai mult m-a impresionat o reproducere a celebrei Pieta a lui Michelangelo Buonarotti, expusă în Basilica San Pietro, la Vatican.

Este vorba, dacă nu mă înşel, de prima reprezentare a Fecioarei cu Iisus, pe care a sculptat-o Michelangelo. Este după spusele specialiştilor, lucrarea de hotar dintre sculptura tradiţională a renaşterii şi modernismul simbolic. Această sculptură prezintă o femeie răpusă de tristeţe, care-l ţine în braţele sale obosite, pe fiul său, decedat prea timpuriu, la numai 33 de ani.

Ce MAMĂ nu este răpusă de tristeţe cînd ţine în braţele sale, trupul decedat al fiului său? Cum poate o MAMĂ să împace rolul său de perpetuare a vieţii, cînd ţine în braţele sale triste şi obosite, rodul pîntecului său, mort? CUM?

Ce au observat specialiştii? Faptul că marele Michelangelo, Maestrul  desăvîrşit al proporţiilor corpului uman, a sculptat picioarele lui Iisus, deosebit de lungi, în raport cu restul trupului. Specialiştii au interpretat această disproporţie, ca fiind începutul simbolisticii în sculptură.

Respectiv, lungimea picioarelui lui Hristos, simbolizează lungul drum pe care îl are creştinismul de parcurs, pînă ca lumea să fie pe deplin salvată, prin sacrificiul hristic. Nu mă pricep dar, îmi place această explicaţie. Mai ales acum, în aceste vremuri de accelerată secularizare, după ce au trecut aproape două mii de ani, de la răstignirea mîntuitorului. Numai că vorba Abatelui Andre Scrima: dacă va fi nevoie, vom coborî iar în grote, dar, flacăra credinţei, NU se va stinge, niciodată!

Probabil că Abatele Andre Scrima, a înţeles mai bine decît specialiştii în sculptură, că Maria, MAMA născătoare de Dumnezeu, NU era tristă, ci, resemnată. Ştia că fiul său a avut un destin care transcende relaţia mamă-fiu.

Read Full Post »

“Ca întotdeauna, lucrurile de la sine înţelese stîrnesc cele mai mari dificultăţi încercărilor de a le limpezi şi a le face să vorbească înţelegerii noastre. Toată lumea ştie ce este electricitatea. Toată lumea ştie ce este spaţiul. Dar dacă ai cere pe nepregătite o lămurire, o definiţie, ai auzi: ei bine, spaţiul e aici, unde mă aflu… Se ivesc de îndată dificultăţile, dificultăţi salutare, pedagogice am putea spune, care ne înnoiesc privirea asupra obişnuitului, care împrospătează prea-bine cunoscutul, prea-comunul. Iar teme precum credinţa sau cunoaşterea sau conştiinţa sunt în alt mod exigente şi în alt mod creatoare, de vreme ce ne obligă la un fel de intrare în dimensiunea adîncimii acestor realităţi, acestor concepte. Iar în dimensiunea adîncimii, acolo se iveşte pentru noi – o spunem dintru  început – ceea ce nu putem eluda în cazul unor asemenea teme, şi anume dimensiunea lor spirituală. Termenul “spiritual” cere şi el o interogaţie care să îl elibereze de înţelesulş lui banal. “Spiritual” nu înseamnă “mersul la biserică”; ar fi prea uşor, pentru Dumnezeu! Nu! spiritualitatea ar putea fi definită tocmai ca această dimensiune a adîncimii, drept interioritate mereu vie a lucrurilor, care mor datorită obişnuirii noastre cu suprafaţa lor, dat fiind că le-am folosit de prea multe ori şi le-am uzat. Ei bine, în adîncimea lor rămîne mereu un miez viu, în vreme ce suprafeţele se pot uza… aşa cum epiderma se înnoieşte fără încetare, după spusa medicilor.

Să revenim la credinţă. Toată lumea ştie ce e credinţa – înainte de a şti cu adevărat. Dar, pentru a şti ce este ea, după ce o vom fi ştiut prin simplă repetare sau din auzite, ar trebui să procedăm în mod foarte simplu, printr-o abordare pe care filosofii şi ştiinţele religioase – care ne unesc aici – o numesc abordare fenomenologică. Se ia în considerare un fenomen şi se încearcă scrutarea, interogarea lui pentru ca el însuşi să ne vorbească, iar nu noi să fim cei care îl spunem. Credinţa, aşadar: prima asociere pe care termenul şi realitatea credinţei o trezesc în minte e cea cu un raport între cel ce crede şi acel ceva în care crede. E un raport de adeziune. Există credinţă acolo unde există adeziune la un dat ce se propune ca obiect al credinţei. Această adeziune e de ordinul acceptării. Nu ader la obiectul credinţei mele doar din afară, ca o ventuză care se lipeşte de un zid sau ca o substanţă adezivă. Fiindcă ventuza rămîne ventuză, zidul rămîne zid, iar între ele raportul rămîne totuşi destul de precar. La un moment dat, se vor dezlipi… Pentru a fi adecvată propriului ei adevăr, credinţa trebuie să presupună o acceptare. A o accepta înseamnă a-i face loc înlăuntrul celui ce acceptă.”

Fragment din Andre Scrima / Funcţia critică a credinţei / Humanitas / 2011 / p. 29-30.

Read Full Post »

De la CARMEN ştim că miercurea, e fără vorbărie multă. 🙂

Am fost întrebat ce carte este în fundal. Iată:

.

Read Full Post »

La recent încheiatul tîrg de carte Gaudeamus, a avut loc lansarea acestei cărţi a părintelui Andre Scrima, (scurtă biografie AICI ) carte alcătuită pe baza a două cursuri ţinute la Facultatea de Ştiinţe Religioase a Universităţii Catolice Saint-Joseph din Beirut, în anii 1977 şi 1980. Aceste cursuri se află depozitate în fondul de carte Andre Scrima a bibliotecii Colegiului Noua Europă; primul sub formă de înregistrare audio, al doilea sub forma unor notiţe de student. Întreaga muncă de traducere, adnotare şi prefaţare a acestui volum, a fost dusă la bun sfîrşit de doamna Anca Manolescu. Cartea a fost prezentată de Anca Manolescu şi de Andrei Pleşu (cîteva date AICI ). Am reuşit să filmez măcar discursul patronului NEC.

La final, m-am bucurat de un autograf: Domnului Tiberiu, cu simpatie şi căldură, Anca Manolescu, nov. 2011.

#

Anca Manolescu este doctor in filozofie al Universitatii din Bucuresti. A fost cercetator la Muzeul Taranului Roman (1990-2002). Domenii de inte­res: antro­pologie religioasa, studiul comparat al religiilor. Este alumna New Europe College, Institut de Studii Avansate din Bucuresti. In prezent este cerce­tator si editor al Arhivei André Scrima de la Colegiul Noua Europa, editor si traducator din Simone Weil, André Scrima, René Guénon. A publicat articole si comunicari in volume colective si reviste stiintifice (in Romania, Franta, Italia, Liban) si in reviste de cultura (Dilema si Dilema veche, Secolul XX si Secolul XXI, Romania literara, 22, Idei in dialog).

De asemenea, este autoarea volumelor „Locul calatorului”. Simbolica spatiu­lui in Rasaritul crestin (Paideia, Bucuresti, 2002), Europa si intilnirea religii­lor. Despre pluralismul religios contemporan (Polirom, Iasi, 2005), Jurnal de inactualitati (Paideia, Bucuresti, 2006), Nicolas de Cues ou l’autre modernité (L’Harmattan, Paris, 2010).

#

Cîteva pagini din această carte, puteţi să citiţi AICI .

Read Full Post »

În 2003, la trei ani de la trecerea părintelui Andre Scrima (n. 1925 ) în  eternitate, avea să vadă lumina tiparului la Humanitas, această mirabilă carte, în traducerea admirabilei doamne, Anca Manolescu.# Redau cîteva date, de pe pagina de gardă a cărţii. Părintele Andre Scrima, a fost membru al grupului de la Antim ( Rugul aprins), arhimandrit al Patriarhatului ecumenic de la Constantinopol, reprezentant al Patriarhatului ecumenic Athenagoras la Conciliul Vatican II, membru şi organizator, din 1959, al comunităţii monastice de la Deir-el-Harf (Beirut, Liban). Studii, la Bucureşti, de filosofie, matematică şi teologie;  între 1957 şi 1959, e doctorand la Benares, India … Profesor de filosofie şi de ştiinţe religioase la Universitatea dominicană Le Saulchoir, Paris(1966-1968) şi la Universitatea franceză din Beirut (1968-1989). A fost membru al Academiei Internaţionale de Ştiinţe Religioase şi Filosofie a Ştiinţei de la Bruxelles.# Această carte este o parte a comentariului la Evanghelia după Ioan, şi anume capitolele 18-21 ( Cartea Patimilor – Cartea Invierii). Actul de naştere al acestei cărţi a avut loc în comunitatea monastică de la Deir-el-Harf. Părintele Scrima a comentat în franceză lecturînd Evanghelia, în timp ce un frate transcria în arabă. Primele 17 capitole (400 de pagini) au fost publicate sub formă de volum la Beirut, in 1988. Capitolele care fac obiectul acestei cărţi, au fost alcătuite după aceeaşi metodă, în plus, de data asta, a fost utilizat un magnetofon. După cum spunea însuşi părintele Andre Scrima, ” o dată ce a fost deschisă >>întru cunoaştere<<, cartea Sfîntului Ioan nu se mai închide la loc, după cum nici cunoasterea pe care o împărtăşeşte, nu are a se mai sfîrşi”. (va urma)

Read Full Post »