Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘andrei codrescu’

Ignat

Habar n-am de cînd şi mai ales de ce s-a suprapus ziua de 20 decembrie, zi în care-l celebrăm pe „Sfîntul sfinţit Mucenic Ignatie”, cu ziua în care creştinii ortodocşi taie porcul. Voi ştiţi? Primesc cu maximă atenţie şi cu recunoştinţă, orice lămurire la temă. Şi mulţumesc anticipat.

Se pare că inventivi cum sunt, în acest an s-a petrecut o schimbare istorică: românii nu mai taie porcul de Ignat. Îl înghit. Să ne fie de bine!

Şi dacă astăzi este şi ziua lui Andrei Codrescu, repostez impresii despre o carte a domniei sale, cumva la temă şi nu prea: Mesi@.

„Poet, romancier şi eseist, Andrei Codrescu s-a născut la Sibiu în 1946 iar în 1966 emigreaza în Statele Unite. Mai întîi comentator muzical la un post de radio local, apoi Distinguished Professor of English la Louisiana State University din Baton Rouge, Louisiana. Comentariile sale, difuzate periodic de National Public Radio, l-au transformat într-una dintre cele mai apreciate ‘voci’ ale radioului american. În 1989 s-a întors în patrie, pentru a transmite Revoluţia Română în direct pentru programul de ştiri ABC’s Nightline (articolele sale au fost reluate în revista Dilema). A descris această experienţă în cartea Gaura din steag (The Hole in the Flag) . A obţinut numeroase premii, iar cărţile sale „Contesa Sîngeroasă” şi Mesi@ au devenit fiecare cîte un best-seller. Autor instalat atît de temeinic în limba americană, încît tot ce a apărut în româneşte a trebuit să fie tradus. Articolele din Dilema, i-au fost traduse de către Ioana Avădani, iar după preluarea Dilemei vechi de către patriciu, colaborarea domniei sale s-a încheiat.  În limba română a publicat „Domnul Teste în America” – 1993, Poeme Alese 1970-1996 în 1997, „Prinţesa Sîngeroasă” şi „Mesi@” în 1999, „Cassanova în Bohemia” – 2005 şi în 2006, articolele din Dilema, adunate în volum, sub numele „Scrisori din New Orleans”.

„Mesi@” are ca personaje centrale  două‚ ’jumătăţi’ ce compun o unică fiinţă misterioasă : Felicity. Detectiv particular din new Orleans, interesată de contraculturi şi ciberspaţiu, şi Andreea, o orfană misterioasă din Sarajevo. Cele două îşi unesc forţele pentru a salva lumea în pragul Armaghedonului, avînd ca aliaţi personaje istorice sau fictive ce pătrund în realitatea cotidiană, printr-un portal de internet. Cei buni sunt Dante, Ovidiu, Mark Twain, Nicola Tesla – inventatorul magnetofonului.

De partea cealaltă a baricadei, forţele răului: reverendul Mullin – un escroc fără de scrupule deghizat în lider religios atotputernic, Diavolul, şi Corul Îngerilor Dintîi. De-a lungul cărţii, eşti încercat de o puternică tentaţie de a asemui această carte cu „Maestrul şi Margareta” de Mihail Bulgakov. Trebuie să rezişti tentaţiei, pentru că  cele două cărţi sunt totuşi perfect distincte. Nu intenţionez să fac o paralelă între aceste două cărţi, ci exprim numai o opinie.

Felicity, de la un scepticism agresiv în ceea ce priveşte religia, ajunge pînă la urmă să fie – în tandem – cu Andrea însăşi salvatoarea omenirii. Andreea, de la o prizonieră trecută prin tot iadul sexual imaginabil, ajunge să fie casta salvatoare a lumii. Autorul, ne poartă prin epoci diverse şi din raiul creştin în ciberspaţiu din Jerusalim, în mahalalele sordide ale New Orleans-ului, de la legendele rajahilor la adevărurile eterne ale tuturor celor care cred că le-au descoperit.

„Nostradamus părea nedumerit. – E Sfîrşitul Lumii, sau nu ? S-a terminat ? Nu m-am prins. Ovidiu şi Mani rîseră. – Pentru orice firicel al lumii materiale, da, susţinu Ovidiu, cu excepţia celor care refuză să creadă şi continuă să se agaţe de spaţiul cărnii. N-ai citit Metamorfozele ? De ce dracu le-am scris?

– Mi s-a dat de înţeles că totul se va sfîrşi, se jelui Nostradamus, mai degrabă pentru sine. Un Evanghelist ce purta o cruce dădu din cap a încuviinţare. […] – Ah sărmane Yorrick, spuse Ovidiu, încă emoţionat de trista soartă  a lui Nostradamus. – Înţeleg. Ţi-ai petrecut eternitatea citind pleiada de poeţi ce va să vie, rîse Aristotel, care-şi petrecuse eternitatea făcînd cam acelaşi lucru, desi nu dădea doi bani pe postdeconstrucţionişti”.

Read Full Post »

 Născut la Sibiu în 1946, Andrei Codrescu emigrează în State în 1966. Cu ajutorul (la   început) lui Mircea Eliade îşi face încet încet un nume şi se afirmă ca eseist, poet, dar mai ales, ca scriitor. La Polirom au fost publicate şase dintre romanele sale, probabil cele mai reprezentative. AICI .

Acţiunea acestui roman este plasată în Ungaria secolului al XVI-lea şi aduce sub ochii cititorului legenda contesei Elisabeta Bathory, legendă povestită de un urmaş al acesteia, Drake Bathory, patru sute de ani mai tîrziu. Acesta, născut în Ungaria secolului XX, emigrează în America şi îşi cîştigă traiul ca ziarist de duzină. Cînd evenimentele din Europa de Est a anului 1989 au început să ţină trează atenţia publicului din toată lumea, Drake a fost trimis în ţara sa natală să facă un reportaj. Numai că aici este năpădit atît de amintirile sale din copilărie cît şi mai ales, de nălucirea sîngeroasei sale stră-stră-străăăăăăăăăăă-bunici, al cărei spirit îl urmăreşte şi-l îndeamnă la fapte nebuneşti.

Despre contesă circulau cele mai terifiante zvonuri, cartea este plină cu relatări ale unor scene înfiorătoare dar, talentul de scriitor al lui Andrei Codrescu ţine cititorul cu sufletul la gură şi-l face să închidă ochii acolo unde scenele sunt prea greu de digerat dar, nici nu se îndură să abandoneze lectura pentru că după cum se ştie, răul fascinează.

Pe lîngă paralela dintre viaţa contesei şi viaţa lui Drake, cartea are foarte multe referiri istorice la secolul al XVI-lea,  confruntarea de putere dintre Rege şi o parte dintre Curteni, pregătiri de război cu turcii, inclusiv referiri la răscoala lui Gheorghe Doja. Dezbateri pe marginea Reformelor lui Martin Luther pe de o parte dar, şi dezbateri pe marginea postcomunismului se îmbină armonios în paginile acestei cărţi alături de obiceiurile epocii în care a trăit contesa, cu toate relele care i-au fost atribuite.

„Elisabeta Bathory, cunoscută şi sub numele de Contesa Sîngeroasă, a existat cu adevărat. … La  începutul secolului al XVII-lea a fost cercetată pentru presupusele ei crime, dar niciodată condamnată. Cu toate acestea, a fost silită să-şi trăiască restul zilelor într-o cameră cu uşa zidită, în castelul său…” – spune Andrei Codrescu în nota finală a acestui roman fascinant!

Cîteva pagini pot fi citite ca aperitiv AICI . Lectură plăcută!

Read Full Post »

Repostare

 ANDREI CODRESCU – MESI@

Născut la Sibiu în 1946, emigrează în Statele Unite în 1966, unde ajutat de Mircea Eliade, capătă un post de redactor la National Public Radio, comentariile sale fiind dintre cele mai apreciate de marele public. A fost Distinguished Professor of English la Louisiana State University din Baton Rouge. Autor a multor volume de poezii şi a multor romane, unele traduse şi în româneşte, cum ar fi, Contesa sîngeroasă, Casanova în Bohemia, sau Mesi@.

Tema acestei cărţi este tot una existenţialistă : “Wakefield, … duce o viaţă tihnită la New Orleans printre cărţi … cînd Diavolul – pradă depresiei din pricina birocraţiei şi a concurenţei dure de pe lumea cealaltă – îi face o vizită şi îi acordă un an pentru a găsi un mod de viaţă autentic, altminteri urmînd să-i ia sufletul” – citesc pe pagina de gardă. WaW ! Pe toţi dracii ! Ăsta da, subiect ! Spre deosebire de Oaspete, (vezi Teorema şi Teorema 2. Pier Paolo Pasolini) care este un trimis ceresc şi care nu-şi trădează intenţiile, Diavolul spune cinstit, negustoreşte ce vrea.

Ce s-ar întîmpla dacă aţi fi protagonistul unei întîmplări de felul acesta ? “Într-o zi, se arată diavolul. – Am venit să te iau. – Nu sînt gata, zice Wakefield. – De ce nu ? N-ai nici-un motiv să trăieşti. Wakefield se scandalizează. – Eşti într-o dungă ? Cum poţi spune aşa ceva unui bărbat în floarea vîrstei ? – Eşti un ratat. E timpul să mori”.

Pe naiba, îmi vine mie să ricanez. Ştie domnu’ diavol că nu am eu motive să trăiesc ! Ete na ! Ba am un milion de motive să trăiesc şi pînă la urmă chiar aşa, cine are chef să se ducă la dracu’? Wakefield în nici-un caz. Bravos domnule Wakefield. Eşti un personaj de ispravă. Sătănicilă habar nu are de nimic. E doar un biet birocrat care are o norma de suflete de luat. Deşi nu are nici-o obligaţie legală de a se tîrgui cu domnul Wakefield , Întunecatul îi face un hatîr. Spre deosebire de ăia care nu cred în el şi pe care îi ia cu toptanul, cu ăsta care crede în el, poate să stea măcar o leacă de vorbă, mai ales că ştie că o să-i ofere un pahar de scotch fin.

Îl chestionează : la ce mai trăieşte ? Famile n-are, cu fie-sa vorbeşte numai din an în paşti, prieteni n-are, din casă nu prea iese, nu s-a săturat să citească toata ziulica tot felul de cărţi ? Şi pînă la urmă ce! n-a aflat din cărţi că poate să citească şi decorporalizat fiind ? Şi mai închide naibii celularul ăla că mă scoate din minţi ! – Păi închide-l şi singur dacă te deranjează, că la tine sunt toate cele puteri. – Pe dracu’ la mine ! N-am nici-o putere asupra computerelor, celularelor, internetului, comunicaţiilor prin satelit şi a televiziunii prin cablu. Aici, alţi Tartori operează, unii de generaţie nouă, zice cu obidă, Sarsailă. Hai, fie, îţi mai acord un an, da’ va trebui să te plimbi de colo-colo şi să-mi aduci cîte un cadou mai deosebit de peste tot. Şi mai toarnă naibii un pahar de scotch, că n-o să ajungi sărac din atîta lucru. Şi nu te mai lua după tîmpeniile din Faust sau din Maestrul şi Margareta. Alea sunt simple scorneli. Interesante, dar scorneli.

Ia uită-te pe fereastră. Vezi cîrdul acela de fete ? Stau la coadă să capete un rol într-un film. Eu sînt regizorul, şi rolul l-am atribuit de mult. Dar ce! crezi că numai de suflete are un Diavol nevoie ? Stai cu nasul prea mult în cărţi amice. He he heeee !

#

Habar nu am ce informaţii avea domnul Codrescu despre puterea diavolului. Cert este că acum, ACTA pare a fi mai tare decît bietul Diavol, NU?

#

Repostări mai găsiţi şi pe la: psiblogvistalolitaCarmenanacondeleCita

Read Full Post »

Poet, romancier şi eseist, Andrei Codrescu s-a născut la Sibiu în 1946 iar în 1966 emigreaza în Statele Unite. Mai întîi comentator muzical la un post de radio local, apoi Distinguished Professor of English la Louisiana State University din Baton Rouge, Louisiana. Comentariile sale, difuzate periodic de National Public Radio, l-au transformat într-una dintre cele mai apreciate ‘voci’ ale radioului american. În 1989 s-a întors în patrie, pentru a transmite Revoluţia Română în direct pentru programul de ştiri ABC’s Nightline (articolele sale au fost reluate în revista Dilema). A descris această experienţă în cartea Gaura din steag (The Hole in the Flag) . A obţinut numeroase premii, iar cărţile sale „Contesa Sîngeroasă” şi Mesi@ au devenit fiecare cîte un best-seller. Autor instalat atît de temeinic în limba americană, încît tot ce a apărut în româneşte a trebuit să fie tradus. Articolele din Dilema, i-au fost traduse de către Ioana Avădani, iar după preluarea Dilemei vechi de către patriciu, colaborarea domniei sale s-a încheiat.  În limba română a publicat „Domnul Teste în America” – 1993, Poeme Alese 1970-1996 în 1997, „Prinţesa Sîngeroasă” şi „Mesi@” în 1999, „Cassanova în Bohemia” – 2005 şi în 2006, articolele din Dilema, adunate în volum, sub numele „Scrisori din New Orleans”.

„Mesi@” are ca personaje centrale  două ‚’jumătăţi’ ce compun o unică fiinţă misterioasă : Felicity. Detectiv particular din new Orleans, interesată de contraculturi şi ciberspaţiu, şi Andreea, o orfană misterioasă din Sarajevo. Cele două îşi unesc forţele pentru a salva lumea în pragul Armaghedonului, avînd ca aliaţi personaje istorice sau fictive ce pătrund în realitatea cotidiană, printr-un portal de internet. Cei buni sunt Dante, Ovidiu, Mark Twain, Nicola Tesla – inventatorul magnetofonului. De partea cealaltă a baricadei, forţele răului: reverendul Mullin – un escroc fără de scrupule deghizat în lider religios atotputernic, Diavolul, şi Corul Îngerilor Dintîi. De-a lungul cărţii, eşti încercat de o puternică tentaţie de a asemui această carte cu „Maestrul şi Margareta” de Mihail Bulgakov. Trebuie să rezişti tentaţiei, pentru că  cele două cărţi sunt totuşi perfect distincte. Nu intenţionez să fac o paralelă între aceste două cărţi, ci exprim numai o opinie. Felicity, de la un scepticism agresiv în ceea ce priveşte religia, ajunge pînă la urmă să fie – în tandem – cu Andrea însăşi salvatoarea omenirii. Andreea, de la o prizonieră trecută prin tot iadul sexual imaginabil, ajunge să fie casta salvatoare a lumii. Autorul, ne poartă prin epoci diverse şi din raiul creştin în ciberspaţiu din Jerusalim, în mahalalele sordide ale New Orleans-ului, de la legendele rajahilor la adevărurile eterne ale tuturor celor care cred că le-au descoperit.  „Nostradamus părea nedumerit. – E Sfîrşitul Lumii, sau nu ? S-a terminat ? Nu m-am prins. Ovidiu şi Mani rîseră. – Pentru orice firicel al lumii materiale, da, susţinu Ovidiu, cu excepţia celor care refuză să creadă şi continuă să se agaţe de spaţiul cărnii. N-ai citit Metamorfozele ? De ce dracu le-am scris? – Mi s-a dat de înţeles că totul se va sfîrşi, se jelui Nostradamus, mai degrabă pentru sine. Un Evanghelist ce purta o cruce dădu din cap a încuviinţare. […] – Ah sărmane Yorrick, spuse Ovidiu, încă emoţionat de trista soartă  a lui Nostradamus. – Înţeleg. Ţi-ai petrecut eternitatea citind pleiada de poeţi ce va să vie, rîse Aristotel, care-şi petrecuse eternitatea făcînd cam acelaşi lucru, desi nu dădea doi bani pe postdeconstrucţionişti”.

Read Full Post »

Wakefield rătăceşte pe drumurile amintirilor sale evitînd grijuliu noile autostrăzi. Pe marginea drumului, panouri mari îi atrag atenţia : „Şi după viaţă, ce urmează ? JUDECATA. Şi după judecată, ce mai urmează ? ÎNVIEREA. Învierea pentru cine ? PENTRU CEI MÎNTUIŢI”. Nu există mîntuire pentru cei care au făcut un Pact cu Diavolul, ştie cu precizie Wakefield. În minte îi mijeşte un gînd : – Ce-ar fi să nu mai aştept SEMNALUL ? Dacă intru direct în moarte, îl păcălesc pe Diavol ! – Să nu îndrăzneşti, spune acesta, apucînd volanul şi readucînd maşina pe drum. Wakefield rătăceşte prin deşert. Din loc în loc, zăboveşte. Baruri, mici localităţi, parcări. Peste tot, oamenii trăiesc frenetic, fiecare cu propria sa existenţă, construindu-şi paradisul personal ( bogăţie, amante, saună, şampanie, lux – biete iluzii deşarte). Îl întîlneşte întîmplător, chiar şi pe amantul soţiei sale, pentru care aceasta îl părăsise. Zadarnic. Şi ea fusese părăsită la rîndul ei. Dar, nu mai contează acum. Uneori, adoarme beat sau drogat, iar aceasta este ca şi cum ai intra în moarte, visînd raiul dar ajungînd în iad înainte de moarte. – De ce doarme Dumnezeu ? – se întreabă Diavolul. Nu pot să fac totul de unul singur. La Conferinţa Demonică, se desfăşoară un seminar despre psihologia umană : dispariţia sentimentului de vinovăţie, iar fără nevoia de mîntuire, oamenii devin ca diavolii, iar diavolii sunt şi aşa prea mulţi. Se tot nasc noi generaţii de diavoli, dar nemuritori fiind, pămîntul a devenit neîncăpător. Diavolul decide să-l trezească pe Dumnezeu din somn. Iar pămîntenii îşi continuă globalizarea. Grupul Mondial de Afaceri decide exploatarea tuturor existenţelor, fie ele minerale, vegetale, animale sau omeneşti. Noii contestatari ai globalizării, convocaţi prin internet, decid să protesteze, dar se lasă seduşi de noile forme de paradis oferite de noii mecena ai plăcerilor, care organizaseră noile temple de adormit conştiinţe. Wakefield, simte că venise vremea să se întoarcă acasă. La barul unde prietenul său rusul, îl asteptă bucuros. – Prietene! Poţi săţi închipui ? Se desfăşoară Convenţia Bibliotecarelor ! 50 de mii de femei superbe aşteaptă un semn de la noi! Niciodată internetul nu va putea înlocui plăcerea de a citi o carte pe care o iei de la o bibliotecară focoasă ! Wakefield ajunge acasă la el. Se cufundă în gînduri. Visează. Deodată, aude un ciocănit. Asta este lovitura de start a Diavolului ? Nu, este numai vecinul care îşi repară baia, în febra generală de renovat şi construit, care cuprinsese întreaga lume. Alt ciocănit. Este … Nu, este fiica sa Margot, care devenise bibliotecară şi care înainte de a pleca, îi face o vizită. Cocăniturile se înteţesc. M-a tras Diavolul pe sfoară ? Nu contează ticălosule, zice înciudat Wakefield. Am ajuns acasă şi nu mai plec nicăieri. La naiba cu viaţa autentică. Rămîn aici, auzi ? O sună pe Zelda. Cînd aceasta apare, o priveşte uluit ! – Ce este Wakefield; nu mai deosebeşti un înger ? întreabă aceasta scuturîndu-şi aripile. Ciocăniturile din pereţi se înteţesc. Exasperat, Wakefield se mută, se mută, se mută, întrebîndu-se pe unde naiba o fi Diavolul. Dar acesta, are o criză de depresie, şi nu mai e bun de nimic. – Deocamdată, îi spune Aghiuţă, cazul tău a fost lăsat la o parte. Mai ai voie să mai hălăduieşti pe aicea, măcar pînă îţi reactivăm dosarul. Dar să ştii că mi-au plăcut călătoriile tale. Te-am întovărăşit peste tot. – Tu eşti Daimonul Meu ? El Diablo zîmbeşte mefistofelic. Fără sfîrşit !

Read Full Post »

Pare de neimaginat, dar Diavolul, are el înşusi probleme existenţiale. Wakefield ascultă mirat, confesiunea Diavolului : – Uite cum stau lucrurile. A fost o vreme în care puteam să ţin socoteala fiecărei persoane şi fiecărui lucru, chiar şi a spiritelor şi a spiriduşilor … Apoi lucrurile şi creaturile, şi nu mă refer numai la oameni, au început să se înmulţească. Fiecare făptură, lucru şi chiar idee, au început să se subdividă. Graniţele recunoscute ale timpului şi spaţiului au început să se năruie pe măsură ce tot mai multe din aceste aberaţii au cerut un loc sub soare, ca să spun aşa. Realităţi care fuseseră dintotdeauna clar separate au început să se amestece; chiar şi timpul a început să curgă şi înainte şi în urmă fără pic de respect faţă de vechile legi ale fizicii. Eu unul, sînt strict newtonian. Tot acest efect de mixer mă ameţeşte. – Nu te cred, spune Wakefield, brutal. Lucrurile au fost întotdeauna amestecate, acum se amestecă mai rapid, asta e tot. Nu mai ţii pasul cu ele. Ai devenit ca mine : bătrîn şi prost. Diavolul se distrează. – Ce conformist esti ! – N-ai de gînd să tragi semnalul acela o dată ? – Nu mă grabesc. Deşi hotărîse că nu va mai conferenţia, mai acceptă o ofertă de la o tînără custode a unui muzeu de artă, Suzan. Ar trebui sa le vorbească oamenilor despre puterea de pacificare a artei. Oameni care trăiesc în bună pace înnebunesc parcă subit şi se măcelăresc unii pe alţii. Ca în fosta Iugoslavie de exemplu. Sala este plină cu imigranţi din acele locuri. Diavolul este trist. I se atribuie lui toate relele din lume, dar se ştie că el are o politică neintervenţionistă. Îşi mai bagă el coada uneori, dar nu întotdeauna ! Nici măcar nu cunoaşte viitorul; dacă l-ar şti, ce distracţie ar mai avea ? În mijlocul conferinţei, o femeie îl apostrofează pe Wakefield. Este nici mai mult nici mai puţin, exact fosta sa sptie, Mariana. Care îl informează că fata lor Margot, fugise de acasă cînd împlinise 16 ani, ca trăise cu un nenorocit prin mahalale dubioase, dar că ieşiseră dracii din ea işi revenise şi acum avea o viaţă minunată. – Bine, şi ce vrei de la mine ? – Vreau să te implici în viaţa miilor de orfani din România. – Cum ? – Ai putea de exemplu să donezi cecul acesta. Wakefield acceptă, iar Diavolul devine îngrijorat. Hotărît lucru : nu are o zi prea bună domnul Draq. Se va retrage în peştera sa din Carpaţi, se va distra pe cinste cu cîteva nimfe, dar îi va strica ploile lui Susan care avea chef de amor cu Wakefield. Uite-aşa de-al dreaqului. Ce nu e un motiv bun ? Ajunşi în camera fetei, în timp ce Suzan aprinde lumînări parfumate şi pune muzică, Wakefield soarbe încetişor din paharul cu vin roşu în timp ce mîngîie o pisică leneşă. – Cum o cheamă pe pisicuţă ? – Maggie ! Ptiu drace ! Cum să faci amor cu o fată pe a cărei pisică o cheamă ca pe femeia cu care te-ai culcat ultima dată ? Şi gîndul îi zboară la Milena, prietena lui Tiffany, sora Suzanei, care demonstrase la bar, ca pe ea desuurile o încomodaseră întotdeauna. Iar ca ziua lui Aghiuţă să fie ruinată definitiv, mai este convocat şi la o reuniune la nivel înalt, pe tema Noii Ordini Mondiale. Nu cea propusa pe vremuri de Ceauşescu iar în aceste momente de politicienii americani, ci Adevărata Ordine Mondiala, cea pusă la cale de cohortele de drăscuşori tineri şi bătrîni, ai lui Belzebut.

Read Full Post »

După ce Întunericilă a catadicsit să-i dea răgazul de un an, Wakefield a zbughit-o glonţ la barul unde îşi petrecea uneori serile, de obicei în compania unui arhitect rus transformat în taximetrist. Unde te poţi trezi – wake ? Într-un bar-loc field-cîmp unde lumea îşi cam bea minţile. Satan zîmbeşte mefistofelic. Nu precizase momentul în care anul de graţie avea să înceapă. Wakefield trebuie să înţeleagă dacă poate, cînd anume Satan va da startul în această cursă : redimensionarea unei vieţi anoste, în coordonatele unei vieţi reale, din care automatismele ar trebui să dispară. He he heee, amice Wakefield, nici nu ştii ce te aşteaptă. În aşteptarea momentului în care dreaqu va da startul, Wakefield îşi reia viaţa obişnuită : face turnee de conferinţe în beneficiul cohortelor de specialişti care invadaseră lumea. Aranjamentele cu transport, hotel, etc i le făcea agenta sa de turism, Zelda, cu care încercase să iniţieze o idilă; prea greu; Zelda este lesbiană şi nu vede în el o atracţie, nici măcar de moment. Diavolul îl urmăreşte prin internet. O să-mi spuni că Michiduţă spusese că nu are putere asupra internetului, etcetera. Ei şi ? minţise. Vă miraţi ? Ajuns la aeroport, în aşteptarea avionului său, caută din ochi o priză la care săşi poată conecta leptoapa. Ţi-ai găsit ! Toate sunt ocupate de noile generaţii de vampiri, care sug curentul din prize şi se afundă în virtualitatea lumii imaginate deeee, aţi ghiciiit : Necuratul în Peersoanăăă ! Amestecat printre turiştii de tot soiul, care proliferaseră îngrozitor de mult după W. W. 2, Wakefield ajunge la destinaţie : un orăşel care adăpostea sediul central al COMPANIEI de SOFTWARE. La aeroport, îl asteap Maggie, ghida sa pe durata conferinţei. Aceasta îi explică pe scurt istoria orăşelului, îi spune programul, îl conduce la hotel, îi arată casa unde locuieşte ea cu fiica sa şi cu o mătuşă, sporovaie plăcut şi odihnitor. Wakefield se întreabă : cum ar fi viaţa alături de femeia asta ? Diavolul surîde iar! mefistofelic. Asta-i viaţă autentică ? Neeeee ! Se poate evada dintr-o viaţă banală prin artă ? printr-o viaţă de boem ? Maggie îl duce mai întîi la o petrecere. O căsătorie. Gay. Cel care oficiază încheie cu formula consacrată : – să o faceţi pe rînd, ca să fiţi mulţumiţi amîndoi ! Wakefield îşi aduce aminte de călătoria sa prin Europa unde o cunoscuse pe viitoarea sa soţie, Mariana, cu care făcuse şi un copil şi care mai apoi … – Presupun că acea căsătorie a fost o formă de artă, îi spune Wakefield lui Maggie. – Nicidecum, a fost o căsătorie reală, amîndoi sunt prietenii mei şi am muncit enorm să le organizez petrecerea aia. A doua zi, Maggie vine să-l ia de la hotel şi să-l ducă la un prînz de acomodare cu auditoriul său. Toţi sunt nişte bogătani. Face vreunul dintre ei opere de caritate ? se interesează Wakefield. Hait ! îşi spune îngrijorat Ucigă-l-Toaca, dacă este interesat să devină o Maica Tereza cu pantaloni, pierd la scor rămăşagul; mie îmi plac numai filantropii care prosperă, numai aceştia îmi sunt mie utili. Să arunc acum semnalul ? Neee, Wakefield tocmai îi pipăie lui Maggie o coapsă, şi se ştie că Erosul conduce către suferinţă. Încă nu este momentul. Discursul. – Merele cad tot timpul din pomi, dar numai Newton a priceput de ce … bla,bla,bla … Banii sunt o nouă formă de poezie … bla,bla,bla … Plictisul cuprinde auditoriul. Aghiuţă le pătrunde oamenilor în tărtăcuţe. Una spune Wakefield, alta pricep ei. Fiecare dintre ei, este prăbuşit în propria sa viaţă, plină de iluzii deşarte şi gînduri de nemărturisit. Publicul începe să se foiască. Wakefield tocmai spune : – „prietenul meu rusul, spune că limbajul este un extraterestru superb, eşuat pe planeta noastră, care a fost capturat de maimuţe şi hăcuit; engleza este o bucaţică din gît”. Diavolul este perplex ! Cum dracu a ghicit rusul acest lucru ? Dar. Revenim la bani. Compania a devenit mai mare decît Biserica Catolică, iar Mesia cînd va re-veni pe Pămînt, aici va veni, nu la Ierusalim. Vrea cineva să devină mai mare decît Dumnezeu ? – CE DRACU’ VORBEŞTI ACOLO ?, se aude o voce. Diavolul rîde bine-dispus. Wakefield încă nu a aflat că Dumnezeu nu mai are timp pentru oameni, iar Mesia este un Concept Inventat ? Wakefield vorbeşte netulburat înainte. Ce-i place să se asculte vorbind !!! – MONEDA VIITORULUI E POEZIA ! – Traiască proza! ţipă proiecţionistul (Diavolul în persoană). Dar Wakefiel este dezlănţuit. Vorbeşte şi vorbeşte, nu i-ar păsa nici măcar dacă Diavolul însuşi ar fi prezent în sală. – Aşa ? zice iritat Belzebutul . Ia să dăm noi semnalul. Hmmmm. Mai bine NU. Mai aştept. Sfîrşitul conferinţei. Wakefield surîde satisfăcut. A fost cea mai reuşită vorbărie pe care o produsese vreodată. Întrebări ? – Unde este portofelul meu ?( Întunericitul îi buzunărise pe toţi). – Încerci să ne faci să credem că trăim într-o lume a visurilor ? – DA ! Cînd visezi, nu ştii că visezi. Eu am făcut un tîrg cu Diavolul şi aştept un semnal de la el. Hmmmm mormăie acesta indispus, individul este pe fază, mai bine plec la alte distracţii. Flutură o copită şi ca prin farmec, toţi îşi recapătă lucrurile înapoi. – Ce-a fost nebunia asta ? întreabă Maggie. – Să fiu al dracului dacă ştiu ! zice Wakefield care o simte pe Maggie excitată. (Sexul este adevărata valută forte a lumii, cu promisiunea-idilă şi cu împlinirea sa ca formă a dominării. Iubirea este totuşi altceva !) – Vorbind ca adulţii, crezi că ar fi cazul săăă … După, unii adorm. Alţii, fac destăinuiri unul celuilalt. Fiecare îşi exhibă ce crede el a fi mai interesant : iubiri trecute, nostalgii, regrete, iluzii pierdute, neîmpliniri, aşteptări înşelate şi orice a mai spus oricare dintre dumneavoastră dacă a spus aşa ceva, în loc să adormiţi satisfăcuţi. Wakefield povesteşte despre căsătoria sa cu românca Mariana. Despărţirea. Partajul. Maggie are un secret teribil : nu are nici-un secret. Şi un viciu : să trăiască făcînd cît mai puţin rău cu putinţă. – Hait ! spune Maggie, am uitat ! Trebuie să mergem la un prînz, apoi să vizităm CASA VIITORULUI, care face totul pe placul şi la comanda celui care are destui bani ca să o poată cumpăra. – Sigur că trebuie să o vizităm, spune Wakefield, în cund vom fi cu toţii teribil de bogaţi ! Vizita lui Wakefield s-a încheiat. Se întreabă zîmbind : – Oare Aghiuţă, o fi tras semnalul şi eu nu l-am auzit ? N-o să mai fac turnee de conferinţe. – De ce fugi tu Wakefield ? – De ce crezi tu că fug ? – Ştii bine că fugi de Daimonul tău pe care îl confunzi cu un Demon, iar asta este o crimă foarte gravă !

Aici, o recenzie excelentă a unei alte cărţi a lui A.C. http://amanda13sworld.wordpress.com/

Read Full Post »

Older Posts »