Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘andrei cornea’

Curînd după ce-i dădu afară din Paradis pe om şi pe femeia lui, ba îi mai şi blestemă să aibă numai necazuri unul de pe seama altuia, se zice că Dumnezeu fu cuprins de părere de rău. „m-am pripit, îşi spuse cu căinţă Atotputernicul. De fapt, ăştia doi sunt copiii mei şi ar fi trebuit să am mai multă răbdare cu ei. Sunt soi bun şi fata, şi băiatul, că doar eu i-am făcut, da’ cu anturajul rău al şarpelui, la ce puteai să te aştepţi din parte-le? Acuma, să văd cum aş putea să le fac viaţa ceva mai uşoară şi mai plăcută… Hmmm, nu prea ştiu cum…”

Şi fiind în pană de idei, Cel Veşnic se adresă îngerilor:

– Ei, voi, băieţi, ia nu mai cîntaţi atîta şi ziceţi-mi ce să fac, pentru ca omului să-i fie un pic mai bine?

Îngerii nu păreau nici ei prea dumiriţi. Totuşi, după ce îşi rîcîiră un pic a inspiraţie aureolele de raze, unii propuseră să i se dea omului una sau două perechi de picioare peste cîte avea, ca să alerge foarte sprinten acolo unde ar pofti; alţii – să i se dea încă un ochi, neapărat la spate, în ceafă, ca să vadă orice primejdie, chiar venită dinapoi; alţii – să aibă cîte şaizeci şi unu de degete la fiecare mînă, ca să fie mai îndemînatic; în gen eral, propunerile luară acest aspect. Dar Preaînaltul se opuse:

– Vor învăţa şi singuri şi fără toate astea să alerge ca vîntul, să vadă totul chiar de la mare distanţă şi în toate direcţiile, iar îndemînarea lor nu va cunoaşte limite. Ce spuneţi voi sunt neghiobii, aşa că nu ştiu de ce vă mai ţin în Cer pe casă şi masă!

– Doamne, ascultă şi propunerea mea proastă! răsună o voce dogită din fundul grădinii.

– A, Satano, tu eşti? Ai şi tu idei?! (Hotărît, ăstuia i s-a schimbat vocea şi nu mai e bun de cor printre îngeraşii mei! îşi  spuse în gînd Atotştiutorul. Am să-l trimit jos… la dracu-n praznic!)

– Dă-le, Doamne, visele frumoase…

– Păi le-am dat deja! Doar n-or fi avînd coşmaruri chiar în fiecare noapte visîndu-te pe tine!

– Nu, Doamne, nu despre visele de noapte vorbesc; alea nu servesc la mare lucru, căci se şterg odată cu dimineaţa. Ci dă-le acum oamenilor să viseze cu ochii larg deschişi vise de zi – cît mai multe! Astea nu pier decît anevoie, căci nu le pot împrăştia razele soarelui; astfel viaţa li se va părea mai frumoasă, primejdiile mai îndepărtate şi mai mici şi răul mai decolorat… şi aşa vor fi fericiţi… un timp măcar!

Atotmilostivul căzu pe gînduri cîteva momente:

– Mda, recunosc, asta e o idee ceva mai deşteaptă decît aia cu ochiul înfipt în ceafă sau mîna cu şaizeci  şi unu de degete, deşi vine de la slutul ăsta… mormăi El. Ştiu eu? Fie.

Şi se făcu aşa, iar oamenii începură să viseze frumos cu ochii deschişi, ziua în amiaza mare… şi se grăbiră să aducă osanale Domnului, binecuvînta fie Numele Lui în veci.

Doar că, în entuziasmul lor, ei uitară să vadă că pe dosul tuturor acelor vise fermecătoare, care rulează gratis pentru ei, matinei de matineu, stătea scris mărunt-mărunt (cum e scris numele ingredientelor cancerigene de pe ambalajele cu bomboane): „scenariul şi regia – Dumnezeu; după o idee a Diavolului”…

Fragment selectat dintr-o excelentă carte a domnului Andrei Cornea  Miracolul / Humanitas / 2014 carte din care puteţi citi cîteva pagini pe situl editurii, AICI

Read Full Post »

Controverse

O istorie talmudică spune că o dată mai mulţi rabini erau angajaţi într-o controversă privitoare la interpretarea unui pasaj scripturar. Rabbi Eliezer făcea opinie separată, iar ceilalţi nu-l puteau convinge deloc, dar nici ei nu se lăsau convinşi. Atunci rabbi Eliezer îşi ridică braţele şi strigă la cer:

– Doamne, arată-ţi vrerea şi spune-ne de îndată cu glasul Tău cine dintre noi are dreptate!

Îndată, din cer răsună un glas de tunet:

– Rabbi Eliezer este cel care are dreptate!

Dar ceilalţi rabini interveniră şi spuseră:

– Doamne, ascultă-ne: Tu nouă ne-ai dat Legea, aşa-i?

– Da, vouă v-am dat-o.

– Te-ai legat apoi cu noi prin legămînt, atunci, demult, pe muntele Sinai, ca noi să împlinim Legea şi Tu să ne binecuvîntezi ca pe poporul Tău?

– M-am legat.

– Dar tot nouă Tu ne-ai dat şi libertatea să interpretăm Legea, potrivit cu mintea noastră şi ca, astfel, să cădem sau nu de acord între noi asupra interpretării ei. Greşim cumva?

– Nu, ci totul e adevărat, răspunse Domnul.

– Dacă totul e adevărat, Stăpîne al Lumii, mai vorbiră rabinii, atunci de ce îţi iei libertatea să intervii în controversele noastre? Căci s-a zis: „va decide majoritatea”!

Am cules această pildă din cartea lui Andrei Cornea, Miracolul (pag 124) pentru că mi se pare potrivită situaţiei actuale cu unificarea partidelor. Fiecare şef al fiecărui partid se crede rabbi Eliezer şi niciunul dintre ei n-ar asculta nici măcar de bunul Dumnezeu.

Read Full Post »

Cele mai multe lucruri au locţiitori:

Cînd n-ai la îndemînă un ciocan şi vrei totuşi să baţi un cui, pot fi de folos o piatră sau tocul de la pantof. Cînd îţi lipseşte masa pe care să-ţi aşezi hrana, un placaj poate face şi el destul de bine treaba. Un scaun poate fi înlocuit de un bolovan, un cuţit – de un ciob de sticlă ascuţit, cutia de chibrituri – prin cremene şi iască. Dacă vrei să faci o groapă în pămînt şi n-ai sapă, poţi încerca cu un băţ, dacă n-ai oglindă să-ţi vezi chipul, poţi folosi un lighean cu apă. La nevoie, cînd te prinde furtuna şi n-ai casă, te poţi adăposti într-o colibă sai chiar sub buza unei stînci, iar un buştean poate uneori servi drept barcă, aşa cum două-trei pietre încinse bine în foc pot fi întrebuinţate drept plită. Şi aşa mai departe. Dar o fîntînă cu ce să o înlocuieşti?

Fîntînile nu au înlocuitori.

*

Cîte deosebiri nu întîlneşti la fîntîni! Unele sunt extrovertite, precum cele arteziene; ele îşi risipesc cu profunzime şi generozitate apa. Cele mai multe dintre acestea arată un clar dezinteres pentru util; cu un vădit temperament de artist, ele ne desfată prin nenumărate curcubee strălucitoare. Fîntînile de ţară sunt mai reţinute şi mai introvertite. Unele, totuşi, semeţe, cele cu cumpănă, îţi fac semn de departe, te atrag, te îndeamnă să te serveşti de ele. Pe altele, modeste, pitulate sub cîte un copac, avînd un mic acoperiş conic, o pălărie de protecţie deasupra, trebuie să ştii să le găseşti. Există fîntîni princiare, cu grifoni, delfini, scoici şi naiade, toate cioplite în piatră. Există fîntîni cazone, cenuşii, plasate exact în centrul curţii închise a unei cazărmi. Există fîntîni serioase, grave, cu mecanismele bine unse, dar şi fîntîni glumeţe, care te împroaşcă şi te stropesc atunci cînd te străduieşti să întrebuinţezi apa pe care ai scos-o din ele. Unele scîrţîie de bătrîneţe din toate încheieturile şi au ghizduri antice şi acoperite de muşchi, altele îşi proclamă cu trufie, printr-o inscripţie, vîrsta şi cine le-a săpat. Există fîntîni care îţi astîmpără de îndată setea, altele care ţi.o sporesc pe ce bei mai mult. De unele n-ai vrea să te îndepărtezi şi le ţii minte toată viaţa. Pe altele le părăseşti repede şi le uiţi de îndată ce nu le mai vezi în preajmă. Fîntînile au, fiecare, fire, temperament, caracter şi obiceiuri proprii, neasemenea. Dacă n-ar avea apă, ai spune că nu excistă nimic comun între ele. Dar au.

În zidirea unei fîntîni, se întrebuinţează tot felul de materiale: cărămizi, felurite mortaruri, cuie, crampoane metalice, scoabe pentru prins bîrnele; pentru fîntînile cu cumpănă, sunt necesare şi cîteva pietre grele, în chip de contra-greutate. Nu te poţi cîtuşi de puţin lipsi de ţevi, de lanţuri, de roţi cu spiţe, de sîrme de diferite grosimi. Desigur, fîntînile arteziene au pompe acţionate de motoare electrice sau sunt racordate la reţeaua publică de apă, dacă aceasta are suficientă presiune. Vă închipuiţi cîte mai sunt necesare – şuruburi, fire electrice, siguranţe, şaibe, ţevi cu ghivent, garnituri de cauciuc şi cîte şi mai cîte. Se vede, aşadar, ce mult e de lucru la o fîntînă: trebuie săpat, scos pietre, zidit în mai multe rînduri, tăiat şi fasonat butuci şi scînduri. Trebuie turnat beton, aşezaţi bolovani, nivelat, pusă ţevăria, montate osii şi roţi, legate lanţuri, instalate pompe şi motoare, trase fire, făcute racorduri. Şi apoi? Apoi nu mai e de făcut nimic. Doar vine apa. Sau nu vine.

*

Fîntînile au şi reputaţii cum nu se poate mai diferite între ele: despre unele se spun poveşti de spaimă, cum că, de pildă, şi-ar fi găsit în ele sfîrşitul vreo fată nemîngîiată. Despre altele se zice că mijlocesc întîlniri, cum fusese cea dintre Isaac şi Rebecca. Unele au renumele de a avea o apă cu virtuţi curative şi de aceea atrag în jurul lor o mulţime de oameni în zilele de sărbătoare, iar cînd renumele le este încă şi mai mare, se fac într-acolo veritabile procesiuni. Întîlneşti fîntîni despre care circulă atîtea calomnii încît, deşi sunt puse în mijlocul pieţei oraşului, pe unde trec zilnic mii de oameni, nimeni nu vrea să se uite la ele. Despre altele, dimpotrivă, se crede că sunt în stare, contra unui bănuţ aruncat în apa lor, să-l facă pe drumeţul ce l-a azvîrlit să revină la ele. Reputaţiile fîntînilor se fac şi se desfac: fîntîni importante cîndva îşi pierd, nu prea se ştie exact de ce, mai tot creditul şi ajung să fie abandonate, părăsite. Stau, de aici înainte, pierdute, cu trupul prădat de buruieni, cu cumpăna prăbuşită, cu găleata mîncată de rugină, înnămolite şi uitate de Dumnezeu. Au fost. Se zice că, într-o bună zi, dintr-o fîntînă va izbucni năvalnic apa vieţii. Toate, mari sau mici, umile sau falnice, bogate sau seci, au, pasă-mi-te, şanse egale. Dar care va fi aleasa, binecuvîntata între fîntîni, nimeni nu poate să ştie. Sorţi au însă cu toatele deopotrivă.

*

La unele fîntîni, oricît te-ai roti în jurul lor, vezi numai zidărie, ţevi şi lanţuri. La altele, oricît te apleci deasupra ghizdurilor, nu zăreşti decît tenebrele adîncului. Dar mai sunt şi fîntîni din care, atunci cînd te uiţi în penumbra lor, te priveşte, luminos şi albastru, un ochi de cer.

*

Fragment din volumul Penumbra – Polirom, 1998.

*

BLOGURILE  ZILEI

http://fosile.wordpress.com/2011/11/08/clopotelul/#comment-4874

http://zinnaida.ro/2011/11/07/fantani-imaginile-vietii-14/

http://incertitudini2008.blogspot.com/2010/05/fiecare-isi-are-fantana-lui.html

#

Fără supărare, cred că cel mai bun comentariu pe care l-am primit la această postare, ESTE :

„Asta vroiam și eu să spun… cum mi-a recomandat odată cineva – să înlocuiesc fântâna cu izvorul… de l-am găsi, de l-aș afla…”

Mulţumesc, convietuire .  Mă bucur tare mult că ai găsit exact ideea: domnul Andrei Cornea, se înşeală în această privinţă. Tu ai dreptate!

Read Full Post »

Răspund provocării lansate de psi  pentru TEMA DE LUNI cu o evocare a primei mele întîlniri cu un autor pe care îl apreciez enorm, Gabriel Liiceanu. Cunoşteam deja în linii mari cărţile sale, cărţile lui Andrei Pleşu şi cărţile mentorului dumnealor, filosoful Constantin Noica. Adică cei despre care se spune că au format nucleul Şcolii de la Păltiniş.

Sigur că prin refugiul filosofului de la Păltiniş au trecut mulţi alţii dar, nu am de gînd să-i menţionez. Sunt prea mulţi… parcă, peste trei mii de oameni. Trebuie menţionat totuşi, logicianul Sorin Vieru.

Această întîlnire a avut loc la ediţia Bookfest din anul 2005, ediţie care s-a desfăşurat pe holurile Teatrului Naţional Bucureşti. Dar nu despre lansarea unei cărţi a domnului Liiceanu a fost vorba la această întîlnire ci, despre lansarea unei cărţi postume a filosofului neştiut, Alexandru Dragomir. Cartea se numeşte Cinci plecări din prezent – execiţii fenomenologice şi a fost îngrijită de domnul Liiceanu.

Nu era prima carte apărută la Humanitas semnată postum, de Alexandru Dragomir. Prima, se numeşte Crase banalităţi metafizice. Apoi, a mai urmat un volum denumit Caietele timpului în care Alexandru Dragomir, a încercat să rezolve dpdv filosofic o problemă pe care Heidegger – al cărui doctorand fusese -, o lăsase neatacată în opera sa de căpătîi, Fiinţă şi timp,  operă tradusă în limba română de Gabriel Liiceanu în colaborare (pentru ultima parte) cu Cătălin Cioabă,  din care nu a apărut decît primul volum. Nu se ştie dacă cel de-al doilea volum a fost scris, sau nu.

Revin la această întîlnire. Îmi aduc aminte că au vorbit domnii H.R. Patapievici, Andrei Cornea, Cătălin Partenie şi bineînţeles, Gabriel Liiceanu. Dacă nu mă trădează memoria, domnul Pleşu nu a mai ajuns la această lansare. Auditoriul a fost destul de numeros. Pierit, printre cei care se delectau cu spusele acestor veritabili oameni de cultură, mă aflam şi eu, împreună cu Silvia şi cu sora mea mai mare, Adriana (care fusese colegă de liceu cu domnul Liiceanu). După ce laudatio a luat sfîrşit, am fost anunţaţi că urmează şedinţa de autografe. Habar nu am de ce, am avut un moment de slăbiciune. Am fost copleşit de spectacolul acela scînteietor de inteligenţă şi de rafinată erudiţie deşi repet, eram la curent cu mare parte a temelor puse în discuţie. Am rugat-o pe Silvia să ceară maestrului autograf în numele meu, pe acel volum. Eram la un pas în urma ei. Domnul Liiceanu, a ridicat ochii şi m-a zărit. Nici acum nu ştiu ce l-a făcut să înţeleagă că eu eram acel Tiberiu, care solicita autograf prin interpuşi. După ce a scris autograful: “Domnului Tiberiu Orăşan, cu gîndul bun al lui – semnătură – “ s-a ridicat în picioare şi mi-a înmînat volumul direct, mie. Cum o fi înţeles că eu am avut atunci un moment de timiditate, n-am să înţeleg, niciodată.

Am autografe pe cărţi de la mai mulţi autori dragi mie, printre care nu amintesc decît un nume cu adevărat greu: domnul Neagu Djuvara. Dar emoţia trăită atunci, nu poate fi egalată. Sper numai, ca la viitoarea lansare a unei cărţi pe care o aştept, să nu mai am aceleaşi emoţii.

– – –

pe această generoasă temă, au mai scris : vero  redsky  abisuri  marina virusache cristiangheorghe diana Scorpio72 Cita Rokssana  d\’agatha  carmen

Read Full Post »


Intr-o zi, vecinul nostru de bloc si-a luat un aparat de aer conditionat. Era un zaduf ingrozitor, dar noi n-aveam aparat de aer conditionat si nici bani ca sa ne cumparam unul. Sufeream de caldura si de invidie. Aveam insa o biblioteca. Ne-am uitat in ea si am scos cugetarile lui Seneca. Am citit de acolo o pagina-doua despre bine si sensul vietii si, desi cald tot ne era, nu l-am mai invidiat pe vecin.

Ceva mai tarziu, vecinul si-a deschis un butic si a inceput sa umble imbracat la costum la patru ace. Noi – tot cu blugi. Nu-i nimic – ne-am zis linistiti, citind un capitol din Etica lui Spinoza. Apoi vecinul a aparut deodata intr-un Megane argintiu. Noi n-aveam nici bicicleta, dar l-am dispretuit citind din Phaidon al lui Platon. Mai tarziu, vecinul a schimbat Meganul pe Mertan. Nu ne-a pasat, caci si noi il schimbaseram dejape Platon cu Aristotel. Si-a luat si un 4×4, cel mai mare de pe strada. Noi l-am luat pe Marcus Aurelius, care ne-a facut sa zambim impacati.

A mai trecut o vreme si vecinul si-a luat nevasta noua: blonda, frumoasa, tanara. Noi – tot cu cea veche, dar am luat Evanghelia dupa Ioan. Vecinul si-a imbracat soata cu o garderoba intreaga si cu blanuri, basca bijuteriile. Noi ne-am imbracat spiritul citind din Eclesiast. In fine, vecinul s-a mutat intr-o vila la sosea cu gard mare, bodigarzi si piscina. Am rezistat si de data aceasta eroic, citind Richard III. A urmat o a doua vila – la munte. Dupa ce am vazut-o, ne-am consolat cu Macbeth. O a treia – la mare: am recurs la Invierea lui Tolstoi, al carei efect l-am consolidat cu Ghilgames, Ghandi si Declaratia de iubire a lui Liiceanu. Ne-am simtit cu mult mai bine.

L-au dat la televizor la o emisiune foarte populara. Ne-am stapanit emotia cu o portie de Caragiale. L-au dat a doua oara cu mare succes: am fi suferit daca nu ne-ar fi ajutat Ananda Coomaraswamy, Cartea lui Iov si Cazul Wagner al lui Nietzsche.

Asa a trecut ceva mai mult timp… Vecinul isi lua case, masini, iahturi, femei. Noi raspundeam cu Balzac, Thomas Mann, Hegel, Berdiaev. Lupta era stransa, dar echilibrata. In sfarsit, intr-o zi l-au aratat cu catuse la maini, umflat de DNA. Am rasfoit atunci fericiti Apocalipsa. Dar peste vreo doua saptamani, vecinul nostru era eliberat si chiar si-a anuntat candidatura pe listele unui partid majoritar.

Scarbiti, ne-am uitat in biblioteca. N-am mai vazut nimic. Ne-am uitat pentru a doua oara. Nu ne-a venit sa credem. Pentru a treia oara ne-am uitat cu atentie. Acelasi rezultat: citiseram toate cartile.

Si atunci ne-a cuprins invidia…”  Andrei Cornea 

Am preluat acest articol de AICI

Sursa principală este AICI

Vă şi mă întreb : cît de actual este acest articol ?

Read Full Post »

             “Dacă în univers ar fi existat numai pietre şi zei, se spune într-un basm chinezesc, atunci justiţia nu s-ar fi născut niciodată. Într-o zi însă, coborînd pe pămînt, Zeul cel Mare s-a aşezat pe o stîncă să se odihnească. Pe locul ales crescuse o plantă cu spini. Împăratul Cerului a făcut vinovată stînca, dar, vrînd s-o pedepsească, şi-a dat seama că ea nu poate simţi. Atunci a strecurat în trupul pietrei o fărîmă din sufletul său. Aşa s-a născut omul, o piatră însufleţită, şi o dată cu el vina şi pedeapsa şi-au făcut loc în sînul existenţei. Omul, la rîndu-i, a introdus totul în scenarii morale fictive, în care orice lucru se mişcă şi trăieşte după logica de basm a plăţii şi răsplăţii. De atunci noi batem obiectele pentru a repara simţul dreptăţii lezat al copiilor şi pedepsim animalele după o mentalitate pe care ne placem să o credem şi  a lor. Proiectăm totul într-o lume de convenţii pe care existenţa neînsufleţită şi deopotrivă conştiinţa nemărginită le transformă de îndată în neant. Căci pedeapsa şi vina nu există nici în absenţa conştiinţei, nici în prezenţa ei infinită. Iar o conştiinţă facută să persevereze numai pentru a şti ce-i pedeapsa nu există decît în infernul creat de spiritul revendicativ al etosului justiţiei.”

            Am extras acest scurt fragment din cartea domnului Gabriel Liiceanu, “Tragicul – o fenomenologie a limitei şi depăşirii” / Humanitas / 2005 / pp 109-110.

            Mă întreb şi vă întreb : cît sau măcar ce înţelege cel pedepsit din intenţia celui care pedepseşte ? A pedepsi ne vine de la cuvîntul grecesc epedeisa, care însemna “a educa”, a-i învăţa pe copii, acest verb fiind un derivat al substantivului pais – copil. Cu vremea, înţelesul acestui cuvînt a fost denaturat  de “educatorii” care aplicînd principiul “bataia e ruptă din rai” au transformat educaţia în bătaie, iar bătaia în loc să mai educe, a devenit pedeapsă. Deci ?

            Notă. Pentru înţelesul cuvîntului epedeisa m-am inspirat din “Cuvintelnic fără frontiere” / Andrei Cornea / Polirom / 2002.

Read Full Post »

Biografia lui Andrei Cornea începe şi se continuă printre cărţi. Fiu al profesorului Paul Cornea, studiază istoria artei şi filologie clasică. Doctorat în filologie clasică. Autor al multor volume de istoria artei, istoria mentalităţilor şi filosofie, traducător din Platon, Aristotel, Plotin. Colaborator permanent al revistei 22. Eseurile sale sunt scrise într-un limbaj accesibil, uşor de înţeles pentru cititorul obişnuit, dar care transmite şi specialistului informaţii utile sau o invitaţie la polemică. Chiar merită citite !

 După spusele autorului “Cuvintelnic fără frontiere” este o culegere de articole apărute între anii 2000-2001 în revista Observator cultural . Volumul, cuprinde 44 de articole fiecare dedicat unui termen sau a mai multora, cu rădăcinile lor etimologice, mereu surprinzatoare atît pentru specialist, dar mai ales pentru omul obişnuit. Voi alege cîteva exemple, cred eu grăitoare.

CUVÎNTUL.La început a fost cuvîntul”. Apoi a urmat greşeala. Textul grec originar al evanghelistului Ioan, are într-adevăr, cuvîntul logos. Sfîntul Ieronim a tradus acest cuvînt prin verbum = cuvînt (vorbă). Or logos înseamnă aproape orice, numai cuvînt (substantiv, verb, adjective …), NU ( adică, discurs articulat, sens, raţionament, regulă, definiţie, concept, esenţa, teză, etc). Eroarea a fost menţinută din motive teologice, dar nu insist.

 CIBERNETICĂ. E vreo legatură între ‘cibernetică’ şi chiverniseală’? Sigur că da, spune A. Cornea : cuvîntul vechi kybernis, care înseamnă ‘cîrmă’. De aici kybernao – a cîrmi nava, kybernetes – cîrmaciul, iar kybernesis – arta cîrmaciului. Ciberneticianul trebuie să ‘navigheze’ printre erori. Dar chiverniseală ? Ei bine, tîrgoveţii, negustorii, trebuiau să ‘navigheze’ printre biruri şi concurenţă pentru a se îmbogăţi. Tot din kybernao, tradus în latineşte gubernare, a început să capete şi semnificatia de ‘a cîrmui’- treburile statului de data aceasta, deci de aici provin noţiunile de guvernămînt, guvernamental, gubernie.

MINISTRU. Cînd Horaţiu se referea la minister Falerni, se referea la ‘cei care slujeau la masă, pentru că acesta era sensul : slugă, sclav, în opoziţie cu magister – stăpînul, cel servit ! Cum a ajuns sluga de atunci stăpînul de acum ? Simplu : important era cui slujeai, adică dacă slujeau pe Stăpînul cel Mare, erai însărcinat cu primirea ambasadorilor, descoaserea lor şi apoi cu sfătuirea Principelui. Astăzi, cel puţin la noi, din ‘slugile statului’ miniştrii au ajuns stăpîni !

 MAGISTER. Dacă în latină, acest cuvînt avea sensul de ‘stăpîn’, dar şi dascal, profesor, cuvîntul acesta a evoluat în : meşter – cel care îţi repară ceva prin casă, ori maistru, cel care îi învaţă pe ucenici meserie, sau maestro – cel care este un artist, dă reprezentaţii şi merită aplauze, sau magistrul – cel care predă musai de la o catedră universitară învăţătura sa, sau magistratul – cel care ar trebui să aplice legea, ori, magistra – femeia atît în legea matrimonială, dar şi dincolo de ea – metresa.

Nu-i aşa că este captivant ? Iată cum au ajuns slugile stăpîni, cu soţiile sau cu amantele lor cu tot : prin cuvintele cu care ameţesc plebea, pentru a ajunge să ne guverneze. Aferim bre !

Read Full Post »

Older Posts »