Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘arctica’

Bună dimineaţa, soare frumos! 🙂

Ieri am stat acasă şi am scris (adică am lenevit). Silvis a bucătărit. Robi a muncit. Dar astăzi mergem din nou, la plimbare.

Ne-a instruit Robi cum să ajungem la Aquarium of Quebec. Adică pe mine m-a instruit că Silvia este încă, adormită; pînă nu-şi bea cafeaua… Mi-a făcut Robi diagrame, scheme, faceţi aşa şi pe urmă aşa, eu nu pricep, neam 🙂 Bine. Atunci uite cum faceţi: luaţi taxiul şi cînd vă suiţi în maşină mă sunaţi pe mine să vorbesc cu şoferul. Ok!

După ce Robi îşi vede de treburile sale şi n-o mai poate auzi, Silvia: – da’ io’ nu vreau la acvariu; nu-mi plac acvariile. Eu: – da? da’ la acvariul de la Basel, ţi-a plăcut? – Acolo nu era acvariu, era grădina zoo 🙂

E clar că nu vrea la acvariu pentru că este cam departe de mijloacele de transport în comun şi nu prea are chef, aşa, de dimineaţă, să facă o excursie prin pădure urcînd şi coborînd dealuri; – că la dus poate că găsim taxi, da’ dacă la întoarcere nu găsim?

N-am nimic împotrivă şi hotărîm să mergem la Musee de la Civilisation, pe lîngă care am trecut de atîtea ori. Caut la catastiful, c a n a d a, editat de ziarul adevărul în 2010, de unde citez:

„Amenajat într-o superbă clădire modernă, Musee de la civilisation oferă vizitatorilor săi pînă la 12 expoziţii o dată. Minunat integrat în textura urbană a Oraşului de Jos, muzeul încorporează o Maison Estebe (casă specifică arhitecturii de atunci) din secolul al XVIII-lea. În spaţiosul hol de la intrare, o sculptură şocantă, din beton, evocă ruperea gheţii, primăvara, pe cursul lui St. Lawrence. Expoziţiile permanente vor stîrni curiozitatea oricărui interesat de ce anume determină identitatea Quebecului. Ele trasează istoria New France pînă în zilele noastre şi prezintă amănunţit stilul de viaţă al indigenilor provinciei. Din puzderia de obiecte expuse, unul remarcabil este La Barque, o ambarcaţiune care a fost descoperită pe actualul sit al muzeului, în timpul construirii acestuia. Numeroasele expoziţii temporare înfăţişează elementele caracteristice ale civilizaţiilor din toate epocile şi colţurile lumii.”

Mi se pare foarte atractiv!

Numai că acuma, privirea mi-a fost atrasă de un pachet de ţigarete, cumpărat Robi ştie de unde. Se numeşte John Player, conţine 25 de tubuleţe de hîrtie foarte scurte, prevăzute cu filtru, umplute cu iarba dracului. Nu mă tentează DELOC, eu din data de 1 septembrie pînă acum, am fumat după cum urmează: între 1şi 6, zero, pe data de 7 una, pe 8 două, pe 9 trei, pe 10 am uitat, dar sigur sub zece, iar din 11 şi pînă astăzi, 15 septembrie, sunt iar, la zero! 🙂 Mai ştii? poate că… Pentru orice eventualitate, mi-am rezervat totuşi un pachet de Kent din cele cu care am venit din ţară şi din care mai avem numai vreo trei. Dacă aş fi fumat şi eu în ultimele două săptămîni… 🙂

Şi da, şi pachetul de ţigarete de aici, are acele hidoşenii expuse la vedere. Oare de ce n-or pune şi pe etichetele de alcooluri proaste etichete de avertizare? Dar pe etichetele de dulciuri, de ce nu este pus la loc vizibil pericolul de obezitate? Dar pe locurile de expus moaşte, de ce nu este expus pericolul de tîmpire a populaţiei care se tîrăşte în genunchi?

Dar şi iară dar. D’aia!

*

Am ajuns la muzeu. Spaţios, luminos (numai la intrare), atmosferă destinsă. Mergem la casele de bilete, mă uit ce mă uit şi nu mai vreau să încerc conversaţii absurde. Îl sun pe Robert, acesta vorbeşte la telefon cu o funcţionară, apoi, vorbeşte cu Silvia şi ştim ce avem de facut.

Ce să spun, mare lucru! Muzeul propriu zis costă 17 dolari de persoană, iar dacă vrei şi la expoziţia suplimentară, plăteşti 22 de dolari în total. Sunt reduceri pentru tineret, dar, nu şi pentru pensionari. Am primit etichetele care atestau ce şi cît am plătit (cerberii au verificat de cîteva ori să nu existe intruşi!) le-am lipit pe haine la vedere şi am început vizita. Am luat-o cam la întîmplare, nici nu erau indicatoare cu ce să începi şi cu ce să continui, dar, să trecem. După ce am dat roată la tot ce aveau de expus şi arătat, am priceput cam aşa ceva: muzeul de bază permanent (pentru care plăteşti numai 🙂 17 dolari) este compus din două secţii, respectiv istoria Primelor Naţiuni, pe de o parte, şi istoria zbuciumată a Canadei de cînd a descins omul alb pe aceste meleaguri şi pînă acum, în ordine cronologică, pe de altă parte. Exponate originale (puţine), diorame, foarte multe fotografii şi la fel de multe plasme cu imagini filmate; dacă aveai chef de explicaţii suplimentare puteai să ceri gratuit 🙂 căşti în diverse limbi.

În secţia Primelor Naţiuni sunt expuse piese de îmbrăcăminte şi obiecte originale folosite de indigeni, apoi mai multe machete ale colibelor şi corturilor, şi foarte multe fotografii. Pe nişte coloane verticale de lemn sunt prezentate principalele triburi şi datele celui mai recent recensămînt.

Citez din cartea menţionată anterior:

Inuiţii

„Locuitorii din Arctica sunt probabil cel mai distinct popor indigen al Canadei. Pînă de curînd li se spunea eschimoşi (mîncători de carne crudă,  n.m. tibi) deşi termenul folosit astăzi este inuiţi (singular inuit), ceea ce pe limba lor înseamnă simplu, oameni. Inuiţii depind, tradiţional, de resursele mării, în special de mamiferele marine ca balena, foca şi morsa (…) Ei străbat arii vaste din tundră pentru a profita cît mai mult de aceste resurse. Marea schimbare din viaţa lor a survenit în timpul celui de-al doilea Război Mondial şi al Războiului Rece, cînd Arctica a căpătat o nouă însemnătate strategică, iar construirea aeroporturilor şi a staţiilor radar în zonă a declanşat impactul inuitului cu civilizaţia din afară, inclusiv cu angajarea remunerată. (…) Deşi mulţi inuiţi încă se mai bucură de a fi „pe teren” şi vor continua lungile lor călătorii de vînătoare de animale, de vînătoare de foci sau de pescuit, baza căminului lor este acum, satul. Mulţumită sateliţilor, televiziunii, serviciilor de telefonie, ei beneficiază de majoritatea facilităţilor vieţii moderne, deşi comunitatea lor se poate afla la mii de kilometri distanţă de centrele comerciale. Oraşele mai mari sunt deservite de curse aviatice frecvente. (…)

Primele Naţiuni

Ceilalţi locuitori originari ai Canadei, Primele Naţiuni, cum sunt ei numiţi astăzi, sunt cei care obişnuiau să fie numiţi indieni şi care, spre tot mai marea lor nemulţumire, încă mai sunt administraţi în conformitate cu Acordul Federal Indian. Deşi ei aparţin multor etnii diferite, fiecare cu limba şi cultura proprie, în zilele noastre şi-au găsit o cauză comună în a-şi afirma identitatea. Acţiunile lor politice s-au concentrat pe smulgerea controlului asupra sistemului lor educaţional de la guvernul federal şi înfiinţarea de şcoli cu control local, care să reflecte limbile şi culturile lor aparte. Rezervaţiile stabilite iniţial pentru a separa Primele Naţiuni de non-indigeni au devenit acum temeiul revendicărilor de extindere a teritoriului. Pentru mulţi etnici ai Primelor Naţiuni, acţiunea politică este privită drept cea mai bună cale de a repara unele dintre nedreptăţile trecutului, în special acelea create de un sistem de şcoli-internat care au smuls cu forţa copiii din ceea ce era considerată influenţa negativă a părinţilor şi a comunităţilor lor native.”

Ar mai fi de spus că în cadrul celor peste 3000 de rezervaţii, în care indigenii vorbesc peste 50 de limbi, sunt frecvente bolile şi alcoolismul dar sunt înregistrate din ce în ce mai des exemple de tineri care-şi continuă studiile în licee şi universităţi. Mulţi dintre indigeni au renunţat la droguri şi la violenţe. De remarcat este şi faptul că sunt mulţi artizani indigeni care produc obiecte de artă de bună calitate care se vînd cu preţuri pe măsură.

*

A doua secţie expune într-o manieră mult mai bogată, mult mai multe obiecte, costume şi maşinării de uz industrial, şi cronologia zbuciumatei istorii a dezvoltării Canadei, de la primele contacte ale coloniştilor cu indigenii, pînă în zilele noastre.

Senzaţia de încremenire în timp(uri) specifică tuturor muzeelor domină, chiar dacă muzeografii au încercat să prezinte lucrurile într-o dinamică accentuată.

Citez cît se  poate de succint din capitolul Istoria Canadei:

„Vastul teritoriu care rămăsese necunoscut aşteptînd să fie supus de europeni, era deja un complex mozaic cultural, leagănul unor popoare la fel de variate şi de bine individualizate ca şi acelea de pe Bătrînul Continent de peste Atlantic. Densitatea populaţiei era mică, să fi fost în total vreo 300.000 de locuitori înaintea  perioadei de contact cu europenii, dar toate regiunile ţării erau ocupate de oameni extrem de bine adaptaţi la resursele specifice diferitelor zone. Probabil cu vreo 20.000 de ani în urmă (…) primele fiinţe omeneşti venite să trăiască în Canada au fost vînătorii siberieni (…) care au fost urmaţi de valuri succesive de imigranţi. Printre aceştia, cu vreo 5.000 de ani în urmă, s-a aflat şi primul popor inuit. (…) În pădurile de la sud, locuiau alţi vînători, membrii triburilor Silvei. (…) Mobilitatea lor consta în folosirea acelui artefact, canoea din scoarţă de mesteacăn, lesne manevrabilă şi pe uscat. (…) În Valea St. Lawrence, irochezii au dus o viaţă mai aşezată, construind sate (…) şi cultivînd porumb, fasole şi dovlecei. (…) Erau duşmanii de moarte ai indienilor Huron, a căror seminţie au şi exterminat-o, şi intrau frecvent în conflict şi cu francezii. (…)

Primii europeni

Împuterniciţi de suveran, care le-a cerut să raporteze totul despre descoperirile lor, John Cabot (1450-1498) şi (mai apoi) Jacques Cartier (1491-1557) au intrat în istorie ca descoperitorii Canadei (…) la 24 iunie 1497. Dar. (…) Mai multe saga scandinave medievale povesteau despre aventurieri ca Leif Eriksson (de prin secolul al X-lea sau al XI-lea care au coborît din Groenlanda şi au găsit un pămînt cu viţă de vie şi lemn din belşug (…) Dar este posibil ca pescarii basci şi britanici să fi descoperit apele bogate în cod din jurul insulei Newfounland mai înainte de călătoria lui Cabot. (…)

Contactul lui Cartier cu noul continent a fost mai de durată. După ce a debarcat pe Insula Prince Eduard, (…) i-a întîlnit pe irochezi (…) lîngă actualul Quebec City. Au vorbit prieteneşte şi au glumit, dar cînd Cartier a înălţat pe ţărm o cruce uriaşă purtînd blazonul regelui Franţei, gazdele sale au declarat că pămîntul era al lor, şi nu era de dat. (…)

Pentru următoarea jumătate de secol, interesul european pentru Canada s-a mărginit la peştele cod. (…) La începutul secolului al XVII-lea, interesul francezilor pentru noul pămînt a căpătat un nou impuls – pentru blănuri.

(…) Încă o dată s-a acordat sprijin regal unei expediţii. În 1603, omul care va fi privit ulterior ca Părintele dominionului New France, Samuel Champlain (1567-1635) a primit indicaţii să supravegheze St. Lawrence (…) în 1608, Champlain a fondat o (altă) garnizoană fortificată numită Habitation, la picioarele unei stînci mari, cu vedere la St. Lawrence, într-un loc numit de irochezi, kebec, sau, îngustarea apelor, (…) care era destinată să devină capitala viitoarei New France.  Am început să pricep de ce-s francezii, atît de încăpăţînaţi să menţină în Quebec, limba franceză: nu pot uita, şi nici nu trebuie să uite, moştenirea Marelui Champlain. Şi-mi place că au spiritul războinic al irochezilor cu care s-au ciondănit încă de pe vremea lui Cartier.

Cartier a revendicat Canada pentru Franţa, în 1534, iar în 1583, Sir Humphrey Gilbert (1539-1583) a revendicat Newfoundland pentru Anglia. Timp de două secole, englezii şi francezii vor duce o incomodă coexistenţă punctată deseori de hărţuieli, piraterie şi război.”

Închei aici citarea. Este mult prea mult de spus şi nu acesta este rolul jurnalului meu. De fapt, în decursul acestui jurnal am mai amintit destul de multe dintre etapele istoriei canadiene. De ce să le repet? Oricum, cei cu adevărat interesaţi, pot apela oricînd, la atoate-ştiutoarea, Wikipedia 🙂

*

Expoziţia oaspete este intitulată ICI LONDRE şi în aceeaşi atmosferă de clar-obcur (pe care o urăsc din răsputeri) prezintă la intrare un automobil de lux (nu-mi plac, nu le ţin minte numele), apoi, în acelaşi fel de vitrine de sticlă, diverse obiecte de îmbrăcăminte, alte fleacuri, iar în fotografii uriaşe cam cît un perete, diverse scene din viaţa Londrei. Las fotografiile să vorbească în locul meu, pentru că eu am rămas MUT de uimire 🙂

Bineînţeles, şi aici turul se încheie la buticul cu suvenire nelipsit, ticsit cu absolut tot felul de fleacuri imaginabile, la preţuri neruşinat de mari. În timp ce notez pe scurt ce-am văzut în acest Muzeu, Silvia dă tîrcoale prelungite printre mărfurile expuse, doar doar, o dibui nişte cadouri pentru colegele de serviciu şi pentru vecinii la care am lăsat cheia, în caz că… Nu ne-au sunat pînă acum, deci, lipsa veştilor, veşti bune. 🙂

Read Full Post »