Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘aristotel’

O carte pe care am cumpărat-o într-o doară la ultimul tîrg de carte din Bucureşti, şi pe care am tot amînat-o pînă acum, se dovedeşte a fi fascinantă.

Autorul, Jacques Attali (n. 1943) – eseist, doctor in stiinte economice, absolvent al Institutului de Studii Politice din Parissi al Scolii Nationale de Administratie, fost consilier al lui François Mitterrand. Fondator al ONG-ului Action Internationale Contre la Faim, fondator si presedinte al Bancii Europene pentru Reconstructie si Dezvoltare (1991-1993). Dintre numeroasele volume publicate, amintim: Modeles politiques (1972), L’antieconomique (1990), Economie de l’apocalypse – Trafic et proliferation nucleaire (1995), Le citoyen, les pouvoirs et Dieu (1998), Fraternites: Une nouvelle utopie (1999), Blaise Pascal ou le genie français (2000), C’etait François Mitterrand (2005), Dictionnaire amoureux du judaisme (2007). (conform Ed, Polirom).

Deşi a publicat peste 50 de cărţi (eseuri, romane, biografii, teatru), traduse în numeroase limbi şi tipărite în peste 6 milioane de exemplare, în România sunt disponibile numai vreo patru titluri. Dintre acestea, tocmai semnalez Frăţia celor care ştiu – apărută la Editura Hasefer – preferînd pentru început să las autorul să spună cîteva cuvinte despre această carte, în Avertisment:

“Iată povestea celor două fabuloase decenii care au pus capăt singurei perioade a Istoriei în care creştinătatea, islamul şi iudaismul au trăit în armonie. Într-un singur moment – secolul al XI-lea şi începutul celui de-al XII-lea -, într-un singur loc – Andaluzia – cele trei monoteisme au optat pentru a se respecta, a se admira, a se nutri unele din celelalte. Atunci, pe deplin liber, cei mai mari filosofi ai lor au dialogat între ei şi cu filosofii greci. Ştiinţele şi religiile s-au înţeles de minune.

Iar apoi totul a derapat. Dacă evenimentele din această epocă s-ar fi desfăşurat altfel, dacă fiii lui Abraham nu s-ar fi ciocnit între ei, cursul Istoriei ar fi fost cu totul diferit. În vremea întorsăturii acesteia se desfăşoară romanul de faţă.

Oricît sunt de incredibile, toate faptele istorice relatate aici s-au petrecut într-adevăr. Toate ideile, modurile de viaţă aparţin epocii. Cu foarte rare excepţii, toate personajele au existat, majoritatea întîmplărilor din biografiile lor sunt cît se poate de reale, iar ele se exprimă aşa cum se ştie că au făcut-o în realitate. Muhammad Ibn Ruşd din roman este marele filosof musulman pe care occidentalii îl numesc astăzi Averroes; Moşe ben Maimon este marele gînditor evreu numit în prezent Maimonide. Amîndoi au trăit, ca în roman, între Cordoba, pe care au părăsit-o în 1149, şi Maroc, de unde au plecat în 1165. Între cele două date, în acest crucial moment al Istoriei, nu se ştie mai nimic despre ce au făcut, însă totul ne permite să credem că cel mai mare dintre gînditorii evrei şi cel mai mare dintre filosofii musulmani s-au întîlnit şi au dialogat aşa cum o fac aici.

Doar ceea ce se leagă de Frăţia celor care ştiu, de Tratatul despre eternitatea absolută şi de anii misterioşi ai vieţii lui Aristotel este aproape sigur fictiv. Cu toate că în multe locuri, în multe epoci, despre cel mai mare dintre (filosofii) greci au circulat asemenea zvonuri.

În orice caz, în viaţa şi opera eroilor noştri totul permite să se creadă că ei cunoşteau extraordinarul secret al unei frăţii încă de pe atunci mai mult decît milenare. Şi totul în Istorie – cea mare – s-a desfăşurat şi se desfăşoară încă de parcă evenimentele povestite în aceste pagini ar fi avut loc într-adevăr. Ca şi cum Cei care ştiu s-ar mai afla printre noi, purtători ai unui secret esenţial pentru viitorul umanităţii. Pierdut pentru totdeauna. Doar dacă…”

Jacques Attali se află, conform publicaţiei Foreign Policy, printre „cei mai importanţi 100 de intelectuali din lume”. Tot el a prezis dispariţia Euro. A scris şi o Scurtă istorie a viitorului (tradusă în limba română la Polirom). Este un autor despre care cred că trebuie citit. O întrebare mă frămîntă, totuşi: cum ar arăta o lume în care legea supremă ar fi ARMONIA?

Read Full Post »

Volumul de faţă cuprinde partea acceptată ca autentică a tratatului “De Regno” al Sfîntului Toma din Aquino şi un decupaj din celebra “Summa Theologiae” a aceluiaşi autor. Traducerea exactă a titlului “De Regno” este – despre guvernarea regală; fragmentele din “Summa Theologiae” se referă la lege şi la guvernare, iar noi am considerat problema guvernării drept gen comun al acestor texte, motiv pentru care le-am dat titlul comun “Despre Guvernămînt”, scrie Andrei Bereschi în nota introductivă […] Tratatul “DE regno ad regem Cypri” este o operă neterminată […] se pare că acest tratat îi era menit spre folosinţă tînărului rege Hugo al II-lea de Lusignan. […] Viaţa mult prea scurtă a regelui căruia îi era dedicat tratatul (1256-1267) slujeşte datării scrierii sale, în jurul anului 1267, dar şi a unei posibile explicaţii a faptului că lucrarea este neterminată.

Acest volum a apărut la editura Polirom în colecţia “Biblioteca medievală”, colecţie coordonată de Alexander Baumgarten. “Filosofia politică a Sfîntului Toma, dă seama de întregul unei lumi. Lumea la care se referă este mai reală decît cea îndeobşte reală. Tratatul arată felul oamenilor de a-şi face sălaş şi de a convieţui în ea, este o lucrare a spiritului. Politicul pleacă de la Domnul şi se întoarce tot în Domnul” mai scrie Andrei Bereschi tot în nota introductivă.

Politicul pleacă de la Domnul şi se întoarce tot în Domnul.

Aşa era atunci, în urmă cu mai bine de 700 de ani. Cum e acum ? Oricum, numai pornind şi întorcîndu-se la Domnul, NU!

 Extrase din volum :

“În toate cele ce sunt orientate către o finalitate oarecare, […] este nevoie de ceva diriguitor prin care ceea ce trebuie împlinit, să fie dus la îndeplinire în mod direct. Într-adevăr, o navă care se întîmplă să fie mişcată de suflul unor vînturi potrivnice în direcţia contrară nu ar ajunge la destinaţia finală dacă nu ar fi dirijată înspre port prin străduinţa căpitanului”.[…] dacă guvernarea nu este rînduită în vederea binelui comun al mulţimii, ci în vederea binelui privat al conducătorilor, ea va fi injustă şi vicioasă […] Aceste păcate fac obiectul judecăţii lui Solomon cînd spune :’are să geamă lumea după ce ticăloşii vor fi pus mîna pe putere’ […] ca să mă folosesc de cuvintele lui Grigorie (Regula pastoralis) : si un nepriceput dirijează în direcţia bună o navă pe o mare liniştită. […] nimeni nu se abate de la justiţie decît dacă este atras de dorinţa unui anume cîştig […] Mai mult : astfel de indivizi se căiesc rareori, deoarece sunt îngîmfaţi de avîntul trufiei […] păcatul lor se agravează pe măsura demnităţii funcţiei primite. […] Sfîntul Augustin a spus în “Civitate Dei” : Dumnezeu a voit ca omul, creat ca fiinţă raţională după chipul său, să domnească numai asupra celor fără raţiune şi să nu domnească om asupra omului, ci omul asupra turmei (de animale).

N-am intenţionat să fac o recenzie a acestui volum. Ar fi prea mult pentru puterile mele. În plus de asta, Toma a pledat pentru monarhie, eu sunt republican convins; am folosit numai cîteva citate care sunt valabile în general şi care îşî păstrează o remarcabilă actualitate. De altfel, la sfîrşitul volumului, cei interesaţi de subiect, pot citi un studiu lămuritor semnat de Molnar Peter, membru în consiliul ştiinţific al colecţiei ‘Biblioteca Medievală”. Este totuşi de menţionat că Toma din Aquino şi-ar fi alcătuit tratatul avînd cunoştinţă de un text al lui Albert cel Mare – dascălul său – care la rîndul său ar fi consultat o” traducere latină a Eticii (nicomahică) făcută după originalul grec, de către un grup de traducători englezi, condus şi finanţat de Robert Grossteste , fost Magister Theologiae la Oxford şi devenit Episcop de Lincoln. Acest text a devenit traducerea standard a Eticii, pînă în vremea Renaşterii” O altă versiune a Eticii care circula în epocă, era o traducere arabo-latină a lui Hermann germanicul, care a terminat în 1240 versiunea latină a comentariului la Etica lui Averoes – de fapt o parafrază a textului aristotelic.

 Am folosit acest titlu, ca pretext; vrem sau nu vrem, sîntem cu toţii la bordul acestei nave care se numeşte România. Navă aflată în plină furtună politică şi economică. De noi a depins felul în care ne-am ales conducătorii. Acum, depinde numai de aceştia dacă nava noastră comună, eşuează. Iar aceştia depind la rîndul lor, de sprijinul pe care noi, cu toţii, îl mai acordăm fie celor de la putere, fie celor din opoziţie.

La scufundarea navei noastre comune, nici nu vreau să mă gîndesc.

Read Full Post »

STEPHEN HAWKING

În timp ce Laplace era înclinat să creadă în determinism, respectiv predictibilitatea Universului (inclusiv a comportamentului uman) pe baza unor cunoştinţe de moment, alţi savanţi care înclinau să creadă că acest principiu ar limita drastic posibilitatea Intervenţiei Divine în Universul Creat, au rămas sceptici. Calcule minuţioase au demonstrat imposibilitatea ca un corp – fierbinte – oarecare, să emită cantităţi infinite de energie. “Pentru a evita acest rezultat evident ridicol, savantul german Max Planck a sugerat în 1900, că lumina, razele X şi alte unde nu pot fi emise într-o cantitate arbitrara, ci numai în anumite pachete pe care le-a numit cuante”. În 1926, un alt savant german a formulat principiul de incertitudine, potrivit căruia nu se poate cunoaşte precis atît poziţia cît şi viteza unei particule, datorită faptului că pentru măsurători, este necesar să fie folosite cuante de lumină care intrînd în coliziune cu particula respectivă, evident ar modifica observaţia şi măsurătorile. Scrie Hawking : “Principiul de incertitudine a avut implicaţii profunde pentru modul în care vedem lumea. Chiar după mai mult de 50 de ani ele nu au fost complet înţelese de mulţi filosofi şi sunt încă obiectul multor controverse”. Asta ca să ne liniştim puţin. Cert este că Universul nu poate fi explicat pe baza unei singure teorii unificate. Evoluţia Universului nu este nici în totalitate predictibilă, dar nici în totalitate la voia întîmplării. “Dumnezeu nu joacă zaruri” avea să exclame Einstein! Aproximativ similar dualităţii luminii = undă/corpuscul, teoria cuantică explică destul de bine universul mic, în timp ce “Teoria generală a relativităţii a lui Einstein pare să guverneze structura la scară mare a Universului”. Capitolul al V-lea, Particulele elementare şi forţele naturii, este o veritabilă lecţie de fizică la nivel atomic. Începînd de la Aristotel care “credea că toată materia din Univers era formată din patru elemente de bază : pămint, aer, foc şi apă. Asupra acestor elemente acţionau două forţe : gravitaţia = tendinţa apei şi a pămîntului de a cădea şi levitaţia = tendinţa aerului şi focului de a se înălţa”. Este amintit Democrit care a introdus noţiunea de atom. În 1803 “fizicianul şi chimistul britanic John Dalton a explicat combinarea compuşilor chimici întotdeauna în anumite proporţii prin gruparea atomilor în molecule”. În 1911, fizicianul britanic Ernest Rutherford a arătat că atomii au o structură internă. A urmat firesc, descoperirea particulelor elementare, electronul, neutronul, protonul, quark-ul, etcetera. Între aceste particule se dezvoltă forţe : gravitaţională, electromagnetică, interacţie nucleară slabă, interacţia nucleară tare. Întrucît este acceptat faptul că întregul univers are o compoziţie unitară şi este guvernat de aceleaşi legi, teoriile şi observaţiile aplicate la microcosmos au fost extinse la nivel macrocosmic. După modelul existenţei antiprotonilor şi antineutronilor s-a presupus existenţa antimateriei! Astfel încît pe măsură ce “universul se extindea şi se răcea, antiquarcii se anihilau cu quarcii, dar deoarece erau mai mulţi quarci decît antiquarci, rămînea un mic exces de quarci. Din aceştia s-a format materia pe care o vedem azi şi din care suntem făcuţi noi inşine”. Următorul capitol al cărţii, tratează despre Găurile Negre. Deşi fenomenul a fost descris ca posibil încă din 1783 de John Michell, un membru al unui consiliu din Cambridge, termenul a fost inventat în 1969 de  savantul american John Wheeler. Termenul gaură neagră semnifică o regiune a spaţiu-timpului de unde nimic, nici chiar lumina nu poate ieşi, datorită gravitaţiei enorme. Deşi aparent existenţa acestora nu poate fi observată şi deci probată, există metode indirecte de a le pune în evidenţă. Din nou, urmează pagini splendide de filosofie stelară, din păcate iaraşi pline de termeni prea tehnici. Din nou, calcule precise demonstrează că “atracţia suplimentară a unui număr atît de mare de găuri negre ar putea explica de ce galaxia noastră se roteşte cu viteza pe care o are : masa stelelor vizibile este insuficientă pentru aceasta”. Inevitabil, orice discuţie despre lumea înconjurătoare, conduce la întrebări despre Originea şi Soarta Universului. “În 1981 interesul meu în ceea ce priveşte originea şi soarta Universului s-a redeşteptat cînd am ascultat o conferinţă asupra cosmologiei, organizată de iezuiţi la Vatican”.Biserica Catolică nu voia să mai repete greşeala cu Galileo ! Totuşi, la audienţa pe care Papa le-a acordat-o participanţilor la conferinţă, acesta le-a spus că este bine să se studieze evoluţia post Big Bang, dar nu şi Big Bang-ul însuşi, pentru că acela constituia însuşi momentul Creaţiei  şi deci lucrul Domnului !

 În fine. Această carte este cu adevărat tulburatoare şi oferă măcar un set de răspunsuri la întrebările pe care ni le punem mai mult sau mai puţin acut. Răspunsuri valabile în momentul în care cartea a fost redactată. De atunci şi pînă acum, cine ştie ce alte răspunsuri a mai găsit, geniul şi neastîmpărul frumoşilor nebuni, oamenii de ştiinţă ?

Read Full Post »

ALEXANDRU DRAGOMIR

 Oriunde se vorbeste – chiar si cu tine insuti, chiar si in porunca sau in rugaciune – este locul dialogului : pe strada, la telefon, in Parlament, la confesional, intre indragostiti. Aici nu am insa in vedere dialogul agonic, sofistic sau pe cel interdisciplinar, ci heuristic si peirastic (peirastikos), asa cum este el definit de Thrasyllos si de Aristofan din Bizant. Propun o simpla definitie de lucru a dialogului :  dialogul este dezbatere in comun, prin argumente logice, a unei teme (probleme), cu scopul rezolvarii ei. Chiar si din aceasta definitie de lucru rezulta ca dialogul ideal este irealizabil. Aproape orice dialog este pindit de la inceput de doua vicii : viciul obiectului – tema este prost pusa sau este prea vasta – si viciul interlocutorilor : fie 1) sint de rea-credinta, fie 2) au o funciara lipsa de deschidere pentru dialog : agonistii, clericii, atotstiutorii, superiorii, resentimentarii.* Ce se intimpla pe parcursul dialogului, ce elemente survin, facind dialogul cu neputinta ? 1) lipsa de disciplina : intreruperi, prolixitate, contradictii, patima, mirlanie; 2) argumente ad hominem (atac la persoana); 3) afectivitati nemarturisite (pica, invidia); 4) argumente logic gresite; 5) neintelegerea argumentelor celorlalti sau nerabdarea; 6) abateri de la tema, voite sau nu. Dialogul este favorizat si debilitat de citeva elemente istorice. Primul element : vorbirea a fost dublata (daca nu inlocuita) la un moment dat de scris. Care a fost urmarea, pentru dialog, a aparitiei scrisului se poate afla din dialogul Phaidros (sf 274 si urm.) al lui Platon. Al doilea element : in epoca noastra mai ales, vorbirea devine pletorica si se degradeaza in vorbarie. In sfirsit, vorbirea pierde astazi trenul in favoarea imaginii si “actiunii”. Practic, la TV si in presa aflam actiuni : filme de actiune, sport, evenimente, iar in politica decizii, masuri luate, terorism, orice, dar nu vorbe.( Talk-skow-ul este o replica debila la toate acestea.) De unde non-eficienta, astazi, a dialogului. Sa revenim putin la conditia dialogului. Dialogul se bazeaza pe argumente logice, rationale. El este eminamente legat de ratiune, si anume de afirmatia ca ratiunea este egal impartita la oameni. Cu toate acestea nu consensul si nu numarul interlocutorilor care intervin intr-un dialog este criteriul adevarului, ci evidenta, certitudinea, 2 + 2 = 4. Certitudinea pare a fi un criteriu garantat de subiect ( cogito ergo sum ) fundat ontologic. Deosebirea dintre certitudinea ontologica ( de tip Descartes ) si cea logica ( de tip Aristotel ) consta in faptul ca cea logica e apriorica (cf. Rene Thom ). Certitudinea logica a argumentelor este pusa in scris ( in maniera formalizata ), si nicidecum in vorbit, ceea ce inseamna ca dialogul ideal este irealizabil. Ar exista, asadar, o analogie intre dialogul viciat si limbajul natural si dialogul pur si limbajul pur. Dar cum limbajul pur nu se poate obtine in vorbire, dialogul pur e cu neputinta.

 * NEDIALOGABILI = clerul de orice religie, dar sigur cel ortodox; comunistii si extrema dreapta; posesorii adevarului; fanaticii de orice fel; prostii care se cred destepti; mincinosii.

 O scurta comunicare reprodusa din volumul “Crase banalitati metafizice” / Humanitas

Read Full Post »

Anul trecut, la Editura ART, a aparut o alta carte splendida, “Cea mai frumoasa istorie a fericirii”. Cartea este scrisa sub forma unor dialoguri, sustinute de Alice Germain cu trei personalitati diferite.

In acest dialog pe trei voci,  fericirea isi spune povestea de la nasterea sa, in filosofia Greciei antice, pina la afirmarea ei politica in 1789, trecind prin reprezentarea ei paradiziaca in sinul credintei crestine. Daca filosofia isi propune sa gindeasca fericirea, istoria ii urmareste evolutia, ‘secularizarea’ progresiva si pregnanta tot mai mare in societatea contemporana. Andre Comte – Sponville, filosof care a consacrat numeroase lucrari ideii de fericire, povesteste cum din Antichitate, destinul fericirii a fost impletit cu cel al filosofiei. Jean Delumeau, profesor onorific la Colege de France, specialist inistoria mentalitatilor religioase, arata cum fericirea a luat in Occidentul crestin forma unui paradis menit sa ne consoleze de toate spaimele omenesti si sa ne induca speranta unei bucurii vesnice. Arlette Farge, director de cercetare la CNRS, istoric, specialista in comportamentele populare din sec. al XVIII-lea, descrie placerile Secolului Luminilor, secol al voluptatii si explica in ce mod a devenit fericirea un scop politic, o cautare colectiva, in sinul unei Republici de cetateni luminati” spune Alice Germain in prolog. cartea incearca sa raspunda la intrebari pe care ni le punem cu totii, implicit sau explicit, mai des sau mai rar, dar intrebari care nu ocolesc viata nici-unuia dinte noi.

Care este sursa fericirii? Un obiect (banii ?), un loc (paradisul ?), un moment (un miine luminos ?), o persoana (Dumnezeu, ceilalti, noi insine ?) … Reusita, iubirea, sanatatea, placerile, frumusetea ? Despre asta este vorba in carte. Fiecare dintre noi are propriul sau imaginar al fericirii, populat in cele mai diverse moduri. Aspiratiile noastre diverg sau converg in doze diferite de la om la om. De-asta si suntem atit de diferiti; si de-asta si drumurile noastre catre ideea proprie de fericire, sint atit de intens personale.

1) LA ORIGINILE INTELEPCIUNII. “La inceput a fost Socrate; si cu el, primii pasi ai filosofiei, pentru care singurul element de interes, unicul obiect este omul, cu viata, originea, destinul si …fericirea lui”. Da fapt, filosofie a existat cu mult inaintea lui Socrate. Meritul sau este de a fi deplasat centrul de greutate al filosofiei de la intrebari de genul ‘ce este fiinta’ sau ‘ce este natura’ la celebrul ‘cunoaste-te pe tine insuti’. – Spune A.C. – Sponville : “A te cunoaste pe tine insuti nu inseamna a te contempla narcisist. Inseamna a cauta sa stii ce esti, dar si ce trebuie sa fii; inseamna a te intreba cum sa gindesti, cum sa traiesti, cum sa fii fericit”. Ne miscam in principal pe doua coordonate : intre hedonism si stoicism; cautind in grade diferite calea de mijloc de ansamblu, proprie fiecaruia dintre noi. “Suporta si abtine-te” spun stoicii. Usor de spus, foarte greu de facut. “Sa te bucuri cit mai mult cu putinta, dorind cit mai putin cu putinta” spun adeptii lui Epicur. Pare ceva mai simplu, dar de fapt, este la fel de greu. Nu toti stim sa ne bucuram  de ceea ce merita cu adevarat. Avem scari de valori complet diferite. Tocmai de aceea Aristotel constata ca “pentru a fi fericiti, trebuie sa fim virtuosi, liberi, sa ne luam viata in miini, dar ca in acelasi timp avem nevoie ca patria noastra sa nu fie impilata sau sfisiata de razboaie civile”.

 Trebuie sa-mi fac o autocritica severa.Am calomniat bietele vrabii. Nici vorba sa fie mofturoase sau satule. Din timp in timp, isi face aparitia un cotoi, care se ascunde dupa niste ghivece mari cu plante ornamentale si sta la pinda pofticios! Ce sa fac eu in cazul asta ? Bineinteles, nimic. Vrabiile mele sint de fapt vrabiile cerului, iar motanul, nu se stie al cui e. Acesta nu-i razboiul meu. Este razboiul firii, impus de bunul Dumnezeu.

Read Full Post »