Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘arlette farge’

Anul trecut, la Editura ART, a aparut o alta carte splendida, “Cea mai frumoasa istorie a fericirii”. Cartea este scrisa sub forma unor dialoguri, sustinute de Alice Germain cu trei personalitati diferite.

In acest dialog pe trei voci,  fericirea isi spune povestea de la nasterea sa, in filosofia Greciei antice, pina la afirmarea ei politica in 1789, trecind prin reprezentarea ei paradiziaca in sinul credintei crestine. Daca filosofia isi propune sa gindeasca fericirea, istoria ii urmareste evolutia, ‘secularizarea’ progresiva si pregnanta tot mai mare in societatea contemporana. Andre Comte – Sponville, filosof care a consacrat numeroase lucrari ideii de fericire, povesteste cum din Antichitate, destinul fericirii a fost impletit cu cel al filosofiei. Jean Delumeau, profesor onorific la Colege de France, specialist inistoria mentalitatilor religioase, arata cum fericirea a luat in Occidentul crestin forma unui paradis menit sa ne consoleze de toate spaimele omenesti si sa ne induca speranta unei bucurii vesnice. Arlette Farge, director de cercetare la CNRS, istoric, specialista in comportamentele populare din sec. al XVIII-lea, descrie placerile Secolului Luminilor, secol al voluptatii si explica in ce mod a devenit fericirea un scop politic, o cautare colectiva, in sinul unei Republici de cetateni luminati” spune Alice Germain in prolog. cartea incearca sa raspunda la intrebari pe care ni le punem cu totii, implicit sau explicit, mai des sau mai rar, dar intrebari care nu ocolesc viata nici-unuia dinte noi.

Care este sursa fericirii? Un obiect (banii ?), un loc (paradisul ?), un moment (un miine luminos ?), o persoana (Dumnezeu, ceilalti, noi insine ?) … Reusita, iubirea, sanatatea, placerile, frumusetea ? Despre asta este vorba in carte. Fiecare dintre noi are propriul sau imaginar al fericirii, populat in cele mai diverse moduri. Aspiratiile noastre diverg sau converg in doze diferite de la om la om. De-asta si suntem atit de diferiti; si de-asta si drumurile noastre catre ideea proprie de fericire, sint atit de intens personale.

1) LA ORIGINILE INTELEPCIUNII. “La inceput a fost Socrate; si cu el, primii pasi ai filosofiei, pentru care singurul element de interes, unicul obiect este omul, cu viata, originea, destinul si …fericirea lui”. Da fapt, filosofie a existat cu mult inaintea lui Socrate. Meritul sau este de a fi deplasat centrul de greutate al filosofiei de la intrebari de genul ‘ce este fiinta’ sau ‘ce este natura’ la celebrul ‘cunoaste-te pe tine insuti’. – Spune A.C. – Sponville : “A te cunoaste pe tine insuti nu inseamna a te contempla narcisist. Inseamna a cauta sa stii ce esti, dar si ce trebuie sa fii; inseamna a te intreba cum sa gindesti, cum sa traiesti, cum sa fii fericit”. Ne miscam in principal pe doua coordonate : intre hedonism si stoicism; cautind in grade diferite calea de mijloc de ansamblu, proprie fiecaruia dintre noi. “Suporta si abtine-te” spun stoicii. Usor de spus, foarte greu de facut. “Sa te bucuri cit mai mult cu putinta, dorind cit mai putin cu putinta” spun adeptii lui Epicur. Pare ceva mai simplu, dar de fapt, este la fel de greu. Nu toti stim sa ne bucuram  de ceea ce merita cu adevarat. Avem scari de valori complet diferite. Tocmai de aceea Aristotel constata ca “pentru a fi fericiti, trebuie sa fim virtuosi, liberi, sa ne luam viata in miini, dar ca in acelasi timp avem nevoie ca patria noastra sa nu fie impilata sau sfisiata de razboaie civile”.

 Trebuie sa-mi fac o autocritica severa.Am calomniat bietele vrabii. Nici vorba sa fie mofturoase sau satule. Din timp in timp, isi face aparitia un cotoi, care se ascunde dupa niste ghivece mari cu plante ornamentale si sta la pinda pofticios! Ce sa fac eu in cazul asta ? Bineinteles, nimic. Vrabiile mele sint de fapt vrabiile cerului, iar motanul, nu se stie al cui e. Acesta nu-i razboiul meu. Este razboiul firii, impus de bunul Dumnezeu.

Read Full Post »