Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘art’

            Pe numele său real, Natalia Dalain, spune ea însăşi că locuieşte “într-un corp feminin ce datează din 10 martie 1973.” Presa franceză a văzut în cărţile ei un nou fel de literatură, un soi de OLN – obiect literar neidentificat. De natură autoficţională, cartea sa musteşte de un simţ ludic şi de un umor care pare poznaş, dar în realitate cartea are accente foarte grave. Pe scurt, subiectul acestei cărţi pare desprins din realitate. Respectiv, o femeie se transformă în paznicul televizorului subsumîndu-şi întreaga viaţă emisiunilor care curg neîncetat pe ecran. Şi acest lucru se desfăşoară pe parcursul a 22 de luni de zile.

            Cartea începe sub imperiul lucidităţii . “Nu sunteţi aici din întîmplare. Nu există hazard, veţi înţelege asta … În acest moment sunteţi aici, în acest moment sunteţi în picioare. Omul este dator să stea în poziţie verticală … Sunteţi elita, nu-i aşa ? … Nu mai sunteţi partizanii nici unei idei, poate cu excepţia optimizării … (pentru că) voi nu vă uitaţi niciodată la televizor, niciodată cu adevărat … Gîndiţi aşa : a rămîne drept înseamnă a nu te coborî pînă la televizor.” Exceptională formulare !!! “Spuneţi : sînt în viaţă, viaţa nu-i televiziune.”

            Deşi cartea se adresează cu predilecţie publicului francez, se poate citi cu uşurinţă în orice ţară, în definitiv emisiunile tembelizatoare gen Big Brother şi altele de acelaşi soi, au invadat lumea, manipulatorii ştirilor sunt pe toate meridianele, iar campaniile abile de promovare a unor produse perfect inutile sunt agresive şi au rezultate notabile peste tot, doar nu degeaba trăim în epoca consumeristă.

            Personajul principal al cărţii, practic nu mai are o viaţă proprie ci trăieşte aproape exclusiv cu şi prin intermediul televizorului. Ne sunt descrise stările succesive pe care le suferă, de la slăbit pînă la contrariu, căpătarea unei greutăţi excedentare, de la interesul viu arătat unor emisiuni şi seriale pînă la apatia totală şi identificarea completă cu televizorul.

            Asta pînă cînd, logodnicul său, constată dispariţia efectivă a lui Chloe. Fără să poată înţelege unde se afla aceasta. Uşile şi ferestrele erau bine încuiate, ambele rînduri de chei erau pe masă la locul lor, numai Chloe dispăruse în mod misterios şi logodnicul anunţă poliţia. Nu ştim dacă poliţia reuşeşte să o mai găsescă pe Chloe, dar cititorul ştie că aceasta se găseşte deja în televizor şi nu se întrevede prea curînd o cale de ieşire de acolo.

            “NU mai sînt decît o parcelă. Ficţiunea colectivă ştie să impună hărţi în chip de teritorii, ideea i se datorează însuşi Căpcăunului. N-am ştiut să-mi protejez creierul, timpul lui e abolit, doar e disponibil. Dar cel puţin, după cum vedeţi, am propria mea naraţiune. Salvaţi-o pe a voastră pînă nu-i prea tîrziu.”

            Un strigăt lucid dar din păcate, cei care se tembelizează privind fascinaţi la “ecranul magic” nu prea citesc de fel deci nici măcar această carte nu le va tulbura „cugetele” aşa că, nici şanse să-şi revină nu prea au. Dar votează!

Read Full Post »

            Maxima termică de 36°C anunţată de ieri pentru azi, a fost atinsă încă de pe la ora 10 am. Frunzele din copacii pe care îi văd pe fereastră se mişcă rar, si dacă ascult bine, parcă nici vrăbiuţele nu prea au chef de ciripit. Totuşi. Mă rup din tihna umbrită a casei şi mă aştern la drum. Îmi rămăsese de data trecută „un rest de umblătură „ ( Ştefan Agopian – dixit) şi un salon nevizitat. Împreună cu tiberiuşa, mare iubitoare de cărţi la rîndul ei, luăm tramvaiul 41, despre care Iliescu zicea că este cam futurist, şi ne aşternem la drum către Romexpo.

            Sigur că papasha nu poate să înţeleagă că ceva poate să funcţioneze normal în ţara asta, aşa cum funcţionează impecabil, linia de tramvai 41. Garniturile se succed la intervale regulate, iar timpul este drastic economisit în favoarea călătorului. De la circa o oră şi jumătate cît făceam înainte, acum ajunge mai puţin de jumătate de oră pentru a  ajunge la destinaţie.

            Intrarea, tot liberă. Pe o parte şi pe alta a drumului către pavilionul central al Romexpo, nişte cochete căbănuţe din lemn oferă amatorilor diverse lucruri, de la pietre semipreţioase montate în argint, la ceaiuri medicinale, şi de la miere de mai multe soiuri la săpunuri naturale. Cîţiva ardeleni, oferă produse specifice : afumături, caş, cîrnaţi, diverse bunătăţi + evident, palincă. O maramureşancă zdravănă mesteca într-un ceaun imens la o mămăligă vîrtoasă. Alături, în alt ceaun, fierbe  molcom un morman de sarmale. Iuţim pasul, că mirosul plăcut îţi mută pur şi simplu nasul.

            La Tibco, organizat în pavilionul central, am intrat fix degeaba. Cîteva zeci de firme expun aproximativ aceleaşi cîrpe pe post de haine şi aceleaşi încălţări de prost gust pe care le poţi găsi în orice piaţă, aduse de ruso-moldoveni, fraţii noştri de peste Prut. Singura diferenţă este că aici, costă de două, trei ori mai mult. Este cel mai jalnic Tibco pe care l-am văzut în ultimii măcar 30-40 de ani.

            Mergem către Pavilionul 15 unde este Bookfest. Eu, blazat; tiberiuşa, mult mai curioasă. Caut standul RAO, pentru că am aflat că Oreste, prezentatorul emisiunii Codul lui Oreste, a publicat aici, cartea sa, Codul lui Oreste, desigur. O frunzăresc puţin; mambo-jambo, după cum mă aşteptam, Saaaau, poate că nu mă pricep eu.

            Astăzi este ceva mai multă lume, dar nici vorbă de înghesuiala din anii trecuţi. Nu ştiu de ce organizarea este din ce în ce mai proastă de la an la an. La Nemira, printre multe noutăţi, zeci de titluri cu 25 % reducere şi alte  zeci de titluri la preţ fix : 10 ron. Ademenitor. La cîteva standuri se fac lansări de carte simultan. N-am chef să ascult nici-un laudatio. La standul Adevărul, văd consternat trei jandarmi cu pistoale mitralieră Kalaşnikov. – Măi să fie, întreb, pe cine păzesc ăştia ??? – Pe noi, răspunde un mucalit!

– Adică ? Urmărind direcţia indicată de vîrful degetului său arătător, mă dumiresc. La o măsuţă, generalul iertat de puşcărie, V.A. Stănculescu, rînjea tîmp împărţind autografe.

– Priviţi lume bună şi vă minunaţi, zic. Aşa arată un CRIMINAL  văzut de aproape. Simţind că sunt pe punctul de a exploda, tiberiuşa mă roagă în şoaptă să plecăm. O ascult. Ciţiva indivizi cu ochi sfredelitori mă fixau deja ameninţător. Nu m-am putut abţine şi le-am arătat amîndouă mîinile cu degetul mijlociu de la fiecare, ridicat în sus. Au strîns din măsele. Le-am urat un sincer hai siktir ! şi ucigaşului şi gorilelor sale.

            De la editura Teşu, am cumpărat o colecţie de bancuri cu Bulă. Foarte inspirată alegere. Mai aveam ceva de cumpărat de la ART, aşa că ne-am îndreptat către standul lor. Aglomeraţie foarte mare. Cărţi excepţionale cu reduceri substanţiale prezentate cu gust, te îmbie. Greu să rezişti. Timpul a cam trecut, ce am avut de văzut am cam văzut, este  vremea să plecăm. În drum spre ieşire, la standul Humanitas, trec pe lîngă Cărtărescu care perorează despre o carte. Ceva cu literatura interbelică. Nu-l agreez pe ins, aşa că nu mai stau să-i ascult pe Liiceanu sau pe D.C. Mihăilescu.

            La terasă, printre mese se strecoară o bătrînică îmbrăcată destul de curat, care  ocheşte bucăţile de friptură rămase şi le hăpăie la repezeală, cînd crede că nu o vede nimeni. Apoi, se duce la bar, ia un pahar de plastic gol şi vine glonţ la masa noastră. Nu spune nimic. Pricep, pun mîna pe sticla de bere şi îi umplu paharul. – Să fie primit maică, ai făcut pomană cuiva la care ţii mult. Aşa este. Săptămîna viitoare, se împlinesc şase  ani de cînd îl tot pomenesc pe fratele meu. Îmi aduc aminte de Codul lui Oreste. HM. O să caut să pricep ce spune dumnealui, acolo. O fi ceva, mai ştii ?

            Dar. Deocamdată, în drum spre tramvaiul 41, ne oprim lîngă cele două ceaune tocmai la vreme ca să apucăm printre ultimii, nişte sarmale superbune şi cîte un boţ  de mămăligă făcută ca la mama ei acasă, în Maramu’!

            Ne mai vedem poate şi la anu’ Bookfest! Pînă atunci, să fim sănătoşi.

Read Full Post »

            Vestea bună este că a început; vestea mai puţin bună este că în prima zi, cele două ore pe care le-am petrecut acolo, au fost mai degrabă marcate de absenteism. Edituri mai puţine decît în anii precedenţi, dar cele prezente au venit cu o ofertă de carte bogată, variată, cu multe reeditări dar şi cu noutăţi. Public relativ puţin. Nici-un stand vizitat de mine, nu avea mai mult de patru-cinci vizitatori simultan. Poate fiind numai prima zi, cititorii aşteaptă sfîrşitul săptămînii, în care lansările de carte vor fi mai numeroase.

            La cîteva edituri, şi n-am să le numesc din politeţe, vînzătorii habar nu aveau ce cărţi sunt pe rafturi. La întrebarea clasică, ‘aveţi cartea …’ o ridicare din umeri şi o privire goală mi-au adus aminte de vremurile vechi, în care răspunsul standard era ‘avem numai ce se vede’. Celor tineri nici nu le vine să creadă că pe vremea aceea, rafturile erau cel mai adesea, pur şi simplu, goale. Se contează prea mult totuşi, pe autoservire. În fine. Am întîlnit şi vînzători de carte bine informaţi, care mi-au spus titlul unor cărţi, numai după o descriere sumară. N-am să spun nici numele acestor edituri, pentru simetrie.

            Preţurile sunt în nota cunoscută iubitorilor de carte, nici mai mari, dar nici mai mici ca de obicei. Peste tot reducerile de pînă la 30 % te îmbie la cumpărat. Şi evident că lista cărţilor care costă numai 5, 7, 8, 10, sau 15 Ron, este bine garnisită cu titluri diverse, de la cărţi de specialitate la cărţi foarte valoroase, dar apreciate numai de un public de nişă.

            La un stand, Grigore Cartianu perora cam bîlbîit despre o carte; tot despre rezistenţa la ceauşism; rezistenţă sublimă, dar aproape inexistentă; nu m-am oprit. La uşa salonului destinat invitatului special, Spania, un cerber mi-a barat drumul hotărît : – fără invitaţie, accesul este permis numai după ora 14. – Dar este 13, 45. – Nu contează. Reveniţi după ora 14. Poate am sa revin sîmbătă, mi-am spus în gînd, destul de înciudat. Am cumpărat numai şapte cărţi, deşi am ochit lejer cărţi pe gustul meu, care ar fi umplut vreo şapte valize. O să mai cumpăr cîte ceva, sîmbătă sau duminică.

            La plecare, am aruncat o privire la TIBCO. M-am mai relaxat niţel : nici tîrgul bunurilor de consum nu avea prea mulţi vizitatori. Criza muşcă din toate categoriile de amatori de tîrguit, nu ? Iar pentru că accesul la Bookfest este gratuit, cu banii astfel economisiti, poţi să înfuleci la repezeală cîţiva mititei şi o bere, sau, mă rog, un suc pentru şoferi. Pînă duminică, poftiţi la Bookfest vă rog. Merită !

Read Full Post »

CEI CARE ADUC GROAZA

eseu despre perdantul radical

De cind am descoperit cu adinca incintare o carte minunata, respectiv “Cea mai frumoasa poveste a lui Dumnezeu”, vizitez de cite ori am prilejul editura ART, unde descopar permanent noi si noi titluri valoroase, semnate de autori mai noi sau bine-cunoascuti. Recent, la Bookfest 2009, printre altele, am luat o carticica mica si cocheta. Autorul ( n. 1929 ), poet, prozator, eseist, dramaturg, autor de librete sau de literatura pentru copii, dupa cum ne spune in prefata, Gabriel H. Decuble, se bucura de prietenia prozatorului Mario Varga Llosa. Este un nonconformist, despre care Hannah Arendt avea sa spuna ca nu ii poate recenza cartile, pentru ca nu poate separa in scrierile sale geniul. de banalitate. “ Desi, alaturi de Heinrich Boll, Gunter Grass sau Erich Fried, Enzenberger a fost unul dintre reprezentantii asa-numitei Kahlschlagliteratur ( literatura dupa ‘defrisare’; de la zero; dupa ce mostenirea culturala fusese facuta tabula rasa ), poetica sa recupereaza cite ceva din experimentele Avangardei, din lirica […] lui Berthold Brecht (si/sau) Gottfried Benn.”spune Gabriel H. Decuble.  “Trebuie furie si rabdare,/ pentru a sufla in plaminii puterii/ acea pulbere fina a mortii, macinata/ cu grija de cei ce au invatat multe,/ de cei ce sunt exacti, de tine.” spune Enzenberger in volumul sau de debut “Apologia lupilor – contra mieilor” ( 1957).

In acest eseu, Enzenberger dezvolta o subtila  analiza a ceea ce el considera a fi ‘perdantul radical’. Respectiv, perdantul care se radicalizeaza si brusc, “o ia razna” : de la dementul care isi descarca arma in incinta unui campus, sau, cel/cea care ucide din gelozie, functionarul umil care brusc iese din anonimat si isi apostrofeaza superiorul, vecinul care nu mai suporta comportamentul unor colocatari si brusc devine violent, pina la teroristul care isi sacrifica viata in numele unui ideal, pe care nu il intelege pe deplin. De regula, ‘perdantul’ se complace in ‘starea sa de fapt’ fara sa ii pese prea mult, atita vreme cit nu ii percepe pe ceilalti drept ‘cistigatori radicali’. Dar in momentul in care constientizeaza situatia pe deplin si isi spune : “sunt un perdant si nimic altceva”, trebuie sa gaseasca vinovatul pentru nereusitele sale. “Intrebarea de ce stau lucrurile asa ii sporeste chinurile. Pentru ca pricina nu poate sa fie la el insusi. Asta este de neconceput. De aceea, trebuie sa gaseasca vinovati care sint raspunzatori pentru soarta sa”; isi iese din fire; explodeaza; reactioneaza violent. { Parca ne este familiara aceasta stare de lucruri, nu e asa ? Nu-l gasesc cei 322 vinovat de toate neputintele lor pe domnul presedinte Basescu ? }

Dupa ce analizeaza din punct de vedere sociologic tipurile de comportament antisocial care se manifesta la ‘perdantul radical’ in mai multe forme, Enzenberger se ocupa de ‘terorismul islamic’ pe indelete. Citeaza dintr-un document, “Arab Human Development Report”, intocmit de specialisti arabi in frunte cu sociologul egiptean Nader Fergany, in care se demonstreaza negru pe alb, cu o autocritica de mare curaj, ca in “cele 22 de state membre ale Ligii Arabe, insumind 280 milioane de locuitori”, exista carente extrem de grave : in ceea ce priveste libertatea politica ( mai mica decit in Africa !); pentru cercetare statele arabe cheltuiesc numai 0,2 % din PIB; cifra cartilor tiparite in lumea araba se situeaza la 0,8 din productia mondiala; numarul traducerilor din alte limbi, incepind cu domnia califului Al Mamun ( 813-833) deci pe parcursul a 1200 de ani, corespunde productiei pe care o realizeaza Spania intr-un singur an; una din doua femei arabe nu stie sa scrie sau sa citeasca; etc. Eseul se intinde pe mai putin de o suta de pagini, este bine  scris si este impanat cu referinte culturale dintre cele mai variate. Merita citit.

“Enzenberger nu-si refuza dreptul principial de a lua pozitie impotriva terorismului islamic.Inctinctiv, el trebuie sa dea expresie furiei si contesta vehement barbaria, dar are macar – spre deosebire de multi comentatori care trimit islamul, din doua intorsaturi de condei de fraza, la groapa de gunoi a istoriei – rabdarea de a o intelege. Ies astfel la iveala similitudini interesante intre atentatorii sinucigasi indoctrinati de Islam si mintile ratacite de studenti de prin colegiile americane.” spune G. H. Decuble.

Noi de ce nu am avea dreptul de a ne opune barbariei mediatice la care acest popor, este supus in mod samavolnic, de o mina de teroristi media, asa zisi jurnalisti, in realitate o banda mizerabila de mercenari,veritabila coloana

a V-a ?

Read Full Post »