Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘arta fugii’

Arta fugii 3

Fuga I: Numerele

Cînd călugărul în rasa lungă şi murdară cu barba încîlcită şi ochi rătăciţi îi anunţase că tatăl său doreşte să-l vadă, Simon mai întîi se bucură înainte să gîndească. Apoi călugărul dispăru în noapte fără alte cuvinte, gîrbov, apărîndu-se cu mîinile de ploaie, umblînd către tărîmul acela mult jinduit şi înmspăimîntător unde tatăl aştepta întîlnirea cu fiul. Dacă tata doreşte, mai mult, cere, să vin la el, îşi spuse Simon, desigur dincolo de bucuria revederii urmăreşte un anumir lucru. Iar eu am fost o clipă fericit ca un nebun, ştiind că întîlnirea cu tatăl meu e singurul lucru adevărat pe care îl vreau în lume. În acelaşi timp însă, groaza atîtor ascunzişuri, spaima de a-i fi călcat o dată porunca – ceea ce fără îndoială el ştie -, spaima de a fi cu atît mai neputincios în faţa mustrării lui cu cît am fost neputincios în faţa poruncii lui sunt tot atîtea cauze pentru care revederea noastră mă poate lovi fără putinţă de îndreptare. Şi aşa sînt atît de şovăielnic încît o muscă mă poate jigni cu hotărîrea sa neclintită de a voi să mănînce; sînt atît de în marginea vieţii încît orice voinţă de a trăi mi se pare monstruoasă. Iar dacă tatăl meu mă va întreba cît înţeleg din opera lui neterminată, cum voi duce eu mai departe lupta lui cu numerele, ce i-aş putea răspunde decît că asemeni lui, dar fără a-l cunoaşte, încerc să construiesc o Artă a fugii din lume, o artă a evadării într-o împărăţie de sunete pure şi triunghiuri, în afara timpului şi deasupra munţilor, încerc fără mişcare să găsesc poporul depărtat la nesfîrşit al Nemuritorilor. Şi asta nu ajunge, pentru că ar putea fi răspunsul la întrebarea unui om iubit atunci cînd în fine reuşeşti să-l întîlneşti; răspuns pe care el l-ar primi cu un zîmbet şi o privire în gol, simţindu-se aidoma ţie, mai aproape sau mai departe de acelaşi ţel. Pe cîtă vreme cuvintele acestea vagi nu mărturisesc hotărîrea celui care a împlinit o poruncă, ci numai o  cale lăturalnică, laşă a neputinciosului. Căci eu nu fac nimic decît să strig în faţa celorlalţi neînţelegerea şi singurătatea mea neomenească; dar nicidecum să fiu prin asta deasupra lor. Mai ştii, îşi spuse Simon, poate că fiecare dintre ei are părticica lui de curaj, părticica lui de putere, părticica lui de dragoste şi înţelegere şi apropiere şi atunci merit de la aceştia ca şi tatăl meu numai dispreţ şi lupta mea în afara lor e numai o zbatere caraghioasă prin care sînt unicul înjosit. Simon crede că într-adevăr nu ar fi gîndit niciodată aşa fără porunca tatălui său de a duce mai departe o himeră pe care, vai, nui o poate dispreţui – zăcînd şi în el o scînteie din focul pur al drepţilor care i-a ars părintele. Pentru că altfel, ce poate fi mai măreţ decît să stasi deoparte prefăcîndu-te că nu înţelegi? Şi care păcat este mai mare decît laşitatea, trădare a ta însuţi în faţa celui care ţi-a dat viaţă?

În fereastră se tîrîie presimţirea luminii tulburi, păsările încep să cînte în oboseala vîntului, iar Simon zice:

cel ce are ceva de spus, o spune la lumina candelei; înşiră cuvintele fără lumină;

cel ce nu are somn îşi iubeşte nopţile;

cel dincolo de orizont nu se mişcă de pe scena arlechinilor;

cel ce nu mai are decît un ceas de trăit îşi curăţă unghiile.

Dar eu, înfipt în tăcerea acestei lumi ca o piatră, fără simţire şi fără venin, aştept zorii culcat gîndindu-mă cu frică la ceea ce sînt; gîndindu-mă cu frică la ceea ce niciodată nu voi fi. Iar acum nu doresc altceva decît monştii galbeni ai răsăritului. Apoi cîntă cu vocespartă, pierdută în zări:

cine speră în această lume n-a băut deloc;

cine speră în această lume n-a făcut dragoste niciodată;

cine speră în această lume n-a văzut niciodată o stea.

Şi strig, raţiunea mea căzînd: Nu mai vreau să fiu, nebun ce-am fost să cred cînd scaunul spînzuratului tremura sub mine că voi fi acest tot ce mă îmbrăţişează, acest tot care mă înnebuneşte, CEL DE NEÎNLOCUIT.

Nu mai e alcool şi n-am băut deloc deci ar trebui să am multă speranţă, îşi zise Simon încercînd să doarmă. Am să citesc Evanghelia în dimineaţa asta.

Read Full Post »

Arta fugii 2

Cuvînt lămuritor asupra ediţiei – Tereza Culianu Petrescu

Volumul de faţă cuprinde cea mai mare parte din proza de primă tinereţe a lui Ioan Petru Culianu, scrisă în Iaşi şi în Bucureşti, pînă la plecarea sa în exil, în Italia, pe 4 iulie 1972.

Într-un Proiect de plan editorial pe anul 1971, Editura Eminescu anunţa, pentru luna iunie, apariţia volumului “Arta Fugii, schiţe” de Ioan Petru Culianiu. Tînărul Culianu debutase cu o proză scurtă, intitulată “Şi-am rîs, prosteşte, fără voia mea”, în revista Cronica din Iaşiul natal, la 4 martie 1967 (an II, nr. 9). Împlinise 17 ani, era elev în ultima clasă de liceu, şi citise cu puţin timp înainte trei povestiri în cenaclul revistei, găzduit, ca şi redacţia, în Palatul Culturii…

Ca student la Litere în Bucureşti din toamna aceluiaşi an, Culianu cvontinuă colaborarea la Cronica, apăruse în 1969 cu proză în Luceafărul şi Universitas, în timp ce în Contemporanul semna în 1970, la rubrica numită “Cartea străină”, scurte recenzii despre cărţi recent traduse în româneşte, cum ar fi Ţărmul Syrtelor de Julien Gracq, Povestiri fioroase de Villiers de L’Isle-Adam, Monstrul Colombre – nuvele de Dino Buzzati, Confesiunile unui opioman englez ale lui Thomas de Quincey sau “apariţia mult aşteptată” a Antologiei de poezie romantică germană. Titlurile cărţilor comentate oferă indicii asupra freferinţelor literare ale unui adolescent introvertit, fantast şi hipersensibil; să amintim că parcursese, pe la paisprezece-cincisprezece ani, pe cînd îi scria poetului Geo Dumitrescu la “Poşta redacţiei” de la Contemporanul, ceea ce numea o fază acută Hemingway; se pasionase în urmă de povestirile şi poemele lui Poe, avea deja lecturi consistente din romantismul german a cărui Nachtseite îl fascina; în liceu tradusese din Poe, în anii 1968-1971 traducea din Rimbaud, Lautreamont, Novalis sau din suprarealiştii francezi, şi încerca să transpună lirică românească, mai ales poeme de Dan Laurenţiu, în franceză şi italiană.

Din toamna lui 1970 însă, în urma refuzului său de-a “colabora” cu Securitatea reprezentată, în Universitatea Bucureşti, de un personaj cunoscut drept “căpitanul Ureche”… Culianu fusese trecut pe listele negre ale cenzurii şi interzis de la publicare în toată presa scrisă dinţară. În aceste condiţii, ne imaginăm că introducerea volumului său în planul unei edituri un an mai tîrziu, nu fusese lucru uşor – îl făcuseră posibil minunatele şi uneori salvatoarele prietenii literare… În cazul de faţă cunoaştem doar rolul scriitorului şi editorului Mircea Ciobanu… Şi poate că volumul ar fi existat, dacă n-ar fi fost promulgate şi nefericitele “teze din iulie” 1971. după spusele lui Mircea Ciobanu, volumul de debut ar fi apucat să iasă din tipar şi ar fi fost topit ulterior; după alţii, nici n-ar fi apărut. Nimeni nu l-a văzut tipărit, iar dactilograma predată editurii nu a putut fi regăsită.

Între manuscrisele din arhiva familiei se află doar o parte dintre textele care fuseseră cu certitudine incluse în carte. În aceste condiţii, volumul de acum se suprapune numai într-o anumită mpăsură peste cel alcătuit de autor în 1971…

Toate istorisirile au fost puse pe hîrtie între 1967 şi 1972…

Am păstrat aşadar, pentru a da nume acestui volum cu proze dinaintea exilului, titlul cărţii alcătuite de autor, nu numai pentru că “arta fugii” este la Ioan Culianu un leit-motiv central, un principiu structurant, al avatarurilor sale existenţiale şi artistice. Răspunzînd, în revista Amfiteatru   din mai 1968, la o anchetă pe tema raporturilor dintre proza “tradişională” şi cea “nouă” românească, tînărul Culianu se pronunţă (cu plăcerea vădită de a da un bobîrnac realismului calp recomandat oficial) pentru ceea ce putea fi, după el, un filon novator în epică: “Tendinţa actuală a prozei ar putea fi numită simbolism. Fugile lui Bach sunt structuri limitate spaţial şi temporal… dar au adîncime infinită… Gide voia  şi el să creeze o “Artă A fugii”… Borges creează asemenea structuri simbolice…

Astfel stînd lucrurile, titlul vlomului lui Ioan Culianu întrunind prozele primei tinereţi nu putea fi decît cel pe care el însuşi îl dăduse aceluia acum pierdut, ars sau aşteptînd undeva să fie redescoperit în întregimea lui.

 

Read Full Post »

Arta fugii

   În secţiunea “Biblioteca Ioan Petru Culianu” a Editurii Polirom a apărut şi acest volum de povestiri care cuprinde scrierile din tinereţe ale lui Culianu, pînă la plecarea sa din ţară. Volumul este prefaţat de Dan C. Mihăilescu şi redau aici fragmentul de pe copertă:

„La 1871, romanticul student vienez Eminescu era absorbit de vis, himerism, arhei, ştiinţe oculte, Ahasver, vălul lui Isis, alchimie şi astrologie. La 1971, romanticul student bucureştean Culianu a absorbit deja toată acea ‘lume’ eminesciană, îl dublează pe Schopenhauer cu Jung, pe Kant cu Kierkegaard, pe Gautier cu Borges. Ca şi la Eminescu şi Eliade, la Culianu, în prozele sale, nici o hermeneutică nu poate fi vreodată excesivă.

La tot pasul apar simboluri policentrice, iar referinţele se ramifică de la Casa Usher la Remember-ul matein, de la  Cezara  şi Contes cruels la Novalis şi – de ce nu? – la cromatica strălucitoare a mandalelor din epoca hippy a anilor ’60, cu extazele psihedelice. Nu vă lăsaţi scandalizaţi de atari trimiteri în timp, fiindcă, dincolo de mulţimea şi limpezimea simbologiei arhaic-romantice, prozele lui Culianu din anii 1967-1972 au subtextul fermecător de impregnat de acel extraordinar amestec de rock, indianistică, etno-melo-filosofie ‘haiducească’, magie, alcool, sincretism religios, extaze yoghine sau de Kama-sutra, erudiţie şi senzualism ca la generaţia ’27, plus frenezia comunitară a libertăţii împărtăşite ce caracteriza tînăra generaţie din anii festivalului de la Woodstock – ori de la Clubul Arhitecturii bucureştene, anii Phoenix sau Sideral.”

Read Full Post »