Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘atlantida’

            Casaubon reia şirul istorisirii sale. “În zilele care urmară am neglijat Planul. Sarcina Liei se apropia de termen şi eu stăteam cu ea cît puteam mai mult”. Sigur că ulterior, Casaubon a înţeles ce era de înţeles de la bun început : acesta este singurul mister al lumii, taina tainelor stă în pîntecul femeii iubite care este pe cale să perpetueze  viaţa sa şi pe a ta, printr-o nouă viaţă, o nouă frumuseţe a lumii, denumită în arborele sefirotic TIPHERETH. Dar nu, spune Casaubon înciudat, “noi, – sardonicii – voiam să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea cu diabolicii, arătîndu-le că, dacă era vorba de complot cosmic, noi ştiam să inventam unul care mai cosmic de atît, nici că putea fi”.

            Din joacă în joacă, din deducţie în deducţie, trio-ul nostru desluşeşte în ce constase puterea secretă a Templierilor : descoperisera Omphalos-ul, Umbilicus Telurris, Centrul Lumii, Originea Mecanismului. Iar Filip cel Frumos – Hrăpăreţul tocmai la acest lucru rîvnea. De aici torturile insistente la care fuseseră supuţi Templierii. Vorbiseră ? Mister ! La ce slujea Omphalosul ? Simplu : “Faptul că posezi staţia aceea îţi dă putinţa de a prevedea ploile şi seceta, de a dezlănţui uragane, taifunuri, cutremure …(cu siguranţă Atlantida a dispărut din cauza unui experiment dus prea departe) … E altceva decît bomba atomică; asta face rău şi celui care o lansează”. Cu alte cuvinte, poţi să remodelezi pamîntul, să provoci schimbări climaterice, să şantajezi orice guvern vrei, să provoci căderea burselor, să manipulezi tot ce poate fi manipulat şi să elimini tot ce nu ţi se supune. Preschimbarea metalelor în aur fusese o joacă de copii. Ce-i oprise pe Templieri ca să-şi pună puterea la lucru ? Înţeleseseră că trebuiau sa aştepte şase sute de ani pînă ce dezvoltarea tehnologică să le poată sluji, intenţiile. Trebuiau să transmită din generaţie în generaţie acest teribil secret : locul unde se găseşte Umbilicus Telluris.

            Da, dar cum ? Computerul-Abulafia consultat, le dă un răspuns pe măsura : “Guillaume Postel moare în 1581. Bacon e viconte de Saint-Albans.La Conservatoire se află PENDULUL LUI FOUCAULT”. De ce nu au folosit o simplă hartă ? Cine ştie cum era cartografia pe vremea aceea, renunţă la întrebare. Sigur că exista un document, dar acesta trebuie să fi fost încifrat după metoda lui Trithemius, iar mişcarea pendulului, combinată cu o rază de soare, într-o anumită zi, ar fi trebuit să indice cu precizie locul.

            Pare simplu, dar de fapt este teribil de complicat. Unde trebuie plasat pendulul ? Se ştie că acelaşi pendul funcţionează diferit în diferite locuri ale lumii. Apoi, să nu uităm că întotdeauna oamenii au avut o predilecţie ciudată pentru catacombe, subterane, peşteri, locuri care promit doze masive de mister; locuri în care conspiratorii s-au simţit mai bine decît oriunde.

            Aveau să apară scriitori de sf. SF ? Nici vorbă de aşa ceva, spune Eco. Jules Verne nu face decît să le deschidă ochii oamenilor şi să le arate ce au de făcut !  Trioul nostru scormoneşte munţii de manuscrise. “Eu mă obişnuiam, Diotallevi se corupea, Belbo se convertea. Dar toţi eram pe cale să ne pierdem acea lumină intelectuală ce ne ajută întotdeauna să distingem asemănătorul de identic, metafora de lucruri spune Casaubon”. Se pare că primii care au înţeles cum ar fi putut fi reconstituită harta care aşezată sub Pendul, ar fi indicat LOCUL, şi anume pe cale combinatorică, calculul factorial din Sefer Yetzirah, au fost iezuitii.

            Este de ajuns să vedem ce putere imensa căpătaseră aceştia. De ce a fost înfrint de exemplu Napoleon ? Aşa au decis iezuiţii. Etcetera. Eco se distrează cu cititorul plimbîndu-l prin cele mai neaşteptate momente ale istoriei, încercînd să ne convingă de diverse teorii. Cum un cititor obişnuit nu ştie atîta istorie şi teologie, încît să îl confirme sau infirme, este bine să  citim aceste lucruri, elucubraţii vizibile amestecate cu adevăruri (orice o fi acela un adevăr!), este bine să le citim deci, cu zîmbetul pe buze, adică aşa cum cred eu că le-a şi scris Eco.    

            Tot lucrînd la Planul acesta acaparator, Belbo devine din ce în ce mai însingurat, vine şi revine cu diverse versiuni, munceşte îndîrjit. Diotallevi începe să acuze o suferinţă de stomac stranie, iar Lia, îl convinge le Casaubon să plece împreună cu copilul într-o mică vacanţă. – Pînă una alta ce ştiţi voi cu adevărat ? Nu ştiţi decît ce v-a spus excrocul acela, şi ce citiţi prin manuscrisele unor săriţi de pe fix care inventează mistere. Pot să văd şi eu biletul acela pe care vi l-a lasat Colonelul Excroc Ardenti ? Şi spune Lia cu mult bun simţ : “Planul vostru e plin de secrete pentru că e plin de contradicţii. De aceea ai putea găsi mii de inşi neliniştiţi dispuşi să se recunoască în ele … Lumea nu l-a crezut pe Semmelweis care le spunea medicilor să se spele pe mîini …Spunea lucruri prea simple. Oamenii îl cred pe cel ce vinde loţiunea care face părul să crească”. Asta au făcut cei trei ? Au făcut un Plan complet fals ? Vom vedea.

Read Full Post »

partea aVII-a

 „Apar primele statistici asupra mortilor din razboiul abia terminat. 55 de milioane. Ce e moartea lui Gragnola pe linga acest masacru ? Sa fie Dumnezeu cu adevarat rau ?” Yambo strabate orasul cu bicicleta, redescoperind tot ce merita putina atentie; atentia sa desigur. O carte, Atlantida, sau o revista ilustrata pentru adulti cu o poza a Josefinei Baker, cu sinii goi. Care-i provoaca prima emotie erotica de intensitate, urmata de o binevenita eliberare. Prima din viata sa. Citeste „Omul care  ride ” de Hugo. „Femeia goala e femeia inarmata” – afla. …”pe furis, m-am dus sa vad “Singe si nisip”. Adorarea cu care Tyrone Power isi apasa fata in pintecele Ritei Hayworth ma convinge ca exista femei inarmate chiar daca nu sunt goale. Numai sa fie nerusinate.” Yambo se retrage intr-o lume numai a sa – Turnul sau de Fildes.  El, cel “intens educat in repulsia fata de pacat” se lasa atras de el, pacatul. Se indragosteste de decadenti!- constient ca totul este de fapt literatura, nu carne. “Deci sint bolnav de inima. Menit mortii ca Gragnola.”

 O zi va fi : o stiu / Cind singele fierbinte / Deodata-mi va lipsi, / si pana mea va scoate / un scrisnet, se va rupe / … si-atuncea voi muri.

 Acum stie : “Cu numele Roxanei ( din Cyrano de Bergerac ) in inima, nu-mi raminea decit sa-i dau un chip. A fost cel al Lilei Saba.” – care a devenit a sa, pentru totdeauna. Yambo retraieste – in coma fiind – momentele in care se indragostea de Lila Saba. Incepe sa inteleaga ca aceasta urma sa-l vindece de noaptea din Vallone, noaptea cetoasa in care murise Gragnola. “Sunt un egoist ? Paola si fetele asteapta acum acolo, afara, si timp de 40 de ani am putut sa-mi permit cautarea Lilei, tinuta in strafund, dar traind cu picioarele pe pamint.”[…] “ Yambo vrea cu disperare sa se regaseasca. Unde ? Tot in memoria sa de hirtie, cartile copilariei sale, gasite in camera sa secreta, unde o descoperise pe regina Luana. “Asa ca acum ma rog : O, buna regina Luana, in numele iubirii tale disperate, eu nu-ti cer sa destepti din somn victimele tale milenare, ci numai sa-mi restitui un chip … Eu, care din laguna cea mai de jos a somnului meu silnic am vazut ce am vazut, iti cer sa ma ridici mai sus, catre o aparenta de sanatate.” […] Sunt asa de incordat in aceasta speranta, incit, daca n-as fi deja in coma, as suferi un atac.” Si cu asta cam totul este spus. Yambo retraieste in coma profunda frinturi din carti, visuri irealizabile si istorii ale unor oameni mitici, ca de exemplu imparatul chinez Ming – cu care se identifica vag. “Si Ming, Stapinul din Mongo, scotea un urlet de fiara salbatica, si tronul sau se rasturna si venea de-a dura pe scara liceului, rasturnindu-i pe trufasii sai curteni.” Yambo isi regaseste in sfirsit linistea din zbuciumul sau de o viata : “In sfirsit voi sti cum sa rostesc la infinit scena finala din Cyrano al meu, voi sti ce am cautat toata viata, de la Paola la Sibilla, si ma voi fi reunit cu mine. Voi fi in pace.”

 “Simt o pala de frig, ridic ochii.   De ce soarele se face oare negru ?”

Read Full Post »