Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘barcelona’

Iaca a sosit și vremea să reluăm periplul nostru prin Valencia… Ne trezim (aproape) dis de dimineață, luăm micul dejun și hai la microbuz. Ce să plecăm la vreme? La recepție au încurcat borcanele și în loc de pick-nick/prînz ne-au pus pick-nick/mic dejun. Noi am vrea să renunțăm, Olga nu și nu, în sfîrșit, plecăm. Avem de mers cam 90 de minute, pe drumul pe care am venit de la aeroport. Unele locuri le recunosc, altele nu, privesc pe fereastră peisajele minunate și nu prea sînt atent la ceea ce spune Olga. Dar cînd menționează numele unei mici localități, respectiv Benissa, ciulesc urechile și întreb: nu cumva Benissa înseamnă pe arăbește, Fiul lui Iisus? Olga nu știe… Dar ne povestește în continuare fel de fel de chestii interesante.

De exemplu, știam că după ce în 1904 viile din Europa au fost distruse de filoxeră, au fost importați butași din America, iar butașii au fost altoiți cu soiurile europene, fiecare după soiul său? Nu știam…

Știam că prin această zonă au fost inventate jucăriile pentru că în urma filoxerei un localnic a avut geniala idee să se profileze pe jucării? Nu știam… Dar nici nu cred…

Știam că inclusiv tricicleta a fost inventată aici? Nu știam…

Știam că războaiele punice au fost purtate lîngă Valencia? Știam… 🙂 .

Știam că maurii au adus în Spania portocalii, orezul, cacaua și altele precum jocul de șah? Știam… 🙂 .

Știam că Valencia este cel mai mare producător de citrice? Nu știam…

Știam că Valencia (un milion) este al treilea oraș ca număr de locuitori din Spania după Barcelona (două) și Madrid (patru) iar Sevilia este pe locul patru cu cei șapte sute de mii? Nu știam…

Știam că la Valencia a fost înființat Tribunalul Apei încă din anul 138 î. de Hr.? Nu știam…

Știam că vestitul fel de mîncare, respectiv delicioasa paella, a fost la origini un un fel de mîncare preparat de soț pentru soția sa? Pentru că paella, tocmai asta înseamnă: pentru ea? Dar că paella era la origini preparată din resturile de peste săptămînă știam? Dar că pentru această vestită paella, locuitorii nu concep să folosească altceva decît un soi de orez local, știam? Nu știam…

Dar că la Olimpiada din Barcelona din 1972, a fost preparată cea mai mare paella din lume, știam? Nu știam… Că respectiva paella a fost prepatată într-o tigaie cu diametrul de 20 de metri cu înălțimea de 1,7 metri și cu capacitatea de 209 000 litri, știam? Nu știam…

Vreți respectiva rețetă? Vrem!

Iată: o tonă de ulei, de măsline, mai trebuie să menționez cumva? J. Apoi. 6250 kg orez; 2600 kg canejo; 400 kg pato; 2400 kg ferraura; 1600 kg garrofo; o tonă tomate; 912 mii litri apă; 5kg pimento dulce; 1 kg șofran; 2 kg romero; 150 kg sare; o tonă caracoles; cinci tone arroz (nu orez!).

Vă place? La bucătărie cu voi! 🙂

Read Full Post »

Aseară, după ce-am mai descîntat cîteva pinta de cervezza am adormit buştean. Habar n-am cum a trecut noaptea dar pe la opt ne-am trezit şi după duşul de rigoare ne-am îndreptat agale către ultimul mic dejun din acest minunat sejur petrecut pe pămînt catalan. Nu pămînt spaniol ci, pămînt catalan. Practic, Spania nu există. Şi nici spanioli. Spania este un nume generic sub care 17 provincii diferite sunt reunite sub autoritatea formală a regelui. Fiecare dintre aceste provincii este autonomă. Două dintre aceste provincii doresc autonomie deplină – Catalunia şi Ţara Bascilor – pentru că sunt cele mai bogate deci, contributoare nete la bugetul comun. Dar nu toţi catalunezii (nu ştiu cum este în Ţ.B.) doresc desprinderea de Spania şi implicit de U.E. Numai vreo 20 % dintre ei, dar aceştia sunt foarte încăpăţînaţi.

Pentru a marca definitiv ruptura de taurul spaniol, în Catalunia coridele au fost interzise, iar în locul taurului spaniol, simbolul catalunezilor a devenit măgarul, simpaticul animal renumit pentru hărnicia şi cerbicia de care dă dovadă.

Dacă pînă în 1980, limba catalană a fost interzisă (de Franco) de atunci încoace limba catalană şi-a intrat pe deplin în drepturi, mergîndu-se pînă acolo încît limba spaniolă să fie considerată limbă străină. Peste tot, plăcuţele indicatoare sunt scrise în spaniolă şi în catalană. O frumoasă vorbă circulă cu mîndrie printre aceşti bravi oameni şi este vehiculată către vizitatori. Anume, că fiecare catalunez, pe lîngă limba maternă, mai ştie cel puţin o limbă străină: spaniola. 🙂

Glumă sau nu, aceşti oameni foarte mîndri se achită cu profesionalism de îndatoririle lor de gazde. Cu o excepţie sau poate două, am întîlnit numai oameni dornici să se facă utili pentru a ne face şederea cît mai plăcută. Ceea ce le-a reuşit de minune. Ne-am simţit minunat iar atunci cînd va fi posibil, vom reveni. Nu în ultimul rînd, trebuie să mulţumin celor două ghide care ne-au condus paşii prin acest periplu cu pricepere, Silvia şi Ramona, două românce destoinice care muncesc în Spania şi care ne-au fost de mare ajutor.

Muchas gracias, Catalunia! Ole!

Read Full Post »

Ruta albastră

Urcaţi iar în omnibus, privim fascinaţi în toate părţile. Barcelona este un oraş imens, dezvoltat preponderent pe orizontală. N-am văzut prea multe clădiri înalte; cît despre zgîrie nori nu cred să fi văzut vreunul. Intersecţiile sunt foarte dese, străzile sunt destul de înguste dar circulaţia este destul de aerisită datorită marelui număr de motorete şi motociclete aflate în trafic, în locul voluminoaselor autovehicule în care se lăfăie mafioţii din romanica.

Urmează şi prima noastră mare dezamăgire. Eram croiţi să ajungem pe Muntele Tibidabo din apropierea Barcelonei unde am fi vizitat o catedrală, Temple de Sagrad Cor.

Tot aici se află un turn de telecomunicaţii, o pădure şi un parc de distracţii. Rămîne să le vedem altă dată perntru că, am ratat locul unde ar fi trebuit să coborîm din bus. Neavînd încotro, parcurgem întreg circuitul bleau şi ajungem iar, în Piaţa Catalunia. Măcar să vedem Catedrala Gotică. Cum simţul meu de orientare spune una, iar flerul Silviei spune alta, întreb la punctul turistic şi capăt cu totul alt răspuns. Mai întreb pe cineva şi capăt altă rezolvare a dilemei. De ce? Simplu: catalanii socotesc limba spaniolă ca pe o limbă străină, celelalte limbi nu prea le plac, iar dacă nu ai noroc să întîlneşti un om cumsecade, nu afli nimic. N-are rost să insist mai ales că vremea a cam zburat şi trebuie să ţinem cont şi de faptul că drumul pînă acasă durează totuşi, aproape două ore. Aşa că, în loc să vedem catedrala gotică, am văzut cartierul gotic, adevărat labirint în care dacă nu eşti atent pe unde umbli, rişti să te rătăceşti şi cum tocmai am văzut ce răspunsuri primeşti la întrebări, nu prea este recomandabil. 🙂

Mai facem o tentativă de a vedea piaţa de pe Rambla. Uraaaa! Am reuşit. De data asta, am găsit deschis. Am filmat pe săturate şi cum vorbele sunt de prisos, iată filmul:

Pînă la urmă, oboseala şi foamea îşi spun cuvîntul şi căutăm o terasă unde comandăm cîte ceva. Cam sleite mi s-au părut bucatele. Caneloni am vrut eu, hamburgher Silvia. Cum tocmai se anunţă ceva nori de ploaie, cerem, nota de plată şi valea. La un moment dat, se aude o pocnitură. Sigur de mine, spun: s-au lovit două maşini. Nu trece mult şi se mai aude una. Hm. Şi încă una. – Atentat spune Silvia. – Nu aşa sună o bombă, spun. Poooooc, a patra bubuitură. Ce-o fi, o fi! Noi plătim şi plecăm repejor. Staţia este la doi paşi, coborîm, introducem tichetele şi odată ajunşi pe peron, iată-mă şi ghid de ocazie. – Staţiunea Suzana? Mă întreabă în engleză un grup de tineri. – De-aici zic. Şi dau explicaţii complete, că doar sînt veteran de-acum, după ce-am parcurs drumul de trei ori, deja. 🙂

Tocmai am ieşit din subteran la marginea Barcelonei, norii se văd parcă şi mai negri, amintindu-ne că de fapt, suntem totuşi la jumătatea lunii Octombrie. Vara s-a dus, toamna este la jumătate iar iarna abia aşteaptă să vină. Dar pînă atunci, mai e. Mîine vom merge la mănăstirea benedictină de pe Muntele Montserat şi înapoi la Barcelona în Piaţa Spaniei, pentru a vedea fîntînile magice. Ole!

Read Full Post »

Sagrada Familia – 2 

Despre un scurt istoric al acestui aşezămînt fabulos, am scris AICI.

După ce înconjurăm cu omnibusul pe trei laturi această uluitoare construcţie

şi după ce stăm cuminţi la rînd mai bine de o jumătate de oră, intrăm.

Mai întîi, filmez o machetă a Sagradei Familia, aflată lîngă intrare.

Lumea forfoteşte. La intrarea în Basilică, pe patru coloane sunt patru inscripţii care amintesc de cele patru  Evanghelii ale Noului Testament: Ioan 13-27, Marcu 14-45, Luca 22-60, Matei 27-19.

Intrăm şi brusc, rămînem fără grai.

.

.

.

Interiorul este fabulos decorat şi este incredibil de luminos. Am impresia că dacă exteriorul Basilicei este dedicat în majoritate Vechiului Testament, interiorul este dedicat exclusiv Noului Testament şi luminii cristice: eu sînt calea şi lumina a spus Iisus, iar acest lucru se simte din plin, aici.

La subsol se află o capelă unde presupun că se ţin slujbele.

N-am fost preveniţi, deci; trebuia să trecem şi printr-o situaţie neplăcută. Cei care vor să urce cu unul dintre ascensoarele Basilicii, trebuie să spună ora la care doresc ascensiunea. Cum nu am priceput ce voia catalanul acela de la casa de bilete, mi-a trecut cu de la sine putere o oră pe biletul de intrare, oră care trebuie respectată cu sfinţenie. Nu poţi să urci mai devreme de ora fixată, nicicum. Cerberii care păzesc ascensorul îşi etalează în faţa bieţilor turişti neinformaţi, întreaga splendoare a tiraniei scoasă la iveală din micimea omenească de drogul suprem: PUTEREA! Puterea cerberilor de a nu te lăsa sa urci mai devreme de ora fixată nici măcar dacă la un moment dat, nu este nici-un amator de urcarea o leacă mai aproape, de cer.

În fine, ieşim din Sagrada Familia şi pornim să completăm turul de oraş cu omnibusul bleau.

ps. vă rog să priviţi clipurile. În două dintre acestea, veţi putea asculta orga care porneşte automat pentru cîte două minute, la fiecare oră exactă a zilei.

Read Full Post »

În tren spre Barcelona

Astăzi mergem iar la Barcelona hotărîţi să vedem Sagrada Familia în interior. Ca şi ieri, mai întîi luăm autobuzul pentru Blanes. Plecările sunt foarte bine puse în acord cu mersul trenurilor-navetă cu care ajungem la Barcelona. Şoferul autobuzului este şi ghid, controlor, încasator. Dacă nu ai apucat să iei bilet din autogară, nu-i nimic, plăteşti aici acelaşi preţ. Deşi majoritatea călătorilor au bani potriviţi, şoferul poate să dea rest la orice bancnotă şi o şi face cu calm. Imediat ajungem în gară şi ne urcăm în tren. Biletul (combinat) l-am procurat din autogară deci, nu sunt probleme. Chiar dacă nu ai avut timp să-ţi procuri bilet, tot te poţi urca în tren pentru că eşti controlat de bilet la ieşire, nu la intrare. Dacă nu ai bilet, nu poţi ieşi din gară pînă nu achiţi contravaloarea călătoriei. Cel puţin, aşa am înţeles eu.

Iar avem parte de spectacol. A venit moşulică şi ne cîntă iar, din muzicuţă. Numai că astăzi are bietul de el, concurenţă: în primul vagon şi-a făcut apariţia un mandolinist. Noi suntem în vagonul trei deci concertul mandolină-muzicuţă se va da în vagonul doi. 🙂 Nici unul nici celălalt, nu par a fi români. Din goana trenului văd pe geam pe partea stîngă Mediterana iar pe partea dreaptă staţiunile care încă sunt pline de turişti. Între staţiuni se văd cîmpuri cultivate cu roşii pe jumătate coapte şi livezi de măslini. Sînt surprins de numărul mare de anunţuri EN VENDA atîrnate pe clădiri mai noi, mai vechi, hoteluri sau nu, unele aflate în curs de construcţie. Criza? Ajungem la Piaţa Cataluniei, coborîm din tren şi urcăm la suprafaţă. Astăzi vom face turul oraşului Barcelona cu circuitul de omnibuse bleau.

Dar nu după multă vreme coborîm, la Sagrada Familia, obiectivul principal al călătoriei noastre, opera de care se leagă numele şi renumele mondial al Marelui Gaudi. Dar despre asta pe larg, în postarea următoare.

Read Full Post »

Flamenco

– Flamenco provine din îmbinarea culturii ţiganilor veniţi din India în aceste locuri stăpînite de arabi care au fost toleranţi atît cu creştinii şi cu evreii cît şi cu ţiganii. Flamenco reprezintă poveşti de viaţă transpuse în dans pe fond muzical. Ole, nu este decît o interjecţie fără încărcătură semantică (un soi de iuhuuu). Dansul şi muzica pot exprima dragoste, ură, sau orice altceva dar, cu multă pasiune – ne-a spus Ramona, în drum spre sala de spectacol.

Şi aici ca şi la castel, spectatorii sunt aşezaţi la mese, unde se mănîncă şi se bea dar, pas de fumează. De altfel, am fost avertizaţi iar că în Spania, fumatul în locuri închise, este strict prohibit. În aşteptarea trupei de flamenco (era să spun flamencari) un pianist şi un trompetist umplu atmosfera cu ceva între jazz şi zgomot de fond întrerupţi din cînd în cînd de o blondă apetisantă care vocalizează unduindu-se lasciv. Sala are o acustică înfiorătoare aşa că nu pot spune dacă vocalizele blondei au valoare de melodie, au ba. Deocamdată, toată lumea se întreabă ce va urma. Flamenco? Rămîne de văzut dacă şi ce soi de văpaie va fi (flamenco de la flama – flacără – în latină).

N-am reuşit să aflu cum se numeşte blonda. Apare în scenă un bărbos care se va dovedi a fi prim solistul de voce al trupei de flamenco. La fel ca şi la castelul aşa zis medieval, face apelul pe naţiuni. Majoritari şi aici, ruşii. Solistul încearcă apoi, o nessum dorma. Încearcă. Reuşeşte? Nu prea. Apoi interpretează cîteva melo pe fondul unui tablou cu Pavaroti. Acum înţeleg de ce nu avem voie să filmăm sau să înregistrăm. Solistul are voce dar, ori sala are acustică proastă ori repertoriul nu este bine ales. În final îi reuşeşte destul de bine o cascadă de muzici a-la-ruska-bre. Ruşii sunt bineînţeles, în delir!

A început flamenco. Foarte mult ritm, foarte bună coordonarea, dar cam mult zgomot. Podeaua lovită violent cu tălpile şi cu nişte bastoane ajutătoare vibrează în toată sala pe fond de castaniete şi transmite un sentiment de aşteptare pentru mai mult. Periodic, flamencarii se opresc şi izbucnesc în aplauze. Tot periodic se stinge lumina şi se schimbă decorurile. Pînă aici, nici o deosebire faţă de aseară. Decît că la castel, am avut voie să filmăm.

Pînă s-a schimbat decorul a cîntat o altă solistă acompaniată de un pianist, un chitarist şi doi percuţionişti în timp ce patru fete focoase aplaudă ritmat. Începe să-mi placă. Apare şi solistul de dans al trupei, un pletos îmbrăcat în alb care începe să mărunţească în paşi repezi podeaua îtr-un ritm din ce în ce mai crescendo. OLE! Chiar este magnific! Plus de asta, sangria nu este tocmai rea. Dacă ai atmosfera potrivită, este chiar foarte bună! 🙂

Urmează un pas de step cu trei bărbaţi îmbrăcaţi în costume albastre, succedaţi de patru fete îmbrăcate în portocaliu, pe fond de albastru-electric-gri cu nuanţe de roz. Superb! Este totuşi diferit de spectacolul de ieri. Parcă mai profesionist. Cred.

Urmează ceea ce eu am denumit, “momentul MALAGAMBA”. Un recital de virtuozitate. Nu este deloc simplu să baţi podeaua în ritm coerent de circa 15 ori pe secundă cu fiecare picior în parte, realizînd o sonoritate onomatopeică perfectă. O adevărată măiestrie! 2000 de oameni aplaudă la unison minute în şir în timp ce artistul mîndru nevoie mare, ne scrutează triumfător şi ne întreabă în toate limbile pămîntului, dacă mai vrem. Sigur că da, urlă mulţimea aşa că neobosit, artistul reîncepe să toace din ce în ce mai mărunt şi mai rapid, podeaua. Spectacol deplin!. Hotărît lucru, trupa de astăzi chiar este profesionistă; totuşi; nici ieri nu am văzut nişte amatori. Se pare că pe aceste meleaguri, flamenco este un soi de sport naţional.

Mă întreb cu tristeţe, cîţi dintre cei care aplaudă aceste spectacole, au auzit de Sergiu Malagamba.

Spectacolul se apropie încet, de sfîrşit. Nu înainte de a urmări un scurt recital de solo al fiecărui membru al trupei, aplaudat la scenă deschisă de solistul principal. Un recital de chitară readuce sala în delir dar, surpiză: după recitalul de chitară, au venit fetele să danseze pe mese. Îmbrăcate desigur, în galben ca să stîrnească gelozia femeilor prezente la specatacolul urmărit cu ochii holbaţi de bărbaţii înfierbîntaţi. 🙂  OLE!

Momente de la finalul spectacolului, cînd am avut voie să filmăm.

 

 

Restul spectacolului este pe casete disponibile la 15 euro. Ole! 🙂

Read Full Post »

Casa Mila

“Gaudi… construieşte un bloc de locuinţe pentru fabricanţii de ceramică Pere Mila şi Roger Segimon, imobil fără echivalent în lume. Preocupările constructive – care există din plin, după cum o dovedesc unele soluţii de o remarcabilă ingeniozitate, precum lărgirea puţurilor de lumină la nivelele superioare – sunt complet dizolvate într-o masă plastică evocînd mai degrabă o sculptură gigantică lucrată în argilă moale decît o casă. Arhitectul a început prin a modifica radical locul, distrugîndu-i caracteristicile. Face să dispară cu totul unghiul creat de intersecţia celor două străzi şi compune un imobil rotunjit dintr-o singură bucată, a cărei unică faţadă se transformă într-o vastă suprafaţă simplă, srăbătută de un ritm neîntrerupt.

Policromia este eliminată în favoarea unui singur material: o piatră la origine alb-gălbuie. De unde supranumele de “Pedrera” (carieră) dat imobilului. Nu avem oare de-a face cu o transcriere arhitecturală a unui peisaj arid asemănător, al stîncilor de la San Miguel de Fay, situat la douăzeci de kilometri de Barcelona şi pe care Gaudi îl cunoştea atît de bine? El însuşi a lăsat să se înţeleagă asta în mai multe rînduri. De pildă, într-un dialog cu pictorul Carles despre acoperişul casei Mila: – Cum justificaţi, l-a întrebat tînărul, formele şi volumele curbe ale acestei faţade? – Ele se justifică fiindcă sunt legate de cele ale munţilor de la Collcerola şi Tibidabo, care se văd de aici.

Impresionaţi de forţa telurică emanată de edificiu, contemporanii nu încetau să-l compare cu lumea minerală, acvatică şi vegetală, făcînd din arhitect un urmaş al titanilor sau al lui Richard Wagner!

Trebuie să avem în vedere că, la origine,. Casa fusese gîndită ca un omagiu adus Fecioarei Maria, a cărei reprezentare trebuia să încoroneze faţada. Sculptorul Carlos Mani (1866 – 1911) făcuse o machetă a grupului statuar ce o reprezenta pe Fecioară cu Pruncul Isus în braţe şi care urma să fie executat din piatră, metal aurit şi cristal. Această informaţie permite o interpretare uşor diferită a clădirii, şi anume că ondulaţiile faţadei, care se atenuează pe măsură ce urcă spre etaje, simbolizează mişcările valurilor mediteranene care se destramă la picioarele Fecioarei. Din cauza revoltelor anticlericale din iulie 1909, soldate cu incendierea a cincizeci de edificii religioase, comanditarii au renunţat la ridicarea sculpturii şi a micului turn, şi el dedicat Fecioarei, care ar fi trebuit să flancheze faţada.

Dezamăgit de această reacţie, Gaudi îşi pierde interesul pentru şantier. Lasă conducerea acestuia unuia dintre colaboratorii, tînărul arhitect Josep Maria Jujol (1879 – 1949). Începînd de atunci, forţa sa spirituală şi lirismul creştin se vor exprima în imposibila împlinire a unei lucrări care-l preocupa deja de mai bine de douăzeci de ani: templul expiator Sagrada Familia”.

Am preferat să extrag această descriere din volumul Gaudi vizionarul de Philippe Thiebaut, specialist în Art nouveau, conservator-şef la muzeul d’Orsay. Eu am filmat vorbind singur. Am filmat şi mut de uimire. Am filmat şi în dialog cu Silvia. Concluzie: nu-ţi vine să crezi ce vezi.

.

.

.

ps. vă asigur că merită să vă pierdeţi cîteva minute pentru a vedea clipurile.

.

Read Full Post »

O zi în Barcelona 

Cu oarecare dificultate ne extragem dintre aşternuturi şi ne grăbim să luăm micul dejun pentru a putea pleca apoi, la Barcelona. Hmmm. S-a cam lăţit petrecerea aseară. Noi, cei opt turişti romîni pierduţi printre cei 500 de turişti amatori de castele şi de flamenco am fost totuşi culeşi la spartul tîrgului de un autocar plin cu ruşi cu care aveam traseu comun. Remarc iar, excelenta organizare. Dacă ghida noastră a plecat cu alt autocar, ne-a încredinţat acelui grup de turişti ruşi dar, măcar şoferul era român aşa că, nu am fost chiar ai nimănui. Apropo de români. N-am întîlnit chiar atît de mulţi cum sperasem dar, nici prea puţini. În afară de cei care muncesc cinstit, am văzut şi prostituate cu peştii lor cu tot, am văzut şi şparlitori cum era vecinul meu de avion la venire, am văzut pe Rambla şi negustorii de fleacuri care se ţin scai de capul tău, am văzut tot pe Rambla chiar şi nişte specialişti în alba-neagra. În fine.

După acel mic dejun foarte matinal, am purces spre autogara care se afla la cîteva minute de hotel. Şi brusc am înţeles de ce miroase peste tot atît de bine. Am văzut cum trotuarul, este spălat cu detergent. Prima dată cînd am văzut acest lucru la Figueres, am crezut că era grija unui patron de a avea terasa curată dar, nu. Acesta este un procedeu obişnuit.

De la autogară avem posibilitatea fie de a merge cu un autobuz direct la Barcelona, fie de a lua un autobuz numai pînă la Blanes şi de acolo cu un tren navetă, restul de drum. Optăm pentru varianta a doua şi bine am făcut. Trenul merge paralel cu plaja şi opreşte în toate staţiunile. Este compus din trei vagoane de mare capacitate, vine din 30 în 30 de minute dar, trebuie să fim atenţi că noaptea nu circulă.

La un moment dat, auzim o muzicuţă. Întorc capul şi iată:

Ne apropiem de Barcelona. Pe stînga vedem portul comercial şi o parte din plajă. În curînd vom intra în subteran şi vom coboră direct în Piaţa Cataluniei, punctul nodal de unde se poate merge oriunde în Barcelona, în Catalunia, în Spania, sau chiar în toată lumea.

Vom face un tur al oraşului cu unul dintre omnibusele destinate acestui scop, şi voi insera cîteva clipuri în care am mai şi spus cîte ceva.

.

.

.

.

.

Pentru că nu am intrat pe ruta cea bună, nu vom ajunge astăzi la Sagrada Familia ci, abia mîine. Nu-i nimic, ne consolăm cu o vizită la Casa Mila, şi cu o nouă plimbare pe Rambla, apoi vom merge acasă pentru a ne pregăti de Fiesta!

Read Full Post »

 Montjuic

După ce-am admirat pe săturate suvenirurile din acel magazin, mergem iar în faţa Sagradei Familia unde autocarul ne aşteaptă pentru a merge într-o scurtă raită pe Montjuic. Mai aruncăm cîte o privire mută către Basilică, ne suim în autocar şi plecăm. Eu ştiu că voi reveni aici împreună cu Silvia mea, (Silvia noastră este ghida 🙂 ) pentru a vedea interiorul aşa că nu plec cu prea mare regret…

Trecem prin Piaţa Spaniei, a doua piaţă ca importanţă din Barcelona după piaţa Cataluniei. Admirăm o clădire construită în stilul MUDEJAR – se citeşte mudehar – adică arta creştină inspirată de cea musulmană în vremea Reconquistei (între secolele al XII-lea şi al XVI-lea); această clădire adăpostea luptele cu tauri dar după ce acestea au fost interzise în Catalunia, în loc să fie demolată a fost transformată în Mall. Tot e bine că a rămas la locul ei. Apoi trecem pe lîngă Palatul Culturii – o clădire maiestuoasă în faţa căruia se întind Fîntînile Magice (la care vom reveni la vremea potrivită pentru a vedea un uluitor spectacol de lumini, culoare şi muzică).

Trecem printre două coloane care seamănă cu Campanilla de la Veneţia ( mult mai scunde, însă) şi din goana autocarului vom vedea diverse puncte de atracţie turistică, printre acestea numărîndu-se Stadionul Olimpic cu celebrul turn în formă de flacără olimpică, şi ajungem la un popas unde vom prînzi (picnik). De aici avem o panoramă extrem de interesantă a Barcelonei şi a portului turistic de unde se poate călători în Franţa, Italia sau în Malorca.

Aflăm că din acest port au fost organizate primele excursii turistice pe Mediterana. Deasupra noastră, două linii de teleferic

oferă o perspectivă aproape completă a acestui munte, dar noi ne grăbim să mergem pe vestita Rambla. Străjuită la un capăt de o coloană pe care se află o statuie a lui Columb,

iar la celălat capăt de fîntînile din Piaţa Cataluniei, Rambla se întinde pe aproximativ 1200 de metri, este mărginită de restaurante şi de alte magazine, iar pe centru, printre arbori cu umbră deasă se desfăşoară un spectacol interesant. O groază de turişti se plimbă de colo colo, fie căscînd gura la celebrele statui mişcătoare, fie la vînzătorii ambulanţi care oferă fleacuri, fie la nenumăratele tarabe cu suveniruri, fie adăstînd la cîte-o terasă cu cîte o halbă de bere excelentă, dinainte.

Vom reveni şi aici pentru că vestita piaţă aflată la jumătatea Ramblei, acum este închisă. Şi nu în ultimul rînd, trebuie vizitat fie şi sumar, cartierul gotic, adevărat labirint de străduţe înguste şi întortocheate în care rişti să te rătăceşti garantat dacă nu iei seama bine pe unde mergi şi caşti gura la case şi la magazine.

Cam asta a fost excursia de grup. Fiecare şi-a putut face o idee despre Barcelona şi fiecare poate reveni sau nu, aici pentru vre-un obiectiv sau altul. Este vremea să ne adunăm de pe drumuri şi să mergem în localitatea în care suntem cazaţi, Lloret del Mar. În aşteptarea veşnicilor întîrziaţi, avem parte de o un scurt moment de divertisment.

În drum spre casă (ce uşor numim locul unde locuim fie şi temporar, acasă!), Silvia noastră ne tentează cu ceva oferte de călătorie. Cum ar fi o deplasare la Girona, al doilea oraş ca mărime al Cataluniei, o scurtă raită pe mare cu un catamaran pentru a vizita o staţiune ceva mai scumpă – Tossa, vizita Muzeului Teatru Dali în oraşul Figueres, urmată de vizita castelului soţiei lui Dali, Gala, apoi o serată medievală la un castel, un spectacol de Flamenco, o excursie la Muntele Montserat şî în sfîrşit, deplasarea în Piaţa Spaniei pentru spectacolul Fîntînilor Magice.

Desigur că fiecare este liber să meargă numai în unele locuri, deloc sau aşa cum am făcut noi, peste tot. Am socotit atent timpul şi mi-a rezultat că tot ne mai rămîn două zile complet de capul nostru, pe care le vom petrece în Barcelona.

Read Full Post »

Sagrada Familia – 1

După epidemia de holeră din vara anului 1865, librarul şi editorul Josep Maria Bocabella înfiinţează o asociaţie pusă sub protecţia Sfîntului Iosif, deosebit de venerat în Catalunia: Asociation Espiritual de Devotos de San Jose. După un pelerinaj la Roma, în această asociaţie încolţeşte ideea de a se construi la Barcelona un templu închinat Sfintei Familii. Oameni hotărîţi, aceştia încep strîngerea de fonduri iar în 1881, este cumpărat un teren la periferia oraşului pentru acest nobil scop. Este solicitat arhitectul Francesc de Paula del Vilar care întocmeşte planurile unei biserici în stil neogotic. Piatra de temelie este pusă în 1882, în ziua Sfîntului Iosif. Nu după multă vreme, arhitectul intră în dezacord cu asesorul proiectului, Joan Martorell i Montels şi demisionează. Imediat, este propus să continue lucrarea, Antoni Gaudi i Cornet care entuziasmat, acceptă imediat şi trece la lucru neîntîrziat. Această Catedrală (ridicată De Papa Benedict al XVI-lea la rang de Basilică), avea să-l ţină pe Gaudi ocupat întreaga sa viaţă. Dacă în cea mai mare parte a timpului, Gaudi se împarte între mai multe proiecte (Casa Batlo, Parcul Guell, şi multe altele) după ce termină Casa Mila, Gaudi se dedică integral Sagradei Familia.

Legenda spune că la finele lucrării, comanditarul nemulţumit că Gaudi nu-i respectase indicaţiile, îi cere acestuia să amenajeze un spaţiu în care fiica sa,  să-şi poată instala un pian. Gaudi a măsurat camera respectivă iar, şi a decis: fiica dumneavoastră va trebui să cînte la flaut, nu la pian.

După care a hotărît să renunţe definitiv la comenzile de la particulari şi să lucreze numai la Basilică. Nu ştiu dacă legenda este adevărată sau nu dar, după moartea ultimului membru al familiei sale – tatăl său, au început să-i moară unul cîte unul, prietenii. Puternic marcat, Gaudi renunţă la viaţa de salon pe care o ducea, se mută pe şantierul bisericii unde mănîncă şi doarme, renunţă la hainele sale scumpe şi donează asociaţiei întreaga sa avere. Înainte cu o săptămînă de a împlini 75 de ani, este lovit de un tramvai şi condus la spital. Nimeni nu-l recunoscuse, fiind îmbrăcat ca un muncitor. Refuză să fie dus la alt spital şi tratat cum se cuvine, susţinînd că el este numai un om obişnuit. Avea să moară după cîteva zile.

Mult înainte de a muri, Gaudi avea să traseze planurile definitive după care urma să se construiască această minune a lumii. Lasă nenumărate machete şi desene ale sale, care vor fi distruse în timpul războiului civil. Planurile vor fi refăcute după fotografiile făcute de colaboratorii săi apropiaţi.

– – –

Coborînd de pe versantul meridional al Montoya Pelada unde se află Parcul Guell, ne învîrtim pe străzile înguste ale Barcelonei şi nu trece prea multă vreme pînă zărim printre blocuri uriaşele turle ale Basilicii. Autocarul ne lasă în partea din spate a Sagradei Familia, unde este o intrare pentru grupurile organizate.

Ne îngrămădim cu toţii la ferestre şi care filmează, care fotografiază, care se zgîieşte dar cu toţii suntem fără grai. Greu de cuprins cu o biată minte de muritor dimensiunile pămînteşti şi spirituale ale Basilicii. Silvia ne tot explică şi ne explică dar noi, cu gurile căscate nu pricepem mai nimic. Desigur că am uitat aproape tot ce a spus, sigur că nu mi-am notat aproape nimic dar, norocul meu este că am o carte despre Gaudi, din care mă mai inspir acum.

Am înţeles totuşi că toate clădirile din jurul Basilicii au fost răscumpărate, iar cînd proiectul se va finaliza, vor fi demolate pe locul lor urmînd a fi construite patru fîntîni care vor întregi proiectul, fîntîni care vor simboliza cele patru elemente primordiale: apa, pămîntul, aerul, focul.

Am dat un scurt ocol pe partea dreaptă pînă am ajuns la intrarea principală, respectiv faţada Naşterii Domnului, singura care era finalizată la moartea arhitectului.

Foarte mulţi amatori să intre în interior, stau la un rînd care pare uriaş (în realitate, nu se stă decît mai puţin de o oră pînă se cumpără tichete de intrare). Facem şi aici poze, clipuri, căscăm gura iar dar, în program nu este prevăzută şi vizita în interior. Pentru acest lucru va trebui să venim pe cont propriu – şi vom veni. Deocamdată, suntem conduşi la unul dintre nenumăratele magazine de suveniruri, din jurul Basilicii, avem ceva timp liber apoi, vom merge pe Muntele Montjuic. O voce spune: n-ai ce să vezi în interior. Serios? După ce am vizitat-o şi i-am arătat un clip, a căscat gura de uimire regretînd amarnic. Dar despre asta, voi relata ceva mai tîrziu. Deocamdată, redau cîterva detalii din exterior

cel mai tînăr vizitator 🙂

şi o machetă care dă o idee despre cum va arăta Basilica, finalizată; reamintesc dimensiunile: peste o sută de metri lungime, peste patruzeci lăţime, 172 metri înălţime.

Read Full Post »

Older Posts »